CAMIL PETRESCU (1894-1957)

Romanul modern de tip subiectiv (interbelic)

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930)

Camil Petrescu – ASPIRAȚIA spre AUTENTICITATE – observabilă în întreaga sa creație:

- Romane: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930); Patul lui Procust
(1933); Un om între oameni.
- Poezii: Versuri. Ideea. Ciclul morții (1923)
- Drame: Jocul ielelor; Suflete tari; Act venețian.
Camil Petrescu – romancier
Autorul se autodefinește ca un „trudnic în ale scrisului”, iar ceea ce dă unitate operei sale este
aspirația spre autenticitate. Această tendință conferă originalitate poeziei sale și o succesiune
neîntreruptă „de momente autentice de simțire”, în roman.
Pentru Camil Petrescu, actul de creație este un act de cunoaștere, de descoperire, nu un act
de invenție.
Camil Petrescu este unul dintre promotorii înnoirii literaturii. În opinia sa, literatura trebuie să
fie sincronă cu filosofia și cu celelalte domenii ale cunoașterii. La Camil Petrescu, ca și la Marcel
Proust, TIMPUL este SUBIECTIV, iar romanul înseamnă experiență interioară; ca urmare, și
construcția romanescă devine mai liberă, fiind determinată de condiția memoriei și a introspecției:
„să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce
gândesc eu, ... din mine însumi nu pot ieși (...),eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi.”
Așadar, noului roman i se cer timpul prezent și subiectiv, dar și persoana I și personajul-
reflector care actualizează gânduri, îndoieli, fapte trecute, înglobându-le în cele prezente, totul fiind
subordonat memoriei, singura care poate da sentimentul concretului.
În conferința „Noua structură și opera lui Marcel Proust”, C. Petrescu teoretizează romanul
modern, de tip proustian, și respinge romanul de tip tradițional, în care naratorul era omniprezent și
omniscient. Autorul alege, în schimb, autenticitatea.
Caracteristicile romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război :

 Unicitatea perspectivei narative;

 Timpul prezent și subiectiv;
 Fluxul conștiinței;
 Memoria afectivă;
 Narațiunea la persoana I;
 Luciditatea autoanalizei;
 Anticalofilismul;
 Autenticitatea = identificarea actului de creație cu realitatea vieții, cu trăirea intensă.
Romanul este scris sub forma unei CONFESIUNI a personajului principal, Ștefan
Gheorghidiu.
Narațiunea la persoana I presupune existența unui narator IMPLICAT. Punctul de
vedere ,unic și subiectiv al personajului-narator care mediază între cititor și celelalte personaje,
face ca cititorul să cunoască despre ele tot atât cât știe și personajul principal. Situarea eului
narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele și personajele sunt prezentate ca
evenimente interioare, interpretate și analizate.
Prin monolog interior, Ștefan Gheorghidiu analizează aspecte ale planului interior (trăiri,
gânduri)și ale planului exterior (fapte, relații interpersonale).
Textul narativ este structurat în două părți precizate în titlu, care indică temele romanului,
în același timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea
și războiul.
PRIMA PARTE: rememorarea iubirii într-o căsnicie eșuată (dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela);
PARTEA A DOUA: forma unui jurnal de campanie al lui Gheorghidiu – urmărește experiența de
pe front, în timpul Primului Război Mondial.
Prima parte este în întregime ficțională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de campanie al
autorului, articole și documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate.

CALOFILIE = termen savant, desemnând o atitudine proprie artistului ca iubitor de frumos;

Camil Petrescu îl folosește cu sens peiorativ (negativ), în campaniile sale contra scrisului
„frumos”, „caligrafic”, fără substanță. Autorul înțelege prin calofilie o atitudine învechită,
formală, opusă autenticității: „maimuța calofilă aruncă miezul nucii și înghite coaja.”
ANTICALOFIL – termen aplicat de critică în primul rând lui Camil Petrescu și scriitorilor
care cultivă autenticitatea, trăirea directă, documentul nemijlocit; termenul poate fi sinonim
cu „modern”, „anticlasic”. (Dicționar de termeni literari, 1976)
 Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război debutează printr-un artificiu
compozițional: acțiunea primului capitol, „La Piatra Craiului în munte”, este ulterioară întâmplărilor
relatate în restul primei părți. Capitolul pune în evidență cele două planuri temporale din discursul
narativ:
- Timpul narării (prezentul frontului);
- Timpul narat (trecutul poveștii de iubire).
În primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Gheorghidiu asistă, la popota
ofițerilor, la o discuție despre dragoste și fidelitate, pornind de la o știre din presă: un bărbat care și-a
ucis soția infidelă a fost achitat la tribunal. Această discuție declanșează MEMORIA AFECTIVĂ a
bărbatului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela.
Așa cum se întâmplă la Marcel Proust, un eveniment exterior – aici, discuția de la popotă –
declanșează rememorarea unor întâmplări sat stări trăite într-un „timp pierdut”. Evenimentele din
trecut sunt ordonate cronologic și analizate în mod lucid, fiind vorba de memoria voluntară, spre
deosebire de fluxul memoriei involuntare proustiene. La Proust, personajul-narator retrăiește trecutul,
la Camil Petrescu, acesta analizează și interpretează trecutul.
Tânărul Ștefan Gheorghidiu, pe atunci student la Filosofie, se căsătorește din dragoste cu Ela,
studentă la Litere, orfană, crescută de o mătușă. Iubirea lui se naște din duioșie: „Iubești întâi din milă,
din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită”, dar, la o autoanaliză lucidă,
naratorul mărturisește că mai ales din orgoliu: „...eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai
frumoase studente...”
Iubirea - După căsătorie, cei doi tineri trăiesc modest, dar sunt fericiți. Echilibrul tinerei familii
este tulburat de o moștenire pe care Gheorghidiu o primește la moartea unchiului său avar, Tache. Ela
se implică în discuțiile despre bani, lucru care îl supără pe Gheorghidiu: „Aș fi vrut-o mereu feminină,
deasupra acestor discuții vulgare.” Mai mult, Ela este atrasă de viața mondenă, la care noul statut
social al familiei îi oferă acces. Cuplul evoluează spre o criză matrimonială, al cărei moment
culminant are loc cu ocazia excursiei la Odobești, de sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena. În
timpul acestei excursii, Ela îi acordă o atenție exagerată unui anume G., care, după spusele
personajului-narator, îi va deveni, mai târziu, amant. După o scurtă despărțire, Ela și Ștefan se împacă.
Înrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere permisie, ca să verifice dacă soția lui îl înșală, fapt
imposibil, din cauza izbucnirii războiului.
A doua experiență în planul cunoașterii este războiul.
Frontul înseamnă haos, măsuri absurde, dezordine. Ordinele ofițerilor superiori sunt
contradictorii. Din cauza informațiilor eronate, artileria română își fixează tunurile asupra propriilor
batalioane.
Experiențele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator față de celelalte
aspecte ale existenței sale: „De soția mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de-atunci, mi-aduc aminte
cu adevărat, ca de o întâmplare din copilărie.”
Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” ilustrează absurdul războiului și
tragismul confruntării cu moartea. Viața soldaților ține de hazard, iar eroismul este înlocuit de
spaima de moarte, care reține doar instinctul de supraviețuire și automatismul: „Nu mai e nimic
omenesc în noi.” Drama colectivă a războiului acoperă drama individuală a iubirii.
Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă, la București, dar se simte detașat de tot ce îl
legase de Ela. Obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască, o privește acum cu indiferența
„cu care privești un tablou” și hotărăște să o părăsească: „I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă,
de la obiecte de preț la cărți...de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.”
PERSONAJELE
Ștefan Gheorghidiu, personajul-narator, este tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care
trăiește drama îndrăgostitului de absolut. Filosof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară,
însă, de fapt, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conștiința sa.
Ela este un personaj „misterios”, întrucât întreg comportamentul ei este mediat de subiectivismul
(bănuielile) protagonistului (personajul-narator). Din acest motiv, cititorul nu se poate pronunța
asupra fidelității ei sau dacă e, mai degrabă, superficială, decât spirituală.
Relatarea este înlocuită, în proza modernă, cu analiza și interpretarea, de unde impresia de epic
limitat ca întâmplări în favoarea analizei.
Stilul anticalofil pentru care optează autorul susține autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză
corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate din limbajul personajelor din romanul tradițional.