Pădurea spânzuraților (roman)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Pentru alte sensuri, vedeți Pădurea spânzuraților.

Pădurea spânzuraților

Coperta ediției princeps a romanului

Informații generale

Autor Liviu Rebreanu

Subiect Primul Război Mondial

Gen roman de război,[1]:p. 424

roman psihologic

Ediția originală

Limba română

Editură Editura Cartea

Românească din București

Țara primei
România
apariții

Data primei
1922
apariții

Format original Tipăritură

Număr de pagini 328

Modifică date / text

 Pădurea spânzuraților este un roman de război și de analiză psihologică scris de Liviu
Rebreanu și publicat în 1922 de către Editura Cartea Româneascădin București. Romanul reia
tema nuvelei anterioare „Catastrofa” (1919), completând-o cu evenimente inspirate din tragedia
reală a fratelui scriitorului, sublocotenentul Emil Rebreanu, ce fusese condamnat la moarte și
executat în mai 1917 prin spânzurare la Ghimeș pentru încercarea de a traversa frontul în scopul
de a se alătura Armatei Române.[2]:p. 3
Pădurea spânzuraților configurează un univers dominat de război și pândit de perspectiva morții
prin spânzurare, prezentată chiar din primele scene ale romanului. Acțiunea romanului se petrece
în timpul Primului Război Mondial. Romanul prezintă dilema morală a lui Apostol Bologa, un tânăr
ofițer român din Armata Austro-Ungară, ce este trimis să lupte pe Frontul Românesc împotriva
conaționalilor săi.[3] Personaj șovăielnic, înclinat spre meditații filozofice și predispus la crize
mistice, el suferă o dramă sufletească cauzată de conflictul între datoria sa de ofițer și
sentimentul de apartenență la națiunea română.[2]:p. 3[4]:p. 221 Asistarea la execuția
ofițerului ceh Svoboda (nume simbolic ce înseamnă „libertate” în limba cehă)[4]:p. 220 îl face să
înțeleagă nedreptatea războiului și să-și pună probleme de conștiință, care vor duce la un final
tragic.
Romanul a obținut „Marele premiu al romanului” acordat în 1924 de Societatea Scriitorilor
Români și a fost tradus în peste douăzeci de limbi străine.[5]:p. 168 El a stat la baza unui film
omonim regizat de Liviu Ciulei după un scenariu scris de Titus Popovici, care a avut premiera la
16 martie 1965.[6]:p. 112 Ecranizarea cinematografică a obținut Premiul pentru regie la Festivalul
Internațional de Film de la Cannes (1965).[7]:p. 182

Cuprins
[ascunde]

 1Rezumat
 2Structură
 3Personaje
 4Scriere și publicare
o 4.1Ideea romanului
o 4.2Documentarea cu privire la moartea lui Emil Rebreanu
o 4.3Reluarea lucrului la roman
o 4.4Publicarea
 5Asemănări cu tragedia lui Emil Rebreanu
 6Temele romanului
o 6.1Conflictul între datorie și conștiința națională
o 6.2Condamnarea războiului
 7Realismul operei
 8Construcție literară
 9Aprecieri critice
 10Traduceri
 11Adaptări
o 11.1Ecranizare
o 11.2Teatru radiofonic
o 11.3Operă muzicală
 12Referințe și note
 13Bibliografie
 14Legături externe

Rezumat[modificare | modificare sursă]

Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

Apostol Bologa, fiul unui avocat român semnatar al Memorandului (1892), originar din
satul Parva din apropiere de Năsăud, dobândește în familie o educație religioasă, dar își pierde
credința în Dumnezeudupă moartea tatălui său. Deși era student la Facultatea de Filozofie
a Universității din Budapesta și nici nu urmase stagiul militar deoarece era fiu de văduvă, el se
înrolează în Armata Austro-Ungară la începutul Primului Război Mondial[8]:Cap. I.2 atât din ambiția
juvenilă de a-și dovedi vitejia în fața logodnicei sale, Marta Domșa, ce era fermecată de
uniformele militare ale ofițerilor unguri,[9]:p. 288 cât și dintr-o suprastructură socială pe care o
dobândise în școlile ungurești.[10]:p. 379 După ce urmează cursurile școlii de artilerie, este trimis pe
front. Luptă vitejește pe fronturile din Italia și Galiția și este rănit de două ori în următorii doi ani,
fiind înaintat la gradul de locotenent și decorat de trei ori.[8]:Cap. I.2

Frontul Românesc în 1916-1917. Bologa a fost repartizat în zona Pasul Ghimeș-Palanca și a încercat să
treacă de la vest la est.

Războiul devine concepția lui de viață,[11] iar tânărul locotenent se simte un om al datoriei. Este
cooptat în tribunalul militar care-l osândește la moarte pe ofițerul ceh Svoboda, surprins în timpul
unei tentative de dezertare pe frontul din Galiția.[8]:Cap. I.1[10]:p. 379 Siguranța morală cu privire la
vinovăția cehului este zdruncinată de o discuție de la popotă în care află motivele încercării de
dezertare și de evocarea ulterioară de către căpitanul Klapka a unei păduri pline cu oameni
spânzurați în urma unor acuzații de trădare.[8]:Cap. I.4-5 Bologa începe să aibă mustrări de
conștiință.[10]:p. 379 Aflând că divizia sa va fi mutată pe frontul românesc, el trece printr-o criză
psihologică și distruge un reflector rusesc cu speranța că-l va îndupleca pe generalul Karg să
rămână pe frontul galițian sau să fie trimis pe frontul italian.[8]:Cap. I.7-8 Nu reușește să-l convingă
pe general și se hotărăște să dezerteze chiar în acea noapte, dar este grav rănit în urma unui
atac neașteptat al rușilor.[8]:Cap. I.9-11
După cinci luni de spitalizare, Bologa pleacă pe frontul din Carpații Orientali, iar generalul Karg
dispune mutarea sa la coloana de muniții ce se afla în satul Lunca, cu o populație mixtă româno-
maghiară.[8]:Cap. II.1, 2, 4 Intenționează să treacă frontiera pentru a se alătura oștirii române, dar
cade la pat din cauza epuizării, fiind îngrijit cu devotament de țărăncuța unguroaică Ilona, fiica
gazdei sale, groparul Paul Vidor.[8]:Cap. II.5-6 În cele din urmă, obține un concediu medical de o lună
și se întoarce la Parva. Rupe logodna cu Marta, pe care o surprinde conversând încântată
în ungurește cu un ofițer de honvezi, ce îi făcea curte, dându-și seama de frivolitatea și de
necredința fetei și de faptul că a plecat la război doar pentru a-i îndeplini ei un capriciu.[8]:Cap.
II.7 Pentru a-și salva reputația, Marta susține că ruperea logodnei se datorează faptului că a vorbit

ungurește cu ofițerul de honvezi, iar această variantă este răspândită în sat.[8]:Cap. II.8 Notarul
Alexandru Pălăgieșu, fostul său prieten și un supus loial al statului dualist, îl acuză de crearea
unei tulburări antinaționale și este izgonit cu brutalitate din casă.[8]:Cap. II.9 În zilele următoare,
Apostol își regăsește credința în Dumnezeu și bucuria de a trăi.[8]:Cap. II.10 Concediul îi este
suspendat cu trei zile înainte de termen din cauza unui denunț al lui Pălăgieșu, iar ofițerul se
întoarce pe front, plin de credință și de iubire.[8]:Cap. II.11
Satul Făget, aflat în acea perioadă în apropierea frontierei dintre Austro-Ungaria și România.

Revenit la Lunca, Apostol Bologa se logodește cu Ilona, dându-și seama că o iubește.[8]:Cap. III.1,
6
Deoarece este folosit la munca de cancelarie, el consideră că situația sa este încă
acceptabilă.[9]:p. 289 În zilele de dinaintea Paștelui, mai mulți ostași români din Armata Austro-
Ungară încep să dezerteze, iar comandanții militari dispun arestarea și spânzurarea țăranilor
surprinși în apropierea frontului, acuzându-i pe nedrept de spionaj.[8]:Cap. III.7 Bologa este chemat
într-o seară la sediul comandamentului de divizie din Făget și numit de generalul Karg în juriul
Curții Marțiale care urma să judece a doua zi 12 țărani români, învinuiți de fraternizare cu
inamicul.[8]:Cap. III.8-9
Refuzând să devină complice la condamnarea unor oameni nevinovați, el se hotărăște să
traverseze liniile frontului pentru a ajunge la români, dar se rătăcește și este prins de o patrulă
condusă de locotenentul maghiar Varga, vechiul său amic.[8]:Cap. III.10-11 Cu ocazia percheziției se
găsește asupra sa o hartă cu pozițiile trupelor, iar pretorul militar îl acuză de dezertare la inamic
și trădare.[8]:Cap. IV.1, 3 Bologa refuză cu încăpățânare să se apere în fața Tribunalului Militar, în
ciuda insistențelor căpitanului Klapka, și este condamnat la degradare militară și moarte
prin spânzurare.[8]:Cap. IV.6 El își simte sufletul împăcat, în timp ce inima îi este inundată de iubirea
care „îmbrățișează deopotrivă pe oameni și pe Dumnezeu, viața și moartea. (...) Cine n-o simte
nu trăiește aievea; cine o simte trăiește în eternitate... Cu iubirea în suflet poți trece pragul morții,
căci ea stăpânește și dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente și inexistente...”.[8]:p. 221 Moare
în zorii zilei, detașat de lumea pământească, „cu ochii însetați de lumina răsăritului” și cu privirile
îndreptate „spre strălucirea cerească”.[8]:Cap. IV.8

Structură[modificare | modificare sursă]

Romanul Pădurea spânzuraților este împărțit în patru părți (denumite de autor cărți), cu un total
de 41 de capitole numerotate cu cifre romane și fără titluri. Gruparea cărților și capitolelor este
realizată astfel:[8]:pp. 7, 79, 144, 201, 303

 Cartea întâi - cu 11 capitole;

 Cartea a doua - cu 11 capitole;
 Cartea a treia - cu 11 capitole;
 Cartea a patra - cu 8 capitole.
Fiecare dintre cele patru părți conține, potrivit caietului de creație, câte o idee dominantă și
anume:[12]

 „Partea întâi - Datoria.

 Partea a doua - Datoria dincolo de hotare. Dragostea de neam. [...] Ura lui moare și în locul
ei naște iubirea pentru cei de un sânge cu dânsul. [...]
 Partea a treia - iubirea pentru toți oamenii. Iubirea lui cuprinde pe tot ce e om în lume.
 Partea a patra - Iubirea morții. Nu-i bună alcătuirea aceasta care ucide pe om mai rău ca
însăși natura, care pune civilizația în slujba măcelului omenesc.”

Personaje[modificare | modificare sursă]

 Apostol Bologa - locotenent român, originar din Parva. Este fiul avocatului Iosif Bologa
(urmaș al unui fruntaș din Răscoala lui Horea ce fusese tras pe roată și care a fost
condamnat în procesul Memorandului și a făcut doi ani de închisoare) și al Mariei Hogea
(fiică de medic, urmaș al unui subprefect din vremea revoluției lui Avram Iancu). A urmat
studiile primare în satul natal, gimnaziul la Năsăud, devenind apoi student la Facultatea de
Filozofie a Universității din Budapesta. După începerea războiului, se înrolează în armată din
ambiția juvenilă de a-și demonstra vitejia în fața logodnicei sale, Marta Domșa. Este avansat
ofițer de artilerie și luptă pe fronturile din Italia și Galiția, fiind rănit de două ori și decorat de
trei ori.[8]:p. 33
 Otto Klapka - căpitan ceh, originar din Znaim, în vârstă de aproape 35 de ani.[8]:p. 9 A urmat
școala de ofițeri, dar nu i-a plăcut viața militară, așa că a urmat apoi Facultatea de Drept și a
profesat ca avocat. S-a căsătorit cu fata unui profesor și are cinci copii. Intenționează să
dezerteze de pe frontul italian, împreună cu alți trei ofițeri cehi, dar renunță dintr-o lașitate[9]:p.
289
pe care și-o recunoaște ulterior („Mă înăbușe lașitatea, Bologa!”).[8]:p. 48 Este transferat pe
frontul din Galiția și numit în postul de comandant al divizionului al doilea din Regimentul 50
Artilerie, din care face parte și Apostol Bologa. Este descris de autor ca mijlociu ca statură și
cu puțină barbă, „care-i dădea o înfățișare de milițian sedentar”.[8]:p. 9
 Varga - locotenent de husari, ofițer activ de etnie maghiară, nepotul profesorului de filozofie
de la Budapesta. Este tânăr și îngâmfat și are ambiția să fie socotit un mare cunoscător de
cai. Bologa îl considera „gol și fudul”, dar cu „un suflet deschis și leal”.[8]:p. 38
 Gross - locotenent evreu, inginer la o fabrică de mașini din Budapesta. Este adept
al ideologiei socialiste și al teoriei revoluției mondiale. Comandă o companie de pionieri.
Autorul îl descrie ca fiind „uscățiv, slăbit, cu barbișon retezat și cu ochii mici, negri, fulgerători
(...). Vorbind, se aprindea repede, iar vocea lui aspră, neplăcută, devenea mlădioasă și
cuceritoare”.[8]:p. 38
 Cervenco - căpitan rutean, profesor la un liceu din Stanislau. Refuză să poarte armă din
considerente religioase și afirmă că „mai bine și-ar tăia mâinile decât să tragă asupra unor
bieți oameni ca și dânsul”. Este descris de autor ca un „om voinic, spătos, cu o barbă cafenie
care-i acoperea aproape tot pieptul și cu niște ochi în care plângea veșnic o suferință
tainică”.[8]:p. 37
 Meyer - medic militar german, permanent ursuz din cauza faptului că suferă de insomnie.[8]:p.
42 Insistă pe lângă general ca Bologa să primească o lună de concediu de convalescență.[8]:p.
115

 Petre - ordonanța lui Apostol Bologa. Este un țăran din Parva, în vârstă de peste treizeci de
ani, „înalt, spătos, cu mâinile ca niște lopeți, cu obrajii osoși și cu ochii nespus de blânzi, în
care pâlpâia evlavie și resemnare”.[8]:p. 51 Are cinci copii. Îi fusese recomandat lui Apostol de
mama sa și îl slujea pe ofițer „cu o credință de câine, fericit că l-a scos din foc”.[8]:p. 51
 generalul Karg - comandantul diviziei. Este descris de autor ca un „om scurt și gros, cu fața
urâtă și aspră, mohorâtă de mustăți burzuluite, sfredelită de niște ochi rotunzi, ale căror
priviri, țâșnind de sub sprâncene foarte late și veșnic încruntate, păreau două pumnale
veninoase”.[8]:p. 67 Manifestă un comportament intransigent și brutal în relațiile cu subordonații
săi.[4]:p. 221
 Paul Vidor - țăran maghiar din Lunca, de meserie tâmplar. Are un lot mare de pământ și
lucrează de 11 ani, de când a rămas văduv, ca gropar.[8]:p. 98 A fost pus primar de către
autoritățile militare române.[8]:p. 99 Are doi copii: un băiat ce a murit pe frontul rusesc și o
fată.[8]:p. 98
 Ilona - fiica groparului Vidor, în vârstă de 18 ani.[8]:p. 95 Cunoaște un pic de românește.[8]:p. 97 Îl
îngrijește cu devotament, timp de două săptămâni, pe Bologa, în perioada bolii acestuia.[8]:pp.
114-115

 Constantin Boteanu - preot român din Lunca, prieten din copilărie al lui Apostol Bologa.[8]:p.
93 Este cu trei-patru ani mai mare decât Bologa.[8]:p. 25 A fost ridicat de autoritățile maghiare

înainte de intrarea oștilor române în sat și deportat în apropiere de Dobrițin, reușind să se

întoarcă după câteva luni.[8]:p. 93 Se teme să vorbească românește[8]:p. 93 și refuză să-l ajute pe
Bologa de frica autorităților.[9]:p. 290[8]:p. 109
 Maria Bologa - fiica medicului Hogea din Parva, urmaș al unui subprefect din
vremea revoluției lui Avram Iancu,[8]:p. 21 soția lui Iosif Bologa și mama lui Apostol Bologa. A
 crescut în internatul de fete de la Sibiu[8]:p. 21 și are o profundă credință religioasă pe care
încearcă să i-o transmită fiului ei.[8]:p. 22 Se opune logodnei lui Apostol cu Marta Domșa[8]:p.
30
și înrolării acestuia în armată.[8]:p. 31
 protopopul Groza - preot bătrân și văduv din Parva, care i-a cununat pe părinții lui Apostol
Bologa și a fost unul dintre sfătuitorii familiei. A predicat de la amvon ca sătenii să nu-și
lepede limba strămoșească și nici credința în Dumnezeu, fiind denunțat autorităților de
notarul Pălăgieșu și trimis într-o închisoare din Ungaria, în ciuda faptului că avea vârsta de
80 de ani.[8]:p. 34
 Domșa - avocat la Parva, după moartea lui Iosif Bologa. S-a îmbogățit în câțiva ani și
încearcă să-și logodească singura fiică cu Apostol Bologa, căruia îi prevede un viitor
strălucit.[8]:p. 29
 Marta Domșa - fiica avocatului Domșa, „o fetiță de vreo șaptesprezece ani, drăgălașă și
isteață cum nu s-a mai pomenit pe valea Someșului, și care, pe deasupra, avea o zestre
boierească”.[8]:p. 30 Este cochetă și ușuratică[8]:p. 30 și, după ce se logodește cu Apostol, îl
împinge să se înroleze în armată.[8]:p. 32[10]:p. 379
 Alexandru Pălăgieșu - notarul din Parva, prieten din copilărie al lui Apostol Bologa. Este cu
trei ani mai mare decât Bologa[8]:p. 25 și un susținător vajnic al autorității statului.[8]:p. 29 Se
comportă ca un renegat: îl denunță pe bătrânul protopop Groza ca inamic al statului și afirmă
că nu-i va permite nici tatălui său să tulbure liniștea cetățenilor.[9]:p. 289

Scriere și publicare[modificare | modificare sursă]

Ideea romanului[modificare | modificare sursă]
Contradicțiile naționale din Austro-Ungaria au răscolit puternic conștiința lui Liviu Rebreanu în
anii Primului Război Mondial. Scriitorul rămăsese în zona ocupată a României, fiind arestat de
autoritățile germane ca dezertor din Armata Austro-Ungară și nevoit să se ascundă după ce
reușise să evadeze. A reușit să ajungă în final în Moldova, unde a fost întâmpinat cu suspiciune.
Peripețiile sale au fost descrise în nuvela „Calvarul” (1919), al cărei personaj principal, poetul și
gazetarul ardelean Remus Lunceanu, „cu părul alb, ca oaia”, este de fapt autorul.[9]:p. 286 El a mai
scris și alte nuvele axate pe tema războiului: „Hora morții” (1916), „Ițic Ștrul, dezertor” (1919) și
„Catastrofa” (1919).[13]
Ideea scrierii acestui roman datează de la sfârșitul anului 1918, când un prieten i-a arătat lui Liviu
Rebreanu o fotografie ce reprezenta o pădure plină cu cehi spânzurați în spatele frontului
austriac din Italia.[14] Militarii cehi spânzurați făceau parte din Armata Austro-Ungară și refuzaseră
să lupte pe frontul din Boemia,[15]:pp. 136-137 fiind considerați „trădători de patrie”
(Landesverräter).[16] Prietenul său urma să o prezinte ca document fotografic în dosarele
delegației române la Conferința de Pace de la Paris pentru a demonstra cum au fost tratați
cehoslovacii de către conducătorii monarhiei austro-ungare. „Fotografia m-a impresionat puternic
și m-a urmărit multă vreme. Auzisem că execuții similare ar fi suferit și mulți români. Mi se
povestise că chiar la Bistrița, deci în țara mea, au fost spânzurați mai mulți preoți și țărani români
bucovineni”, a mărturisit scriitorul.[14]
Rebreanu tocmai terminase de scris nuvela „Catastrofa”, în care ofițerul ardelean de origine
română David Pop era silit să lupte împotriva armatelor românești, fiind măcinat de sentimentul
vinei.[9]:p. 287Impresionat de fotografia pe care tocmai o văzuse, scriitorul a hotărât să reia
frământările sufletești ale eroului nuvelei într-un roman intitulat Pădurea spânzuraților.[5]:pp. 169-
170 Ideea creativă a autorului era următoarea: „voi face o asemenea pădure cu spânzurați

în Bucovina, unde oamenii executați vor fi toți români. Eroul meu, văzând atâția români uciși de
către înșiși conducătorii patriei pentru care luptă și-și primejduiește viața, se revoltă și sfârșește
în ștreang, în aceeași pădure, după ce zadarnic a încercat să treacă dincolo, la
români”.[14] Personajul principal urma să poarte numele Virgil Bologa[15]:pp. 136-137și să fie student în
filozofie și locotenent de artilerie.[5]:p. 175 Generalul care urma să-l condamne la moarte purta
numele Kandl.[15]:pp. 142-143 Numele de familie al personajului principal ar fi fost luat de scriitor dintr-
o listă lungă de nume românești sonore, după cum i-ar fi mărturisit Rebreanu medicului Lucian
Valeriu Bologa, provenind de la Iacob Bologa (1817-1888), personalitate din trecutul cultural al
Transilvaniei ce a îndeplinit funcția de președinte al ASTREI (1875-1877).[17]
Rebreanu lucra în acea perioadă la transcrierea pentru tipar a romanului Ion, așa că a amânat
scrierea noului roman, deși subiectul respectiv îl preocupa constant. Concepe proiectul unei
nuvele cu titluri provizorii, „Moartea” sau „Pasiunea morții”, ce urma să aibă 70 de pagini: „Ofițerul
în armata austriacă; român. Patru ani se bate. Nu mai poate. Trebuie să plece la cei din față
unde-i dreptatea lui. Condamnat la moarte, nu scoate nicio vorbă. Când să tragă deschide gura.
Nimic. Vrea moartea” (Caiete, p. 35).[5]:p. 172 Personajul principal urma să poarte numele Virgil
Bologa, ce va fi păstrat timp de câteva luni în proiecte; el avea în această versiune un frate peste
munți și o ordonanță sârbă și era originar din Maieru. Acțiunea nuvelei era întinsă pe o perioadă
mai scurtă de timp și se petrecea exclusiv pe frontul românesc. Ca un semn de încredere pentru
faptul că timp de trei ani își făcuse datoria cu cinste, ofițerul român este cooptat de superiorii săi
în curtea marțială care urma să-i judece pe trădători. Confruntarea cu propria sa conștiință îl
determină să încerce să treacă la români, dar va fi prins, judecat și spânzurat.[18] Ulterior,
scriitorul se răzgândește și decide să scrie un roman.[5]:p. 172
Documentarea cu privire la moartea lui Emil Rebreanu[modificare | modificare
sursă]
Câteva luni mai târziu, în primăvara anului 1919, Liviu Rebreanu a aflat de la un prieten din
copilărie (învățătorul Dariu Pop,[5]:pp. 182, 517 ce fusese ofițer în rezervă în armata austro-
ungară)[15]:pp. 136-137 că fratele său mai mic, Emil (1891-1917), care lupta ca ofițer artilerist în
armata austro-ungară și fusese adus pe frontul românesc pentru a lupta împotriva românilor, a
încercat să treacă la români, dar a fost prins, condamnat și executat încă din mai 1917. Nu se
cunoștea locul execuției și nici alte amănunte, familia Rebreanu crezând până atunci că Emil ar fi
fost prizonier undeva prin Rusia.[14] Vestea a zguduit profund sufletul scriitorului, după cum își
amintea soția sa, Fanny,[15]:pp. 136-137 iar acesta și-a reproșat că l-a putut ajuta pe fratele său să
ajungă la București. Un alt frate, Virgil (1897-1917), care se înrolase ca voluntar pentru a încerca
să fugă în Italia, unde să urmeze studii de pictură, fusese rănit în 1916 și trimis în prima linie pe
frontul rusesc, deși nu era refăcut complet. Acolo a fost rănit de explozia unui obuz în martie
1917 și a suferit o paralizie progresivă, murind după două luni de suferință într-un spital
din Budapesta, la 16 mai 1917, deci la două zile după executarea lui Emil.[19]
Potrivit lui Stancu Ilin, prima pagină a romanului a fost scrisă încă din 20 februarie
1919.[20] Scrierea romanului este amânată, fiind reluată peste trei luni (în perioada 2-13 mai
1919).[5]:p. 166 Nuvela „Catastrofa” apăruse în aprilie 1919 în magazinul ilustrat Lectura pentru toți.
Prima variantă a fost scrisă anevoios în perioada 2 mai 1919 - 29 august 1919 și conținea 21 de
file, fiind completată cu alte opt pagini după vizita autorului la Beclean. Ea se suprapune cu
capitolele 7, 8, 9 și 10 din Cartea întâi a romanului și cuprinde refuzul ofițerului de a lupta contra
românilor, gândul dezertării, spargerea reflectorului, decorarea, discuția cu comandantul diviziei
pentru a obține mutarea pe un alt front și discuția dintre Bologa și Klapka, în care căpitanul ceh
încearcă să-l convingă inutil pe Bologa să renunțe la intenția de a dezerta. Analiza psihologică
lipsea din această variantă, ca și ezitările personajului între simțul datoriei și conștiința sa
națională, în timp ce puține personaje erau abia schițate: căpitanul Klapka, ordonanța Ionică
(ulterior Petre) și generalul Kandl (ulterior Karg).[5]:p. 187
Fără îndoială că dificultățile întâmpinate în descrierea războiului și a câmpului de luptă se datorau
și faptului că autorul nu participase la război nici măcar ca observator. Rebreanu consemnează
în Jurnal I, p. 358, că descrierea atmosferei frontului a fost făcută pornind de la reportajele de
război publicate în ziarele austriece: „… scenele de război și descrierile câmpului de luptă
din Pădurea spânzuraților, atât de profunde, sunt făcute fără ca autorul să fi participat, el n-a
văzut niciodată nici măcar o tranșee, sau o rețea de sârmă ghimpată. Decorul și atmosfera
admirabil redate sunt sugerate de reportagiile de război ale timpului, apărute în presa
austriacă”.[21]
Scriitorul își vizitează apoi familia la Beclean, citind scrisorile rămase de la Emil, după care,
potrivit lui Tiberiu Rebreanu, ar fi realizat o documentare riguroasă în Nușfalău, Năsăud, Ilva
Mare, Ilva Mică și Bistrița „unde urmele se opresc”. El obține actul de acuzare și sentința de
condamnare de la fratele său, Iulius, putând încadra în timp sfârșitul lui Emil. Informațiile reale l-
au ajutat să cristalizeze partea finală a romanului, încorporând și suferințele lui Emil.[22] Numele
comandantului diviziei este modificat acum din cel de Kandl în cel de Karg, așa cum se numea
generalul ce semnase sentința de condamnare a lui Emil Rebreanu.[15]:pp. 142-143 Puia Florica
Rebreanu, fiica autorului, afirmă că un popas „de câteva ceasuri”, la Beclean, l-ar fi determinat pe
scriitor să-l separe pe eroul cărții de persoana reală a fratelui său, Emil. Ficțiunea începe să
domine, iar personajul principal va primi numele Apostol Bologa.[23]
După ce a terminat transcrierea romanului Ion, Rebreanu începuse de vreo patru ori să
scrie Pădurea spânzuraților, redactând de fiecare dată între 30 și 50 de pagini. Nu-și găsea ritmul
și nu putea să-și imagineze atmosfera frontului. În unele nopți, i se părea că aude unele bătăi
ușoare în fereastră, fără să găsească pe nimeni: „Mă înverșunam în fiecare noapte și lucrul era în
zadar. În schimb, în vreme ce scriam, în liniștea apăsată, am început să percep niște bătăi
ușoare în fereastra mea, delicate ca ale unor degete imateriale. Deschideam, cercetam
întunericul. Nu era nimeni și nimic... Când însă bătăile acestea misterioase s-au repetat nopți de-
a rândul, insistent - fiindcă sunt, repet, credincios și superstițios - mi-am zis că nu poate fi decât
sufletul fratelui meu, care cere îngrijirea creștinească ce nu i-a fost desigur acordată”.[14]
Soția sa nu credea în prezența supranaturală a spiritului fratelui său, dar pentru a risipi tulburarea
scriitorului i-a sugerat să plece împreună pentru a cerceta locurile unde și-a trăit Emil ultimele zile
și a afla ce s-a petrecut atunci. Convins, scriitorul a plecat la 20 mai 1920 într-o călătorie de
documentare la Ghimeș.[15]:pp. 142-143 A vizitat ultima locuință a lui Emil Rebreanu de la Făget și
casa primarului de pe vremuri unde avusese loc judecarea sa, a vorbit cu preotul român care-i
fusese prieten și căruia nu i s-a permis să asiste la execuție și cu o fată de țăran sprintenă și
frumușică, care păstra câteva scrisori de la el, a primit de la primar șapca fără cozoroc a
ofițerului. Cu ajutorul groparului din sat, el a descoperit mormântul lui Emil Rebreanu într-o livadă
de la marginea fostei frontiere.[14] La 2 octombrie 1921, Liviu Rebreanu a fost prezent la
exhumarea rămășițelor pământești ale fratelui său și reînhumarea lor pe pământul fostului Vechi
Regat Român, peste pârâul care fusese graniță (de la Ghimeș la Palanca), așa cum fusese
ultima sa dorință.[24] Reînhumarea a avut loc într-un cadru oficial, cu concursul societății
„Mormintele eroilor căzuți în război”.[19]
Reluarea lucrului la roman[modificare | modificare sursă]

Partea finală a manuscrisului, semnat de autor.

Reîntors la București, Liviu Rebreanu a reluat lucrul la roman, fără a mai fi deranjat de bătăile în
geam,[14] și a găsit un început care l-a mulțumit. În timpul scrierii s-a îmbolnăvit din cauza unui
flegmon în gât. O ultimă experiență i-a fost furnizată în clipele de suferință, când se aflau alături
de el soția sa și dramaturgul Mihail Sorbul. În timp ce ațipise, scriitorul a gemut groaznic și a
simțit o stare de sufocare pe care a asemănat-o cu senzația pe care o trăiește un om aflat în
ștreang. A cerut hârtia și condeiul și a descris această senzație.[15]:pp. 149-150
Soția sa citea în fiecare dimineață fragmentele de roman scrise în noaptea anterioară și se
simțea impresionată până la lacrimi. Aflând aceste impresii, Liviu Rebreanu a afirmat: „Mă bucur,
am dorit mult ca Pădurea spânzuraților să nu fie numai o carte de război, ci, mai ales una de
suflet”.[15]:pp. 149-150
Prima variantă integrală a fost scrisă în decursul a 90 de zile (15 decembrie 1921 - 27 iunie
1922), manuscrisul având 338 de file.[5]:p. 166 Personajul Apostol Bologa este în această versiune
fiul preotului Iosif Bologa din Monor, care „înafară de veniturile parohiale, mai avea și o moșioară
frumușică, rămasă parte de la tatăl său, parte adusă ca zestre”, în timp ce preoteasa era o
„româncă înfocată” ce se asemăna cu doamna Herdelea din Ion.[5]:pp. 188-189 Există unele episoade
inedite ce nu vor apărea în varianta finală: o discuție cu generalul după execuția lui Svoboda; un
dialog purtat în tranșee între Bologa și Cervenco cu privire la război; o vizită făcută de doamna
Bologa în spitalul militar din Târgu Mureș, după ce Apostol fusese rănit; fraternizarea
„intelighenței românești și ungurești” monorene de la cazină; o scrisoare emoționantă a lui
Apostol trimisă din temniță mamei sale, precum și un scurt capitol final în care Ilona venea în zorii
zilei să-și plângă iubirea pe mormântul logodnicului ei.[2]:p. 6
Versiunea finală a romanului a fost transcrisă de autor în perioada 5 iulie 1922 - 17 noiembrie
1922, în casa de pe strada Primăverii nr. 19, cartierul Bisericii Amzei, București, dar și la Iași.[5]:p.
166[16]
Rebreanu a eliminat episoadele menționate mai-sus, a atenuat accentele mistice și
naționaliste și a rescris unele construcții greoaie. Ultimul capitol a fost eliminat
deoarece lirismul său afecta sobrietatea prozei obiective.[5]:p. 228 Timpul transcrierii diferă de la
capitol la capitol: Cartea întâi - 87 de zile; Cartea a doua - 25 de zile; Cartea a treia - 14 zile și
Cartea a patra - 5 zile.[5]:p. 189
Publicarea[modificare | modificare sursă]
Romanul a fost publicat în decembrie 1922 de către Editura Cartea Românească din București,
după ce fusese tipărit în perioada octombrie-decembrie 1922 în atelierele societății anonime
«Cartea Românească». El conținea următoarea dedicație: „În amintirea fratelui meu, Emil,
spânzurat de unguri, pe frontul românesc, în anul 1917.”,[5]:p. 181 care a fost modificată de la a
opta ediție în cea de „În amintirea fratelui meu, Emil, executat de austro-unguri, pe frontul
românesc, în anul 1917.”.[8]:p. 6
Pădurea spânzuraților a obținut „Marele premiu al romanului” acordat în 1924 de Societatea
Scriitorilor Români, pe baza deciziei unei comisii formate din Mihail Sadoveanu, Octavian
Goga, Mihail Dragomirescu și Garabet Ibrăileanu.[25]:p. 11
Romanul a fost tipărit în timpul vieții lui Rebreanu în unsprezece ediții, dintre care primele șapte
au fost editate de Editura Cartea Românească (1922 - două ediții, 1925, 1926, 1928, 1932 și
1938), iar ultimele patru (greșit numerotate) au apărut la Editura Socec astfel: X (1940), X (1942),
XI (1942) și XII (1944).[26] Autorul a efectuat unele modificări stilistice în edițiile I (1922), III (1925),
IV (1926), V (1928), VII (1938) și X (1940), celelalte ediții fiind simple continuări de
tiraje.[26] Cartea a avut parte de succes public, ajungând în 1936 la un tiraj de 30—34.000 de
exemplare.[27]:p. 416
Reacțiile critice de la vremea publicării romanului au fost în general pozitive, printre cei care au
semnat cronici fiind Cezar Petrescu (în revista Gândirea), Tiberiu Moșoiu, Octav
Botez, Gheorghe Bogdan-Duică, Mihail Dragomirescu, Pompiliu Constantinescu, Constantin
Gerota, Ion Dobre, Radu Dragnea (colaborator al revistei Gândirea - în 1927) și Scarlat Struțeanu
(colaborator al revistei Flacăra - în 1932).[5]:p. 169 Primirea nu a fost totuși entuziastă, fiind
semnalate unele stângăcii în exprimarea literară a autorului care ar scădea valoarea scrierii.
Nemulțumit, Perpessicius considera că aprecierile critice nu se ridicau la înălțimea operei.[28]

Asemănări cu tragedia lui Emil Rebreanu[modificare | modificare sursă]

Emil Rebreanu în 1916.

Romanul Pădurea spânzuraților a fost dedicat fratelui mai mic al scriitorului, Emil Rebreanu, fiind
precedat de următoarele cuvinte: „În amintirea fratelui meu, Emil, executat de austro-unguri, pe
frontul românesc, în anul 1917.”.[5]:p. 181[8]:p. 6
Emil Rebreanu s-a născut la 17 decembrie 1891 într-o familie greco-catolică din Maieru, comitatul
Bistrița-Năsăud (azi în județul Bistrița-Năsăud)[29] și, după ce a absolvit liceul în 1913, a devenit
student la Facultatea de Drept a Universității Franz Josef din Cluj, fiind nevoit să-și întrerupă
studiile din cauza izbucnirii războiului.[22]S-a încorporat ca voluntar în Armata Austro-Ungară în
august 1914.[25]:p. 11 În decursul unui an de luptă, el a fost avansat la gradul
de sublocotenent în Armata Austro-Ungară. A luptat în Rusia și în Galiția, suferind răni multiple.
Rebreanu s-a remarcat pe Frontul Italian, a distrus un reflector inamic în 1915 (după cum îi scrie
fratelui său mai mare într-o scrisoare din 3 ianuarie 1916)[5]:p. 175[25]:p. 11 și a fost decorat
cu Medalia de Aur pentru Vitejie, cea mai înaltă decorație acordată de comandanții austrieci unui
român.[22][30]
Transferat pe Frontul Românesc în toamna anului 1916, Emil îi scrie, la 9 septembrie 1916,
surorii sale mai mari că rănile fizice i s-au vindecat, dar că suferințele sufletești continuau să-l
mistuie.[5]:p. 179 Obține o permisie în ianuarie 1917 și își vizitează familia, certându-se cu
funcționarul Pălăgieșiu, cu Veronica Istrate, cu șeful gării și cu Elena Haliță, corespondenta
Martei Domșa din roman. Revine pe front în pasul Ghimeș și hotărăște să li se alăture
conaționalilor săi români, în loc să lupte împotriva lor.[5]:p. 179 Anterior, el își întocmise testamentul
și îl trimisese acasă în martie 1917.[5]:p. 182
În noaptea de 10-11 mai 1917,[30] după ce a fugit din infirmeria unde era sechestrat,[22] a încercat
să traverseze frontul către partea română, aducând cu el planurile de împărțire și de poziționare a
trupelor austro-ungare din zonă. El a fost găsit și arestat de o patrulă de ofițeri imperiali. Judecat
de curtea marțială a Brigăzii 16 Honvezi, în data de 12-13 mai, pentru acuzațiile
de dezertare și spionaj, a fost degradat și condamnat la moarte. Ca o umilință suplimentară, a
fost aleasă ca metodă de execuție spânzurarea. Potrivit martorilor oculari, înainte de a fi executat
la ora 10 p.m. în ziua de 14 mai, el l-a dat la o parte pe călău și în fața soldaților, mulți dintre ei
fiind români aduși acolo ca un avertisment, a strigat cu putere: „Trăiască România Mare!”.[30]
Liviu Rebreanu a introdus în roman mai multe întâmplări din viața fratelui său precum
încorporarea sa ca voluntar, lupta lor pe aceleași fronturi (italian, rusesc și românesc),
distrugerea reflectorului inamic, multipla decorare, permisiile avute, povestea de dragoste irosită
cu o fată din sat, cearta cu un funcționar din localitate, povestea de dragoste cu o țărăncuță
unguroaică și sfârșitul tragic în urma unei încercări de dezertare eșuate, dar cu toate acestea
Apostol Bologa nu este o copie identică a lui Emil Rebreanu. „Apostol Bologa însă n-are nimic din
fratele meu. Cel mult câteva trăsături exterioare și poate unele momente de exaltare”, a afirmat
mai târziu scriitorul.[14] „Fratele meu a fost un naționalist fără scrupule. Un asemenea personagiu
nu putea inspira decât cel mult o poezie patriotică. Eroul meu e mai puțin „erou” pentru că
în Pădurea spânzuraților am arătat însăși originea și creșterea dezechilibrului moral al unui om,
slab în fond, ca toți oamenii, doritor de dragoste, pe care o găsește la o unguroaică - deși ar
părea neverosimil unui literat oficial - și plâns la spânzurătoare tot de un ungur, tatăl Ilonei... Așa
cred eu că e mai omenește, și un roman care nu palpită de viață - cu toate ororile, cu toate
contradicțiile ei - nu are sorți de viață, chiar când are norocul succesului”.[16][22][31] În plus, Emil
Rebreanu nu avea simțul datoriei atât de puternic și nici crize mistice, deși presimțea că ar putea
muri, după cum reiese dintr-o scrisoare trimisă familiei la 26 martie 1917.[5]:p. 185
Mai multe studii literare au încercat ulterior să completeze geneza romanului cu mărturii noi;
printre autorii acestor mărturii sunt de menționat: Tiberiu Rebreanu (fratele autorului),[32] Camil
Baltazar,[33]Fanny Rebreanu (soția autorului)[15][34] și Puia Florica Rebreanu (fiica autorului).[35][36]
S-a evidențiat astfel că autorul a introdus în roman și alte persoane reale cunoscute de Emil
precum iubirile succesive Elena Haliță („Marta Domșa”) și Ilona Lászlo („Ilona Vidor”, fiica
primarului din Făget în realitate, dar fiica groparului în roman), primarul Vidor (în carte gropar),
preotul român, precum și generalul Karg, care a pronunțat sentința de condamnare la
moarte.[14] Ceilalți militari descriși în roman conțin asemănări cu prietenii scriitorului sau cu ofițeri
români pe care i-a cunoscut. Personalitatea căpitanului Klapka i-a fost inspirată de un ofițer
român, ce avea în 1932 gradul de colonel.[14] Unele corespondențe onomastice cu personajele
cărții au determinat pe unii năsăudeni să se identifice cu personajele cărții și să încerce să se
disculpe de răspunderea morală a morții lui Emil Rebreanu. Astfel, un urmaș al lui Pălăgieșu, la a
treia generație, a încercat să repare onoarea familiei și să arunce vina pentru moartea ofițerului
exclusiv în sarcina Ilonei Vidor.[37]
Rebreanu a susținut în numeroase rânduri că Apostol Bologa nu este reproducerea unui model
concret precum fratele său, ci a militarului pus să lupte împotriva celor de același sânge cu el,
care se confruntă cu un conflict sufletesc între datorie și sentiment:[36] „În Apostol, am vrut să
sintetizez prototipul propriei mele generații. Șovăirile lui Apostol Bologa sunt șovăirile noastre, ale
tuturora, ca și zbuciumările lui… Numai un astfel de om putea să fie personagiul central al unui
roman în care lupta dintre datorie și sentiment amenință mereu să degenereze în frazeologie
goală, patriotardă”.[14]
Referindu-se la elaborarea acestui roman, scriitorul scrie astfel despre legătura între realitate și
ficțiune: „Subiectul Pădurii spânzuraților, o construcție cerebrală la început, s-a umanizat numai
când a intervenit contactul cu viața reală și cu pământul. Fără de tragedia fratelui meu, Pădurea
spânzuraților sau n-ar fi ieșit deloc, sau ar fi avut o înfățișare anemică, livrescă, precum au toate
cărțile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie și înviorătoare pe care numai experiența vieții o
zămislește în sufletul creatorului...”[14]
Precizările autorului din „Mărturisiri” (1932) au fost făcute la zece ani după apariția romanului,
ceea ce a făcut ca în memoria publicului să se încetățenească ideea că Apostol Bologa este
aceeași persoană cu Emil Rebreanu. Astfel, pe piatra funerară de la Ghimeș – Palanca a fost
scris următorul epitaf: „Aici odihnește Apostol Bologa – Emil Rebreanu, eroul romanului Pădurea
spânzuraților de Liviu Rebreanu”.[37]

Temele romanului[modificare | modificare sursă]

Romanul Pădurea spânzuraților analizează drama sufletească a lui Apostol Bologa cauzată de
conflictul între datoria convențională de ofițer și conștiința națională de român (adică sentimentul
apartenenței la națiunea română)[2]:p. 3[4]:p. 221 sau, după cum l-a denumit Ov. S. Crohmălniceanu,
„un caz de conștiință trăit sub presiunea fatalităților istorice”.[9]:p. 289 Potrivit criticului Alexandru
Piru, procesul psihologic descris de autor este „dramatic,
sentențios, dostoievskian și ibsenian”.[2]:p. 6
Conflictul psihologic din Pădurea spânzuraților este generat de război, el fiind dependent de
evenimentele exterioare și de atmosfera în care trăiește eroul, adică este un conflict care
evoluează de la exterior spre interior, spre deosebire de conflictul psihologic din Ciuleandra care
este de natură pur interioară și se produce independent de condițiile exterioare, adică este un
conflict care evoluează de la interior spre exterior.[38]
Drama lui Apostol Bologa a fost descrisă, prin extrapolare, ca drama intelectualului român
din Transilvania în timpul războiului,[39][40]:pp. 562, 568[41][42][43] căreia i se cere o atitudine clară într-o
situație complexă[44] precum lui Titu Herdelea în romanul Ion (1920).[40]:p. 562 Războiul poate fi
considerat o premisă social-istorică[45] care precipitează zdruncinarea echilibrului sufletesc al
personajului și căutarea sensului vieții,[46] adică doar un factor determinant al evoluției psihologice
a eroului.[40]:p. 572 Potrivit aceleiași optici, Alexandru Philippide îl consideră pe Apostol Bologa un
personaj tipic pentru Rebreanu („Eroii lui nu sufăr de nicio boală a personalității, sunt oameni bine
definiți, conduși de instincte sau de patimi bine conturate”), căruia războiul îi declanșează în
suflet „furtuna șovăielilor și a întrebărilor chinuitoare”.[47]
Conflictul între datorie și conștiința națională[modificare | modificare sursă]
Tema principală a romanului este preluată din nuvela „Catastrofa”; criticul George
Călinescu considera că nuvelistica lui Rebreanu conține „liniile operei mature” întrucât „nuvelele
sunt niște detalii, brațe, pumni strânși, picioare, în vederea unei imense pânze”.[48]:p. 647 Rebreanu
încearcă să aprofundeze tema, încercând să evite finalul lui David Pop, personaj prea sărac
sufletește pentru a avea o gândire politică și a lupta pentru un ideal. Cu toate acestea, deși
inteligența lui Apostol Bologa este superioară, voința sa rămâne inferioară, tipică unui suflet
mediocru ce luptă cu o dramă peste puterile sale.[48]:pp. 650-651[49] Existența unui trecut împovărat
de misticism a determinat considerarea obsesiei ce-i scindează sufletul lui Bologa drept un „caz
tipic freudian”.[50]
Fiu al unui semnatar al Memorandului, Apostol Bologa a avut crize mistice în copilărie, dar după
moartea timpurie a tatălui său (pe care nu și-a putut-o explica decât ca rezultat al inexistenței
lui Dumnezeu) a început să studieze filozofia și și-a pierdut credința, făurindu-și o concepție de
viață pur teoretică și abstractă[4]:p. 220 ce așeza interesul statului deasupra interesului omului și
susținea supunerea efortului oamenilor în folosul colectivității organizate. Personaj excesiv de
șovăielnic,[4]:p. 220[51]:p. 326 el se înrolează în armată pentru a-i dovedi logodnicei sale că poate fi un
erou și devine un om al datoriei,[9]:p. 288considerând că „numai războiul e adevăratul generator de
energii! (...) războiul e adevăratul izvor de viață și cel mai eficace element de selecțiune. Numai
în fața morții pricepe omul prețul vieții și numai primejdia îi oțelește sufletul”.[8]:pp. 12, 33
Apostol ignoră argumentele naționale ale mamei sale („Noi n-avem patrie! (...) Asta nu-i
patrie...”), ca și rezerva patriotică a avocatului Domșa („Să te bați tu pentru ungurii care ne bat pe
noi? Dar când ai o patrie ca a noastră nu ești deloc obligat să te îmbulzești la datorie, ba chiar
dimpotrivă!”) în numele datoriei față de stat. Liniștea sufletească dovedită de sublocotenentul ceh
Svoboda, executat pentru dezertare, ca și comentariile compătimitoare ale căpitanului Klapka
sunt impulsuri externe ce îi produc lui Bologa o criză morală care-i torturează sufletul.[10]:p.
379[39] Personajul are „revelația unui fals profund care i-a fondat existența”, simțind că a fost

manipulat.[52] Ofițerii condamnă războiul absurd, considerându-l o crimă monstruoasă, iar singurii
partizani ai datoriei militare sunt doar generalul austriac Karg și locotenentul maghiar Varga,
reprezentanți ai națiunilor dominante.[2]:p. 4
Frământările interioare cresc în intensitate, iar, pe măsură ce se apropie de linia de hotar ce-l
separa de România, personajul își regăsește identitatea națională română[9]:p. 288[53] transmisă ca
moștenire morală de către tatăl său prin îndemnul „(...) să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că
ești român!”,[54]:p. 33 fiind dispus să-și facă datoria oriunde, numai să nu lupte împotriva
conaționalilor săi.[9]:p. 289 În opinia eseistei Corina Ciocârlie, Apostol Bologa este „un nou Hyperion
(…) programat să răstoarne, la momentul oportun, ordinea stabilită a lumii”.[53] Venit în permisie
la Parva, rupe logodna cu Marta Domșa pentru că a vorbit ungurește cu un ofițer de honvezi și-l
lovește cu pumnul pe notarul Pălăgieșu, reprezentantul statului dualist. În cele din urmă, Apostol
își regăsește credința în Dumnezeu și bucuria de a trăi și, revenit pe front, își găsește un refugiu
în dragostea pentru țăranca unguroaică Ilona Vidor.[40]:p. 562 Faptele sale devin iraționale,
nemaifiind izvorâte dintr-un fundament rațional sau dintr-o reacție patriotică,[55] ci dintr-o obsesie
religioasă și umanitară, dintr-o dorință de iubire și de eliberare.[39][47]
Personajul își însușește un umanitarism naiv de concepție creștino-rousseaunistă,[56] fiind
convins că a găsit forma ideală de împotrivire față de rău:[2]:p. 5 „eu cred că civilizația a falsificat pe
om și l-a înrăit; omul primitiv e bun și drept și credincios, de aceea e mult mai fericit ca omul
civilizat!... Imensei majorități a omenirii civilizația nu i-a dăruit până azi decât războiul, care pune
față în față milioane de oameni și care ucide mii și mii de suflete într-o secundă! Binefacerile
civilizației se răsfrâng numai asupra câtorva privilegiați suferind de plictiseală și de spleen. Pentru
o mie cinci sute de milioane de oameni civilizația e o pacoste, dacă nu chiar un rafinat sistem de
robire! (...) Civilizația d-tale stârnește în bietul suflet omenesc numai întrebări, dar nu e în stare
să-ți ofere nici un răspuns! Fiece „cucerire” a civilizației a dărâmat câte-o bucățică din fericirea
omului, până ce nu i-a lăsat în suflet decât un morman de ruine... (...) Zece mii de ani de
civilizație nu prețuiesc cât o singură clipă de adevărată împăcare sufletească!”.[8]:pp. 178-
179 Limbajul eroului dobândește, potrivit lui George Călinescu, „un misticism profetic, cu o

puternică sentențiozitate ibseniană, ceea ce dă cazului său o și mai cețoasă obscuritate

cazuistică”.[48]:p. 647
Numit de generalul Karg în curtea marțială ce urma să judece 12 țărani români, învinuiți de
fraternizare cu inamicul, Bologa încearcă să dezerteze, dar, epuizat fizic și moral, este prins de
patrula condusă de locotenentul Varga. I se oferă o încercare de scăpare, dar o respinge
resemnat, considerând că o viață smulsă prin minciună nu ar mai avea nicio valoare. Finalul
romanului este de o esență mistică de tip dostoievskian, acceptarea senină a morții transmițând o
concepție pesimistă cu privire la destinul tragic al omului.[4]:p. 221
Întreaga evoluție sufletească a lui Bologa poate fi împărțită în trei etape, așa cum își notase
autorul într-un caiet de creație, fiecare dintre ele corespunzând unui principiu călăuzitor: 1.
Apostol e cetățean („o părticică din Eul cel mare al statului, o rotiță într-o mașinărie mare; omul
nu e nimic, decât în funcție de stat”); 2. Apostol devine român („pe când statul e ceva fictiv și
întâmplător, putând întruni oameni străini la suflet și aspirații, neamul e o izolare bazată pe iubire,
chiar instinctivă. Statul nu cere iubire, ci numai devotament și disciplină omului, pe când neamul
presupune o dragoste frățească”); 3. Apostol devine om („în sânul neamului, individul își
regăsește eul său cel bun în care sălășluiește mila și dragostea pentru toată omenirea. Numai
într-un eu conștient poate trăi iubirea cea mare, universală - religia viitorului.”).[2]:p.
6[57]
Metamorfoza spirituală a personajului se petrece pe drumul între două
spânzurători.[58] Personajul alege ispășirea prin moarte, primind osânda ca o împăcare cu lumea,
ca o „crucificare eliberatoare”.[59] Ultimul său drum se aseamănă cu parcurgerea Viei Dolorosa,
străjuită de făclii aprinse, cu gândul că astfel va păși în veșnicie.[5]:pp. 206, 215
Potrivit lui Eugen Lovinescu, criza de conștiință a lui Apostol Bologa nu se datorează
naționalismului, ci unei incompatibilități morale și omenești.[39][55] Încercarea sa de dezertare este
realizată din dorința de a se elibera de o obsesie chinuitoare și de a merge pe singurul drum
care-l scoate din impas, părând mai mult rezultatul unei gândiri instinctuale decât al unei lucidități
intelectuale[40]:p. 569 și de aceea ea este în plan interior o formă de sinucidere.[57] Rațiunea nu are
însă puterea de a transforma instinctele în acțiuni hotărâte, iar personajul nu are o conștiință
suficient de lucidă.[40]:p. 569 Tragedia personajului pare dictată de legile supreme ale universului și
poate fi asimilată cu o „dezagregare sufletească în genul spectacolelor cosmice”.[28]
Condamnarea războiului[modificare | modificare sursă]
Rebreanu realizează în Pădurea spânzuraților un tablou sugestiv al războiului prin prezentarea
sa ca o imensă crimă colectivă și prin descrierea mizeriei, suferinței și a morții.[9]:p. 290 Războiul
este privit ca „un ucigător de energii”[8]:p. 12 ce produce mizerie, suferință și moarte. Scriitorul
descrie imaginea dezolantă a câmpurilor de luptă, cu garduri din sârmă ghimpată, tranșee umede
și friguroase și drumuri înecate în noroaie.[5]:p. 207
Familiarizarea cu ideea morții determină abrutizarea oamenilor care capătă gesturi mașinale și o
dorință egoistă de a-și apăra viața și căminul cu orice preț. Căpitanul Klapka tăgăduiește cu
lașitate participarea la o încercare de evadare și mărturisește că ar fi dispus să accepte orice
umilință pentru a-și salva viața și a-și revedea familia. Renegatul Pălăgieșu își denunță
conaționalii pentru a fi considerat un element de nădejde necesar în spatele frontului, iar preotul
Boteanu se leapădă de prietenul său și refuză cu îndârjire să transmită un mesaj doamnei
Bologa, după evadare. Însuși Bologa ar accepta cu seninătate să masacreze italieni, polonezi
sau ruși, numai să nu fie trimis pe frontul românesc; Gross constată că românul ar purta o mască
ce-i ascunde șovinismul: „Tu, în străfundul sufletului tău, ești un mare șovinist român… [...] Ai fi
ucis bucuros și cu entuziasm o mie de muscali sau italieni, numai să nu fii nevoit a trage în ai
tăi… Aici ți s-ar părea o crimă să omori, pe când aiurea, oriunde, ți-ar fi indiferent sau ai socoti c-
ai făcut o vitejie…”.[8]:pp. 155-156
În Caiete, p. 220, Liviu Rebreanu notează următoarea cugetare antirăzboinică: „Un vers
de Goethe e mai prețios decât o bătălie câștigată. Niciodată poporul nu vrea război. Numai
conducătorii vor, fiindcă ei stau acasă și trimit la moarte numai poporul”.[60] În schimb, oamenii
simpli se înfrățesc între ei împotriva războiului, indiferent de naționalitate. Țăranii maghiari
condamnă scârbiți spânzurarea țăranilor români, iar groparul Vidor, fiica sa și primarul din Făget îl
înconjoară cu o afecțiune sinceră pe românul Bologa, condamnat la moarte.[9]:p. 292
Scriitorul integrează stările de spirit noi apărute în contextul războiului,
precum socialismul și anarhismul, promovate de ofițeri ca locotenentul Gross în preajma
izbucnirii Revoluției din Rusia. Cuvintele sale se referă la iminența revoluției antiburgheze, la
înfrățirea popoarelor într-o societate viitoare și la pedepsirea celor responsabili de măcelul
mondial: „Statul!... Statul care ucide!... În spate statul nostru, în față statul dușman, și la mijloc
noi, cei osândiți să murim ca să asigurăm huzureala câtorva tâlhari care au pus la cale măcelul
milioanelor de robi inconștienți! (...) Izbânda trebuie să vie! glăsui Gross, patetic, gesticulând și cu
niște ochi tremurători de emoție. O crimă monstruoasă trebuie să nască o pornire uriașă de
răzvrătire universală... Trebuie! Și atunci, peste tranșeele pline de sânge, peste granițele
brăzdate cu morminte, toți oropsiții, toți răzvrătiții, își vor strânge mâinile și, într-un avânt nimicitor,
se vor întoarce împotriva celor ce-i exploatează de mii de ani, și în sângele lor buhăit de
trândăvie vor înmuia steagurile păcii și ale lumii noi!”.[8]:pp. 39-40
Concluzia autorului este că neutralismul este în anumite circumstanțe sinonim cu ideea de
lașitate, în timp ce războiul este un masacru stupid în care milioane de oameni devin victime
luptând pentru un ideal care le este deseori străin.[61] Liviu Rebreanu condamnă războiul prin
demistificarea sa, prin demonstrarea fără tezism a tragismului său, prin spulberarea concepției
eroului despre război[46] și prin prezentarea lipsei de certitudine cu privire la existența unui
viitor.[42]

Realismul operei[modificare | modificare sursă]

Romanele Ion și Pădurea spânzuraților au fost considerate puncte de reper în evoluția romanului
românesc datorită folosirii unei formule realiste în prezentarea realității exterioare și a îndepărtării
de tradiționalismul în care se împotmolise romanul autohton de cinci sau șase
decenii.[62] Construcția acestui roman are în vedere două laturi: lumea exterioară a societății și
lumea interioară a sufletului. Instinctul de neam determină crize sufletești care influențează
evoluția ulterioară a personajelor.[40]:p. 572
Pădurea spânzuraților se înscrie în rândul romanelor realiste prin descrierile obiective și lipsite de
sentimentalism sau de patetism, prin accentul pus pe analiza psihologică și prin imparțialitatea și
lipsa de șovinism a autorului în prezentarea unor indivizi aparținând mai multor
naționalități.[63] Întâmplările prezentate de autor sunt inspirate din realitate, ele reprezentând
realități atestate istoric (Primul Război Mondial, conflictele interetnice ș.a.) extrase din ziarele
epocii sau din scrisori scrise de fratele scriitorului, care a servit ca prototip al personajului Apostol
Bologa. Destinele individuale ale oamenilor sunt integrate de autor unei viziuni plastice a
existenței umane.[64]
Realismul romanului Pădurea spânzuraților conține asemănări cu realismul tragic dostoievskian.
Analiza psihologică întreprinsă de Rebreanu descoperă trăirile sufletești ale personajului în cele
mai mici detalii. „În Apostol Bologa surprindem toate fazele de îmbolnăvire ale sufletului printr'o
imagine, privim mecanica independentă a psihologiei obsesiilor”, considera Vladimir Streinu.[10]:p.
380 Apostol Bologa este dezvăluit astfel ca un suflet torturat de îndoieli, ezitări, remușcări și

întrebări la care nu poate găsi răspuns, ca și Raskolnikov.[65] Liviu Rebreanu considera că sensul
ultim al realismului constă în construirea unei alte lumi „care adaugă ceva, care prelungește
creațiunea”.[66]
Autorul introduce însă și elemente aparținând altor curente literare cum ar fi naturalismul[40]:p.
572 (evidențiat în prezentarea atmosferei dezolante a peisajului, în concordanță cu stările

sufletești ale personajelor, și prin exacerbarea trăirilor interioare) și sămănătorismul (trăirea unui
sentiment al dezrădăcinării, considerat o cauză a inadaptării și a înfrângerii). Descrierea unor
senzații intense precum setea, frigul, spaima sau transpirația ce însoțesc emoțiile creează o
viziune naturalistă a omului și-i accentuează obsesiile, acest procedeu fiind folosit anterior în
nuvelele lui I.L. Caragiale.[67]
Criticul Petru Comarnescu remarca substanța densă și uneori brutală și sălbatică a literaturii lui
Liviu Rebreanu, precum și atmosfera sa realistă realizată prin urmărirea vieții cu o obiectivitate
rece și prin adâncirea instinctelor și patimilor.[49] Realismul lui Rebreanu nu este însă unul
descriptivist, ci conține infiltrații simbolice ce proiectează acțiunea dincolo de planul vieții
cotidiene. Rigoarea stilistică nu exclude existența rară a unor fraze patetice, integrate însă în
cadrul observațiilor directe, care le conferă un grad de autenticitate.[47]

Construcție literară[modificare | modificare sursă]

Romanul Pădurea spânzuraților se remarcă prin construcția sa simetrică și echilibrată,[1]:p. 424 la
fel ca și romanul anterior Ion.[12] Camil Petrescu îl considera un roman „construit după tradiția
marilor romane, de multe ori prolix, dar cel puțin în cărțile din mijloc remarcabil… cartea se
impune prin proporții, documentare și compoziție. Când e vânturat și de suflul unei pasiuni
puternice, el se apropie hotărât de arta mare”.[68] Autorul folosește modalități epice ca narațiunea
auctorială, dialogul și monologul, dar și metode de analiză psihologică și tehnici narative moderne
precum decupajul cinematografic, colajul sau excesul punctelor de suspensie.[5]:p. 224
Simetria cărții se datorează faptului că începe cu spânzurarea sublocotenentului ceh Svoboda și
se termină cu spânzurarea lui Apostol Bologa, eroul cărții. Similar, paginile de început și de sfârșit
ale romanului Ion descriau drumul prin care se ajunge în satul Pripas, locul acțiunii.[4]:p. 220[51]:p.
325
Cele două execuții par identice, desfășurându-se după un ritual comun într-un decor sinistru:
„un stâlp alb și lucios, cu un braț cârligat la vârf”, groapa de la picioare, cu pamântul „deschis ca o
rană gălbuie”, lumea înfricoșată din jur, gesturile mecanice ale condamnatului etc. Descrierea
execuțiilor diferă însă în funcție de modul în care sunt prezentate evenimentele: moartea lui
Svoboda este văzută din exterior de către martorii la execuție, în timp ce moartea lui Apostol
Bologa este privită din interior prin senzațiile trăite chiar de condamnat.[51]:p. 327 Cele două execuții
au loc în mod simbolic în momente diferite ale zilei: Svoboda moare într-o zi întunecoasă și
umedă de noiembrie, cauzând primele frământări sufletești ale protagonistului, în timp ce Apostol
Bologa moare simbolic în zorii unei zile de primăvară „cu ochii însetați de lumina răsăritului”.[51]:p.
330

Stilul literar al lui Liviu Rebreanu este anticalofil, lipsit de podoabe.[1]:p. 423[63] Partizan al romanului
obiectiv, Rebreanu considera că „sinceritatea e calitatea de bază a scrisului adevărat... Prefer să
fie expresia bolovănoasă și să spun, într-adevăr, ce vreau decât să fiu șlefuit și neprecis de altfel,
cred că e mult mai ușor de a scrie „frumos” decât a exprima exact”.[4]:pp. 222-223
Fiecare capitol al romanului reprezintă câte o treaptă a procesului de conștiință al unui om
măcinat de grave contradicții.[51]:p. 325 Construcția simfonică a cărții aduce în prim plan același
erou, dar în ipostaze diferite: ofițerul credincios jurământului militar, românul incapabil să lupte
împotriva conaționalilor săi, omul îndrăgostit de toți semenii săi și „o conștiință schilodită” ce vede
în moarte singura salvare.[12] Scriitorul descrie un proces psihologic, renunțând la omnisciența
autorului în favoarea acțiunii directe și observației. Personajul principal își trăiește emoția, o
observă și o discută cu ceilalți; discuția ofițerilor de la popotă îi prilejuiește o confruntare
interioară între datorie și conștiință.[4]:p. 223 Frământările personajului sunt prezentate prin notarea
unor senzații iritante care le însoțesc precum foamea, setea sau frigul și prin folosirea unor
cuvinte sugestive. Autorul notează conștiincios stările de vid interior, actele mașinale și asocierile
involuntare cu un interes naturalist pentru explorarea celor mai profunde straturi ale sufletului
omenesc.[9]:p. 291
Descrierile sunt întotdeauna subordonate analizei psihologice. Sunt prezente în roman o serie de
motive recurente precum lumina și întunericul, care însoțesc schimbările stării de spirit a lui
Bologa: „Ce întuneric, Doamne, ce întuneric s-a lăsat pe pământ...” - murmură el la sfârșitul
primei scene (care descrie spânzurarea lui Svoboda); spargerea reflectorului înseamnă stingerea
luminii și sosirea întunericului, „mirându-se cum a putut face el asemenea ticăloșie și bucurându-
se că a făcut-o”. Metafora luminii apare în cel puțin șase ipostaze diferite: speranță, disperare,
iubire, credință, rațiune umană și moarte.[5]:p. 178 De asemenea, există o obsesie cromatică pentru
culoarea albă ce ar putea sugera greutatea confesiunii, dificultatea exprimării necunoscutului.[4]:pp.
223-224

În roman, o serie de epitete („câmpul mohorât”, „văgăuna întunecoasă”), comparații („cerul

cenușiu de toamnă ca un clopot uriaș de sticlă aburită”) și metafore (mormântul este considerat a
fi „o rană urâtă, gălbuie”) creează o atmosferă tragică premonitorie.[5]:pp. 207, 227-228 Folosirea
frecventă a repetiției („omul... omul... omul”, „iubirea... iubirea...”, „nu se poate... nu se poate... nu
se poate...”, „Lumina!... Lumina!...”) dezvăluie zbuciumul interior al personajului, fiind semnul unei
gândiri torturate de îndoială.[69]
Natura descrisă de Liviu Rebreanu este întotdeauna demitizată și depoetizată: peisajele sunt
reci, umede și cețoase, cerul este cenușiu sau ciuruit de stele, în timp ce pământul este galben,
cleios și zgâriat de bombe.[4]:p. 225

Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]

Pădurea spânzuraților este considerat a fi unul dintre cele mai bune romane românești publicate
vreodată, ce a contribuit la creșterea interesului internațional pentru literatura română.
Criticul Alexandru Piruafirma că acest roman ocupă primul loc în literatura română dedicată
Primului Război Mondial și un loc de frunte în literatura mondială dedicată aceluiași subiect, fiind
comparabil ca valoare cu Focul (1916) lui Henri Barbusse, trilogia Nimic nou pe Frontul de
Vest (1929), Întoarcerea (1931) și Trei camarazi (1936) a lui Erich Maria Remarque sau cu Adio,
arme (1929) a lui Ernest Hemingway.[2]:p. 7 Ov.S. Crohmălniceanu îl considera „una dintre
mărturiile cele mai zguduitoare despre ororile primului război mondial”.[9]:p. 292
Apariția sa a revoluționat, potrivit lui Șerban Cioculescu, „romanul nostru analitic, prin studierea
migăloasă a psihologiei individuale”, reprezentând un moment important în istoria literaturii
române; criticul îl consideră o carte „masivă, laborioasă (...), primul studiu moral care se impune
atenției publice din câmpul epicei noastre”.[27]:p. 416 Romanul se remarcă prin sinceritate
(evidențiată mai ales prin lipsa retorismului și a declamațiilor),[1]:p. 424 acuitatea observației și
profunzime psihologică, constituind o capodoperă a literaturii analitice naționale și universale.[4]:p.
225 El este construit pe schema unei obsesii, care dirijează destinul eroului din profunzimea

subconștientului.[10]:p. 379 Criticul Eugen Lovinescu susținea că Pădurea spânzuraților este „cel
mai bun roman psihologic român, în sensul studierii evolutive a unui singur caz de conștiință -
studiu metodic alimentat de fapte precise și de incidente și împins dincolo de țesătura logică în
adâncurile inconștientului”.[27]:p. 416[39][55] George Călinescu afirma că romanul este monografia
„incertitudinii chinuitoare de esență morală” ce analizează psihologia unui suflet mediocru.[48]:pp.
650-651 Urmând aceeași optică, Tudor Vianu scria că Rebreanu era „un analist al stărilor de

subconștiență, al învălmășelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice”.[4]:p. 221[67]

Unii critici (precum Șerban Cioculescu sau Ovid Densusianu) au evidențiat un progres stilistic față
de romanul anterior Ion (1920),[1]:p. 368 constatând că Pădurea spânzuraților are o construcție
simplă și liniară și o mai bună stăpânire a expresiei literare, deși există totuși și unele stângăcii
(exprimări confuze ale unor stări sufletești,[3][27]:p. 417 fraze incolore și banale,[63] epitete lipite
neglijent, comparații forțate sau rău plasate etc.).[70] Alți autori au criticat unele neajunsuri ale
analizei psihologice. Gheorghe Bogdan-Duică și-a exprimat dorința ca „sonda psihologică să fi
pătruns mai adânc ori să fi fost mai fină”.[71] Recunoscându-i locul istoric, Șerban Cioculescu
aprecia că analiza psihologică a lui Rebreanu este „oarecum primară”, inferioară celeia din
romanele lui Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu.[27]:pp. 416-417 Rezervele criticilor au
fost considerate parțial îndreptățite de către criticul Garabet Ibrăileanu, ce recunoștea existența
unui deficit estetic al romanului, dar îl justifica prin nevoia de obiectivitate în prezentarea
raporturilor sociale.[72]
În ceea ce privește genul principal al romanului, există păreri diferite. Majoritatea criticilor (printre
care Eugen Lovinescu, Șerban Cioculescu,[38] George Călinescu și Tudor Vianu) îl cataloghează
roman psihologic. Criticul român de limbă maghiară Gyula Kormos îl consideră un roman
antirăzboi,[73] Ion Simuț evidențiază componenta sa religioasă datorată descrierii unei crize
mistice a protagonistului,[74]pentru ca Gyula Dávid să considere că pune accentul pe aspectele
sociale ale unui imperiu multinațional ce-și trimite soldații să lupte împotriva propriei națiuni.[75]
Romanul Pădurea spânzuraților a fost asemănat cu scrierile marilor romancieri ruși prin
zugrăvirea fără patetism[63] a războiului ca o „acumulare de mizerabile eroisme și lașități
necunoscute, monotone” (ca în volumul „Povestiri din Sevastopol” al lui Lev
Tolstoi),[70] prin misticismul bolnăvicios[76] de esență dostoievskiană[64] al personajului
principal,[39] generator precipitat al unei „psihoze spre disoluție”,[64] și prin „alternarea a două
elemente etice opuse, în sufletul unui erou”.[3] Asemănarea cea mai des vehiculată a fost cu
romanul Crimă și pedeapsă (1866) al lui Dostoievski, în care elementul fundamental al acțiunii
(crima lui Raskolnikov) se află chiar la început și declanșează o lungă introspecție ce determină o
hotărâre neașteptată a personajului.[57] De asemenea, povestea de dragoste între Apostol și Ilona
care atinge momentul culminant în noaptea de înviere amintește de motivul central al
romanului Învierea (1899) al lui Tolstoi.[57]
Scriitorul francez André Bellessort afirma în prefața primei ediții traduse în limba franceză
că Pădurea spânzuraților e un roman „ce interesează toate națiunile” în care „adevăratul câmp de
bătălie este o biată inimă a omului”, cu un erou „demn de a trăi în memoria cititorului”,
considerându-l „o realizare impresionantă sub raportul construcției”, ce are un loc de frunte în
galeria romanelor inspirate de Primul Război Mondial („une place singulière au milieu de tous les
romans inspirés par le cataclisme de 1914”).[54]:p. 32 Romancierul grec Kosmas Politis îl considera
o capodoperă de o măreție clasică atât din punct de vedere al analizei psihologice, cât și al
compoziției, concluzionând: „Cine reușește (ca Liviu Rebreanu) să închidă în cuvinte simple
bogăția unor clipe de viață, acela a înfăptuit o mare operă, mai valoroasă decât orice
frazeologie”.[2]:p. 8

Traduceri[modificare | modificare sursă]

Romanul Pădurea spânzuraților a fost tradus în mai multe limbi străine:[77] [78]

 cehă (Les oběšených, Šolc a Šimáček, Praga, 1928;[5]:p. 166[79][80] traducere de Marie Kojecká-
Karásková;[79][80] reeditată în 1960 de editura Naše vojsko din Praga,[81]
 engleză (The Forest of the hanged, Duffield & Co., New York, 1930;[79] traducere de Alice V.
Wise,[5]:p. 167[79] reeditată în 1967 de editura Peter Owen din Londra,[82]
 italiană (La foresta degli impiccati, La Nuova Italia, Perugia, 1930;[5]:p. 167[79] traducere de Ezio
Loretti, prefațată de Luigi Tonelli,[5]:p. 167[79] reeditată în 1967 de Edizioni Paoline din
Francavilla a Mare),[82]
 poloneză (Las wisielców, Wydawnictwa Literacko-Naukowego, Cracovia, 1931; traducere de
Stanisław Łukasik;[5]:p. 168 o altă traducere a fost realizată de Stanisław Bik și publicată în
1980 de Panstwowy Instytut Wydawniczy din Varșovia),[83]
 franceză (La forêt des pendus, Perrin, Paris, 1932;[5]:p. 167[79] traducere de B. Madeleine și
Léon Thévenin, prefațată de André Bellessort;[5]:p. 167[79] alte traduceri au mai fost realizate de
C. Boranesco (publicată în 1972 de Editura Minerva din București)[5]:p. 167[82] și Jean-Louis
Courriol (publicată în 2006 de Editions Zoé din Geneva)),[84]
 germană (Der Wald der Gehenkten, Der Tag, Cernăuți, 1932;[79] traducere de Erast
Carabăț;[5]:p. 167[79] o altă traducere a fost realizată de Valentin Lupescu[5]:p. 167 și publicată în
1966 de Verlag Volk und Welt din Berlin),[82]
 neerlandeză (Het woud der gehangenen,[79] De Combinatie, Rotterdam, 1932; traducere de
dr. Jules Verboke),[5]:p. 168[85]
 maghiară (Akasztottak erdeje, 1938; traducere de Imre Somogyi;[5]:p. 168 o altă traducere a
fost realizată de György Bözödi[5]:p. 168 și publicată în 1957 de ESPLA din Târgu Mureș,[5]:p.
168[86] apoi reeditată în 1962 de Editura pentru Literatură din București,[5]:p. 168[81] în 1970 de

Editura Kriterion din București[5]:p. 168[82] și în 1983 de Editura Dacia din Cluj-Napoca),[87][88]
 turcă (Asilmișlar ormani, İnsel Kitabevi, Istanbul, 1942; traducere de Ziya Yamaç),[5]:p. 168[89]
 spaniolă (El bosque de los ahorcados, Editorial Stylos, Madrid, 1944;[5]:p. 167[90] traducere din
franceză de María Teresa Quiroga Plá și Luis Landínez;[5]:p. 167[90] o altă traducere a fost
realizată din franceză de María Teresa León și Rafael Alberti și publicată de editurile Losada
din Buenos Aires în 1967[82] și Editorial de Arte y Literatura din Havana în 1975),[83]
 suedeză (De hängdas skog, Bonnier, Stockholm, 1944; traducere din franceză de Ingeborg
Essén, prefațată de Anders Österling),[5]:p. 168[90]
 portugheză (A floresta dos enforcados, Editorial Gleba, Lisabona, 1945;[5]:p. 167[90] traducere
de Celestino Gomes și Victor Buescu,[90] reeditată în 1965 de Edições Paulistas din São
Paulo),[5]:p. 167[81]
 finlandeză (Hirtettyjen metsa, Suomen kirja, Helsinki, 1946; traducere de Lauri Ikonen),[5]:p.
168[86]

 rusă (Лес повешенных / Les poveșcennîh, Editura de literatură în limbă străine, București,
1958; traducere de Olga Crușevan;[5]:p. 168 o altă traducere a fost realizată de Vasili Sugoniai
și publicată în 1960 de Editura Cartea Moldovenească din Chișinău),[81]
 greacă (Το δάσος των κρεμασμένων / To dasos ton kremasmenon, Kedros, Atena, 1961;
traducere de Maria Dimitriadi-Papaioannou),[5]:p. 168[81]
 bulgară (Гората на обесените / Gorata na obesenite, Narodna kultura, Sofia, 1962;[5]:p.
168[81] traducere de Ghergana Stratieva;[5]:p. 168[81] reeditată în 1987),[87]

 slovacă (Les obesencov, Slov. vydav. krásnej lit., Bratislava, 1965; traducere de Peter
Doval),[5]:p. 166[82]
 arabă (Ghabat Al Mawta, Cairo, 1967; traducere de Fauzi Shahin),[5]:p. 168[78]
 slovenă (Gozd obešencev, Mladinska knjiga, Ljubljana, 1976; traducere de Katja Špur),[83]
 ucraineană (Ліс повішених / Lis povișcenîh, Dnipro, Kiev, 1990; traducere de Ivan
Kușnirîk)[87] și
 japoneză (Sokei no mori, Kóbunsa, Tokio, 1997; traducere de Haruya Sumiya).[91]

Adaptări[modificare | modificare sursă]

Ecranizare[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Pădurea spînzuraților (film).

Castelul Bánffy de la Bonțida, unde a fost amenajat în film sediul comandamentului diviziei

Un prim proiect de ecranizare a romanului Pădurea spânzuraților datează din anul 1926, după
cum menționa Grid Modorcea în volumul Dicționarul cinematografic al literaturii române (Ed.
Cartea Românească, București, 2003). Scenariul filmului a fost scris de Alex. Demetrescu, dar
proiectul a rămas nefinalizat.[6]:p. 104
Romanul Pădurea spânzuraților a fost ecranizat de regizorul Liviu Ciulei într-un film omonim[92] cu
o durată de 158 de minute, ce a avut premiera la 16 martie 1965.[6]:p. 112 Potrivit propriilor
mărturisiri, cineastul a plănuit să facă „un film despre dezintegrarea certitudinii, conformismului și
concepțiilor de viață”.[93]
Scenariul scris de Titus Popovici[7]:p. 182 (care mai colaborase cu Liviu Ciulei și la Valurile
Dunării (1960))[7]:p. 180[94] păstrează liniile de forță ale romanului lui Liviu Rebreanu, dar
remodelează materia cărții dintr-un unghi filozofic amplu,[95]:p. 120 introduce unele elemente din
nuvelele „Catastrofa” și „Ițic Ștrul, dezertor”[7]:p. 183 și contopește personajele Gross și Ițic Ștrul în
soldatul socialist Johann Maria Müller, anticar vienez ce locuiește în subsolul unei case unde a
stat „timp de 17 zile Wolfgang Amadeus Mozart”.[6]:p. 106 Filmul conține și alte diferențe față de
roman: acțiunea filmului se petrece numai pe frontul românesc,[96]:p. 152 sunt eliminate unele
subiecte jenante (încercarea de dezertare a lui Apostol Bologa la ruși, originea evreiască a
anarhistului socialist, propovăduirea urii mondiale antinaționale), evoluția spirituală a lui Apostol
Bologa este golită de orice influență religioasă,[96]:p. 155 concediul ofițerului la Parva și povestea de
dragoste cu Ilona sunt mult scurtate etc. Potrivit lui Cristian Tudor Popescu, realizatorii au
transformat, prin aceste modificări, „romanul profund religios, creștin, dostoievskian, străbătut de
fiorul credinței” al lui Liviu Rebreanu într-o „operă artistic valabilă, dar laică”, despre patriotism și
dragoste de oameni.[96]:pp. 157-158
Filmul a fost realizat pe o peliculă alb/negru (4531 de metri), în format cinemascop.[6]:p. 112 Echipa
tehnică a fost formată din operatorul Ovidiu Gologan (imagine), Giulio Tincu (decoruri), Ovidiu
Bubulac și Ileana Oroveanu (costume), Theodor Grigoriu (muzică), Anușavan
Salamanian (coloană sonoră), Yolanda Mântulescu și Dan Naum (montaj). Filmările s-au realizat
în mai multe locații; sediul comandamentului diviziei a fost amenajat în castelul Bánffy de la
Bonțida.[97] Rolurile principale au fost interpretate de actorii Victor Rebengiuc (Apostol
Bologa), Liviu Ciulei (Ottokar Klapka), Ștefan Ciobotărașu (Petre), György Kovács (generalul
conte von Karg), Anna Széles (Ilona), Gina Patrichi (Roza Jánosi, soție de colonel și amanta lui
Varga), András Csiky (Sándor Varga) și Emmerich Schäffer(Johann Maria Müller), în alte roluri
apărând Costache Antoniu (preotul militar), Emil Botta (Cervenco), László Kiss (Vidor), Nicolae
Tomazoglu (medicul polonez), Constantin Brezeanu (procurorul militar), Ion Caramitru (fiul lui
Petre), George Aurelian (Domșa), Mihai Mereuță (caporalul), Gheorghe Cozorici (locotenentul
român, prizonier), Mariana Mihuț (Marta Domșa), Toma Caragiu (un căpitan), Nae
Roman(colonelul), Valeriu Arnăutu (slt. Jan Svoboda), Ferenc Bencze (plutonierul), Alexandra
Polizu (Rodovica) și Angela Moldovan (doamna Sofica Domșa).[6]:p. 112[7]:p. 182
Filmul Pădurea spînzuraților a obținut mai multe premii naționale și internaționale și anume:
Premiul de excelență pentru calitatea imaginii și ingeniozitatea mișcărilor de aparat, la al IV-lea
Congres al UNIATEC (Union Internationale des Associations Techniques Cinématographiques)
de la Milano (1964), Premiul pentru regie la Festivalul Internațional de Film de la
Cannes (1965),[7]:p. 183 Marele premiu „Pelicanul alb” (Liviu Ciulei), Premiul pentru imagine (Ovidiu
Gologan), Premiul pentru interpretare feminină (Anna Széles) și Premiul pentru muzică (Theodor
Grigoriu) la Festivalul Național al Filmului de la Mamaia (1965). Valoarea sa artistică a determinat
includerea filmului în programele de vizionare a peste 120 de cinemateci din lume, precum și în
fondul documentar al mai multor instituții de pe toate continentele.[6]:p. 113
Aprecierile critice la adresa filmului sunt în majoritate superlative. Pădurea spânzuraților este
considerat unul dintre cele mai bune filme românești realizate vreodată,[96]:p. 157 una dintre „acele
opere exemplare cu dimensiuni universale și etern valabile” (după cum scria istoricul de film
Manuela Cernat în volumul Filmul și armele),[6]:p. 16 fiind comparat cu capodoperele europene ce
prezintă dimensiunea psihologică a dezastrelor cauzate de războaie precum Cărările gloriei al
lui Stanley Kubrick, cu Pe frontul de vest nimic nou de Lewis Milestone, cu Pentru țară și
rege de Joseph Losey sau chiar cu Iluzia cea mare al lui Jean Renoir.[6]:p. 108
Potrivit criticului Călin Căliman, factorii care contribuie la valoarea operei cinematografice sunt:
calitatea scenariului lui Titus Popovici, interpretarea actorului Victor Rebengiuc în rolul lui Apostol
Bologa, imaginile expresive și profunde create de operatorul Ovidiu Gologan și mai ales regia lui
Liviu Ciulei, ce imprimă filmului o construcție riguroasă[95]:p. 121 și poliritmică[95]:p. 122 și creează
momente de virtuozitate (precum marșul din pregeneric, rotirea tulburătoare a reflectorului,
trecerea liniei frontului de către Müller, „pădurea cu spânzurători” sau ultima cină a
condamnatului, desfășurată în tăcere).[7]:p. 183
Teatru radiofonic[modificare | modificare sursă]
Romanul a fost dramatizat de Valeriu Sârbu pentru Teatrul Național Radiofonic, fiind realizat în
1971 un spectacol de teatru radiofonic cu o durată de 146 de minute în regia artistică a lui
Constantin Moruzan. Spectacolul a avut următoarea distribuție: Ion Caramitru (Apostol
Bologa), Constantin Brezeanu (pretorul), Fory Etterle (generalul), Ion Marinescu (Klapka), Andrei
Codarcea (Petre), Ion Ilie Ioan(protopopul), Clody Bertola (mama), Nicolae Luchian-Botez (Iosif
Bologa), Rodica Tapalagă (Marta), Tudorel Popa (Gross), Nicolae Pomoje (Cervenco), Corado
Negreanu (Varga), Dorina Lazăr (Rodovica), Mircea Cosma (ofițerul român), Tamara
Crețulescu (Ilona), Florian Pittiș (Tohaty), Mircea Anghelescu (Pălăgieșu), Mihai
Velcescu (Boteanu), Mihai Mereuță (plutonierul), Emil Hossu (sublocotenentul) ș.a. Echipa
tehnică a fost alcătuită din Constantin Botez (regia de studio), Romeo Chelaru (regia muzicală) și
ing. Flavia Cosma (regia tehnică). Reprezentația teatrală a avut șase episoade, ce au fost
difuzate în premieră în perioada 6–11 decembrie 1971.[98]
Operă muzicală[modificare | modificare sursă]
Compozitoarea Carmen Petra Basacopol a compus în perioada 1988-1990 o operă în două acte
intitulată Apostol Bologa, op. 58 și inspirată din romanul Pădurea spânzuraților de Liviu
Rebreanu.[99]

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

1. ^ a b c d e D. Murărașu, Istoria literaturii române, Editura Cartea Românească, București, ediția a III-
a, 1942.
2. ^ a b c d e f g h i j Alexandru Piru, „Cuvînt înainte” la vol. Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților,
Editura Militară, București, 1966.
3. ^ a b c Tiberiu Moșoiu, „Liviu Rebreanu: «Pădurea spânzuraților»”, în Lamura, anul IV, nr. 5,
februarie 1923.
4. ^ a b c d e f g h i j k l m n Paul Magheru, „Pădurea spînzuraților”, în vol. Analize literare pentru
bacalaureat și admiterea la facultate, Editura didactică și pedagogică, București, 1973.
5. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa ab ac ad ae af ag ahai aj ak al am an ao ap aq ar as at au av aw ax ay az ba bb
bc
Iacob Naroș, Romanele lui Rebreanu, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013. ISBN 978-606-676-
204-5.
6. ^ a b c d e f g h i Călin Stănculescu, Cartea și filmul, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011.
7. ^ a b c d e f g Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2000), Editura Fundației Culturale
Române, București, 2000.
8. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa ab ac ad ae af ag ahai aj ak al am an ao ap aq ar as at au av aw ax ay az ba bb
bc bd be bf bgbh bi bj bk bl
Liviu Rebreanu, Pădurea spînzuraților, Editura Eminescu, București, 1983.
9. ^ a b c d e f g h i j k l m n o Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie
mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972.
10. ^ a b c d e f g Vladimir Streinu, „Liviu Rebreanu”, în Revista Fundațiilor Regale, București, anul VII,
nr. 5, 1 mai 1940.
11. ^ Bologa susține chiar în primul capitol al primei cărți că „Războiul m-a smuls din mijlocul cărților,
de la Universitate, unde aproape pierdusem contactul cu viața reală. Dar m-am dezmeticit repede
și mi-am dat seama că numai războiul e adevăratul generator de energii!”. Vezi Liviu
Rebreanu, Pădurea spînzuraților, Editura Eminescu, București, 1983, p. 12.
12. ^ a b c Valeria Dumitrescu, „Construcția simfonică”, în Liviu Rebreanu, Pădurea spînzuraților,
Editura Albatros, București, colecția Texte comentate, 1974, pp. XXX-XXXIII.
13. ^ Ion Simuț, „Frica de a gîndi”, în România literară, anul XXXV, nr. 46, 20-26 noiembrie 2002.
14. ^ a b c d e f g h i j k l Liviu Rebreanu, „Mărturisiri - conferință-răspuns la ancheta Institutului de
literatură de pe lângă Facultatea de litere din București, 1932”, în Amalgam, Editura Socec,
București, 1943, pp. 48-52.
15. ^ a b c d e f g h i j Fanny Liviu Rebreanu, „Geneza «Pădurii spânzuraților»”, în Cu soțul meu, Editura
pentru literatură, București, 1963.
16. ^ a b c Felix Aderca, „De vorbă cu d-l Liviu Rebreanu”, în Adevărul literar și artistic, anul VII, nr. 283,
9 mai 1926, p. 1, col. 1-4; reprodus în Mărturia unei generații (Editura Naționala-Ciornei, București,
1929), p. 289, și în Opere, ediție critică îngrijită de Niculae Gheran, Vol. 19: Interviuri, anchete
1921-1939 (Editura Minerva, București, 2000), p. 40.
17. ^ Valeriu L. Bologa, „Cu Liviu Rebreanu despre... Apostol Bologa”, în Steaua, anul XXI, nr. 11,
noiembrie 1970.
18. ^ Niculae Gheran, „La semicentenarul «Pădurii spânzuraților»”, în Steaua, anul XXIII, nr. 19, 1-15
octombrie 1972.
19. ^ a b Ilderim Rebreanu, „Erori și inadvertențe”, în România literară, anul XXX, nr. 35, 6-12
septembrie 2000.
20. ^ Stancu Ilin, Liviu Rebreanu în atelierul de creație, cap. „Un roman de răscruce sau tentația
analizei psihologice. Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu”, Editura Minerva, București, 1985,
p. 169.
21. ^ Liviu Rebreanu, Jurnal I, text ales și stabilit, studiu introductiv de Puia Florica Rebreanu,
addenda, note și comentarii de Niculae Gheran, Editura Minerva, București, 1984, p. 358.
22. ^ a b c d e Bianca Sara, „Cum și-a transformat Liviu Rebreanu execuția fratelui său de pe front într-
un roman tradus în opt limbi”, în Adevărul, 1 noiembrie 2013; accesat la 13 decembrie 2013.
23. ^ Puia Florica Rebreanu, „Taina celor „câteva ceasuri” de la Beclean, 1919”, în Limbă și literatură,
vol. II, 1976, rubrica Texte și documente, pp. 471-476.
24. ^ Florian T. Argeșanu, Constantin Ucrain, Tripticul vitejiei românești: 1877-1878, 1916-1918,
1944-1945, Editura Sport-Turism, București, 1977, p. 80.
25. ^ a b c Teodora Dumitru, „Cronologie”, tabel cronologic la vol. Liviu Rebreanu, Adam și Eva, Editura
Litera Internațional, București, 2009.
26. ^ a b ***, „Notă asupra ediției”, în vol. Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților, Editura Militară,
București, 1966, p. 9.
27. ^ a b c d e Șerban Cioculescu, „În marginea operei d-lui Liviu Rebreanu”, în Revista Fundațiilor
Regale, anul III, nr. 2, februarie 1936.
28. ^ a b Perpessicius, „Liviu Rebreanu: «Adam și Eva»”, în Mențiuni critice, seria I, Editura literară a
Casei Școalelor, București, 1928, pp. 234-235.
29. ^ Niculae Gheran, Tînărul Rebreanu, Editura Albatros, București, 1986, p. 27.
30. ^ a b c Ministerul Apărării Naționale, Revista de istorie militară, nr. 3/1996, p. 14.
31. ^ Zigu Ornea, „Integrala Rebreanu spre final”, în România literară, anul XXXIV, nr. 20, 23-29 mai
2001.
32. ^ Tiberiu Rebreanu, „Geneza romanului Pădurea spînzuraților”, în Steaua, nr. 9, septembrie 1960,
pp. 64-83.
33. ^ Camil Baltazar, „Cum a conceput Liviu Rebreanu Pădurea spînzuraților”, în Iașul literar, anul VII,
nr. 8, august 1956.
34. ^ Fanny Liviu Rebreanu, „Geneza Pădurii spînzuraților”, în Viața românească, anul XVI, nr. 6-7,
1963.
35. ^ Puia Florica Rebreanu, Zilele care au plecat, Editura pentru Literatură, București, 1969, pp. 70-
77 și 99-101.
36. ^ a b Puia Florica Rebreanu, „Sensuri și etape în laboratorul romanului Pădurea spânzuraților”,
în Steaua, anul XXI, nr. 11, noiembrie 1970.
37. ^ a b Niculae Gheran, „Geneza romanului Pădurea spînzuraților”, în Steaua, anul XI, nr. 9,
septembrie 1960.
38. ^ a b Șerban Cioculescu, „Note despre «Jar» și romanele lui Liviu Rebreanu”, în Revista Fundațiilor
Regale, București, anul I, nr. 10, 1 octombrie 1934, pp. 178-179.
39. ^ a b c d e f Eugen Lovinescu, „Creația obiectivă”, în Istoria literaturii române contemporane (1900-
1937). vol. IV. Evoluția prozei literare, Editura Ancora S. Benvenisti, București, 1928, pp. 362-368.
40. ^ a b c d e f g h Eugeniu Todoran, „Realismul lui Liviu Rebreanu”, în Revista Fundațiilor Regale, anul
IX, nr. 12, 1 decembrie 1942.
41. ^ Ion Breazu, „Literatura contemporană a Transilvaniei”, în Literatura Transilvaniei, Editura Casa
școalelor, București, 1944, pp. 351-352.
42. ^ a b Alexandru Piru, „Liviu Rebreanu”, studiu introductiv la Liviu Rebreanu, Opere alese, vol. I,
Editura pentru Literatură, București, 1962, pp. XXXVII-XXXVIII.
43. ^ Al. Săndulescu, „Drama datoriei și a conștiinței naționale”, în Introducere în opera lui Liviu
Rebreanu, Editura Minerva, București, 1976, pp. 94-96 și 101-103.
44. ^ Silvian Iosifescu, „Prefață” la Liviu Rebreanu, Pădurea spînzuraților, ESPLA, București, 1956,
pp. 15-16.
45. ^ Dumitru Radu Popescu, „Un roman mereu tînăr”, în Gazeta literară, anul XIII, nr. 49, 2
decembrie 1965.
46. ^ a b Paul Georgescu, „Liviu Rebreanu: «Pădurea spînzuraților»”, în Păreri literare, Editura pentru
literatură, București, 1964, pp. 56-57.
47. ^ a b c Lucian Raicu, Liviu Rebreanu, Editura pentru Literatură, București, 1967, pp. 118-120, 129-
134.
48. ^ a b c d George Călinescu, „Pădurea spânzuraților”, în vol. Istoria literaturii române dela origini
până în prezent, Fundația regală pentru literatură și artă, București, 1941.
49. ^ a b Petru Comarnescu, „La moartea scriitorului Liviu Rebreanu”, în Revista Fundațiilor Regale,
anul XI, nr. 9, septembrie 1944.
50. ^ D. Paulian și Em. Constantinescu, „Studiul literar al unei obsesiuni. Pădurea spânzuraților de
Leviu Rebreanu”, în Convorbiri literare, anul LXXIII, nr. 5, mai 1940.
51. ^ a b c d e Ion Rotaru, „Pădurea spânzuraților (ultimul capitol)”, în vol. Comentarii și analize literare,
Editura Litera Internațional, București - Chișinău, 2001.
52. ^ Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, vol. I, Editura Minerva,
București, 1980, pp. 173-176 și 191-196.
53. ^ a b Marius Miheț, „Comentarii Critice: Frontiera care ne apropie”, în România literară, anul XLV,
nr. 31, 2-8 august 2013.
54. ^ a b Dimitrie Gusti, „Trei academicieni dispăruți”, în Revista Fundațiilor Regale, București, anul XI,
nr. 10, octombrie 1944.
55. ^ a b c Eugen Lovinescu, „Poezia epică rurală”, în Texte critice, Editura Tineretului, București, 1968,
p. 293.
56. ^ Jean-Jacques Rousseau afirmă că omul primitiv „e bun și drept, și credincios, de aceea e mult
mai mulțumit ca cel civilizat”. Vezi Naroș, op. cit., p. 198.
57. ^ a b c d Niculae Gheran, „Prefață”, la Liviu Rebreanu, Pădurea spînzuraților, Editura Minerva,
București, 1978, pp. XV-XXI.
58. ^ Christian Crăciun, „Între două spânzurători”, în vol. Liviu Rebreanu după un veac (coordonat
de Mircea Zaciu), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 208.
59. ^ Mihai Ungheanu, Pădurea de simboluri, Editura Cartea Românească, București, 1973, p. 161.
60. ^ Liviu Rebreanu, Caiete, vol. 1, prezentat de Niculae Gheran, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974,
p. 220.
61. ^ Aurel Martin „Un însetat de înnoiri”, în Gazeta literară, anul XIII, nr. 49, 2 decembrie 1965.
62. ^ Șerban Cioculescu, „Romanul românesc în 1933”, în Revista Fundațiilor Regale, anul I, nr. 2,
februarie 1934, p. 457.
63. ^ a b c d Octav Botez, „Liviu Rebreanu: «Pădurea spânzuraților»”, în Viața Romînească, Iași, anul
XV, nr. 7, iulie 1923.
64. ^ a b c Pompiliu Constantinescu, „Liviu Rebreanu. Partea I. Ion, Pădurea spânzuraților”, în Viața
literară, anul I, nr. 15, 29 mai 1926, p. 1.
65. ^ Nicolae Crețu, Constructori ai romanului, Editura Eminescu, București, 1982, capitolul Liviu
Rebreanu: Pădurea spânzuraților, pp. 52-59.
66. ^ Ioan Holban, „Dostoievski și scriitorii români”, în România literară, anul XXXVII, nr. 7, 25
februarie - 2 martie 2004.
67. ^ a b Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, vol. II, Editura Contemporană, București, 1941, pp.
317-320.
68. ^ Camil Petrescu, „Anul literar 1924”, în Opinii și atitudini, Editura pentru literatură, București,
1962, pp. 161-162.
69. ^ Ștefan Munteanu, „Mijloace artistice în analiza psihologiei la Liviu Rebreanu”, în Limbă și
literatură, nr. 6, 1962.
70. ^ a b Cezar Petrescu, „Al doilea roman al d-lui Liviu Rebreanu: «Pădurea spânzuraților»”,
în Gândirea, anul II, nr. 13, 5 februarie 1923, pp. 168-170. Articolul a fost semnat cu pseudonimul
Ion Darie.
71. ^ Gheorghe Bogdan-Duică, „Discuții literare. „Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu”,
în Societatea de mâine, revistă săptămânală pentru probleme sociale și economice, Cluj, anul I,
nr. 4, 4 mai 1924, p. 92.
72. ^ Garabet Ibrăileanu, „Creație și analiză”, în Viața Romînească, anul VIII, nr. 2-3, februarie-martie
1926.
73. ^ Gyula Kormos, Liviu Rebreanu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, pp. 33-36.
74. ^ Maria-Nicoleta Ciocian, „Pădurea Spânzuraților or the Multifaceted Dimension of Love”, în Acta
Universitatis Sapientiae, Philologica, anul I, nr. 1, 2009, p. 165.
75. ^ Gyula Dávid, „Apostol Bologa útja és útvesztői”, în Korunk, anul XXVII, nr. 11, noiembrie 1968,
p. 1617.
76. ^ Mihail Dragomirescu, De la misticism la raționalism, Tipografiile române unite, București, 1925,
pp. 412-413.
77. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de
literatură română, vol. 2: I-Z, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, pp. 260-
268. ISBN 978-973-88947-7-8
78. ^ a b Alexandru Piru, „Liviu Rebreanu în lume”, în Revista noastră, publicație a elevilor Liceului
„Unirea” din Focșani fondată în 1912, anul XIV (serie nouă), nr. 113-114-115, octombrie-
decembrie 1985, pp. 2094-2095.
79. ^ a b c d e f g h i j k Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid
bibliografic de literatură română, vol. 2: I-Z, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București,
2014, p. 260.
80. ^ a b Traian Ionescu-Nișcov, „Baltagul în limba cehă”, în Revista Fundațiilor Regale, București, anul
VI, nr. 10, 1 octombrie 1939, p. 213.
81. ^ a b c d e f g Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid
bibliografic de literatură română, vol. 2: I-Z, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București,
2014, p. 263.
82. ^ a b c d e f g Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid
bibliografic de literatură română, vol. 2: I-Z, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București,
2014, p. 264.
83. ^ a b c Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic
de literatură română, vol. 2: I-Z, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, p. 265.
84. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de
literatură română, vol. 2: I-Z, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, p. 267.
85. ^ E. Boelaert, „Rebreanu, Liviu”, în Boekengids [Algemeen Nederlandsch Bibliografisch Tijdschrift.
Orgaan van het Algemeen Verbond van Katholieke Boekerijen] [Antwerpen], Elfde Jaargang,
1933, p. 77.
86. ^ a b Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de
literatură română, vol. 2: I-Z, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, p. 262.
87. ^ a b c Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic
de literatură română, vol. 2: I-Z, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, p. 266.
88. ^ Dionisie Györfi, „Liviu Rebreanu în literatura maghiară din perioada interbelică”, în Pagini
Aiudene, anul III, nr. 3, 2005.
89. ^ Mircea Popa, „Pădurea spânzuraților în limba turcă”, în România literară, anul XXXIX, nr. 4, 1-7
februarie 2006.
90. ^ a b c d e Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic
de literatură română, vol. 2: I-Z, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, p. 261.
91. ^ George Muntean, „Sumiya Haruya - 25 de ani de activitate”, în România literară, anul XXXVI, nr.
30, 30 iulie - 5 august 2003.
92. ^ Filmul a purtat pe generic și pe afișe titlul Pădurea spînzuraților, ortografiat potrivit normelor
existente la momentul realizării sale.
93. ^ Andriana Fianu, „Pădurea spînzuraților de la roman la film”, în Cetatea literară, anul XII, 1965,
nr. 10.
 94. ^ Mircea Alexandrescu, Liviu Ciulei, Editura Meridiane, București, 1996, p. 17.
95. ^ a b c George Littera, „De la „Moara cu noroc” la „Pădurea spînzuraților”: în căutarea limbajului”, în
Ion Cantacuzino, Manuela Gheorghiu (coord.), Cinematograful românesc contemporan. 1949-
1975, Editura Meridiane, București, 1976.
96. ^ a b c d Cristian Tudor Popescu, Filmul surd în România mută, Editura Polirom, Iași, 2011.
97. ^ Marian Țugui, „Vedere prin ochiul spânzurătorii”, în Cristina Corciovescu, Magda Mihăilescu
(coord.), Cele mai bune 10 filme românești ale tuturor timpurilor stabilite prin votul a 40 de critici,
Editura Polirom, Iași, 2010, p. 27.
98. ^ Costin Tuchilă (29 august 2009), „Istorii mai puțin știute: File din arhiva Teatrului Național
Radiofonic (XXX)”, Amos News, accesat la 4 octombrie 2016
99. ^ Ecaterina Țarălungă, Enciclopedia identității românești. Personalități, Editura Litera, București,
2011, p. 65.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

 Cezar Apreotesei, „Date noi despre prototipul lui Apostol Bologa”, în Orizont, anul XV, nr. 7,
iulie 1964.
 Gheorghe Bogdan-Duică, „Discuții literare. „Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu”,
în Societatea de mâine, revistă săptămânală pentru probleme sociale și economice, Cluj,
anul I, nr. 4, 4 mai 1924, p. 92.
 Octav Botez, „Liviu Rebreanu: «Pădurea spânzuraților»”, în Viața Romînească, Iași, anul XV,
nr. 7, iulie 1923.
 en Maria-Nicoleta Ciocian, „Pădurea Spânzuraților or the Multifaceted Dimension of Love”,
în Acta Universitatis Sapientiae, Philologica, anul I, nr. 1, 2009, pp. 164-169.
 Șerban Cioculescu, „În marginea operei d-lui Liviu Rebreanu”, în Revista Fundațiilor Regale,
anul III, nr. 2, februarie 1936, pp. 412-423.
 Pompiliu Constantinescu, „Liviu Rebreanu: Ion, Pădurea spânzuraților, Ciuleandra”, în
vol. Opere și autori, Editura Ancora, București, 1928, pp. 112-120.
 hu Gyula Dávid, „Apostol Bologa útja és útvesztői”, în Korunk, anul XXVII, nr. 11, noiembrie
1968, pp. 1616-1620.
 Dana Dumitru, „Lumea văzută astfel”, în România literară, anul IV, nr. 37, 3 septembrie 1971.
 Paul Georgescu, Liviu Rebreanu. Păreri literare, Editura pentru literatură, București, 1964.
 Niculae Gheran, „Geneza romanului Pădurea spînzuraților”, în Steaua, anul XI, nr. 9,
septembrie 1960.
 Niculae Gheran, „Apostol Bologa – din nou despre realitate și ficțiune”, în Ramuri, anul IX, nr.
9, 15 septembrie 1972.
 Niculae Gheran, „La semicentenarul «Pădurii spânzuraților»”, în Steaua, anul XXIII, nr. 19, 1-
15 octombrie 1972.
 Stancu Ilin, „Emil și Pădurea spânzuraților”, în Revista de istorie și teorie literară, tom 15, nr.
4 și tom 16, nr. 2 (1966).
 Stancu Ilin, „Documente privitoare la prototipul lui Apostol Bologa”, în Familia, anul III, nr. 9,
septembrie 1967.
 Stancu Ilin, „Marginalii la corespondența inedită a lui Liviu Rebreanu”, în Limbă și literatură,
vol. XVIII, 1968.
 Stancu Ilin, „Realitate și ficțiune în romanul lui Liviu Rebreanu Pădurea spânzuraților”,
în Limbă și literatură, anii XXI - XXII, nr. 9, septembrie 1971.
 Stancu Ilin, „Emil Rebreanu, cronologie”, în Liviu Rebreanu, Opere, vol. 5, Pădurea
spînzuraților, Editura Minerva, București, 1972, ediție critică de Niculae Gheran, pp. 534-551.
 Silvian Iosifescu, „Prefață” la vol. Liviu Rebreanu, Pădurea spînzuraților, Editura de stat
pentru literatură și artă, București, 1956.
 Eugenia Constanța Jumugă, Simbol și semnificații în Pădurea spânzuraților de Liviu
Rebreanu, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, f.a. ISBN 978-606-8129-27-3
 hu Lajos Kántor, „Erdély a világháborút tükröző román irodalomban”, în Erdélyi Múzeum,
anul V, nr. 1-6, 1934, pp. 6-28.
 hu Gyula Kormos, Liviu Rebreanu: kismonográfia, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975.
 Tiberiu Moșoiu, „Liviu Rebreanu: «Pădurea spânzuraților»”, în Lamura, anul IV, nr. 5,
februarie 1923.
 Imola Katalin Nagy, „Tema marelui război în literaturile ardelene”, în The Proceedings of the
European Integration - Between Tradition and Modernity Congress, vol. 4, Editura
„Universității Petru Maior”, Tîrgu Mureș, 2011, pp. 41–52. ISBN 978-606-581-011-2
 Iacob Naroș, Romanele lui Rebreanu, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013, Cap. Pădurea
spânzuraților, pp. 166–231. ISBN 978-606-676-204-5
 Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal
al limbii române, Ediția a doua, Editura Litera Internațional, București–Chișinău, 2007. ISBN
978-973-675-307-7
 D. Paulian și Em. Constantinescu, „Studiul literar al unei obsesiuni. Pădurea spânzuraților de
Leviu Rebreanu”, în Convorbiri literare, anul LXXIII, nr. 5, mai 1940.
 Perpessicius, „Liviu Rebreanu în ultimii 20 de ani”, în Steaua, anul XV, nr. 12, decembrie
1964, p. 140.
 Lucian Raicu, Liviu Rebreanu, Editura pentru literatură, București, 1967.
 Puia Florica Rebreanu, „Sensuri și etape în laboratorul romanului Pădurea spânzuraților”,
în Steaua, anul XXI, nr. 11, noiembrie 1970.
 Tiberiu Rebreanu, „Geneza romanului Pădurea spînzuraților”, în Steaua, anul XI, nr. 9,
septembrie 1960, pp. 64-83.
 Grigore Sălceanu, „Amintiri despre Emil Rebreanu”, în Gazeta literară, anul XIV, nr. 42 (781),
2 februarie 1967.
 hu Júlia Vallasek, „Hatalom és csáberő: Liviu Rebreanu regényeinek magyarságképe”, în
Csilla Fedinec (coord.), Értékek, dimenziók a magyarságkutatásban, Magyar Tudományos
Akadémia Magyar Tudományosság Külföldön Elnöki Bizottság, Budapesta, 2008, pp. 298–
311. ISBN 9789635085651