Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război,

de Camil Petrescu

Camil Petrescu a fost romancier, dramaturg, poet, eseist, un scriitor modernist din
perioada interbelică. El a marcat trecerea de la romanul obiectiv, de observaţie socială,
reprezentat prin opera lui L.Rebreanu, la romanul subiectiv, psihologic, de analiză a proceselor
sufleteşti complexe şi a stărilor de conştiinţă, prin Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război şi Patul lui Procust.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a apărut în anul 1930 şi este un roman
modern, subiectiv, psihologic, proustian, „ionic”(N. Manolescu).
Este un roman care se încadrează în modernism, un curent literar din perioada interbelică,
teoretizat şi susţinut de criticul literar Eugen Lovinescu prin revista şi cenaclul
,, Sburătorul”. Modernismul a reprezentat o rupere de tradiţie şi a avut ca scop inovarea şi
sincronizarea literaturii române cu tendinţele literaturii europene. Modernismul a susținut
romanul de analiză psihologică, prezentarea civilizației citadine și tipologia intelectualului.
(Ultima noapte… ilustrează concepţia estetică a prozatorului, adept al modernismului
lovinescian, prezentată în Noua structură şi opera lui Marcel Proust.)
*1. O trăsătură semnificativă a modernismului din romanul lui Camil Petrescu este aspiraţia
spre autenticitate. Prozatorul a dorit să scrie, după cum mărturisea, o literatură a autenticităţii
şi a ,,sincerităţii absolute”. Autenticitatea este susţinută de faptul că perspectiva narativă este
subiectivă, astfel, naratorul personaj- Ştefan Gheorghidiu- este în centrul acţiunii, este un narator
intradiegetic şi autodiegetic, deoarece prezintă propriile experienţe. Astfel, experienţele
exterioare ( războiul, viaţa socială) devin experienţe interioare, iar romanul are un accentuat
caracter psihologic şi evidenţiază o tehnica narativă modernă : introspecţia sau autoanaliza
psihologică. Acţiunea urmăreşte fluxul memoriei, nerespectând cronologia evenimentelor.
*2. Totodată, sunt reprezentate şi alte trăsături caracteristice ale modernismului : acţiunea se
desfăşoară în mediul citadin- Bucureştiul; protagonistul este un intelectual, Ştefan Gheorhidiu,
student la Facultatea de Filosofie; finalul romanului este deschis, naratorul personaj urmând să
înceapă o nouă etapă a vieţii; stilul anticalofil este preferat de scriitor.
*3. În mod evident, un aspect fundamental al modernismului din acest roman este viziunea
asupra războiului. În romanul lui C.Petrescu, războiul nu este privit din exterior, ca un
eveniment istoric şi militar, ci este o realitate trăită în mod direct, fiind prezentat din perspectiva
combatantului, din interiorul evenimentelor. Naratorul demitizează războiul, care nu mai este
eroic şi înălţător, ci tragic şi absurd.
Întregul roman ilustrează afirmaţia lui Camil Petrescu : ,, Să nu descriu decât ceea ce văd,
ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu. Din mine însumi nu pot ieşi,
eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi .”
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman psihologic prin-
temă : problematica intelectualului;
-accentul pus mai puţin asupra acţiunii în sine, urmărindu-se în mod special impactul evenimentelor
asupra sensibilităţii personajelor;
-prezentatarea vieţii sufleteşti a personajului narator, a problemelor de conştiinţă, a experienţelor
interioare;
-aşezarea în prim-plan a conflictului psihologic;
-tehnici specifice prozei psihologice : introspecţia, monologul interior.

1
 Tema generală a operei lui Camil Petrescu este problematica intelectualului în plan
social, sentimental şi filosofic. Această temă generală include tema iubirii şi tema războiului.
Romanul prezintă drama unui intelectual care trăieşte şi pierde o mare iubire, se confruntă
cu piedici sociale şi se află într-o situaţie limită, prin participarea la Primul Război Mondial.
Astfel, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război devine un roman al experienţelor
şi al descoperirilor, prin: experiența iubirii (iubirea pentru Ela), experiența familiei, a
societăţii și experiența războiului, având ca rezultat descoperirea de sine.
E.I.R2. : TEMELE + două scene
*O scenă semnificativă ce susține tema romanului ( iubirea/ o trăsătură a personajului/
relațiile dintre personaje) este cuprinsă în capitolul E tot filosofie, în care naratorul intradiegetic
Ștefan Gheorghidiu observă cu luciditate relația cu Ela în timpul excursiei de la Odobești. El
constată interesul soției sale pentru domnul G.: cei doi se plimbă mereu împreună, dansează, au
gesturi familiare în timpul mesei. Atitudinea ei frivolă i-a adus suferință, gelozie și a ruinat
viziunea lui Gheorghidiu despre o iubire absolută. Astfel, în cele trei zile cât a durat excursia, el
s-a simțit ,,ca și bolnav”, descoperindu-și soția ,,cu o uimire dureroasă”. Ștefan Gheorghidiu face
o comparație sugestivă, vorbind despre cazurile în care experții descoperă într-un tablou vechi, sub
un peisaj banal, o capodoperă, o madonă a Renașterii. În cazul său, a fost invers: sub o ,,madonă
crezută autentică” a văzut originalul, ,,un cap străin și vulgar”. El îi reproșează Elei interesul
exagerat pentru domnul G., replica justificativă a acesteia fiind: ,,Ești de o sensibilitate
imposibilă”.
*O altă scenă relevantă ce pune în prim-plan tema războiului,/o trăsătură a
personajului este cuprinsă în capitolul capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu. Aflat pe
front, naratorul observă și prezintă cu luciditate imaginea apocaliptică a războiului, ,,ca într-
un ochi bolnav, ca într-o oglindă (...)întoarsă”. Înghesuiţi sub un mal sau alergând cu disperare
pe câmpurile mocirloase, soldaţii sunt acoperiţi de pământ în timpul exploziilor, fiind aproape
îngropaţi de vii. Doar câțiva reușesc cu greu să se slaveze, iar strigătul unuia dintre ei dezvăluie
disperarea și spaima de moarte, devenind ,,un blestem apocaliptic”: ,, Ne-a acoperit pământul
lui Dumnezeu!”. Acest moment dramatic este completat de imaginea terifiantă a unui soldat care
continuă să meargă câțiva pași şi după ce un obuz îi retezase capul. Astfel, ,,Noaptea” războiului
devine un alt ,,pat al lui Procust” pentru protagonist.
Uriaşul ,,vultur de foc” incendiază parcă universul întreg, tragedia căpătând dimensiuni
cosmice. G.Călinescu a considerat că scriitorul prezintă „o viziune personală a războiului, un
spectacol straniu, apocaliptic, de un tragic grotesc”. Totodată, „de pe scenă istoriei, războiul se
mută pe aceea a conştiinţei individului.” (Nicolae Manolescu).
................................................................................................................................................
E.II.R2. O trăsătură definitorie a lui Ștefan Gheorghidiu este luciditatea. Astfel,
tânărul intelectual trăiește conflictul real-ideal în relația cu Ela și renunță la iluzia unei iubiri
absolute. Totodată, observă cu luciditate tragedia Primului Război Mondial.
................................................................................................................................................
E. III. R2. O altă scenă care susține relația dintre Ștefan și Ela este prezentată spre
sfârșitul romanului, când Ștefan Gheorghidiu este chemat de Ela la Câmpulung, el
închipuindu-și că soția lui dorește împăcarea...(FIŞA!)

*Perspectiva narativă este subiectivă, specifică romanului modern, psihologic. Astfel,

naratorul este subiectiv, implicat, uniscient, intradiegetic, aflându-se în centrul operei.

2
Totodată, este și un narator autodiegetic, iar acţiunea romanului devine o narare la
persoana I a propriilor experienţe. Spre deosebire de naratorul obiectiv, extradiegetic și
omniscient, care este un demiurg, acest narator subiectiv nu știe ce gândesc și ce
intenționează celelalte personaje și nu poate să anticipeze evenimentele. Ca urmare, nu există
un adevăr absolut, cititorul ştie doar ce gândeşte eroul, nu există nici măcar un răspuns cert
la întrebarea dacă este înşelat sau nu. Există doar îndoielile, ipotezele, scenariile tânărului soţ.
Camil Petrescu a considerat că această perspectivă narativă este singura care dă impresia
autenticităţii:,, Din mine însumi nu pot ieşi, eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”.

* Incipitul romanului fixează acţiunea în primăvara anului 1916, când tânărul

sublocotenent Ştefan Gheorghidiu este concentrat pe Valea Prahovei şi cuprinde o descriere
a frontului din perspectiva naratorului personaj, care prezintă cu ironie fortificaţiile
realizate superficial, slaba pregătire a armatei şi demagogia politicienilor.
Gheorghidiu asistă la o discuţie dintre ofiţeri, despre iubire şi infidelitate, având ca motiv un
proces, o crimă pasională cauzată de adulter.Trăind el însuşi frământările unei iubiri măcinate de
gelozie şi nesiguranţă, polemica dintre ofiţeri îi va trezi amintiri dureroase ale căsniciei cu Ela.
Spirit lucid şi reflexiv, personajul îşi expune propria teorie, afirmând că ,, o iubire mare e mai
curând un proces de autosugestie(...) un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.”
Acest moment declanşează memoria afectivă şi accentuează criza de conştiinţă a personajului.
Urmând fluxul memoriei, el se retrage într-un timp subiectiv, rememorând iubirea pentru
Ela .
Capitolul al doilea, Diagonalele unui testament, cuprinde monografia acestei iubiri. Acţiunea se
întoarce în trecut cu doi ani şi jumătate: ,,Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la
universitate şi bănuiam că mă înşală”. Prezentarea episoadelor din trecut este cronologică,
urmăreşte fluxul memoriei şi, pe parcurs, acţiunea revine la momentul iniţial.
Studiind filosofia, sărac, dar cu rude bogate, Ştefan Gheorghidiu o cunoaşte pe Ela,
una dintre cele mai frumoase studente de la Universitate. Măgulit de admiraţia acesteia la început,
tânărul începe să trăiască o adevărată iubire –pasiune. Imaginea Elei radiază lumină şi frumuseţe,
amintind de femeia angelică eminesciană :,, ochii mari albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar(...)
cu o inteligenţă care irumpea, izvorâtă tot atât de mult din inimă, cât de sub frunte (...), era, de
altfel, un spectacol minunat.” Ela devine iubirea ideală, sufletul pereche, femeia perfectă. Cei doi
se căsătoresc şi duc o viaţă modestă, dar împlinită. Însă existenţa lor este tulburată de banii
unchiului Tache.
*Conflictul romanului este declanşat de moştenirea lăsată de unchiul Tache. Conflictul
exterior, dintre Gheorghidiu şi familie, societate, lume pune în lumină trăsături importante ale
personajului: atitudinea superioară, exigenţa, refuzul compromisului. Conflictul interior,
psihologic, între raţiune şi pasiune, trăit intens de protagonist, evidenţiază trecerea de la
iubirea absolută la suferinţă şi dezamăgire. Este un conflict născut din durerea şi gelozia
bărbatului care vede că femeia iubită este tot mai subjugată de interesul pentru bani şi de vârtejul
vieţii mondene ( petrecerile, excursiile la Odobeşti, flirtul cu domnul G.). El nu recunoaşte că
este gelos, considerând gelozia un sentiment inferior, mărturisind doar că ,,suferă din
iubire”. Orgoliul, luciditatea, incertitudinea şi o mare sensibilitate îi creează puternice frământări
sufleteşti, redate cu ajutorul introspecţiei şi urmărind fluxul memoriei. Iubirea pentru Ela devine
un ,,pat al lui Procust” din momentul în care femeia nu mai reprezintă un ideal.
*Finalul romanului este deschis, aceasta fiind o trăsătură specifică romanului modernist.
Astfel, experienţa limită a războiului îl ajută pe Gheorghidiu să se detaşeze de obsesia unei

3
iubiri care s-a stins. El se hotăreşte să se despartă de Ela, lăsându-i ,, tot trecutul”. Există o
legătură între cele două experienţe fundamentale prin care trece eroul: iubirea și războiul.
Experienţa războiului îl ajuta să depăşească obsesiile legate de iubire, de căsnicie, de presupusa
infidelitate a Elei. Descoperă în război şi alte feţe ale realităţii, alte valori, şi, în finalul romanului,
îşi recapătă echilibrul sufletesc. Finalul deschis al romanului sugerează că protagonistul este
pregătit pentru o altă etapă a existenţei sale.

Acțiunea romanului cuprinde confesiunea personajului narator, fiind alcătuită din două părţi
care reprezintă două experienţe distincte din viaţa eroului. Prima parte este o rememorare, o
,, monografie a iubirii şi a geloziei”, astfel acţiunea urmăreşte fluxul memoriei. A doua parte,
cartea războiului, are structura unui jurnal de front, deci evenimentele sunt redate aproape simultan
cu producerea lor, condiţie a autenticităţii. Cele două părţi au unitate prin raportarea tuturor
faptelor la o singură conştiinţă, la un singur personaj, Ştefan Gheorghidiu, la perspectiva sa
subiectivă asupra evenimentelor.
Legătura dintre cele două părţi se realizează şi printr-un artificiu compoziţional, prin plasarea
la început a unei scene ( discuţia ofiţerilor la popota regimentului) care, din punct de vedere
cronologic, aparţine celei de-a doua părţi, în care este prezentat războiul.
Acţiunea se desfăşoară pe două planuri narative:
-un plan principal, având caracter subiectiv, care prezintă istoria unei iubiri, urmărind evoluţia
cuplului Ştefan- Ela;
- un plan narativ realizat prin observaţia realistă a societăţii şi a războiului, prezentat tot din
perspectiva subiectivă a naratorului, acesta fiind fundalul pe care se desfăşoară drama lui Ştefan
Gheorghidiu.
Tehnicile narative ale romanului sunt: introspecţia (autoanaliza psihologică a stărilor de
conştiinţă şi a sentimentelor trăite de personajul narator); retrospecţia (prezentarea etapelor poveştii
de iubire , urmărind fluxul memoriei afective); observaţia realistă a societăţii şi a frontului; jurnalul
de front care are rolul de a conferi autenticitate întâmplărilor narate; monologul (confesiunea) ,
formulă epică aleasă pentru scrierea romanului.
Reperele spaţiale şi temporale sunt precizate la începutul romanului: anul 1916, primăvara
Primului Război Mondial. În prima parte, cu excepţia capitolului I, spaţiul acţiunii este Bucureştiul,
iar în partea a doua evenimentele se petrec în Carpaţi.
Există însă două planuri temporale : timpul obiectiv, istoric, care urmăreşte desfăşurarea
cronologică a evenimentelor şi timpul subiectiv, al rememorării şi al analizei, care apare atunci
când protagonistul îşi retrăieşte iubirea. Acţiunea romanului este discontinuă, ca urmare a
împletirii timpului prezent cu rememorarea trecutului.Cartea întâi a romanului descrie povestea
unei iubiri care va eşua.
Titlul, alcătuit din două secvenţe, anticipează structura duală a romanului. Ultima noapte
de dragoste … este istoria iubirii şi a geloziei lui Ştefan Gheorghidiu, metafora nopţii
semnificând incertitudinile, dramele şi suferinţele protagonistului, dar şi tainele firii umane.
Întâia noapte de război... marchează schimbarea experienţei iubirii cu experienţa războiului,
consemnată într-un jurnal de front, noaptea devenind acum un simbol al tragediei şi al morţii.

Imaginea societăţii este redată prin intermediul observaţiei realiste. Sunt evocate aspecte
semnificative din viaţa societăţii româneşti de la începutul secolului al XX-lea: viaţa mondenă, lumea
oamenilor politici (Nae Gheorghidiu), lumea negustorilor şi a oamenilor de afaceri (Vasilescu- Lumânăraru).

4
Acest plan narativ secundar are caracter balzacian prin: subtema moştenirii, personajele tipice, corelaţia dintre
personaje şi mediu.
Este semnificativă scena întâlnirii familiei în casa bogatului unchi Tache, ,, un bătrân uscat şi negru”,
care reprezintă tipul avarului. În spirit balzacian, naratorul îi completează portretul prin descrierea locuinţei:
,,Unchiul Tache locuia pe strada Dionisie, într-o casă veche, mare cât o cazarmă, fără să primească pe nimeni,
mai avar şi mai ursuz de când era bolnav.” La acea masă, era şi celălalt unchi al lui Ştefan, Nae Gheorghidiu.
Personaj balzacian, el reprezintă arivistul, un Stănică Raţiu ajuns important om politic. Nae Gheorghidiu are
,, o vagă facultate de drept” şi o soţie ,,slută”, luată pentru zestre. Personajul se defineşte prin antiteză cu Ştefan.
Cu un cinism afişat, el îl îndrumă pe tânăr în afaceri, dispreţuind ştiinţa lui de carte: ,,...cu filozofia dumitale
nu faci doi bani. Cu Kant ăla al dumitale şi cu Schopenhauer nu faci nicio brânză. Eu sunt mai deştept ca ei
când e vorba de parale.” Un personaj insolit este Vasilescu –Lumânăraru, milionar analfabet, care îşi ascunde
neştiinţa de carte după ochelarii cu lentile negre.
Acest plan narativ al romanului prezintă o lume dominată de forţa banului şi de o deviză celebră : ,,scopul
scuză mijloacele”. Într-o asemenea societate, Ştefan Gheorghidiu se simte un intrus, el fiind ,, un intelectual
într-o lume de neştiutori de carte cinici.” ( G.Călinescu)
Viziunea asupra războiului este originală şi modernă. Experienţa războiului ( evocată şi în Ciclul
morţii, care cuprinde poezii scrise în 1917, când C.Petrescu era pe front) se conturează în roman prin jurnalul
de front al eroului. În literatura română, tema universală a războiului a fost ilustrată de D.Zamfirescu ( În
război), M.Sadoveanu (Şoimii, Povestiri de război), Cezar Petrescu ( Întunecare), L.Rebreanu ( Pădurea
spânzuraţilor).
Naratorul demitizează războiul, care nu mai este eroic şi înălţător, ci tragic şi absurd. Sunt puse în
antiteză discuţile demagogice din Parlament şi lozincile patriotarde din presa vremii , cu imaginile cumplite
ale câmpului de luptă şi cu spaima soldaţilor în faţa morţii. Naratorul observă cu luciditate fortificaţiile ridicole,
lipsa armamentului, ordinele contradictorii, care produc panică, marşurile epuizante, degradarea fizică şi
psihică a soldaţilor.
Intelectual complex şi subtil, Ştefan Gheorghidiu trăieşte experienţe dramatice, dar care îl îmbogăţesc
spiritual şi, cel puţin în această etapă a vieţii, nu este un înfrânt.

Ștefan Gheorghidiu este un personaj reprezentativ pentru proza modernistă a lui

Camil Petrescu şi ilustrează imaginea intelectualului complex, orgolios, reflexiv, care
reprezintă inadaptatul superior. Este un personaj modernist, deoarece este dilematic,
imprevizibil, mobil, accentul punându-se asupra imaginii sale morale și psihologice, care se
construiește prin propriile mărturisiri: este narator intradiegetic şi autodiegetic. Imaginea sa
este realizată în roman cu ajutorul unor tehnici narative specifice romanului modernist și prozei
psihologice: introspecția și monologul interior.
Statutul social este precizat: Ștefan Gheroghidiu este un student la Facultatea de Filosofie,
sărac, dar cu rude bogate, devenit sublocotenent pe frontul Primului Război Mondial. Se
căsătorește din dragoste cu cea mai frumoasă studentă de la Universitate, Ela, și are o viață liniștită
și împlinită până la moartea unchiului bogat Tache.
Portretul fizic al protagonistului este schițat prin autocaracterizare: ,,eram înalt și subțire”. În
schimb, potretul moral și psihologic are complexitate, prin caracterizare directă şi indirectă, fiind

5
evidențiate trăsături importante ale personajului: orgoliul, sensibilitatea, luciditatea, firea
analitică, spiritul reflexiv, atitudinea superioară față de societate, refuzul compromisului.
Personajul se definește în funcție atitudiniea sa față de iubire, societate și război. Pentru
Ştefan, iubirea, societatea și războiul sunt asemenea unui ,,pat al lui Procust” care îi
schilodeşte sufletul.
Atitudinea față de iubire evidențiază dorința sa de a trăi dragostea absolută, Ela fiind, la
început, perechea ideală, lumea sa. Dezamăgirea în iubire, suferințele, gelozia ( pe care nu o
recunoaște, el afirmând că nu este gelos, ci ,,suferă din iubire”), adâncesc un conflict interioar
puternic, declanșat în momentul în care femeia nu mai reprezintă un ideal. Ela îi reproșează: ,,Ești
de o sensibilitate imposibilă”, iar Gheroghidiu, dezamăgit, afirmă: ,, O mare iubire este un proces
de autosugestie”. Experienţa nefericită a iubirii pune în lumină trăsături definitorii ale
personajului: orgoliul, luciditatea, nesiguranţa şi o mare sensibilitate.
Atitudinea față de societate dezvăluie, la fel ca în iubire, orgoliul și refuzul compromisului.
Lumea mondenă nu îl impresionează pe Gheorghidiu, deoarece este reprezentată prin avarul
unchi Tache, arivistul Nae Gheorghidiu, milionarul analfabet Lumânăraru. Tânărul
conștientizează superioritatea față de aceștia, în ciuda ironiilor celor din jur. Semnificativ este
reproşul lui Nae Gheroghidiu: ,,Cu Kant ăla al dumitale şi cu Schopenhauer nu faci nicio brânză.
Eu sunt mai deștept ca ei când e vorba de parale”. Criticul literar G. Călinescu sintetizează relația
protagonistului cu societatea în care trăiește: ,,El este un intelectual într-o lume de neștiutori
de carte cinici”.
Atitudinea faţă de război este evidenţiată în jurnalul de front. Naratorul personaj evocă războiul
din perspectiva celui care se află în luptă, ca o realitate trăită în mod direct, astfel că el ironizează discuţiile
demagogice din parlament şi lozincile patriotarde din presa vremii. Gheorghidiu demitizează războiul, care
nu mai este eroic, ci tragic şi absurd, şi trăieşte experienţa limită a frontului ca pe o dramatică experienţă
interioară, ce îl ajută să depăşească suferinţa din iubire. În faţa morţii, el descoperă valori umane şi motive
puternice de a se salva şi a-şi continua viaţa, trecând peste toate dezamăgirile.
În concluzie, ....