Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu

– roman modern, subiectiv, psihologic –

Perioada interbelică stă la confluenţa benefică a tradiţionalismului evidenţiat în revistele „Viaţa

românească" a lui Garabet Ibrăileanu şi „Gândirea" lui Nechifor Crainic şi a modernismului promovat de revista
„Sburătorul" şi de cenaclul omonim conduse de E. Lovinescu. Sub semnul acestor direcţii impuse de E. Lovinescu, se
vor remarca în această perioadă G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu. Romanul modern
subiectiv construiește o lume interioară, realitatea exterioară ocupă un loc secundar, fiind doar un catalizator al
proceselor de conștiință, cronologia își pierde succesiunea firească, ficțiunea este homodiegetică, cu narator subiectiv,
uniscient, sunt frecvente digresiunile, rupturile de ritm, finalul deschis. Romanul psihologic pune accent pe descrierea
stărilor sufletești, a problemelor de conștiință, pătrunzând până în zonele cele mai obscure ale subconștientului.
Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul
sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană (europenizarea
literaturii române), prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea, substanţialitatea, relativismul şi prin
crearea personajului intelectual lucid şi analitic, în opoziţie evidentă cu ideile sămănătoriste ale vremii, care
promovau „o duzină de eroi plângăreţi”. Camil Petrescu propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa
trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează
simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti... Din mine însumi, eu nu pot
ieşi... Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi...”.
Apărut în anul 1930, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” confirmă teoretizările lui
Camil Petrescu pe marginea romanului şi prezintă drama lui Gheorghidiu în două experienţe existenţiale: a iubirii şi a
războiului. Este un roman psihologic prin temă, personaje sau conflict, apreciat ca „monografia unui element psihic,
gelozia”(G. Călinescu), „o monografie a îndoielii” (Constantin Ciopraga) sau „povestea studentului în filozofie,
Ștefan Gheorghidiu, care odată cu războiul trăiește agonia și moartea iubirii lui" (Tudor Vianu). Acest roman este
unul modern, subiectiv, al experienţei, datorită modului implicat dramatizat de evidenţiere a temelor care sunt
experienţe definitive în viaţa unui erou care filtrează permanent realitatea prin filtrul minţii sale.
Un prim element semnificativ pentru construcția romanului este titlul, element de paratextualitate, care
anunţă atât structura, cât şi temele naraţiunii, în același timp cele două experienţe fundamentale trăite de erou:
dragostea şi războiul. Lexemul "noapte" repetat în titlu redă simbolic incertitudinea, îndoiala, iraţionalul, nesiguranţa
şi absurdul, necunoscutul şi tainele firii umane. Cele două "nopţi" din titlu sugerează şi două etape din evoluţia
personajului principal, dar nu şi ultimele, întrucât - în final - Ştefan Gheorghidiu este disponibil sufleteşte pentru o
nouă experienţă existenţială. Titlul inițial, „Proces-verbal de dragoste și de război”, conținea în sine, ca o precizare,
formula de compoziție aleasă de romancier, cea a notației precise, directe, fără artificii stilistice, adică
anticalofilismul, enunțat ca trăsătură modernistă în studiul „Noua structură și opera lui Marcel Proust”.
Dacă prima parte este o ficţiune, pentru că prozatorul nu fusese căsătorit şi nici nu trăise o poveste de iubire
până la scrierea romanului, a doua parte evocă o experienţă trăită, pentru că scriitorul a fost ofiţer al armatei române
în Primul Război Mondial, ceea ce corespunde autenticității, trăsătură a romanului modern.
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” are ca temă prezentarea dramei intelectualului
lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin conştientizarea unei
drame mai puternice, aceea a omenirii ce trăieşte tragismul unui război absurd, văzut ca iminenţă a morţii. Cele două
experiențe sunt evidentiate în primul rând prin rema concepută simultan pe baza a două tehnici: roman „á tiroir” şi
„mise en abîme”. Există iniţial rama principală, cea a războiului construită sub forma jurnalului de campanie al
autorului şi urmăreşte experienţa acestuia de pe front, războiul fiind considerat o experienţă definitivă care îl pune pe
om faţă în faţă cu adevăruri care există dincolo de el, de care, altfel omul nu poate fi conştient şi cea de-a doua ramă
care încadrează rememorarea iubirii eşuate dintre Ştefan Gheorhidiu şi Ela şi care este în întregime ficţională. Așadar,
modernitatea romanului este evidentă și la nivelul structurii. Capitolele 1,6 din Cartea întâi şi toate din Cartea a
doua sunt contemporane naraţiunii, domină verbele la prezent, iar tema este războiul; capitolele 2-5 din Cartea întâi
sunt retrospective naraţiunii, domină verbele la imperfect, iar tema este iubirea. Fiecare parte are câte 6 capitole, iar
romanul se încheie cu un epilog intitulat „Comunicat apocrif”. În ambele părți, în permanență se intersectează două
planuri, unul subiectiv, al conștiinței personajului-narator preponderent și altul obiectiv, reflectat însă tot prin
conștiința eroului, ce prezintă existența societății bucureștene și viziunea demitizată a războiului.
Romanul debutează cu un artificiu compoziţional, acţiunea primului capitol „La Piatra Craiului în munte”
fiind ulterioară întâmplărilor relatate în capitolele II, III, IV, V, ale Cărţii I. Astfel, în incipit sunt prezentate timpul şi
spaţiul poveştii-ramă: în primăvara lui 1916, în timpul concentrãrii pe Valea Prahovei, Ştefan Gheorghidiu, un tânăr
sublocotenent, asistă în popota ofiţerilor la discuţia despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat în
presã: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat de tribunal. Această discuţie, cu valoarea madlenei
proustiene, declanşează memoria afectivã a protagonistului, trezindu-i amintiri legate de căsnicia cu Ela. Aceasta
constituie o primă scenă semnificativă pentru tema romanului. Prin dialog, fiecare opinie este corelată cu trăsăturile
fizice şi morale ale susţinătorului, ceea ce demonstrează că autorul stăpâneşte cu măiestrie arta portretistică, ilustrând
relativismul ca modalitate estetică modernă a prozei româneşti. De pildă, căpitanul Dimiu, aşezat în rosturi

1
gospodăreşti tradiţionale, consideră că "nevasta trebuie să fie nevastă şi casa, casă [...] dacă-i arde de altele să nu se
mărite". Căpitanul Corabu, "tânăr şi crunt ofiţer", este - în mod surprinzător - adeptul liberei exprimări a sufletului
omenesc: "Dragostea-i frumoasă tocmai pentru că nu cunoaşte nicio silnicie." Intervenţia lui Ştefan Gheorghidiu este
explozivă, agresivă şi surprinzătoare pentru ceilalţi, confirmând principiul estetic că poţi vorbi sincer numai despre
tine, despre trăirile şi percepţiile proprii: "Cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt".
Discuţiile stârnite minimalizează superioritatea sentimentului de dragoste în concepţia eroului şi-i declanşează
acestuia prima experienţă a cunoaşterii, iubirea, simţită cu forţă şi dominată de incertitudini.
Memoria involuntară, declanşată de discuţia de la popotă, aduce în prezent (timpul subiectiv), prin
retrospecţie experienţa erotică, pe care protagonistul o notează în jurnalul de campanie: „Eram însurat de doi ani şi
jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală". Fire reflexivă şi pasională, Ştefan Gheorghidiu
disecă şi analizează cu luciditate orice comportare a Elei, acumulând progresiv nelinişti şi îndoieli interioare, care
devin sfâşietoare, exprimate prin monolog interior.
O altă secvență reprezentativă o constituie cea a excursiei la Odobeşti, de Sfinții Constantin și Elena, care
declanşează criza de gelozie a personajului și pune sub semnul îndoielii fidelitatea soţiei. În zilele petrecute la
Odobești, Stefan observă anumite gesturi de apropiere pe care soția sa le face față de G., un domn talentat. Orice
element exterior provoacă în sufletul său catastrofe chinuitoare. Compania insistentă a domnului G., aşezarea Elei la
masă lângă el, gesturile familiare (mănâncă din farfuria lui) sunt tot atâtea prilejuri de observaţie atentă şi frământare
interioară care provoacă eroului o chinuitoare suferinţă, nu numai din orgoliu, deziluzie şi neputinţă, dar şi pentru că
se sileşte să-şi ascundă chinurile, se dedublează: "Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel [...] Şi eu mă simţeam imbecil
şi ridicul". Fără să ceară explicații și să comunice deschis cu Ela, Ștefan reacționează brusc și anunță că are de gând
să divorțeze, acuzând-o pe femeie de infidelitate. Ea nu îi înțelege supărarea și îi reproșează că este exagerat de
sensibil și că toate femeile fac la fel fără ca acest lucru să însemne că își înșală bărbații.
Adevărata desprindere din drama torturantă a incertitudinii se face prin trăirea unei experienţe cruciale, mult
mai dramatice, aceea a războiului, la care Gheorghidiu participă efectiv, luptând pentru eliberarea Ardealului de sub
ocupaţia trupelor austro-ungare. Ofiţerul Ştefan Gheorghidiu descoperă o realitate dramatică, nu atacuri vitejeşti, nu
strigăte neînfricate şi entuziaste de eroism, ci ordine date anapoda de către conducătorii militari, marşuri istovitoare,
foamete şi mai ales iminenţa permanentă a morţii cu care oamenii se află faţă în faţă în fiecare clipă. În condiţiile
frontului, timpul exterior (obiectiv) şi cel interior (subiectiv) coincid, războiul ocupă definitiv planul conştiinţei
eroului, care se simte acum detaşat parcă de sine şi de tot ce a fost între el şi Ela. Rănit şi spitalizat, Ştefan
Gheorghidiu se întoarce în Bucureşti şi este primit de Ela cu drăgălăşenie, dar el o simte ca pe o străină şi-i propune
să se despartă, gândind nepăsător: "sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată". Finalul este deschis,
specific romanului modern: „I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi, de la lucruri
personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” Aceasta demonstrează funcţia cathartică, de purificare morală, prin
anamneza verbalizată şi desprinderea de trecut.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul conştiinţei şi
este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. Există și un conflict exterior între
Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. De asemenea, în plan secundar există un conflict între
Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după
parastas o parte din avere rudelor. Ca toate personajele camilpetresciene, Ştefan Gheorghidiu este intelectualul
inadaptat superior, care nu se potriveşte în niciun fel cu societatea mediocră, necinstită la care încearcă să se
adapteze, fără succes, deoarece nu se aseamănă cu firea lui onestă, inflexibilă, hipersensibilă, fiind impresionabil
numai de bine, frumos şi adevăr.
Infrastructura narativă presupune tehnici şi procedee moderne precum timpul prezent şi subiectiv, fluxul
conştiinţei, memoria afectivă, naraţiunea la persoana I, luciditatea autoanalizei, flash-backul, multiperspectivismul,
introspecţia, tehnica jurnalului, finalul deschis. Naratorul este protagonistul romanului, perspectiva narativă fiind
subiectivă şi unică, în acord cu viziunea autorului. Noul roman este unul de observaţie a vieţii interioare, de analiză
psihologică, discursul narativ fiind actorial intern, cu focalizare internă și perspectiva homodiegetică, demostrând
astfel autenticitatea.
Așadar, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un roman modern de
analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al autenticităţii şi al experienţei prin temele abordate (iubirea şi
războiul), prin complexitatea personajelor, prin concentrarea naraţiunii asupra evenimentelor vieţii interioare şi prin
valorificarea trăirii cât mai intense, în plan interior, de către personaje, a unor experienţe definitorii, înscriindu-se,
prin valoarea sa, în seria capodoperelor literaturii române.