Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

De Camil Petrescu

Teoretician al "noului roman"(roman modern, de analiza/roman al experientei), Camil

Petrescu este scriitorul care a introdus o noua structura a operei si un nou stil. Problematica
fundamentala a operei lui Camil Petrescu fiind cea a cunoasterii, cei mai multi dintre eroii sai se
incadreaza intr-o tipologie a inteligentei: spirite lucide, neliniste, clocotitoare de idei - eroii
camilpetrescieni sunt intelectuali aflati in cautarea absolutului.
De-a lungul vietii, Camil Petrescu a realizat o diversitate de opera literare, printre care
se numara: "Jocul ielelor", "Suflete tari", "Act venetian" (dramaturgie), "Patul lui Procust"
(roman).
In "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", Camil Petrescu surprindedrama
intelectualului lucid, insetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de
incertitudini , care se salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice, aceea a
omenirii angrenate in tragismul unui razboi absurd, vazut ca iminenta a mortii.
Ca orice roman, "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" este o specie a
genului epic, in proza, de dimensiuni mari, cu actiune complexa, cu puternice conflicte si o
intriga complicata la care participa numeroase personaje construite modern de Camil Petrescu.
Principalul mod de expunere este naratiunea, iar personajele se contureaza direct prin
descriere si indirect din propriile fapte, ganduri, sentimente, realizate prin dialog, monolog
interior, introspectie.
Tema romanului o constituie dragostea si razboiul ca experiente ale cautatorului de
absolut.
Titlul romanului ar putea sugera ratacirea tanarului Stefan Gheorghidiu prin noaptea
incertitudinilor si a intrebarilor fara raspuns legate de iubire. Cuvantul "noapte", repetat in titlu
reda simbolic incertitudinea, indoiala, irationalul, nesiguranta si absurdul, necunoscutul si tainele
firii umane. Cele doua "nopti" sugereaza si doua etape din evolutia protagonistului: iubirea si
razboiul.
Naratorul-personaj, subiectiv si naratiunea la persoana I definesc perspectiv narativa.
Perspectiva psihologica este realizata prin mijloace de analiza a constiintei, naratorul apeland la
dialog, monolog interior, flashback(fluxul memoriei) si cuvinte cu valoare de simbol. Toate
acestea argumenteaza caracterul subiectiv al romanului.
Modalitatea narativa se remarca prin prezenta marcilor formale ale naratorului(verbe si
pronume la persoana I), de unde reiese implicarea acestuia in evenimente, pana la substituirea
lui de catre personaj. Mai mult, notele de subsol scrise tot la persoana I sg (o inovatie absoluta
a romancierului, adept al autenticitatii) sugereaza oidentitate autor-narator-personaj.
Timpul este discontinuu, bazat pe alternanta temporala a evenimentelor sub forma de
flashback.
Perspectiva spatiala reflecta un spatiu real, frontul si un spatiu imaginar inchis, al
framantarilor, chinurilor si zbuciumului din constiinta personajului.
Conflictele romanului au in vedere raporturile lui Gheorghidiu cu sine, in cuplu (cu Ela)
si cu lumea insasi (in razboi), fiind, deci, interioare.
Incipitul romanului il reprezinta pe Stefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al
acestuia, ca proaspat sublocotenent rezervist in primavara anului 1916, contribuind la
amenajarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei si din apropierea Dambovicioarei.
Romanul incepe printr-o discutie de la popota, cand Gheorghidiu aduce in prezent (timpul
subiectiv) experienta sa erotica fundamentala, pe care o noteaza in jurnalul de campanie:
"Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma inseala".
Casnicia sa cu Ela este linistita o vreme, mai ales ca tinerii duc o viata modesta, aproape de
saracie, iubirea fiind singura lor avere.
Moartea unui unchi de-ai lui Gheorghidiu, pe nume Tache, ii aduce lui Stefan o mostenire
substantiala, fapt care schimba radical viata tanarului cuplu, societatea mondena capata pentru
Ela importanta primordiala.
Sub influenta unei verisoare a lui Stefan, Ela este atrasa intr-o lume mondena, lipsita de griji,
dar si de adevarate orizonturi, preocupata numai de moda, distractii nocturne sau escapade,
lume in care ea se simtea uimitor de bine. In casa acestei verisoare cei doi cunosc "un vag
avocat, dansator, foarte cautat de femei", domnul G. Stefan observa ca Ela pare foarte fericita
in preajma lui, ba mai mult, se straduia sa se afle mereu alaturi de el. Stefan incepe sa fie din ce
in ce mai suspicios ca Ela l-ar putea insela.
Excursia de la Odobesti pune sub semnul indoielii fidelitatea sotiei. Alta data, sosind pe
neasteptate intr-o noapte de la Azuga, unde fusese concentrat de doua saptamani, nu-si
gaseste sotia acasa. Ela ajunge pe la opt dimineata. Stefan o alunga, fiind convins ca "niciodata
femeia asta nu ma iubise" si-i cere sa divorteze.
Dupa un timp, cei doi se impaca si sublocotenentul Gheorghidiu, fiind concentrat in armata pe
Valea Prahovei, aranjeaza ca Ela sa petreaca vara la Campulung. Il zareste in oras pe domnul
G. si atunci nu se mai indoieste ca acesta "venise pentru ea aici, ii era deci sigur amant".
Planuieste sa-i omoare pe amandoi, dar se intalneste cu locotenent-colonelul care il sileste sa
mearga impreuna la regiment.
Cartea a doua incepe cu capitolul "Intaia noapte de razboi", care ilustreaza o imagine de
groaza a frontului, cu o armata dezorganizata, ofiteri incompetenti si ostasi cu totul dezorientati.
Desprinderea eroului din drama torturanta a incertitudinii se face prin trairea unei experiente
cruciale, mult mai dramatice, aceea a razboiului la care Gheorghidu participa efectiv, luptand
pentru libertatea Ardealului de sub ocupatia trupelor austro-ungare.
Pe front, Stefan Gheorghidiu este ranit. Se intoarce in Bucuresti, in convalescenta. Acum Ela ii
pare o straina. Isi da seama, cu luciditate, ca oricand ar fi putut "gasi alta la fel". Ii daruieste
casele de la Constanta, bani, "absolut tot ce era in casa, de la obiecte de pret la carti [...] Adica
tot trecutul", ramanand singur.
Romanul este structurat in doua carti, cu titluri semnificative "Ultima noapte de
dragoste", care exprima aspiratia catre sentimentul de iubire absoluta, si "Intaia noapte de
razboi", care ilustreaza imaginea razboiului tragic si absurd, ca iminenta a mortii.
Daca prima parte a romanului este o fictiune, deoarece prozatorul nu era casatorit si nici nu
traise o drama de iubire pana la scrierea romanului, partea a doua este insa o experienta traita,
scriitorul fiind ofiter al armatei romane, in timpul Primului Razboi Mondial.
Este un roman modern deoarece: Stefan Gheorghidiu este intelectual, foloseste
mijloace moderne de analiza psihologica (introspectia, monologul interior), demitizari (iubirea,
razboiul, statul).
"Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" este un roman subiectivdeoarece
evenimentele sunt relatate la persoana I, naratorul relateaza propriile trairi, ganduri, sentimente
si se implica in evenimentele pe care le nareaza.
Este un romanu al experientei deoarece valorifica trairea cat mai intensa, in plan
interior, de catre personaje, a unor experiente definitorii
Este un roman erotic intrucat sunt prezente mitul iubirii si motivul cuplului. Stefan
Gheorghiu vede in Ela idealul de femeie (se casatoreste cu ea din orgoliu, deoarece era cea
mai frumoasa fata din Universitate), apoi ca pe o Madona falsa (este uimit cand observa ca Elei
ii placea sa discute politica, sa intervina in discutiile barbatilor). Nu o mai recunoaste (in ochii lui
Stefan, Ela decade, devine o femeie oarecare), isi da seama ca e indragostit de o iluzie (in
capitotlul "Diagonalele unui testament", viata celor doi se schimba radical), intr-un final iubirea
dintre cei doi esueaza.
Protagonistul romanului "Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi", Stefan
Gheorghidiu, este personajul-narator al evenimentelor si personaj "rotund" prin complexitatea si
profunzimea psihologica. El traieste in doua realitati temporale, cea a timpului cronologic
(obiectiv), in care povesteste intamplarile de pe front si una a timpului psihologic (subiectiv), in
care analizeaza drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate in jurnalul
de front, in care Gheoghidiu investigheaza cu luciditate atat experienta subiectiva a iubirii, cat si
pe cea obiectiva, traita, a razboiului.
Caracterizarea directa este realizata prin autocaracterizare: "ma chinuiam launtric ca sa par
vesel si eu ma simteam imbecil si ridicol si naiv"(inadaptat si inadaptabil)
Caracterizarea indirecta reiese indirect din faptele si trairile protagonistului.
Stefan Gheorghidiu este o natura reflexiv, care isi analizeaza in amanunt, cu luciditate starile
interioare, cu o constiinta unica, insetat de certitudini si adevar: "Cata luciditate atata constiinta,
cata constiinta atata pasiune si deci atata drama".
Fire pasionala, puternic reflexiva si hipersensibila, Stefan Gheorghidiu aduna progresiv semne
ale nelinistii, ale incertitudinii, ale indoielilor sale chinuitoare, pe care le analizeaza minutios.
Conflictul interior al personajului-narator este de natura filozofica, el cauta cu incapatanare
adevarul, fiind un pasionat al certitudinii absolute.
Stefan spera sa gaseasca in Ela idealul sau de iubire si feminitate catre care aspira cu toata
fiinta, ideal care s-a prabusit dramatic si din cauza conceptiei sale absolutizante: "cei care se
iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt".
Nici in plan sentimental, nici in plan social el nu gaseste un punct de sprijin durabil si traieste
dureros drama omului singur, inflexibil moral, intransigent si moral, neputand sa faca niciunul
din compromisurile cerute de societatea in care traieste, afacerile in care incercase sa se
implice fiind in dezacord cu firea lui cinstita.
A doua experienta de viata fundamentala in planul cunoasterii existentiale este razboiului,
frontal, o experienta traita direct, care constituie polul terminus al dramei intelectuale.
In conceptia lui George Calinescu, Stefan Gheorghidiu este "un om cu un suflet
clocotitor de idei si pasiuni, un om inteligent".
Limbajul se caracterizeaza prin claritate, sobrietate, fraza scurta si nervoasa, este
analitic si intelectualizat.
In concluzie, originalitatea romanului subiectiv e data subtilitatea analitica a propriei
constiinte, de drama intelectualului complex si introvertit, declansata prin memorie involuntara,
de faptul ca autorul este in acelasi timp personaj si narator.

ADAUGARI TEORETICE

Romanul experientei valorifica trairea cat mai intensa, in plan interior, de catre
personaje, a unor experiente definitorii. Proza experientei se bazeaza pe crearea impresiei de
autenticitate prin utilizarea unor elemente care tin de realitate (jurnal, elemente autobiografice,
scrisori)
Estetica autenticitatii (care sta, deci, la baza romanului experientei) are in vedere confesiunea
personajului-narator la persoana I, introspectia, autoanaliza lucida, tehnica narativa moderna a
"punerii in abis"(de ex, introducerea in naratiune a fragmentelor de jurnal), stilul anticalofil, (si
numai la Camil Petrescu, notele de subsol tot la persoana I, care sustin chiar identitatea autor-
narator!!!)

Romanul psihologic/de analiza are drept obiect investigarea detaliata a vietii interioare,
observarea psihologica, iar drept subiect are cazurile de constiinta.Este scris de obicei la
persoana I (perspectiva narativa subiectiva), pentru ca pune accent pe descrierea starilor
sufletesti, a problemelor de constiinta sau chiar patrunderea in zonele obscure ale
inconstientului.

Proza de factura subiectiva are drept caracteristici: perspectiva narativa "faramitata",

relativizata, timpul subiectiv, fluxul constiintei, memoria afectiva, naratiunea la persoana I,
luciditatea autoanalizei, anticalofilismul, introspectia (utilizata nu numai ca mijloc de
autocunoastere, ci si ca mijloc de cunoastere a celuilalat!), constructia personajelor a caror
identitate se construieste treptat, prin alcatuirea unor "dosare de existenta", dar si autenticitatea
definita ca identificare a actului de creatie cu realitatea vietii, cu experienta nepervertita, cu
trairea febrila)

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu (1930)

Scris de Cristina Stancu • 27 June 2013 • in categoria Recenzii pentru BAC
Gen: epic
Specie: roman modern, roman al experienţei, roman psihologic
ROMANUL este o specie a genului epic, de dimensiuni mari, care implică un număr relativ mare de personaje, implicate într-o
acţiune bine definită, organizată de obicei pe mai multe planuri. Romanul modern se detaşează de romanul clasic, în speţă de cel
obiectiv-realist, introducând metode pentru fluxul conştiinţei, promovată în literatura europeană de James Joyce, Marcel Proust
sau Virginia Woolf. Romanul în cauză, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” foloseşte o tehnică narativă specială,
ANALIZA PSIHOLOGICĂ, punând faţă în faţă două tipuri diferite de temporalităţi. În prima parte, „Ultima noapte de dragoste”,
timpul este prin excelenţă subiectiv, psihologic, declanşat din dorinţa de interpretare a trecutului, pe când în a doua parte, „Întâia
noapte de război”, jurnalul de campanie al autorului devine material de roman, element care sporeşte senzaţia de autentic a
scriiturii, timpul este prin excelenţă cronologic, obiectiv. Aceste raportări diferite la timp dau specificul modern al romanului.
Personajul principal, Ştefan Gheorghidiu, experimentează dragostea şi războiul/moartea, aceste două suprateme impunând
întreaga evoluţie a personajului.
Caracteristici specifice unui roman modern:
a. subiectivitatea sporită şi perspectiva narativă „împreună cu”;
b. tehnicile narative moderne: fluxul conştiinţei, analiza psihologică;
c. statutul superior al personajului, statutul de intelectual care permite elaborarea unor introspecţii mai complexe din partea
protagonistului;
d. destrămarea prezentării clasice a acţiunii. Acţiunea nu mai respectă neapărat ordinea momentelor subiectului. Romanul începe
din momentul eşecului amoros şi tocmai acest eşec motivează întreaga scriere. Scrisul e un mod de autoanaliză.
Temă: dragostea şi războiul
Problematică: criza omului modern, care încearcă zadarnic să îşi găsească un ideal absolut în iubire;
Subiect: Ştefan Gheorghidiu este student la Filosofie şi se îndrăgosteşte de cea mai frumoasă fată din Universitate, Ela, studentă
inimoasă la Litere. Amândoi formează un cuplu fericit şi idealist, până când tânărul moşteneşte o avere considerabilă din partea
unchiului său. Statutul lor social se schimbă, iar femeia iubită devine dintr-o făptură angelică o cochetă avidă după faimă,
aventură şi prosperitate materială. Ştefan Gheorghidiu, intelectual rasat, de o luciditate cumplită, simte, în urma unei excursii la
Câmpina, că Ela îl înşeală. Flirtul evident cu jurnalistul Grigoriade îi confirmă bănuielile. Relaţia se destramă treptat. Este
mobilizat în rândurile armatei, în pragul izbucnirii Primului Război Mondial. Experienţa traumatizantă de pe front, unde moartea
e o prezenţă atât de tulburătoare, îl epuizează psihic şi în timpul unei permisii, Ştefan Gheorghidiu îşi confirmă toate bănuielile
referitoare la fidelitatea soţiei. La finalul luptelor, când se întoarce în societatea civilă, îi lasă tot, de la cărţi la obiecte de preţ,
părăsindu-şi iubirea ideală, femeia îndrăgită atât de intens, visurile înflăcărate şi credinţa de a găsi vreun sens existenţei.
Idee centrală: Ştefan Gheorghidiu trece printr-un proces crud de conştientizare a inutilităţii existenţei. Ea nu se poate împlini
prin idealuri, nici măcar prin iubire.
Idei principale şi secvenţe:
Prima parte: „Ultima noapte de dragoste” (descrierea şi reinterpretarea detaliată a episodului romantic, totul este decodat, ordonat,
ca într-o evocare foarte precisă)
A doua parte: „Întâia noapte de război” (jurnalul de campanie al autorului a devenit material literar, servind autenticitatea textului.
Eroul trece prin etapa de destrămare a tuturor iluziilor.)
Conflict:
Conflicte exterioare – căsătoria eşuată şi imposibilitatea de a comunica eficient cu o lume pervertită de ambiţii materiale;
Conflict interior - discrepanţa dintre imaginea ideală a iubitei şi realitatea ei imediată, discrepanţa dintre iluziile idealiste şi viaţa
cotidiană.
Personaje:
Ştefan Gheorghidiu
Ela
Nae Gheorghidiu
Anişoara
Grigoriade
O doamnă din înalta societate, care remarcă plină de spirit luciditatea „dezgustătoare” a eroului
Militari
Moduri de expunere dominante: naraţiunea, monologul
Particularităţi: analiza psihologică este o metodă de o mare fineţe, nu prea des pusă în practică în literatura română. Acest
roman interbelic sincronizează literatura autohtonă cu cea europeană. Raportarea la două tipuri de timp (psihologic şi cronologic)
este o altă inovaţie camilpetresciană. Statutul de intelectual al lui Ştefan Gheorghidiu acordă textului aura de „roman citadin”,
pretenţios, elevat, încărcat de disertaţii scânteietoare pe marginea unor subiecte delicate cum ar fi filosofia, morala, dilemele
existenţiale. Naratorul la persoana I devine parte din filosofia de creaţia a autorului însuşi, care nu poate fi onest decât la persoana
I, după propriile spuse. Subiectivitatea este cultivată uneori în dauna autenticităţii.
Citate relevante:
1. „Astăzi, când le scriu pe hârtie, îmi dau seama, iar şi iar, că tot ce povestesc nu are importanţă decât pentru mine, că nici nu
are sens să fie povestite. Pentru mine însă, care nu trăiesc decât o singură dată în desfăşurarea lumii, ele au însemnat mai mult
decât războaiele pentru cucerirea Chinei, decât şirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de aştri în necuprins, căci singura
existenţă reală e aceea a conştiinţei.”
2. „Apăsarea asta, de a nu cunoaşte ceea ce se întâmplă înainte, ştiu acum că e, în război, pentru unii de neîndurat, aşa cum de
neîndurat mi-era, în ajun, incertitudinea dacă sunt înşelat sau nu.”
3. GELU RUSCANU, „Jocul ielelor”: „E deosebirea de la trăire la conştiinţă… Adică totul… drama… Câtă luciditate atâta
existenţă şi deci atâta dramă.”
4. „în afară de conştiinţă, totul e bestialitate. Şi sunt nenumăraţi oameni care în bucuriile, în tristeţile, în surâsurile, în pasiunea
lor, în ideologia, în generozitatea, în dragostea, în indulgenţa lor, în gingăşia lor, sunt numai bestiali.”
5. „O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie […] iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru
că ştii că asta o face fericită […] pe urmă te obişnuieşti cu vocea şi surâsul ei […] Şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică […]
Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.”
Aprecieri critice:
Nicolae Manolescu afirmă că romanele lui Camil Petrescu promovează un „individualism radical”, prezentând „enigme menite să
nu fie soluţionate”. „În acest caz, putem afirma că singurele evenimente veritabile nu sunt acelea OBIECTIVE, ci acelea din
conştiinţa lui Gheorghidiu.”

a) Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război poate fi interpretat ca un roman social, realist, fiindcă tema o
formează viaţa socială românească înaintea şi în timpul primului război mondial. Ideea este o critică socială a societăţii bucureştene
dominată de arivism, vie», snobism, ipocrizie şi demagogie.
Subiectul este o povestire a unui locutor, Ştefan Gheorghidiu, ale cărui trăiri şi evenimente organizează din secvenţe „felii de
viaţă”, o structură neliniară a evoluţiei eroilor. Romanul începe cu un punct culminant, atunci când războiul interior atinge apogeul
şi se transformă într-un război exterior. Folosind o tehnică definită de critica literară a oglinzilorparalelesau de dedublare a eului,
autorul devenit, locutorul Ştefan Gheorghidiu, organizează filmul secvenţelor „felii de viaţă”, care să explice acumularea tensiunilor
interioare în sufletul acestuia. Faptul de viaţă este ales în strânsă corelaţie cu ecoul său interior, în măsura în care el este expresia
unei intense trăiri afective.
Ştefan Gheorghidiu, un student sărac la filosofie, se căsătoreşte cu Ella, o colegă de facultate, frumoasă, dar fără posibilităţi de a
deveni o intelectuală. în concepţia lui Camil Petrescu, intelectualul este un om, care-şi pune probleme, adică trăieşte pe dictonul
cartezian: „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”. Aceste îndoieli asupra evoluţiei Bilei apar din momentul de intrigă. Ştefan
Gheorghidiu primeşte o moştenire importantă prin moartea unchiului său Take. Viaţa cuplului se schimbă. Nu mai au prietenii
dinainte săraci, ci încep să frecventeze saloanele clasei dominante, unde sunt introduşi de rudele care până atunci îi ignorau.
Orgolios, Ştefan Gheorghidiu îl înfruntă pe unchiul Take, îl ridiculizează pe Nae Gheorghidiu, riscând să fie dezmoştenit pentru a
apăra memoria tatălui său şi, mai ales, căsătoria sa cu o studentă săracă, cum era Ella. Aceasta, dornică de a intra în sfera modelului
său de gândire, rămâne dezamăgită de istoria filogenezei ideilor filosofice din capul lui Ştefan Gheorghidiu. Ideile o fascinează, dar
este derutată de discuţia purtată cu el.
Ştefan Gheorghidiu face o eroare fundamentală, fiindcă n-o ajută pe Ella să-şi definească o concepţie despre lume şi viaţă, ba mai
mult, neavând el însuşi o imagine a sensului evoluţiei interioare, care ar fi trebuit să fie efectul ideilor filosofice, îi determină
prăbuşirea interioară.

Ella caută în interiorul ei lumina, pe care crede c-o are Ştefan, fiindcă îl vede cum discută cu uşurinţă problemele abstracte de
filosofie, din care ea nu înţelege nimic, deşi îl urinează la seminarii şi cursuri.

Orbit de orgoliul său, de demagogia beţiei de cuvinte a filosofiei, Ştefan ajunge pe o poziţie ateistă. Când Ella îl întreabă unde este
Dumnezeu, în ce sens toată filosofía înseamnă un drum spre adevăr, Ştefan Gheorghidiu îşi dovedeşte nu limitele proprii, ci limitele
filosofiei. El pune o întrebare de esenţă ateistă sau teosofică: „Darpe Dumnezeu, cine 1-a făcut?” întrebarea este un model de
sofistică şi de eroare fundamentală, fiindcă se confundă creatorul cu creaţia, cauza cu efectul, eternul cu relativul, conştiinţa cu
materia şi arată cauza pentru care filosofii devin duşmanii lui Dumnezeu şi ucenicii minciunii. Ei confundă raţiunile lui Dumnezeu
cu raţiunile lor, fac din propria raţiune un idol ca sectanţii.
Amputată de îndoiala carteziană a lui Ştefan Gheorghidiu în esenţă, adică în fragila ei credinţă, Ella rămâne fără un sprijin interior,
fără un principiu ordonator, pluteşte în derivă şi treptat îşi însuşeşte de la noua configuraţie socială, în care trăieşte, conceptul
satanic de carpe diem, specific clasei dominante. Ea se va prăbuşi treptat,modelându-şi existenţa imitând comportamentul frivol,
parazitar, mercantil şi fad al lumii burgheze, devenind amanta unui snob, semiescroc, fals avocat şi ziarist, Gregoriade.
Efectele discuţiei purtate de Ştefan cu Ella vor apărea dur în excursia de la Odobeşti, când Ella va cocheta obraznică cu Gregoriade.
Eroul se va îndepărta de ea, se va angaja într-o afacere penibilă cu Nae Gheorghidiu şi Vasilescu Lumânăraru. Ei se cred oameni
capabili să conducă o întreprindere metalurgică, dar dau faliment. Ştefan descoperă un alt drum în interior, nu prin afect ci prin
intelect. El crede că a descoperit o nouă înţelegere a filosofiei lui Kant, dar nu izbuteşte să iasă din câmpul speculaţiilor abstracte
(Jocul ielelor, cum îi va defini autorul prin titlul unei drame). Concentrarea pe front se produce exact în acest moment de tensiune
maximă între el şi Ella. Explozia şi conflictul cu căpitanul Corabu derivă din faptul că nu i se permite să fugă până la Câmpulung,
unde este Ella, spre a o surprinde cu Gregoriade. Contactul cu inamicul, declanşarea războiului îl îndepărtează de războiul interior.
în capitolul Ne-a acoperitpământul lui Dumnezeu, avem o adâncă implicare a intelectualului în conflictul naţional. Confruntarea cu
realitatea dură a războiului determină o maturizare a eroului, care are o evoluţie de la categoria eroilor inadaptabili la cei angajaţi în
revoluţia socială.
Rănit, are o perioadă de convalescenţă, se întoarce pentru scurt timp acasă, găseşte o scrisoare, care-i arată ce făcea Ella în timpul
cât era pe front. Propunerea lui de divorţ o loveşte pe Ella: „Parcă i-a despicat cineva ţeasta în două”. Comportamentul generos prin
care îi dă casele din Constanţa şi o nouă sumă de bani, „adică tot trecutul”, ne determină să-1 vedem pregătindu-se pentru o altă
viaţă, ca şi Apostol Bologa. Scenele de război, puse faţă-n faţă cu lumea saloanelor, cu incompetenţa conducerii, determină
cristalizarea unei atitudini, a unei înţelegeri, a unui alt mod de a fi, de a gândi. Personalitatea lui Ştefan Gheorghidiu se conturează
prin formarea unui nou concept despre lume şi viaţă, care-1 va angaja în lupta socială.
b) Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman de problematică, adică expresionist, fiindcă dezbate problema
războiului, problema iubirii, problema intelectualului.
Problema războiului este, de fapt, tema realistă a romanului. Antinomia viaţă-moarte elimină celelalte probleme în anumite puncte
ale desfăşurării acţiunii. Din acest Bunel de vedere este un roman de război, din punctul de vedere al problemelor sociale i-sie un
roman social, din analiza şi problematica sentimentului de iubire este un roman de dragoste, din felul în care discută problema
intelectualului, a formării conştiinţei Bite un roman de problematică expresionistă.

„Câtă luciditate atâta dramă”, va spune scriitorul, fiindcă drama se adânceşte im in luciditate, aşa cum o trăieşte intelectualul aflat
în bătaia obuzelor, a cartuşelor, ca in capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu.
Războiul, pentru fiecare combatant, este o chestiune de viaţă şi de moarte. Pentru el nu este important, dacă moare într-o bătălie,
care intră în istorie sau într-o încăierare <le patrule, în gestul de a duce un obuz neexplodat sau forţând un baraj de artilerie, de li ir
sau provocând conflicte ca cel dintre Gheorghidiu şi căpitanul Corabu.

Frazele, care vădesc experienţa dură a războiului, au autenticitate: „Gândul morţii cu totul necunoscut mi se pare anesteziant”, „cei
care vor scăpa după zece ore de luptă vor muri poate la noapte”, „în clipa asta am avut impresia că s-au ciocnit două locomotive,
cu un zgomot de iad”, „nervii pleznesc, pământul şi cerul se despică, su ticlui a ieşit din trup, ca să revină imediat şi să vedem că
am scăpat”, „seninătatea cretină cu care luptasem în ultimele clipe se transformă într-o durere de cancer al pieptului”.
Romanul, deşi realist de factură expresionistă, are unele elemente impresioniste, în care locutorul este dominat de universul
senzaţiilor: „Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câţiva paşi, altele în mine. Cum s-a terminat o ruptură, corpul tot, o
Clipă sleit, îşi înjumătăţeşte răsuflarea şi se încordează iar, sec, în aşteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vâjâit
scurt, pe care urechea îl prinde cu un soi de anticipaţie, încleştezi dinţii, cu mâna îndoită deasupra capului, într-o convulsie
epileptică şi aştepţi să fii lovit drept în moalele capului, să fii împrăştiat. Deasupra ta întâia explozie îţi sparge urechile, te
năuceşte, a doua te acoperă de pământ. Dar prin faptul că le-ai auzit pe amândouă nu eşti mort”.
Consecinţele psihologice asupra celor implicaţi în război sunt greu de evaluat: ..M.i gândeam uneori la sentimentul groaznic, pe
care îl încearcă cei condamnaţi, care află numai în ultimul moment, că sunt graţiaţi. Toată viaţa lor vor trăi sub impresia .n vstor
clipe. Dar noi aici care suntem condamnaţi cu fiecare lovitură şi după fiecare, parcă graţiaţi”. Cea mai intensă dezbatere este
aceea în legătură cu formarea conceptului de război. în acest sens, războiul este mânia, dorinţa de a te bate:„Nici unul din motivele
invocate obişnuit în campaniile de aţâţare a popoarelor nu m-ar ti putut face să lupt cu ură şi cu dorinţa de a ucide”.
Războiul nu e o problemă de patriotism, ci o opţiune adâncă, intimă a necesităţii: „Nu ideea de patrie, care pentru mine se confundă
cu cea de stat în tendinţele de cucerire economică…nu m-ar fi făcut să lupt activ, să vreau să ucid”.
Războiul, pentru ofiţerul neamţ, căzut prizonier, şi cu care Ştefan Gheorghidiu are tui dialog, este o problemă de tactică şi
strategie: „Dacă tu stai şî inamicul porneşte la atac. artileria ta trage. Atunci inamicul se opreşte şi începe să tragă artileria lui
mai puternic, atunci tu evacuezi poziţia şi laşi pe ai lui să vină s-o ia…”.
Războiul este o problemă de dotare tehnică de luptă, aşa cum constată Ştefan Gheorghidiu: „Câtă vreme ei pot dezlănţui în linişte
un uragan ca ăsta, prin care nici o unitate nu poate trece neînjumătăţită şi nedezorganizată, e înfrângerea “.
Războiul nu e doar calcul, ci şi neprevăzutul, este competenţa cu care este condusă armata. Revolta intelectualului Ştefan
Gheorghidiu este dată de felul în care conducerea proastă a armatei române a permis pătrunderea armatelor germane în ţară.

c) Problema iubirii este dezbătută cu luciditate şi urmărită cu subtilitate şi nuanţare. Declanşarea ei este văzută ca un proces de
autosugestie: „O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie”.Această pătrundere a afectului spre a se transforma în
patimă este o continuitate care îl amplifică: „Iubeşti la început din milă, din îndatorire,din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o
face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atâta încredere”.
Etapele sunt analizate cu atenţie, urmărind un fir logic: repetiţia, deprinderea, permanenţa, obişnuinţa: „Pe urmă te obişnuieşti cu
surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică”. Iubirea devine apoi o patimă,
devine exclusivă, o dominantă asupra gândirii: „Orice g]ndire e un monodeism, voluntar la început, patologic pe urmă”. Este apoi
urmărită cu luciditate şi analizată ştiinţific voinţa: „Psihologia arată că au o tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că
menţinute cu voinţă duc Ia o adevărată nevroză”. Se înăbuşă orice alte tendinţe, se închid alte drumuri în viaţă, se dă un anumit
curs destinului: „înăbuşi în tine mugurii oricăror alte prietenii şi iubiri. Toate planurile de viitor ţi le faci in funcţie de nevoile şi
preferinţele ei”. Apoi se declanşează patima: „Prezenţa femeii îmi era indispensabilă ca morfina unui detracat”. Mai apoi apar
contradicţiile, declinul: „Dragostea nu e idilică ci are o drojdie grea de amărăciune”. Gelozia declanşează o stare conflictuală
interioară, o disperare neputincioasă ce l-ar duce la gesturi absurde: „S-o strâng de gât şi să-I răcnesc cât voi putea de îndârjit şi
exasperat: ştiam totul…ştiu absolut totul”.
Autoanaliza, autosugestia dau o stare de tensiune notată obiectiv, lucid: „Ca un resort împins, strâns la maximum, trebuie să
izbucnească tot ce am comprimat in mine. Umilinţă, nădejde şi furie”. De aici constatarea: „Dragostea e cele mai adeseori o
frăţietate in amar”.
Ieşirea din acest carusel al patimii provocat de Ella îi oferă filosofía lui Kant, care îl duce pe Ştefan Gheorghidiu la sublimarea
afectului: „Atunci am înţeles, am simţit înfiorat, că poate există o lume superioară dragostei şi un soare interior, mult mai calm şi
mult mai luminos în acelaşi timp”. Este o interiorizare mai adâncă şi-1 echilibrează.
Confruntarea dură cu realitatea războiului o elimină pe Ella din sufletul lui şi de aceea, când are în mână dovada trădării ei, îi
propune: „Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu, dacă ne-am despărţi?”. îi dă bunurile materiale, după care ea tânjeşte şi o părăseşte
fără nici un regret. Conceptul de carpe diem a distrus-o.
d) Problema intelectualului este esenţa universului şi a eroilor săi, este evoluţia înţelegerii, dar şi a limitelor sale ideologice, a
clarificărilor, pe care autorul le doreşte în căutarea febrilă a adevărului.

Intelectualul în creaţia lui Camil Petrescu formează două categorii. Din prima categorie fac parte intelectualii participanţi la
revoluţia socială,iar din a doua intelectualii inadaptabili şi nonconformişti.
Intelectualii participanţi la revoluţia socială apar în cupluri, diferenţiaţi de conceptele l»’ care sunt structuraţi: Gelu Ruscanu pe
dreptatea absolută şi Praida pe dreptatea de clasă în drama Jocul ielelor;Danton pe conceptul de revoluţie iluministă, iar Robespiere
pe conceptul de revoluţie absolută în piesaDanton; Bălcescu, reprezentant al conştiinţei unionale şi sociale, intelectualul
revoluţionar, exponent al maselor, şi Eliade, intelectualul oportunist, reformist,în drama Bălcescu. Ei luptă pentru realizarea
idealurilor sociale.
Intelectualii inadaptabili alcătuiesc o altă serie reprezentantă de: Andrei Pietraru în drama Suflete tari, Pietro Grala în piesa Act
veneţian, Radu Vălimăreanu în piesa Mioara, Ladima în romanulPatul lui Procust. Ei se caracterizează prin lipsa de orizont social,
absolutizarea unui sentiment sau a unei idei, fragilitatea interioară, care-i duce la dezechilibru, închidere în sfera ideilor personale.
Astfel, Andrei Pietraru trăieşte drama iubirii absolute, ca şi Radu Vălimăreanu sau Piedro Grala, iar Ladima, ca şi Gelu Ruscanu,
caută să realizeze o dreptate absolută.
Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război reprezintă punctul de conexiune dintre cele două
categorii, în sensul că în prima parte a romanului vrea să-şi realizeze conceptul de iubire absolută, iar în partea a doua a romanului
el parcurge drumul spre cea de a doua categorie a intelectualului participant la revoluţia socială. El trăieşte un proces de dedublare a
eu-lui. Eu-l afectiv este angajat în relaţia cu Ella, iubeşte, urăşte, se frământă, vibrează intens la fiecare cuvânt. De aici reacţiile lui
faţă de ofiţerii ce discută cazon o dramă de familie. Expresiile lui: „Nu cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei”, „discutaţi mai
bine ce vă pricepeţi” îi trădează atitudinea nonconformistă, care va evolua spre lupta socială. În romanul Patul lui Procust Nae
Gheorghidiu este interpelat în Parlament şi avem o explicaţie în subsol că Ştefan Gheorghidiu se găseşte la ocnă. El s-a revoltat şi a
călcat jurământul de ofiţer, de aceea este probabil condamnat.
Problema intelectualului este, de fapt, drama conştientizării, a drumului spre ştiinţa de sine, a incompatibilităţii dintre realitatea
socială şi idealurile intelectualului. Intelectualul caută să realizeze anticul dicton al lui Socrate: „Cunoaşte-te pe sine însuţi”. De
aceea toate experienţele esenţiale ale intelectualilor lui Camil Petrescu sunt etape ale drumului spre interior, expresionist, al
autorului. Dacă în prima parte a romanului el este un exponent al conceptului de iubire absolută, este disperat de evoluţia Ellei, în
partea a doua a romanului Ştefan Gheorghidiu caută conceptul de dreptate absolută. Fiind construit pe un concept, el este un
prototip, este căutătorul, aşa cum mărturiseşte:: Căutam o verificare şi o identificare a eu-lui meu”. De aceea toate episoadele sunt
alese în funcţie de problema interioară a eroului Ştefan Gheorghidiu locutorul, adică cel care povesteşte, alter ego-ul autorului. El
simulează şi disimulează spre a-şi dovedi superioritatea. După episodul de la Odobeşti, o îndepărtează pe Ella şi joacă rolul
Indiferentului. La hipodrom, face curte unei doamne în faţa Ellei, deşi este mereu în căuutarea ei. Evenimentele sunt pretexte pentru
a analiza categoriile interioare ale eroului: motivaţii, opţiuni, hotărâri, aspiraţii, concepte, reprezentări, simboluri, raporturi,
marcînd deplasarea lui de la o personalitate construită pe categorii ale subconştientului: afecte, tendinţe, reflexe, senzaţii, la
categorii noetice şi volitive.
Iubirea devine, în acest context, un moment al drumului spre interior şi dă, prin sublimare, structurarea modelului noetic ca:
armonia şi echilibrul, conştiinţa de sine, reprezentări noi ale Ellei, ale războiului, ca imagini ale conceptelor de iubire pură, de război
interior şi exterior, de catharsisşide mimesis prin simularea indiferenţei. Pentru el iubirea pură se interferează cu războiul
interior:„Pentru mine dragostea aceasta era o luptă neîntreruptă, în care erarn veşnic de veghe, cu toate simţurile la pândă, gata
să previn orice pericol”.
Caracterul de analiză al romanului este discutat de criticul literar Perpessicius: „Romanulpe ambele fronturi, al amorului conjugal
şi al războiului, este un neîntrerupt marş, tot mai adânc, în conştiinţă.,,
Acest drum al conştientizării este mărturisit astfel de Ştefan Gheorghidiu: „Drama războiului nu este numai ameninţarea continuă
a morţii, măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte altfel,
ceea ce cunoştea într-un anumit fel”. Este renaşterea, iluminarea, înţelegerea, restructurate mereu, restructurând eroul, acţiunea,
dar şi gândirea cititorului. De la Ştefan Gheorghidiu la Apostol Bologa este un drum lung, care exprimă diferenţa dintre nivelul
productiv şi inventiv al lui Camil Petrescu şi nivelul inovativ şi emergent al lui Liviu Rebreanu.