Obiectiv 1: Noţiuni generale de anatomie şi fiziologie;

Aparatul cardiovascular (inimă, arborele vascular, sistemul limfatic).

Inima
Este un organ situat în mediastin, orientat cu vârful la stânga, în jos şi
înainte şi cu baza în sus, la dreapta şi înapoi.
Inima stângă – este alcătuită din atriul (A) şi respectiv ventriculul (V)
stâng, separate între ele prin orificiul atrioventricular stâng. Atriul stâng
primeşte sânge atrial care vine de la plămâni prin cele patru vene pulmonare.
Orificiul atrio-ventricular stâng sau mitral este prevăzut cu două valve,
care îl închid în timpul sistolei şi îl deschid în timpul diastolei.
Ventriculul stâng primeşte sângele care vine din atriul stâng, şi îl
evacuează în artera aortă prin orificiul aortic, prevăzut cu trei valve cu aspect
semilunar (valvula sigmoidă aortică).
Inima dreaptă – este alcătuită din atriul (A) şi respectiv ventriculul(V)
drept, separate prin orificiul atrioventricular drept sau orificiul tricuspid.

Structura inimii
Inima este alcătuită din:
 endocard,
 miocard,
 epicard (pericard).
Endocardul - sau tunica internă căptuşeşte interiorul inimii, iar pliurile
sale formează aparatele valvulare. Endocardul se continuă cu intima venelor şi
arterelor.
Miocardul - sau muşchiul cardiac este tunica mijlocie, fiind alcătuit din
miocardul propriu-zis contractil şi din ţesutul specific sau excitoconductor.
Ţesutul specific cu aspect embrionar cuprinde:
  Nodulul sino-atrial– situat în peretele atriului drept, aproape de
orificiul de vărsare a venei cave superioare.
 Sistemul de conducere atrio-ventricular- şi fascicolul Hiss,
coboară în peretele interventricular şi se împarte în două ramuri – drept şi stâng
– care se termină în reţeaua Purkinje.
Pericardul - este o tunică externă a inimii –care cuprinde 2 foiţe: una
viscerală, care acoperă miocardul, alta parietală care vine în contact cu
organele din vecinătate. Între cele două foiţe se află o cavitate pericardică.
Vascularizaţia inimii:
Este realizată prin cele 2 artere coronare, venele coronare urmează
traiectul arterelor şi se varsă în sinusul coronar care se deschide în atriul drept.
Inervaţia inimii:
Inervaţia este realizată prin fibre vegetative simpatice şi parasimpatice.
Funcţiile simpaticului accelerează bătăile inimii şi dilată arterele coronare, iar
parasimpaticul răreşte bătăile, dă vasoconstricţie coronariană.
Sistemul vascular
Vasele sanguine reprezintă un sistem închis de tuburi prin care circulă
sângele de la cord spre ţesuturi şi de aici înapoi către cord.
Arborele vascular este format din:
Artere – vase prin care sângele încărcat cu O2 şi substanţe nutritive,
circulă dinspre inimă spre ţesuturi şi organe.
Capilare – vase cu calibru foarte mic, interpuse între artere şi vene, la
nivelul cărora se fac schimburile între sânge şi diferitele ţesuturi.
Vene – vase prin care circulă sânge încărcat cu CO2, sânge care este
readus la inimă.

Structura arterelor
Tunica internă – sau intima este formată dintr-un strat subţire de celule
turtite numit endoteliu care este continuarea endocardului şi este neîntrerupt în
întregul sistem vascular.
Tunica mijlocie – sau media este formată din fibre elastice şi fibre
musculare netede, dispuse circular.
Tunica externă – sau adventicea este alcătuită din fibre elastice colagene
şi musculare.
În tunica externă a vaselor mari şi mijlocii se găsesc capilare sanguine
care au rolul de a hrăni pereţii arterei.

Sistemul arterial
Arterele sunt vasele prin care sângele circulă de la inimă la reţeaua
capilară din organe şi ţesuturi, constituind un vast sistem ramificat, cu punct de
plecare dublu:
→ Ventriculul stâng pentru aortă.
→ Ventriculul drept pentru artera pulmonară.
Ele pornesc din ventriculi ramificându-se şi se răspândesc la toate
organele unde se capilarizează.
 Artere principale
Artera aortă- Este cea mai voluminoasă arteră din organism din care iau
naştere toate arterele circulaţiei mari. Ea porneşte din ventriculul stâng printr-o
dilataţie-bulbul aortei. Din bulbul aortei se îndreaptă în sus, această parte a
aortei se numeşte aorta ascendentă.( De la care pornesc: arterele coronare,
trunchiul brahiocefalic, artera carotidă comună stângă, etc.).
După un scurt traiect aorta se curbează spre stânga şi apoi coboară vertical
între inimă şi coloana vertebrală unde se bifurcă.
Segmentul aortei cuprins între cârja aortică şi arterele iliace (aorta
toracală, aorta abdominală) poartă denumirea de aorta descendentă.

Artera iliacă internă – care dă ramuri viscerale pentru: vezica urinară,

organele genitale interne masculine şi feminine, organele genitale externe
(feminine şi masculine), muşchii abdominale, muşchii adductori ai coapsei.

Artera iliacă externă – trece pe sub ligamentul inghinal şi se continuă cu

artera femurală. Artera iliacă externă dă ramuri pentru muşchii laţi ai
abdomenului, cordonului spermatic.

Artera femurală – se continuă de la nivelul regiunii poplitee cu artera

poplitee. Ramurile arterei femurale vascularizează: scrotul la bărbat şi labiile la
femeie, ganglionii inghinali, articulaţia coxo-femurală.

Artera poplitee – are raporturi cu vena şi nervul tibial. Ea vascularizează

regiunea gambei şi a piciorului.

Artera pulmonară este o componentă a circulaţiei mici. Trunchiul arterei

pulmonare porneşte din ventriculul drept prin orificiul arterei pulmonare. Se
bifurcă în: artera pulmonară dreaptă şi artera pulmonară stângă.

Arterele pulmonare conţin sânge venos pe care-l transportă de la

ventriculul drept la plămâni unde va fi oxigenat şi prin venele pulmonare
condus în atriul stâng.
Fiziologia inimii
Pentru ca inima să-şi poată îndeplini funcţia de pompă trebuie să existe o
corelaţie perfectă între activitatea electrică şi cea mecanică.

Activitatea electrică a cordului:

Activitatea electrică a cordului precede pe cea mecanică, determinând
frecvenţa şi ritmul bătăilor inimii şi poate fi înregistrată electrocardiografic.

Activitatea mecanică a inimii – revoluţia cardiacă.

Succesiunea unei contracţii – sistola – şi a unei relaxări cardiace –
diastola – constituie ciclul sau revoluţia cardiacă având o durată de 0,8
secunde.

Revoluţia cardiacă
Prin revoluţie cardiacă se înţelege trecerea sângelui din atriu în ventricul şi
apoi în arborele vascular.
Revoluţia cardiacă durează 0,8 secunde şi cuprinde sistola atrială, care
durează 0,1 secunde; sistola ventriculară, care durează 0,3 secunde, relaxare
(repausul întregii inimi) sau diastola generală, care durează circa 0,4 secunde.
La individul normal au loc 70-80 de revoluţii cardiace într-un minut, care
reprezintă de fapt bătăile inimii.

Zgomotele cardiace:
Sunt consecinţa activităţii mecanice cardiace. Se percep două zgomote –
sistolic şi diastolic.
Zgomotul sistolic – este prelungit şi cu tonalitate joasă, este produs de
închiderea valvulelor atrioventriculare şi contracţia muşchiului ventricular.
 Zgomotul diastolic – este scurt şi ascuţit, consecinţă a închiderii
valvulelor semilunare ale aortei şi arterei pulmonare.
Înscrierea grafică a oscilaţiilor sonore determinate de acţiunea mecanică a
cordului reprezintă fonocardiograma.

Proprietăţile miocardului sunt:

Automatismul – posibilitatea de autoexcitare.
Excitabilitatea – este o proprietate a materiei vii.
Conductibilitatea – proprietatea de a conduce stimuli.
Contractilitatea – este proprietatea de a răspunde la excitaţie prin contracţie.

Circulaţia mică – pulmonară:

Începe în ventriculul drept prin trunchiul arterei pulmonare, care
transportă spre plămân sânge cu CO.
După câţiva centimetri, trunchiul pulmonar se împarte în cele două artere
pulmonare care duc sângele cu CO2 spre reţeaua capilară perialveolară unde-l
cedează alveolelor care-l elimină prin expiraţie.
Sângele cu O2 este colectat de venele pulmonare câte două pentru fiecare
plămân.
Cele 4 vene pulmonare sfârşesc în atriul stâng.

Circulaţia mare – sistemică:

Începe în ventriculul stâng prin artera aortă care transportă sângele cu O 2
şi substanţe nutritive spre ţesuturi şi organe.
De la nivelul acestora, sângele încărcat cu CO2 este preluat de cele două
vene cave – superioară şi inferioară – care-l duc în atriul drept.
 Fiziologia circulaţiei arteriale
Arterele sunt vase prin care sângele părăseşte cordul şi se răspândeşte în
corp.
Datorită structurii lor, arterele prezintă două proprietăţi: elasticitate (la
artere mari-destindere şi revenire) şi contractilitate(arterelor de calibru mic şi
arteriolelor-contracţia şi relaxarea).

Presiunea arterială
Sângele circulă în vase sub o anumită presiune 130 mmHg în timpul
sistolei ventriculare stângi – presiunea arterială sistolică - şi cu 80 mmHg în
timpul diastolei - presiune arterială diastolică.

Factorii determinanţi ai presiunii arteriale

Cauza principală a presiunii sângelui este activitatea de pompă a inimii,
care realizează debitul cardiac.
Un alt factor important îl reprezintă rezistenţa periferică pe care o
întâmpină sângele la curgerea sa prin vase. Cea mai mare rezistenţă se
întâlneşte la nivelul arteriolelor şi capilarelor.
Volumul sanguin circulant – volemia – este alt factor important al
presiunii sângelui. Volemia variază concordant cu variaţia lichidelor
extracelulare (LEC). În scăderi ale volumului LEC scade şi volemia şi se
produce hipotensiune. În creşteri ale LEC creşte volemia şi se produce
hipotensiune.
Presiunea sângelui mai depinde şi de elasticitatea arterelor, care scade cu
vârsta la bătrâni şi determină creşteri ale presiunii sanguine.