Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Camil Petrescu

Perioada interbelică a fost un moment prolific pentru toate genurile literare românești, impunând
direcții noi de dezvoltare, în acord cu literatura europeană. Între personalitățile care au adus o contribuție
majoră la dezvoltarea literaturii românești, alături de Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu,
George Călinescu, Lucian Blaga, se situează Camil Petrescu. Intelectual de aleasă formație filozofică,
poet, romancier, eseist, dramaturg si filosof, a debutat cu volumul Versuri (1923). Odată cu apariția
romanului Ultima noapte de dragoste, intâia noapte de război (1930) se afirmă ca unul dintre cei mai
valoroși romancieri, consolidându-și prestigiul literar prin publicarea celei de-a doua capodopere,
romanul Patul lui Procust (1933). C. Petrescu a scris și teatru: dramele Jocul ielelor, Act venețian, Suflete
tari, Danton, comedia Mitică Popescu.
Scriitorul este considerat, alături de Hortensia Papadat Bengescu, un inovator al artei romanului,
prin viziunea asupra realității, prin tehnica narativă, creația de personaje și stil. Concepția sa privitoare la
literatură este cuprinsă în numeroase articole. În studiul Noua structura și opera lui Marcel Proust,
publicat in volumul Teze și antiteze (1937), Camil Petrescu teoretizează romanul modern, de tip
proustian. Eseul critică vechile structuri narative, întâlnite în romanul tradițional, în care naratorul este
omniscient și omniprezent, și impune câteva tehnici moderne de construcție, precum: autenticitatea,
substanțialitatea (reflectarea esenței vieții), stilul anticalofil (lipsit de figuri de stil), memoria
involuntară, introspecția (observarea propriilor trăiri psihice). Ca și la Proust, la Camil Petrescu timpul
este subiectiv, iar romanul înseamnă experiență interioară. Ceea ce dă originalitate operelor sale este
aspirația spre autenticitate, după cum însuși scriitorul afirma: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce
aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu... din mine însumi nu pot ieși... eu nu pot
vorbi onest decât la persoana I.” Romanele sale sunt așadar subiective și, în mod inedit, lipsite de subiect
propriu-zis, fiind structurate pe o pasiune sau pe o idee. Cititorul nu cunoaște despre evenimente decât
atât cât știe și protagonistul. Romanul devine experiență interioară, în care contează evenimentele de
conștiință, structurat pe formula confesiunii. Viziunea despre lume a scriitorului, exprimată prin
personajul-narator, este cea a unui intelectual reflexiv cu preocupări filozofice și literare.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman de referință al literaturii române
interbelice ce surprinde drama intelectualului care se confruntă cu două experiențe majore ale existenței:
iubirea și războiul.
Structura romanului este compusă din două părți cu titluri semnificative: Cartea I – Ultima
noapte de dragoste, cuprinzând șase capitole; Cartea a II-a – Întâia noapte de război, alcătuită din șapte
capitole. Dacă partea întâi este în întregime ficțională, reprezentând rememorarea iubirii eșuate dintre
Ștefan Gheorghidiu și Ela, partea a doua urmărește drama individului pe fundalul primului Război
Mondial, implicând un aspect autobiografic, fiind construită după jurnalul de campanie al autorului,
atribuit, în roman, protagonistului.
Titlul este metaforic, reflectând cele două experiențe ale protagonistului, constituite ca teme
fundamentale ale romanului: dragostea și războiul. Cuvântul „noapte” capătă sensuri simbolice,
reprezentând misterul, necunoscutul cu care se confruntă permanent eroul.
Construcția subiectului relevă o perspectivă narativă subiectivă, romanul fiind scris la persoana
I, iar naratorul-personaj are o viziune uniscientă, implicată. Romanul debutează printr-un artificiu
compozițional: acțiunea primului capitol, „La Piatra Craiului în munte”, este posterioară întâmplărilor
relatate în tot restul Cărții I. Capitolul pune în evidență cele două planuri temporale: timpul obiectiv, al
narării (prezentul frontului, în care sunt consemnate amintirile) și timpul subiectiv, afectiv (trecutul
poveștii de iubire). Perspectiva temporală nu este cronologică, alternând între timpul obiectiv cel
subiectiv. Jurnalul pe care sublocotentul Ștefan Gheorghidiu îl începe pe front prezintă atât evenimente
trăite în război cât și momente din căsnicia sa cu Ela, petrecute cu doi ani înainte. Perspectiva spațială
reflectă dimensiuni reale: frontul, capitala, Odobești, Câmpulung, Piatra Craiului. De asemenea, există
două planuri în structura interioară a romanului: planul subiectiv, interior, prezent pe tot parcursul
romanului, care pune accent pe trăirile sufletești și planul obiectiv, exterior, care prezintă fapte,
evenimente, locuri, oameni.
 Incipitul romanului îl constituie concentrarea pe front lui Ștefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului
de front al acestuia, ca proaspăt sublocotenent în primăvara anului 1916, contribuind la amenajarea
fortificațiilor de pe Valea Prahovei și din apropierea Dâmbovicioarei. Naratorul-personaj observă cu
ironie usturătoare incompetența sistemului de apărare militară a țării, în preajma primului război mondial.
Deși frontul se întindea pe zece-cincisprezece kilometri de frontieră, armata română "fortificase" trei sute
de metri cu "niște șănțulete ca pentru scurgere de apă". O discuție aprinsă a ofițerilor la popotă, în jurul
unui fapt divers comentat de presă privind achitarea - de către tribunal - a unui bărbat care își ucisese soția
infidelă, provoacă protagonistului o izbucnire surprinzătoare, care ascunde o mare suferință din dragoste.
Această scenă declanșează memoria involuntară și determină confesiunea din capitolele următoare:
„Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală”
Cele două părți ale romanului se construiesc în jurul a două trăiri intense ale naratorului: iubirea și
drama războiului. Povestea de iubire și gelozie dintre Ștefan și Ela este prezentată pe parcursul Cărții I,
exceptând primul capitol. Iubirea s-a născut din orgoliul bărbatului: Ela era cea mai frumoasă studentă de
la Litere, iar satisfacția de a se ști admirat de aceasta constituie temelia iubirii dintre cei doi. Protagonistul
crede că „iubești mai întâi din milă, din datorie, din duioșie”, încercând să se convingă că acest sentiment
s-ar putea cultiva – „iubirea e mai curând un proces de autosugestie.” Concepția despre iubire a
protagonistului este una absolută, fiind expusă cu ocazia discuției de la popota ofițerilor: „Cei ce se
iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt.”

Capitolul al doilea, „Diagonalele unui testament” prezintă începutul iubirii, când între cei doi
există comuniunea spirituală dorită de intelectualul Gheorghidiu, iar iubirea lor se împlinește atâta timp
cât sunt studenți săraci. Căsătoria lor este liniștită o vreme, mai ales că duc o existență modestă, aproape
de sărăcie, iubirea fiind singura lor avere. Fiind invitați la masă la unchiul Tache, Ștefan îi înfruntă pe
bătrânul avar și pe unchiul Nae Gheorghidiu, apărând memoria tatălui său, Corneliu, cu riscul de a fi
dezmoștenit. Scena căpătă accente balzaciene atât prin descrierea casei ("casa veche mare cât o
cazarmă"), cât și prin construirea tipului de avar ursuz și dificil care, deși bogat, locuia într-o singură
cameră ce îndeplinea toate funcțiunile, fiind în același timp sufragerie, birou și dormitor. Moartea
unchiului Tache îi aduce lui Ștefan Gheorghidiu o moștenire substanțială, fapt care surprinde pe toată
lumea și schimbă radical viața tânărului cuplu, societatea mondenă căpătând pentru Ela importanță
primordială. Odată apărută moștenirea unchiului Tache, se produce și decăderea iubirii, căci Ela își dă la
iveală firea pragmatică, pasiunea pentru lux și viața mondenă, ceea ce îl uimește pe Ștefan, care ar fi vrut-
o neschimbată: „descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un
cap străin şi vulgar.”
Sub influența Anișoarei, verișoara lui Ștefan, Ela este atrasă în societatea mondenă lipsită de
griji, preocupată numai de modă, distracții nocturne sau escapade. În casa Anișoarei cunosc "un vag
avocat, dansator, foarte căutat de femei", domnul G., iar Ștefan observă că soția sa este încântată și se
străduiește să se afle mereu în preajma lui. Fire reflexivă și pasională, Ștefan Gheorghidiu disecă și
analizează cu luciditate comportamentul Elei, cântarind fiecare vorbă, fiecare gest. Cu toate acestea,
respinge cu fermitate stupiditatea geloziei: "Nu, n-am fost niciodată gelos. Deși am suferit atâta din cauza
iubirii".
Excursia la Odobești, prezentată în capitolul „E tot filozofie...” declanșează criza de gelozie a
personajului, care pune sub semnul îndoielii fidelitatea soției, orice element exterior provoacă în sufletul
său catastrofe chinuitoare. Compania insistentă a domnului G., așezarea Elei în automobil și la masă
lângă el, gesturile familiare (mănâncă din farfuria lui) sunt tot atâtea prilejuri de observație atentă și
frământare interioară care provoacă eroului o chinuitoare suferință, nu numai din orgoliu, deziluzie și
neputință, dar și pentru că se silește să-și ascundă chinurile, se dedublează "Mă chinuiam lăuntric ca să
par vesel [...] și eu mă simțeam imbecil și ridicul". Între cei doi soți intervine o tensiune stânjenitoare, cu
scurte perioade de împăcare.
Drama se amplifică în momentul când, sosind pe neașteptate într-o noapte de la Azuga, nu-și
găsește soția acasă. Servitoarea nu poate oferi nici o informație, el o caută cu disperare pe la rude, este
înnebunit de deznădejde, iar când Ela sosește acasă pe la opt dimineața, o gonește fără să-i asculte
explicațiile, convins ca "niciodată femeia aceasta nu mă iubise", propunându-i să divorțeze "fără
formalități, fără explicații multe". Suferința lui este mistuitoare fiind frământat de incertitudini deoarece
găseste întâmplator un bilet de la Anișoara, care purta data nopții respective și prin care-i cerea Elei să
petreacă noaptea la ea. Gheorghidiu interpretează faptul ca pe o ticluire pusă la cale de ele pentru a-i
adormi bănuielile.
Capitolul intitulat "Ultima noapte de dragoste" încheie "cartea întâi" a romanului, îl prezintă pe
Ștefan Gheorghidiu consemnând întâlnirea cu Ela, care se arată îngrijorată că ar putea rămâne săracă în
eventualitatea morții lui în război și îi cere să treacă pe numele ei o parte din avere. Totul se întunecă
definitiv când îl vede în oraș pe domnul G. și, din acest moment, Ștefan nu se mai îndoiește că "venise
pentru ea aici, îi era deci sigur amant". Plănuiește să-i omoare de amândoi, dar se întâlnește cu locotenent-
colonelul care îl silește să meargă în aceeași zi la regiment, nedându-i astfel posibilitatea să-și ducă la
îndeplinire planul de răzbunare.

Cartea a doua prezintă imaginea războiului și are la bază experiența reală a autorului. De aceea
naratorul nu folosește imagini grandioase, eroice, ci focalizează dintr-un unghi îngust evenimentele,
cuprinzându-le în raza lui de percepție: frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri absurde, învălmășeală,
dezordine. Ordinele ofițerilor superiori sunt contradictorii, legăturile dintre unități sunt aleatorii.
Senzațiile sunt înfățișate realist, așa cum au fost ele înregistrate: sentimentul exacerbat de frică,
zgomotele infernale ale exploziilor, ororile, imaginile de coșmar ale oamenilor răpuși de gloanțe și schije.

Apogeul absurdului reprezentat de război îl constituie capitolul „Ne-a acoperit pământul lui
Dumnezeu”, în care este surprins in mod realist tragismul confruntării cu moartea. Viața soldaților ține
de noroc, iar eroismul este înlocuit cu spaima de moarte, ce anulează umanitatea, lăsând individului
numai instinctul de supraviețuire și automatismul. Scriitorul prezintă starea de spirit a eroului înainte de a
participa la luptă: o neobosită căutare de certitudini; când se va da lupta, se va întreba asupra sensului
acesteia, asupra împrejurărilor în care va muri: „Ştiu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic
rana care-mi va sfâşia trupul. Şi-un gând stăruie, plutind peste toate, ca o întrebare: «pentru mine, oare,
cum va fi?»”

Sunt descrise învălmăşeala, exploziile, zgomotul care îi proiectează, cu „lovituri de baros, cuie în
timpane şi cuţite în măduva spinării”, „vâjâituri, explozii şi înaintea noastră ţâşnesc puţuri de păcură”. O
ploaie de obuze umple universul de şuierături înfricoşătoare. Imaginea groazei atinge punctul cel mai înalt
în clipa în care, înghesuiţi într-o vatră, sub mal, sunt îngropați de pământ. Unul din soldaţi exclamă: „Ne-
a acoperit pământul lui Dumnezeu.” O altă secvenţă prezintă imaginea unui om care face câțiva pași după
ce o schijă îi retezase capul. Comparaţii, metafore contribuie la crearea atmosferei: astfel, o explozie de
obuz este „ca o ciocnire de trenuri”, soldaţii sunt despărţiţi unii de alţii prin „fântâni ţâşnitoare cât un turn
de pământ”, dealul ”icneşte de izbituri scurte ca de un neîntrerupt cutremur”. Fragmentul cultivă
apocalipticul. Războiul este monstruos, totul devine halucinant, fiecare îşi aşteaptă ora fatală.

Înconjurat de flăcările războiului, Gheorghidiu trăieşte interior aceeaşi îndoială chinuitoare: „Dar
m-a iubit?” Sentimentul iubirii este confruntat astfel cu cel al morţii: „Într-un tablou străin, în golul
minţii, văd în clipa asta limpede pe nevastă-mea şi amantul ei, dar n-am timp să mă opresc, să-l fixez, ca
să privesc. Bucuriile şi minciunile lor sunt puerile faţă de oamenii aceştia, dintre care unii vor muri, peste
zece, cincisprezece minute, alţii mâine, poimâine, săptămâna viitoare”.

Finalul romanului consemnează despărţirea definitivă de trecut a eroului. „Ultima noapte de

dragoste” pe care o petrece alături de Ela marchează înstrăinarea definitivă de trecutul propriu şi
recunoaşterea eşecului în planul cunoaşterii. Finalul este deschis deoarece cititorul nu află dacă Ela i-a
fost într-adevăr infidelă protagonistului. Deşi citeşte un bilet anonim care îl informează despre trădarea
Elei, personajul – narator nu verifică informaţia, ceea ce întreţine dincolo de paginile romanului enigma
relaţiei complexe dintre cei doi soţi. Sentimentul de indiferenţă care îl domină pe erou este evident în
renunţarea „la tot trecutul” în favoarea femeii care şi-a pierdut aura de feminitate misterioasă şi
atrăgătoare.
 Caracterizarea personajului. Relația între două personaje.
Camil Petrescu inovează tipologia personajelor, creând tipul intelectualului lucid, însetat de
absolut. Eroii lui Camil Petrescu, atât din proză, cât și din dramaturgie, sunt intelectuali complicați
sufletește, caracterizați de nostalgia absolutului, reflexivitate exacerbată, inadaptabilitate, orgoliu, spirit
contemplativ, refuzul compromisurilor, capacitatea de analiză, vocația introspecției, sentimentul onoarei
și loialitate.
Inadaptatul superior constituie, așadar, tipul de personaj pentru care optează C. Petrescu. Acesta
este reprezentarea artistică a unui om mistuit lăuntric, care poartă povara lucidității, care caută absolutul
în iubire, în societate, în viață. Eroii lui Camil Petrescu trăiesc iluzia că lumea degradată în care trăiesc
poate fi schimbată în conformitate cu propriile lor principii. Eșecul unei asemenea dorințe, de a adapta
realitatea obiectivă la cea interioară, generează suferințe și drame existențiale.
( introducere, structură, titlu, construcția subiectului)
În romanul Ultima noapte…, Camil Petrescu prezintă un personaj-narator, Ștefan Gheorghidiu,
care ilustrează criza omului modern. Statutul moral și psihologic al protagonistului, un intelectual
superior și inadaptat societății, ce se iluzionează că poate modela experiențele decisive pentru formarea
sa. Acesta este influențat de două conflicte exterioare, pe care le percepe subiectiv: căsnicia ratată cu Ela
și tragediile războiului care îi dezvăluie perspectiva morții. Evoluția lui Ștefan este determinată de cele
două experiențe fundamentale de viață: iubirea și războiul.
Din punct de vedere social, Ştefan Gheorghidiu este, la început, un student sărac la Filosofie,
căsătorit din orgoliu cu Ela, cea mai frumoasă studentă, de aceeaşi condiţie. Devine bogat peste noapte,
printr-o moştenire lăsată de unchiul său, Tache, iar apoi este sublocotenent în armata română, în timpul
Primului Război Mondial. Însă, în mod constant, rămâne un spirit introvertit, neliniştit, lucid şi polemic.
Cea dintâi experiență de cunoaștere este trăită sub semnul incertitudinii și al îndoielii. Eroul este
în parmanență preocupat să-i observe și să-i judece pe ceilalți în funcție de percepția lui interioară. Iubirea
este astfel văzută ca o experiență de îmbogățire a trăirilor intime, nu ca raportare a îndrăgostitului la ființa
celei dragi, deci iubirea e un experiment, rezultată din orgoliul masculin și dintr-un proces de
autosugestie. (ex. scena de la popotă)
Tot din orgoliu, Gheorghidiu incearcă să o modeleze pe Ela după propriul ideal de feminitate.
Pentru erou, iubirea este o problema de cunoaștere, nu de implicare sentimentală. Importantă
nu este istoria devenirii cuplului, ci drumul psihologic al personajului, de la mirajul iubirii absolute, la
indiferența finală. (scene semnificative prima carte...)
A doua experiență definitivă este aceea a confruntării cu moartea, ce o anulează pe cea dintâi.
Deși ar fi putut să evite participarea la război, profitând de averea sa, Ștefan se înrolează voluntar, din
dorința de a experimenta și în acest domeniu al cunoașterii: „Ogoliului meu i se pune acum, dealtfel, și o
alta problemă. N-aș vrea să existe pe lume o experiență definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care
să lipsesc, mai exact, să lipseasca ea din întregul meu sufletesc. Ar avea față de mine, cei care au fost
acolo, o superioritate, care mi s-ar părea inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare.”
Confruntându-se cu situația-limită, protagonistul se autoanalizează lucid. (comentariu scene
război...)
Caracterizarea lui Gheorghidiu se realizează subiectiv, sub o singură viziune, cea a personajului-
narator. Astfel, portretul său este realizat mai ales prin caracterizare indirectă, prin fapte, gânduri, limbaj,
gesturi, atitudini şi prin relaţiile cu celelalte personaje. Caracterizarea directă se realizează rar, prin
intermediul replicilor scurte ale altor personaje, precum cea pe care i-o adresează Ela lui Ştefan când
acesta îi reproşează comportamentul ei din timpul excursiei de la Odobeşti: “Eşti de o sensibilitate
imposibilă.”
Prin Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, scriitorul impune tipul intelectualului inadaptat și
hipersensibil, care trăieşte cu nostalgia absolutului şi a perfecţiunii. El este reprezentativ pentru tipologia
romanului psihologic modern, ce are drept caracteristici unicitatea perspectivei narative, relatarea la
persoana I, la timpul prezent, subiectivitatea, apelul la memoria afectivă şi autenticitatea trăirilor.