Roman MODERN PSIHOLOGIC de tip SUBIECTIV

“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”- Camil Petrescu

Teoretician al “noului roman” (in conferinta “Noua structura si opera lui Marcel Proust”), Camil
Petrescu este scriitorul care a introdus o noua structura a operei (al carei model devenea
confesiunea, jurnalul) si un nou stil (“alb”, fara podoabe cautate, capabil sa exprime sinceritatea
si autenticitatea trairilor sufletesti). Problematica fundamentala a operei lui Petrescu fiind o
problematica a cunoasterii, cei mai multi dintre eroii sai se incadreaza intr-o tipologie a
inteligentei: spirite lucide, nelinistite, clocotitoare de idei, eroii comilpetrescieni sunt intelectuali
aflati in cautarea absolutului; si cum in viata concreta absolutul nu poate fi atins, cei mai multi
dintre ei sfarsesc in mod tragic.

“ <<Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi>> este o scriere in care arta analizei
castiga unul din succesele ei cele mai mari”. (T.Vianu)

Romanul modernist interbelic, presupune o modificare de structura. Asa cum recomanda

N.Manolescu, romanul devine “oglinda unui ceas pur, neaureolat de legenda” (Jose Ortega Y
Gasset). Conteaza exprimarea la persoana I, ce transforma romanul intr-un proces verbal de
constiinta. Avandu-l ca model pe Marcel Proust, Petrescu dezvolta conflictul interior si
temporalitatea afectiva. Desi nu distruge complet cronologia evenimentelor, in unele romane
camilpetresciene gasim momente proustiene, bazate pe memoria involuntara. Personajul este un
intelectual inadaptat, de tip proustian, ce dezvolta naratiunea la persoana I: “Eu nu pot vorbi
onest, decat la persoana I”. De aceea, naratiunea e de tip subiectiv, cu focalizare interna.
N.Manolescu observa ca deci personajele din romanele lui Camil Petrescu sunt autentice, ele nu
sunt sincere. Dimpotriva, suferinta lui Gheorghidiu sau a lui Ladima se datoreaza faptului ca
personajele incearca sa para altcineva. Personajele “nu sunt”, ci “por”.

Dintre speciile genului epic, romanul se dovedeste a fi cea mai moderna si mai complexa
structura. De la Cervantes la Balzac, de la Dostoievski la Milan Kundera, romanul dezvolta
aventura si viata secreta a sentimentelor. Pe rand, romanul subiectiv si cel obiectiv isi desfasoara
actiunea pe mai multe planuri narative,propunand personaje memorabile, care participa la o
actiune mai complicata.

In “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, tema surprinsa de Camil Petrescu este
drama intelectualului lucid, insetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de inertitudini,
care se salveaza prin constientizarea unei drama mai puternice, aceea a omenirii angrenate in
tragismul unui razboi absurd, vazut ca iminenta a mortii.

Titlul romanului ar putea sugera ratacirea tanarului Stefan Gherghidiu prin “noaptea”
incertitudinilor si a intrebarilor fara raspuns, legate de iubire si razboi. Repetarea cuvantului
“noapte” in titlu, reda simbolic incertitudinea, irationalul, nesiguranta si absurdul, necunoscutul
si tainele firii umane. Cele doua “nopti” sugereaza cele doua etape din evolutia protagonistului:
iubirea si razboiul.

Textul este structurat in doua parti precizate in titlu, care de asemenea indica temele cartii:
dragostea si razvoiul; si cele doua experiente fundamentale de care are parte personajul principal.
Prima parte reprezinta rememorarea dragostei matrimoniale esuate, dintre Stefan si Ela, iar a
doua parte e un jurnal de campanie a lui gheorghidiu. Prima parte are un caracter fictional, iar
cea de-a doua creeaza impresia de veridicitate. Unitatea cartii e asigurata de unicitatea
constiintei, care analizeaza efectele celor doua experiente in plac interior.

Actiunea din primul capitol “La Piatra Craiului, in munte”, este ulterioara intamplarilor relatate
in restul primei parti a romanului. Acest prim capitol evidentiaza distinctia dintre planurile
temporale ale naratiunii: timpul povestirii – prezentul frontului si timpul povestit – trcutul
povestii de iubire.

G.Calinescu socoteste “Ultima noapte” un roman stendhalian, nu proustian, care urmareste in

prima parte “monografia unui element psihic [..] gelozia”, cazul unui inadaptat la viata erotica,
Stefan Gheorghidiu si crearea de tipuri umane, cum ar fi Vasile Lumanararu si Nae Gheorghidiu,
tipologia parvenitilor. A doua parte nu este un jurnal de campanie sau un reportaj de razboi, ci “o
viziune personala torturata de o mare anxietate si de un realism fantastico-grotesc”.

Camil Petrescu este reprezentantul romanului ionic/ modern prin: situarea eului in centru si
respectarea unitatii perspectivei. Naratiunea la persoana I, cu focalizare exclusiv interna,
viziunea “impreuna cu”, presupune existenta unui narator implicat. Punctul de vedere unic si
subiectiv, al personajului-narator, care mediaza intre cititor si celelalte personaje, face ca cititorul
sa cunoasca despre ele, atat cat stie si personajul principal. Insa situarea eului narativ in centrul
povestirii confera autenticitate, iar faptele si personajele sunt prezentate ca evenimente
interioare, interpretate, analizate.

Mutarea teatrului actiunii inlauntrul constiintei naratorului: singurele evenimente veritabile nu

sunt acelea obiective, ci acelea din constiinta lui Gheorghidiu. Despre Ela tot ce stim e indirect
mediat de viziunea lui Stefan asupra ei; de aceea nu ne puteam pronunta asupra fidelitatii sale, cu
atat mai mult cu cat sotul acesteia e un spirit speculativ si oarecum lipsit de simtul realitatii
(N.Manolescu). La Petrescu razboiul se muta de pe scena istoriei pe scena constiintei, de aceea
singurele care conteaza sunt evenimentele din constiinta, fluxul evenimentelor fiind inlocuit de
fluxul constiintei. Astfel romanul cultiva aspectele neglijabile ale razboiului precum frigul,
durerile de stomac, intamplarile comice si absurde.

Dedramatizarea evenimentelor sau renuntarea la ierarhia de semnificatie a faptelor exterioare.

Romanul reflectand evenimentul comun, banal, cotidian.
Cartea e ordonata asemeni unui jurnal, a II-a parte se intituleaza “Jurnal de Campanie”. Scrierea
nu mai e fictiune, ci consecinta unei marturisiri. Prima fraza a textului: “In primavara anului
1916” introduce romanul, fara echivoc, in sfera literaturii subiective.

Stefan Gheorghidiu exploreaza trecutul prin reactualizarea informatiilor stocate anterior in

memorie, amintiri voluntare. Personajul readuce in prezent si secventele de memorie involuntara,
care insa nu sunt provocate de senzatii ca la Proust, ci de idei: “Daca tocmai cand povestesc o
intamplare, imi aduc aminte, pornind de la un cuvant, de o alta intamplare? Nu-i nimic, fac un
soi de paranteza si povestesc toata intamplarea intercalata.” (C.Petrescu). O asemenea paranteza
teoretizata de romancier face Gheorghidiu in momentul in care Ii adreseaza sotiei o intrebare in
timpul lectiei de filozofie: “Crezi ca asta nu-i filozofie? Sa stiu daca ma iubesti sau nu? Cand imi
dau seama acum cat de putin banuiam, ce sens profund avea sa aiba intr-o zi aceasta afirmatie
pentru mine”, de unde reiese fragmentarismul operei.

Autenticitatea reprezinta un element distinctiv al tehnicii narative si presupune observatie neutra,

obiectiva, a propriului eu. La literatura autentica se ajunge prin introspectie, prin confesiune
sincera, fara simulare si artificii: “Chiar cand vorbesti de durerile tale sa fii calm, ca si cand ai
vorbi de dureri straine. Sa obiectezi totul”. (C.Petrescu)

Prin naratiunea la persoana I si prin jurnal, personajul-narator comunica ceea ce a trait si a simtit
nemijlocit, autenticitatea nefiind posibila decat prin relevarea propriului sau eu: “Sa nu scriu
decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu […]. Eu
nu pot vorbi onest decat la persoana I.” (C.Petrescu). In textele sale confesive, autorul a subliniat
in mod repetat veridicitatea scenelor narative: “Toate gesturile si cele mai multe incidente din
prima parte sunt culese din mediul in care am trait”.

Scriitorul a introdus in naratiune personaje reale din aceeasi nazuinta spre autenticitate: Maria
Manciulea – femeia suspecta de spionaj, colonelul Dumitru Baltaretu – ucis dupa trecerea
Oltului, si altii; se adauga notele de subsol in care apare veridicitatea.

Teoria autenticitatii a determinat reactia anticalofila: stilul frumos, calofil, nu poate surpinde
realitatea constiintei: “oricand, cuvantul e un mijloc imperfect de comunicare”. Calofilia este
asadar sinonimica cu livrescul. Scriitorul nu trebuie sa fie preocupat pentru stil, deoarece stilul
frumos e opus artei, iar grija pentru aceasta sacrifica autenticitatea.

Prima dintre experientele lui Stefan, e traita sub semnul incertitudinii. Protagonistul traieste o
mare iubire: “simteam ca femeia aceasta era a mea in exemplar unic, asa caeul meu, ca mama
mea, ca ne intalniseram de la inceputul lumii, peste toate devenirile, amandoi, si aveam sa pierim
la fel, amandoi”. Asa cum se contureaza de la inceput, iubirea lui Stefan e un proces de
autosugestie, nascut mai ales din orgoliu. La inceput, Gheorghidiu vede in Ela idealul de femeie,
apoi o priveste ca pe o Madona falsa, fiind uimit cand observa ca acesteia ii place sa discute
politica, sa intervina in discutiile barbatilor. Nu o mai recunoaste; in ochii lui Stefan, Ela decade,
devenind o femeie oarecare. Personajul sufera pentru ca are impresia ca e inselat: gesturile,
privirile pe care Ela le schimba cu domnul G., “un vag avocat”, in timpul excursiei la Odobesti,
se amplifica in constiinta personajului: “toata suferinta asta monstruoasa imi venea din nimic”.
Nevoia de absolut il determina sa-si analizeze cu luciditate starile si sa-si accentueze suferinta,
ridicand-o la proportii inimaginabile.

A doua experienta fundamentala, cea a confruntarii cu moartea, anuleaza experienta iubirii. Nu e

descrisa nicio lupta, ci viata interioara a razboiului, sentimentul de sfarsit de lume, disparitia
oricarei urme de umanitate: “nu mai e nimic omenesc in noi”. Desi ar fi putut sa evite inrolarea,
Stefan participa voluntar, din dorinta de a trai aceasta experienta ca pe un act necesar: “nu as
vrea sa fie pe lume o experienta definitiva, de la care sa lipsesc.”

Importante pentru caracterul modern al romanului nu sunt insa doar trasaturile lui Gheorghidiu
ci, mai ales subtilitatea confesiunii sale, monologul pasionat si nervos din care se desprinde “un
soi de simfonie intelectuala care te surprinde prin exactitatea cu care elementele disparate se
intretes, care te incanta prin placerea ce poate rezulta din claritatile psihice”. (G.Calinescu)

“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este un roman proustian, in care personajul
cauta zadarnic “timpul pierdut”.