Rusia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

(Redirecționat de la Federația Rusă)

Rusia

Federația Rusă
Российская Федерация

Drapelul Rusiei Stema Rusiei

Imn:

Государственный гимн Российской Федерации

MENIU

0:00

Localizare Rusia (verde)

Crimeea administrată de Rusia (disputată; verde deschis)a

Geografie
Suprafață
- totală 17.101.081 km² (locul 1)
Apă (%) 0,5%
Cel mai înalt punct Elbrus (5.642 m)
Cel mai jos punct Marea Caspică (-28 m)
Cel mai mare oraș Moscova
Vecini Azerbaidjan
Belarus
Republica Populară Chineză
Estonia
Finlanda
Georgia
Kazahstan
Letonia
Lituania
Coreea de Nord
Norvegia
Abhazia
Japonia
Statele Unite ale Americii
Ucraina
Mongolia
Polonia
Osetia de Sud
Republica Populară Luhansk
Republica Populară
Donețk
Fus orar UTC de la +3 la +12
Ora de vară Începand cu data de 27
martie 2011, Rusia nu mai
are oră de vară
Populație
Populație
- Recensământ 2017 146.804.372
Densitate 8,4 loc/km²
- Estimare 2017 144,463,451[3] (fără
Crimeea)[4] (locul 9)
Limbi oficiale Rusă (și altele în republicile
federale)

Etnonim Ruși
Grupuri etnice (2010[1]) 81.0% Ruși
 3.7% Tătari
 1.4% Ucraineni
 1.1% Bașchiri
 1.0% Ciuvași
 0.8% Ceceni
 11.0% altele / nespecificat
Guvernare
Sistem politic Republică federală semi-
prezidențială
Președinte al Rusiei Vladimir Putin
Prim-ministru al Rusiei Dmitri Medvedev
Legislativ Adunarea Federală a
Rusiei
Camere Sovietul Federației Ruse
Duma de Stat
Capitala Moscova
Istorie
Formare
Venirea lui Rurik,
considerat de către
862
autoritățile ruse a fi
evenimentul fondator[2]
Rusia Kieveană 882
Marele Ducat al Moscovei 1283
Țaratul Rusiei 16 ianuarie 1547
Imperiul Rus 22 octombrie 1721
RSFS Rusă 6 noiembrie 1917
Uniunea Sovietică 10 decembrie 1922
Declarația de suveranitate
12 iunie 1990
a RSFS Ruse
Independența
25 decembrie 1991
Federației Rusiei
Economie
PIB (PPC) 2009
- Total 3.879.781 miliarde$[5]
- Pe cap de locuitor 15.176$[5]
PIB (nominal) 2009
- Total 1.560.706.000.000 $[9]
- Pe cap de locuitor 9.092,58 $[10]
Gini(2012) 43 (mediu)
IDU(2013) ▬ 0.778 (ridicat) (locul 57)
Monedă Rublă
Coduri și identificatori
Cod CIO RUS
Cod mobil 250
Prefix telefonic 7
ISO 3166-2 RU
Domeniu Internet .ru .рф
Diviziuni administrative=22 republici; 7 ținuturi; 49 regiuni; două orașe
federale; o regiune autonomă; 9 districte autonome.

Prezență online
 site web oficial
Modifică date / text

Rusia - localizare (culoarea galbenă)

Rusia (în rusă Росси́я / Rossia), oficial Federația Rusă (Росси́йская Федера́ция / Rosiiskaia
Federația), este o țară care se întinde pe un teritoriu vast în Europa și Asia. Cu o suprafață de
17.101.081 km², Rusia este cea mai întinsă țară din lume, aproape de două ori mai mare decât
teritoriul celei de-a doua țări ca întindere, Canada. În ciuda întinderii sale, Rusia este doar a opta
țară din punct de vedere al numărului de locuitori. Rusia are frontiere terestre cu următorii vecini
(în sens trigonometric, de la nord-vest la sud-
est): Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidj
an, Kazahstan, China, Mongolia și Coreea de Nord. De asemenea, se află foarte aproape
de Statele Unite ale Americii, Canada, Armenia, Iran, Turcia și Japonia. SUA se află la o
depărtare de numai 3 km în Insulele Diomede, (una sub controlul Rusiei, cealaltă sub controlul
SUA), iar Japonia(Hokkaido) se află la o depărtare de 20 km de Insulele Kurile.
În timpul Uniunii Sovietice, Rusia era republica dominantă a uniunii. În zilele noastre, Rusia este
o țară independentă și un membru cu o mare influență în Comunitatea Statelor Independente.
Până în 1991, țara s-a numit, în mod oficial, Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă, iar
după prăbușirea URSS este considerată succesoarea de drept în problemele internaționale ale
desființatei URSS.
Cea mai mare parte a teritoriului, populației și producției industriale ale Uniunii Sovietice - una
dintre cele două superputeri ale lumii, a rămas în Rusia. După prăbușirea URSS, rolul Rusiei pe
scena lumii a fost diminuat mult în comparație cu cel al URSS. În octombrie 2005, statisticile
oficiale arătau că populația a scăzut cu mai mult de o jumătate de milion de cetățeni, ajungând la
un număr de 145 de milioane de oameni.

Cuprins
[ascunde]

 1Etimologie
 2Istoria
o 2.1Vechii ruși
o 2.2Cnezatul Moscovei
o 2.3Imperiul Rus
o 2.4Rusia ca parte a Uniunii Sovietice
 3Politica
o 3.1Guvernare
o 3.2Relații externe
 4Împărțirea administrativă
 5Geografia și clima
o 5.1Frontiere
 6Economie
o 6.1Turism
 7Demografie
o 7.1Limbă
o 7.2Religie
 o 7.3Cele mai mari orașe din Rusia
 8Cultură
 9Note
 10Bibliografie
 11Legături externe
 12Vezi și

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Etimologia numelui rus și a derivatelui lui.
Rusii au fost un popor medieval care, în conformitate cu cele mai populare teorii, dar
neacceptate de toată lumea, și-au luat numele de la clasa nobilimii războinice de
origine scandinavă. Rusii au fost predecesori ai națiunilor belaruse, ruse și ucrainene.
Rădăcina rusi se găsește în cuvinte precum rus, rusinși rutean.
Originea clasei nobilimii rusilor este controversată. Deși mulți istorici occidentali consideră
valabilă "teoria normandă", numeroși savanți slavi se îndoiesc de valabilitatea acestei ipoteze și
emit teorii ale unor origini alternative. Astfel, se consideră că este vorba, mai degrabă, de
denumirea unei ocupații specifice (negustor/pirat/mercenar) anumitor popoare scandinave
(vikingi, normanzi, varegi), la început, iar, mai apoi, slavilor.
Până la urmă, miza acestei controverse este culturală și de moștenire istorică. Problema este
dacă civilizația slavilor de răsărit are la origine elemente scandinave ale războinicilor nordici
din secolele al IX-lea și al XI-lea, așa cum susține teoria normandă, sau dacă această civilizație
se bazează exclusiv pe fundații slave.

Istoria[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria Rusiei.
Vechii ruși[modificare | modificare sursă]
Teritoriile întinse ale Rusiei de azi au fost locuite între secolele al III-lea și al VI-
lea de triburi diferite, cucerite, pe rând, de invadatori precum goții, hunii și avarii
turcici. Sciții iranieni au populat stepele sudice, iar poporul turcic al hazarilor a stăpânit partea de
vest a acestui teritoriu în secolul al VIII-lea. Ei au fost alungați de grupul scandinav al varegilor,
care și-a stabilit capitala în orașul slav Novgorod și s-a amestecat, treptat, cu pătura
conducătorilor militari slavi. Slavii au constituit majoritatea populației începând din secolul al VIII-
lea, reușind să asimileze, treptat, atât pe cuceritorii scandinavi, cât și populația fino-
ugrică băștinașă.

O hartă aproximativă a culturilor în Rusia europeană în momentul sosirii varegilor.

Dinastia varegă a durat mai multe secole, în care timp aceasta a stabilit legături trainice
cu Imperiul Bizantin și biserica ortodoxă și și-a mutat capitala la Kiev, în 1169. În acest timp,
populației varege și, prin extensie, celei slave care populau regiunea i se spunea "rhos", "rus",
sau "rusi (iar mai târziu rusini)". Între secolele al al X-lea și al XI-lea, statul cunoscut ca Rusia
Kieveană era cel mai întins din Europa, prosperitatea lui datorându-se comerțului
dintre Europa și Asia și dintre nordul continentului și Orientul Apropiat.
Poporul turcic nomad kipciak (polovții) a cucerit sudul Rusiei de azi la sfârșitul secolului al XI-lea
și a format un stat de-a lungul țărmului nordic al Mării Negre. (Desht-e-Kipchak).
În secolul al XIII-lea, zona a fost frământată de dispute interne și a fost devastată
de invadatorii păgâni mongoli din Hoarda de Aur și de nomazii turcici musulmani care au jefuit
cnezatele rusești pentru mai bine de trei secole. Cunoscuți și cu numele generic de tătari, acești
cuceritori au stăpânit zonele sudice și centrale ale Rusiei de azi. În același timp, zonele vestice
ale teritoriilor rusești fuseseră încorporate în statul lituaniano-polonez. Disoluția politică a Rusiei
Kievene a dus la separarea rușilor din nord de belarușii (rușii albi) și ucrainienii în vest.
Partea de nord a Rusiei, inclusiv Novgorodul, a reușit să-și mențină un anumit statut de
independență în timpul numit și al jugului mongol și din această cauză a fost scutită de atrocitățile
și exploatarea care au afectat restul țării. De asemenea, regiunile rusești semi-independente au
trebuit să lupte și împotriva cruciaților germanici, care au încercat să colonizeze regiunea.
La fel cum s-a întâmplat în Balcani și în Asia Mică, stăpânirea nomadă a întârziat dezvoltarea
socială și economică a regiunii. Influențele autocraticeasiatice au degradat numeroase instituții
politice ale statului și i-au afectat cultura și economia într-un mod negativ.
În ciuda tuturor acestor fapte, spre deosebire de liderul spiritual al lumii est-europene, Imperiul
Bizantin, Rusia a putut renaște din propria cenușă, pornind un război de recucerire și reușind,
astfel, să-și subjuge foștii cuceritori și să le anexeze teritoriile. După căderea
Constantinopolului (1453), Rusia a rămas singura țară creștină suficient de puternică la
extremitatea estică a Europei Răsăritene, ceea ce i-a permis, mai târziu, să se pretindă ca unică
moștenitoare a Imperiului Roman de Răsărit, adică A Treia Romă.
Cnezatul Moscovei[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cnezatul Moscovei.
Deși sub suzeranitatea mongolilor, Cnezatul Moscovei a început să-și afirme influența în zonă,
iar, la sfârșitul secolului al XIV-lea, a devenit suficient de puternic pentru a se scutura de jugul
invadatorilor.
Statul rus era controlat de Hanatul Crimeii, statul succesor al Hoardei de Aur. Rușii capturați în
raidurile nomazilor erau vânduți în piețele de sclavi din Crimeea. În 1571, hanul Devlet-Girei, în
fruntea unei hoarde de 120.000 de călăreți, a devastat Moscova. În fiecare an, mii de ruși erau
victime ale atacurilor nomazilor. Zeci de mii de soldați trebuiau menținuți pe linia frontierei de sud,
o povară care a încetinit mult dezvoltarea socială și economică a Rusiei.
La începutul secolului al XVI-lea, statul rus și-a stabilit ca ținte ale politicii naționale recucerirea
teritoriilor acaparate în timpul invaziilor mongole și protejarea frontierelor împotriva unor noi
atacuri. Boierii (aristocrația militară) au început să fie împroprietăriți de către suverani cu feude în
schimbul serviciului în armată. Sistemul împroprietăririi cu pământuri în schimbul serviciului militar
a fost baza creării uneia dintre cele mai importante armate de cavaleriști a evului mediu.
Ivan cel Mare a fost primul care și-a luat titlul de "Mare Cneaz (Duce) al tuturor rușilor", după ce
s-a căsătorit, în 1469, cu Sofia Paleologu, o prințesă bizantină (nepoată a fostului împărat
bizantin). Marele Cneaz a consolidat dominația Moscovei în zonele înconjurătoare, cucerind
cnezatele mai mici sau obligând principii locali să-i recunoască suzeranitatea. În 1574, nepotul lui
Ivan cel Mare, Ivan cel Groaznic, a fost, la numai 16 ani, încoronat în mod oficial Țar al
Rusiei (forma slavizată a termenului roman Caesar). La sfârșitul secolului al XVI-lea, cazacii au
înființat primele așezări în Siberia de vest. La jumătatea secolului al XVII-lea, așezările căzăcești
fuseseră înființate în Siberia răsăriteană, în Ciukotka, de-a lungul râului Amur și pe
coasta Pacificului.
Imperiul Rus[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Imperiul Rus.
În 1648, cazacul Semion Dejnev a descoperit Strâmtoarea Bering care desparte Asia de America
de Nord. Marele Imperiu Rus, care avea să se afle pentru aproape trei secole într-o continuă
expansiune, se născuse.

Trei generații ale unei familii rusești, (aproximativ 1910).

Controlul moscovit al noii națiuni asupra zonelor de azi ale Rusiei a continuat după intervenția
poloneză din anii 1605-1612, Rusia fiind condusă din 1613 de dinastia Romanov, (primul țar al
acestei noi dinastii fiind Mihail Romanov). Petru cel Mare, care a domnit între 1689 – 1725, a fost
cel care a reușit în acțiunea de aducere în țară a ideilor și culturii din Europa Occidentală în
scopul modernizării Rusiei. Ecaterina cea Mare, care a domnit între 1762 – 1796, a continuat
acest efort de occidentalizare a țării, transformând Rusia nu doar într-o putere asiatică, ci și într-o
putere europeană egală cu Anglia, Franța și Germania. Ea a reușit să mărească teritoriul
imperiului prin dezmembrarea Poloniei. În momentul în care Rusia a început să stăpânească părți
din Polonia, sub coroana imperială au ajuns teritorii cu populație de etnie ucraineană și belarusă,
foste provincii ale Rusiei Kievene. Ca rezultat al războaielor ruso-turce victorioase, granițele
imperiului au ajuns să atingă țărmurile Mării Negre, iar noul țel pe care și l-au propus țarii a fost
acela al protejării populației creștine balcanice, aflate încă sub jugul otoman. În 1783, Rusia
și Regatul Georgiei (care fusese aproape total devastat de atacurile persane și otomane), au
semnat Tratatul de la Georgievsk, prin care Georgia a primit protecția Rusiei.
După Petru cel Mare, Imperiul Rus s-a afirmat definitiv pe scena politică europeană ca
o superputere. Astfel, imperiul s-a implicat în războiul pentru succesiunea poloneză și în războiul
de șapte ani.
În 1812, după ce a reușit să unească sub un singur stindard aproape o jumătate de milion de
soldați din Franța și din statele cucerite în Europa, Napoleon a invadat Rusia și, după o serie de
succese de început, a fost forțat să se retragă în vestul continentului. Aproape 90% din totalul
forțelor invadatoare au pierit în luptele cu armata regulată rusă, cu trupele de partizani, dar și
datorită foamei și iernii rusești. În 1813, armata rusă și a aliaților austrieci și prusaci i-a învins pe
francezi în bătălia de la Leipzig.
Rusia a fost înfrântă în războiul Crimeii din 1853-1856 de către Imperiul Otoman, sprijinit de
Anglia și Franța. Țarul Alexandru al II-lea a desființat printr-un decret imperial
din 1861 iobăgia din Rusia. Rusia a continuat războaiele antiturcești și, după războiul ruso-
româno-turc din 1877 – 1878, a forțat Imperiul Otoman să recunoască
independența României, Serbiei și Muntenegrului și să acorde autonomie Bulgariei.
Revoltele țărănești și înăbușirea tendințelor revoluționare ale intelectualilor cu vederi liberale au
fost probleme care nu și-au găsit rezolvarea. La sfârșitul Primului Război Mondial, soarta
țarului Nicolae al II-lea și a dinastiei Romanovilor a fost definitiv pecetluită de înfrângerile repetate
ale armatei rusești, de deteriorarea stării economice, de numeroasele dezordini publice din marile
orașe, provocate de lipsurile alimentare. Țarul a fost detronat în 1917, în urma unei mișcări
revoluționare.
La sfârșitul Revoluției din 1917, fracțiunea marxistă a bolșevicilor, condusă de Vladimir Ilici Lenin,
a cucerit puterea în Petrograd și în Moscova, iar Partidul Bolșevic și-a schimbat numele
în Partidul Comunist. A urmat un război civil, care a opus Armata Roșie comunistă
unei confederații de forțe antisocialiste, monarhiste și naționaliste, cunoscute sub numele
de Armata Albă. După victoria Armatei Roșii, în 1922, s-a proclamat Uniunea Sovietică, Rusia
fiind cea mai importantă țară a noii federații.
Rusia ca parte a Uniunii Sovietice[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Istoria Uniunii Sovietice și RSFS Rusă.

Catedrala Sf. Vasile din Piața Roșie din Moscova.

Uniunea Sovietică ar fi trebuit să fie un stat transnațional al muncitorilor eliberați de naționalism.

Din această cauză, la începutul existenței Uniunii Sovietice, conceptul Rusiei ca entitate națională
separată nu a fost accentuat. Deși instituțiile și orașele rusești rămăseseră dominante, mulți
neruși au participat la noile organe de conducere de la toate nivelurile.
Unul dintre acești neruși a fost georgianul Iosif Vissarionovici Stalin (Djugașvili). După moartea
lui Lenin (1924), a avut loc o scurtă luptă pentru putere. Stalin a reușit să îndepărteze toți
pretendenții la puterea supremă în stat și să distrugă toate limitările și balanțele puterii stabilite în
sistemul politic sovietic, până la sfârșitul deceniului fiind capabil să-și asume
puteri dictatoriale. Lev Troțki și aproape toți veteranii bolșevici au fost fie exilați, fie executați. La
începutul celui de-al patrulea deceniu al secolului trecut, Stalin a lansat Marea Epurare, o serie
de represiuni politice la o scară nemaivăzută. Milioane de oameni pe care Stalin sau organele
locale ale puterii le-au suspectat de lipsă de loialitate au fost executate sau deportate în lagărele
de muncă ale Gulagului din cele mai îndepărtate zone ale Siberiei.
Stalin a fost inițiatorul industrializării forțate a unei țări care fusese, până în acel moment, în
principal, o societate rurală, precum și colectivizării agriculturii ruse. În 1928, Stalin a introdus
"primul plan cincinal" menit să modernizeze economia sovietică. Cele mai multe resurse
economice au fost îndreptate către dezvoltarea industriei grele. Pe lângă modernizarea
industriilor civile, au fost înființate numeroase întreprinderi pentru producerea armamentului și
munițiilor. Într-o oarecare măsură, planul a funcționat, Uniunea Sovietică reușind să se
transforme rapid dintr-o economie agrară într-o superputere industrială, totul într-un ritm
neașteptat de rapid, cu prețul unor mari pierderi umane datorite foametei generate de
colectivizare, a planificării riscante și a goanei după îndeplinirea cu orice preț a sarcinilor
propuse, precum și a proastei politici în domeniul securității muncii.
În 1936, Uniunea Sovietică se afla într-un conflict mocnit cu Germania Nazistă, sprijinind
republicanii în războiul civil din Spania, care luptau împotriva naționaliștilor (sprijiniți de germani și
de italieni). În cele din urmă, Germania și restul marilor puteri europene (Anglia, Franța, Italia) au
semnat Tratatul de la München (29-30 septembrie 1938), prin care Cehoslovacia a fost obligată
să cedeze Germaniei regiunea sudetă. Apoi, la 15 martie 1939, Germania a
împărțit Cehoslovacia cu Polonia și Ungaria, Uniunea Sovietică, legată printr-un tratat de
asistență militară reciprocă de Praga, neîndeplinindu-și în nici un fel obligațiile asumate prin
respectiva alianță. Mai mult, temându-se de un eventual atac german împotriva Rusiei, URSS a
început manevrele diplomatice, care să o pună la adăpost de un viitor conflict. În 1939, după ce
Polonia a refuzat participarea la orice măsuri colective de securitate alături de sovietici, URSS a
semnat Pactul Molotov-Ribbentrop cu Germania nazistă. Prin prevederile secrete ale acestui
pact, Polonia avea să fie ștearsă de pe harta politică a lumii, Uniunea Sovietică urmând să ocupe
și țările baltice și Basarabia. La 17 septembrie 1939, când Wehrmacht-ul era la aproximativ
150 km de granițele apusene ale URSS, Armata Roșie a invadat zona de est a Poloniei,
populată, în parte, de etnici belaruși și ucrainieni.
În anul următor, Uniunea Sovietică, în încercarea de a îndepărta o presupusă amenințare
asupra Leningradului, a atacat Finlanda (care fusese, într-o anumită perioadă, parte a Imperiului
Rus). URSS încerca, astfel, să împiedice și un posibil atac al Germaniei prin Finlanda, deși cele
două țări se aflau în acel moment în relații bune. Conflictul, care astăzi este cunoscut ca războiul
de iarnă, a avut rezultate dezamăgitoare, finlandezii reușind să se apere cu succes pe câmpurile
de luptă, dar pierzând, la masa tratativelor, Karelia. Mai mult, acest conflict a dezvăluit lumii
întregi slăbiciunile armatei (ale corpului ofițeresc, în special), răvășite după epurările staliniste.
La 17 iunie 1940, Armata Roșie o ocupat țările baltice (Estonia, Letonia și Lituania) și a instalat
aici guverne noi, prosovietice. După alegerile care s-au ținut în cele trei țări, în timpul cărora li s-a
permis participarea la campania electorală și candidaților procomuniști, noile parlamente alese au
cerut în mod oficial, în august 1940, ca țările lor să fie admise în Uniunea Sovietică.
La 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a prezentat un ultimatum guvernului României prin care
pretindea cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, regiuni pe care le-a ocupat patru zile mai
târziu, după retragerea în pripă a armatei și administrației românești.
Germania și aliații săi europeni din Axă (Italia, România, Ungaria, Croația, Finlanda și Slovacia)
au invadat Uniunea Sovietică în 22 iunie 1941. Deși, la începutul războiului
antisovietic, Wehrmacht-ul a avut o serie de succese răsunătoare, armatele germane au fost
respinse din fața Moscovei, pentru ca, mai apoi, ofensiva germană să fie stopată, în 1943, și
în Stalingrad, unde Armata Roșie a obținut o victorie zdrobitoare. Bătălia de la Stalingrad s-a
dovedit a fi punctul de cotitură al războiului din URSS. Din acest moment, sovieticii nu au mai
pierdut inițiativa strategică în timpul războiului, împingându-i pe germani înapoi prin toată Europa
Răsăriteană și Centrală până la Berlin, pe care Armata Roșie l-a cucerit în mai 1945. În timpul
războiului, Uniunea Sovietică a pierdut aproximativ 27 de milioane de cetățeni, inclusiv 18
milioane de civili, cea mai mare parte a lor fiind etnici ruși.
Deși devastată de război, Uniunea Sovietică a reușit să devină, după încheierea conflictului
mondial, a doua superputere mondială. După încheierea războiului, Armata Roșie a rămas ca
forță de ocupație în Europa Răsăriteană, inclusiv în jumătatea răsăriteană a Germaniei și o parte
a orașului Berlin. Bazându-se pe această forță, Stalin a instalat guverne comuniste prosovietice
în toate țările din zona sa de ocupație, transformându-le în state satelit ale Uniunii Sovietice.
În perioada imediat următoare încheierii războiului, Uniunea Sovietică, mai întâi, și-a refăcut
economia și, mai apoi, a continuat dezvoltarea economiei printr-un proces controlat exclusiv de la
centru, din Moscova. Sovieticii au pretins și au primit importante despăgubiri de război din
Germania Răsăriteană, cât și din partea altor țări, precum Ungaria, Finlanda, Italia sau România.
URSS și-a consolidat controlul asupra așa-numitului bloc răsăritean. Statele Unite, în schimb, au
ajutat la reinstaurarea regimurilor democratice în Europa Occidentală, (inclusiv în Germania
Apuseană), și a participat la refacerea economică a zonei. Cele două superputeri au început o
luptă pentru dominarea din punct de vedere economic, politic și ideologic a lumii a treia, într-un
conflict care a devenit cunoscut ca Războiul rece, care a transformat în inamici pe foștii aliați din
cel de-Al Doilea Război Mondial.
Stalin a murit la începutul anului 1953, după câte s-ar părea fără să lase instrucțiuni în ceea ce
privește persoana care ar fi trebuit să-i succeadă în fruntea statului și partidului. Apropiații fostului
dictator au hotărât să conducă uniunea prin organe politice colective, în timp ce șeful poliției
secrete, Lavrenti Beria, ar fi încercat să obțină un control dictatorial. Secretarul General al
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Nikita Hrușciov, și alți câțiva politicieni de frunte au
organizat o alianță anti-Beria, reușind arestarea șefului poliției secrete, judecarea lui în iunie 1953
și executarea acestuia, mai târziu, în același an. În acest fel, Hrușciov a devenit liderul de
necontestat al statului sovietic.

Iuri Gagarin, primul om în spațiu.

În timpul lui Nikita Hrușciov, Uniunea Sovietică a lansat cu succes primul satelit
artificial al Pământului, Sputnik 1, și primul om în spațiu, Iurii Gagarin. Reformele lui Hrușciov
din agricultură și din administrație s-au dovedit neproductive, iar politica externă, în special în
ceea ce privește China și Statele Unite ale Americii, s-a înscris pe drumul unei serii de opțiuni
greșite (cele mai notabile fiind Ruptura chino-sovietică și Criza rachetelor din Cuba). După mai
multe ieșiri furioase, nediplomatice, la Organizația Națiunilor Unite, colegii de partid au început
să-l considere tot mai mult pe Hrușciov ca un individ agresiv, bădăran și periculos pentru URSS.
În consecință, conducerea sovietică l-a îndepărtat, în 1964, pe Hrușciov de la putere.
După îndepărtarea de la putere a lui Hrușciov, a urmat o nouă perioadă de conducere colectivă
până la începutul celui de-al optulea deceniu al secolului trecut, când Leonid Brejnev a ajuns
figura centrală a politicii sovietice. Noul lider sovietic este, deseori, ridiculizat de istorici pentru
ceea ce azi se numește stagnarea brejnevistă. Prin contrast cu entuziasmul revoluționar care a
acompaniat nașterea Uniunii Sovietice, starea de spirit preponderentă a conducerii uniunii din
momentul morții lui Brejnev, în 1982, era una de aversiune la orice fel de schimbare.
După scurtele perioade în care au fost la putere Andropov și Cernenko, în fruntea statului sovietic
a venit reformistul Mihail Gorbaciov. El a introdus politicile de referință
ale glasnostului (transparenței) și perestroikăi (restructurării), într-o încercare disperată de
modernizare a comunismului sovietic. Glasnostul era destinat reformării cadrului foarte restrictiv
în care trebuia să se manifeste libertatea cuvântului. Cenzura, care fusese o caracteristică
predominantă a vieții în Uniunea Sovietică încă de la înființarea ei, a fost desființată, iar discursul
politic liber și criticile aduse guvernării au devenit din nou posibile. Perestroika trebuia să asigure
descentralizarea planificării rigide a economiei sovietice. Aceste reforme au trezit însă
resentimente puternice printre elementele conservatoare ale regimului, ducând în cele din urmă
la o tentativă de lovitură militară de stat, prin care s-a încercat îndepărtarea lui Gorbaciov, dar
care a dus, în schimb, la prăbușirea Uniunii Sovietice. Boris Elțîn a fost personajul care a ajuns la
putere în Rusia, fiind cel care a proclamat sfârșitul domniei politice exclusive a comuniștilor și
unul dintre cei care au provocat dizolvarea, în decembrie 1991, a Uniunii Sovietice. (Vezi
și: Istoria Uniunii Sovietice (1985-1991)).
Începând cu momentul proclamării independenței, Rusia a depus eforturi neîncetate pentru
edificarea unui sistem politic democratic și a unei economii de piață, pentru înlocuirea sistemului
controlului centralizat din domeniile social, politic și economic din era sovietică.

Politica[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Politica Rusiei.
Guvernare[modificare | modificare sursă]

Kremlinul din Moscova, reședința de lucru a Președintelui Rusiei

În conformitate cu Constituția Rusiei, țara este o federație și republică semi-prezidențială, în care

președintele este șeful statului[11], iar primul-ministru este șeful guvernului. Federația Rusă este în
mod fundamental structurată ca o democrație reprezentativă cu un sistem pluripartidist, cu
guvernul federal compus din trei ramuri:

 Legislativ: Adunarea Federală a Rusiei este bicamerală, formată din 450 membri ai Dumei de
Stat și 166 membri ai Consiliului Federației, adoptă legile federale, declară război, aprobă
tratatele, are puterea banului și puterea de destituire a președintelui.
 Executiv: Președintele este comandantul suprem al forțelor armate, are drept de veto
asupra proiectelor de lege înainte ca acestea să devină lege și numește Guvernul
Rusiei (cabinet) și alți oficiali, care administrează și pun în aplicare legile federale și politicile.
 Sistemul judiciar din Rusia: Curtea Constituțională a Rusiei, Curtea Supremă a Rusiei și
instanțele federale inferioare, ale căror judecători sunt numiți de Consiliul Federației, la
recomandarea președintelui, pot interpreta și revoca legile pe care le consideră
neconstituționale.
Relații externe[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Relațiile externe ale Rusiei.

Ca țară transcontinentală, Rusia este membră a Consiliului Europei (COE) și a Dialogului de Cooperare
Asia.
Federația Rusă a devenit statul membru cu numărul 39 al Consiliului Europei pe 28 februarie 1996

State membre, observatori și parteneri ai Organizației de Cooperare de la Shanghai(OCS)

Federația Rusă este recunoscută în dreptul internațional ca stat succesor al fostei Uniuni
Sovietice.[12] Rusia continuă să pună în aplicare angajamentele internaționale ale URSS, și-a
asumat locul permanent al URSS în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, apartenența la alte
organizații internaționale, drepturile și obligațiile care decurg din tratatele internaționale, precum
și a bunurilor și datoriilor. Rusia are o politică externă cu multiple fațete. Conform anului 2009,
întreține relații diplomatice cu 191 de țări și are 144 de ambasade. Politica externă este
determinată de către Președinte și implementată de către Ministerul Afacerilor Externe al
Rusiei.[13]
În calitate de succesoare a unei foste superputeri, statutul geopolitic al Rusiei a fost adesea
dezbătut, în special în ceea ce privește punctele de vedere unipolare și multipolare asupra
sistemului politic global. În timp ce Rusia este, de obicei, acceptată ca fiind o mare putere, în
ultimii ani, a fost caracterizată de unii lideri mondiali[14][15], savanți[16], comentatori și politicieni[17],
ca fiind o superputere emergentă.
Fiind unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, Rusia joacă un
rol important în menținerea păcii și securității internaționale. Țara participă la Cvartetul pentru
Orientul Mijlociu și la Dialogul în format de șase cu Coreea de Nord. Rusia este
membru G8, Consiliul Europei, OSCE și APEC. Rusia, de obicei, preia un rol de lider în cadrul
organizațiilor regionale, cum ar fi: CSI, EURASEC, CSTO și SCO.[18] Rusia a devenit statul
membru cu numărul 39 al Consiliului Europei în 1996.[19] În 1998, Rusia a ratificat Convenția
Europeană a Drepturilor Omului. Temeiul juridic pentru relațiile UE cu Rusia este Acordul de
parteneriat și cooperare, care a intrat în vigoare în 1997. Acordul reamintește respectul comun de
către părți pentru democrație și drepturile omului, libertatea economică și politică și angajamentul
pentru pacea și securitatea internațională.[20] În mai 2003, UE și Rusia au convenit să
consolideze cooperarea lor pe baza unor valori și interese comune.
Liderii BRIC în 2008: (l-r) Manmohan Singh din India, Dmitry Medvedev din Rusia, Hu Jintao din China
și Luiz Inácio Lula da Silva din Brazilia

Rusia menține relații puternice și pozitive cu alte țări BRIC. India este cel mai mare client de
echipament militar rusesc, iar cele două țări au ample relații de apărare strategice.[21]

Împărțirea administrativă[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Împărțirea administrativă a Rusiei.

Federația Rusă este compusă din mai multe entități federale – un total de 88 de componente
constituente. Acestea sunt:

 22 de republici federale, care se bucură de un mare grad de autonomie, în interiorul

federației, în cele mai multe probleme ale politicii interne și care corespund, în general,
minorităților etnice ale Rusiei;
 48 de regiuni (oblast-uri);
 7 ținuturi (kraine);
 9 districte autonome;
 o regiune autonomă.
În plus, mai există două orașe federale – Moscova și Sankt Petersburg. De curând, au mai fost
adăugate șapte districte federale extinse, patru în Europa și trei în Asia, între diviziunile de mai
sus și nivelul național.
Rusia este formată din 88 de subiecte (în rusă: субъе́кт(ы) - subiekt(î)). Aceste subiecte au
drepturi federale egale, în sensul că au reprezentare egală – câte doi delegați fiecare –
în Sovietul Federației Ruse (camera superioară a parlamentului rus). Totuși, subiectele se bucură
de grade diferite de autonomie. Districtele autonome, deși sunt subiecte federale de drept, sunt,
de asemenea, parte a altor subiecte federale. Districtul autonom Ciukotka este singura excepție a
acestei reguli.
Conform datelor de la recensământul din 2010, în total, în Federația Rusă, sunt 155.510 localități.

Geografia și clima[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Geografia Rusiei.

Siberia

Vârful vulcanului Avacinski, Kamciatka

Federația Rusă se întinde de-a lungul a celei mai mari părți nordice a
supercontinentului euroasiatic. Deși în acest teritoriu se află o bună parte a zonelor arctice și
subarctice, aici este mai puțină populație, activitate economică și varietate fizică decât în alte țări.
Marile întinderi din partea de sud a acestor regiuni cuprind o mare varietate de priveliști și
tipuri climatice. Cea mai mare parte a pământurilor rusești din această zonă are climat continental
și arctic. Rusia este cea mai rece țară din lume. Temperatura medie anuală este de −5,5 °C
(22°F). Pentru comparație, temperatura medie anuală din Islanda este de 1,2 °C (34 °F), iar cea
corespunzătoare din Suedia este de 4 °C (39 °F), deși mai trebuie spus că marea varietate a
climatelor din Rusia face aceste comparații mai puțin edificatoare.
Cea mai mare parte a țării este formată din câmpii vaste, atât în partea europeană, cât și în
cea asiatică, aceasta din urmă fiind cunoscută cu numele generic de Siberia. Aceste câmpii sunt,
în mod predominant, stepe în sud, iar în nord sunt câmpii acoperite cu păduri și cu tundră pe
coasta nordică. Permafrostul (zone din Siberia și Orientul Îndepărtat) ocupă mai mult de jumătate
din teritoriul Rusiei. Lanțurile muntoase sunt întâlnite de-a lungul frontierelor de sud, așa cum
sunt: Munții Caucaz (cu Muntele Elbrus, 5.633m, cel mai înalt vârf din Rusia și Europa); Munții
Altai; Munții Verhoiansk și vulcanii din Peninsula Kamceatka. În zona centrală se află Munții Ural,
un lanț muntos care se întinde de la nord la sud și care împarte în mod convențional Eurasia în
două continente, cel european și cel asiatic.
Rusia are un litoral foarte extins, de peste 37.000 km de-a lungul Oceanului Arctic și al
celui Pacific, precum și de-a lungul unor mări închise sau semiînchise, cum sunt Marea
Baltică, Marea Neagră sau Marea Caspică. Cele mai importante insule rusești sunt Novaia
Zemlia și Teritoriul Franz Jozef, Insulele Novosibirsk, Insula Wrangel, Insulele Kurile și Sahalin.
(Vezi și Lista insulelor rusești ).
În Rusia se află câteva dintre cele mai mari râuri, ca lungime și/sau ca debit din lume. Pentru mai
multe amănunte vezi și Râurile Rusiei.
Printre cele mai importante lacuri din Rusia se numără Lacul Baikal (lacul cel mai adânc, cu cel
mai mare volum de apă dulce din lume), Lacul Ladoga și Lacul Onega. (Vezi și Lista lacurilor
rusești ).
Frontiere[modificare | modificare sursă]

Harta Federației Ruse

Cea mai simplă descriere a Rusiei este aceea de mare întindere continentală, cu litoral vast și cu
un număr de insule adiacente și o exclavă (în colțul sud-estic al Mării Baltice).
Frontierele și litoralul, începând din nord-est, în sens trigonometric, sunt:

 frontierele cu Norvegia și Finlanda;

 un litoral scurt la Marea Baltică, cu portul Sankt Petersburg, din Finlanda până în Estonia;
 frontierele cu Estonia, Letonia, Belarus și Ucraina;
 litoralul Mării Negre, din Ucraina până în Georgia;
 frontierele cu Georgia și Azerbaidjan;
 litoralul Mării Caspice, din Azerbaidjan până în Kazahstan;
 frontierele cu Kazahstan, China, Mongolia, din nou cu China și Coreea de Nord.
Litoralul foarte întins permite accesul Rusiei la toate mările lumii și legături cu toate națiunile
maritime și la toate strâmtorile:

 prin nordul Pacificului:

 la Marea Japoniei (cu țărmul de vest al Sahalinului),
 la Marea Ohoțk (cu țărmul estic al Sahalinului și cu Insulele Kurile și
 la Marea Bering.
 prin Strâmtoarea Bering (unde mica insulă rusească Ratmanov (Micul Diomede) este
separată de numai câțiva kilometri de apă de insula Marele Diomede aparținând
statului Alaska din SUA),
 la Oceanul Arctic, care include:
 Marea Ciukci (cu Insula Wrangel),
 Marea Siberiei Răsăritene (cu Insulele Novosibirsk),
 Marea Laptev,
 Marea Kara (cu insulele Novaia Zemlia),
 Marea Barenț (cu insulele Teritoriul Franz-Josef, portul Murmansk, unde Marea
Albă înaintează adânc în continent).
Exclava este constituită de Regiunea Kaliningrad și are frontiere cu:

 Polonia la sud și
 Lituania la nord și est și are litoral la
 Marea Baltică.
Porturile litoralului rusesc al Mării Baltice și Mării Negre au acces mai restrâns la alte mări decât
în cazul Oceanului Pacific și Arctic, dar aceasta nu le scade importanța. Marea Baltică asigură un
acces imediat la porturile altor nouă țări și între Rusia continentală și enclava Kaliningrad. Prin
strâmtorile dintre Danemarca și Suedia, Marea Baltică este legată de Marea Nordului și oceanele
din nordul și vestul acesteia din urmă. Marea Neagră oferă posibilitatea accesului imediat la
porturile altor cinci țări și, prin strâmtorile Dardanele și Bosfor și portul Istanbul, asigură legătura
cu Marea Mediterană, iar mai departe, prin Canalul Suez și Strâmtoarea Gibraltar, către
oceanele Indian și Atlantic. Marea Caspică, cel mai întins lac cu apă sărată, este o mare închisă,
fără acces la Oceanul Planetar.
Federația Rusă se întinde pe nouă fuse orare.

Economie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Economia Rusiei.

Harta rețelei de foarte înaltă tensiune în timpul perioadei sovietice.

La mai mult de un deceniu de la prăbușirea Uniunii Sovietice din 1991, Rusia încearcă, în
continuare, să edifice o economie de piață funcțională și să atingă o creștere economică mai
ridicată.
După dizolvarea Uniunii Sovietice, primele semne ale refacerii economice au apărut în Rusia, în
1997, arătând influențele economiei de piață. Totuși, în acel an, criza financiară asiatică a
culminat în august, în Rusia, cu deprecierea rublei. Au urmat creșterea datoriei publice și
scăderea nivelului de trai pentru cea mai mare parte a populației. În anul următor, 1998,
recesiunea a continuat.
În 1999, economia a început să se refacă. Această refacere a fost favorizată de o rublă slabă,
care a scumpit importurile și a stimulat exporturile. În 1999-2005, creșterea produsului intern
brut a fost de aproximativ 6,7%, în special datorită creșterii prețului petrolului, continuării politicii
rublei slabe, dar și creșterii producției industriale. În momentul de față, Rusia are un excedent
comercial uriaș, din cauza barierelor protecționiste la importuri și corupțieilocale care împiedică
intreprinderile mici și mijlocii străine să importe produse rusești fără intermedierea firmelor locale.
Dezvoltarea economică a țării a fost extrem de inegală: regiunea Moscovei contribuie cu o treime
din produsul intern brut, în condițiile în care în regiune este concentrată numai o zecime din
populația țării.
Recenta refacere a economiei țării datorată creșterii prețului țițeiului, împreună cu eforturile
guvernamentale reînnoite în 2000 și 2001 pentru ducerea la bun sfârșit a unor reforme
structurale, au crescut încrederea investitorilor și oamenilor de afaceri în șansele Rusiei în al
doilea deceniu de tranziție. Rusia a rămas profund dependentă de exporturile de materii prime, în
mod special petrol, gaze naturale, metale și cherestea, care asigură 80% din totalul exporturilor,
lăsând țara vulnerabilă la variația prețurilor pe piața mondială. În ultimii ani, a crescut foarte mult
cererea internă de bunuri de larg consum, aproximativ cu 12% anual în 2000-2005, ceea ce
demonstrează întărirea pieței interne.
Produsul intern brut se apropie de 1.200 miliarde € în 2004, ceea ce face ca economia Rusiei să
fie cea de-a noua economie a lumii și a cincea a Europei. Dacă rata anuală de dezvoltare
continuă astfel cum este acum, este de așteptat ca economia Rusiei să ajungă pe poziția a doua
în Europa, după cea a Germaniei, în numai câțiva ani.
La 1 aprilie 2006, rezervele internaționale ale Rusiei atinseseră 206 miliarde $ și existau
previziuni pentru creșterea acestei rezerve la 230-280 miliarde $ până la sfârșitul anului și la 300-
400 miliarde $ la sfârșitul anului 2007.[1].
Cea mai mare provocare care se află în fața guvernului Rusiei este modalitatea prin care pot fi
încurajate și dezvoltate întreprinderile mici și mijlocii, în condițiile unui sistem bancar tânăr și lipsit
de funcționalitate, dominat de oligarhii ruși. Numeroase bănci sunt deținute de oligarhi locali, care
folosesc deseori fondurile băncilor pentru a-și finanța numai propriile afaceri.
Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare și Banca Mondială au încercat să inițieze
practici bancare normale prin intermediul investițiilor de capital și al dividentelor, dar succesul a
fost limitat.
Printre problemele economiei Rusiei se numără și dezvoltarea inegală a regiunilor țării. În timp ce
regiunea capitalei Moscova se dezvoltă exploziv, nivelul de viață din zona metropolitană
apropiindu-se de cel al celor mai dezvoltate țări europene, cea mai mare parte a țării, în special în
zonele rurale și ale populațiilor minoritare din Asia, a rămas puternic în urmă. Dezvoltarea
economică se face sesizabilă și în alte câteva mari orașe precum Sankt
Petersburg, Kaliningrad și Ecaterinburg, precum și în zonele rurale adiacente.
Universitatea de stat din Tomsk.

Încurajarea investițiilor străine este, de asemenea, o provocare, datorită barierelor legale,

culturale, lingvistice și anumitor particularități politice ale țării. În ultimul timp s-au înregistrat
investiții importante ale unor mari investitori europeni, favorizate de prețurile scăzute ale
terenurilor și forței de muncă, precum și de ratele de creștere mai ridicate decât în restul Europei.
Nivelurile înalte de instruire și de civilitate ale majorității populației, inclusiv ale femeilor și
minoritarilor, atitudinea seculară, structura de clasă mobilă, foarte buna integrare a minorităților în
curentul cultural principal plasează Rusia mult mai bine decât majoritatea celorlalte așa
numite țări în curs de dezvoltare și chiar mai bine decât unele țări puternic dezvoltate.
Până acum, țara a beneficiat de creșterea prețurilor la petrol și gaze naturale și a fost capabilă
să-și plătească cea mai mare parte a uriașei datorii externe vechi. Redistribuirea echitabilă a
veniturilor din exporturi de materii prime către celelalte sectoare este, încă, o mare problemă.
Totuși, din 2003, importanța exporturilor de resurse naturale a început să scadă în balanța
economică, în timp ce piața internă s-a întărit mult, stimulată masiv de creșterea volumului
contrucțiilor și de creșterea cererii pentru diverse bunuri și servicii.
Arestarea bogatului om de afaceri Mihail Hodorkovski, sub acuzațiile de fraudă și corupție, în
legătură cu marea privatizare organizată în timpul mandatului președintelui Boris Elțîn, a făcut ca
numeroși investitori să se teamă pentru stabilitatea economiei Rusiei. Cea mai mare parte a
uriașelor averi făcute în Rusia sunt datorate achiziționării industriilor statului la prețuri foarte
scăzute sau de concesiuni avantajoase primite din partea guvernului. Alte țări și-au exprimat
îngrijorarea în legătură cu aplicarea selectivă a legii împotriva anumitor oameni de afaceri, deși
acțiunile guvernamentale au fost primite pozitiv de marea masă a rușilor sărăciți.
În plus, câteva mari firme internaționale investesc în Rusia. În conformitate cu statisticile Fondului
Monetar Internațional, în Rusia s-au investit direct aproape 26 de miliarde de dolari în 2001-2004,
din care 11,7 miliarde de dolari numai în 2004.
Turism[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Turismul în Rusia.

Demografie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Demografia Rusiei.
Structura etnică (2010)

Ruși (77,7%)

Tătari (3,7%)

Ucraineni (1,35%)

Bașkiri (1,1%)

Ciuvași (1%)

Ceceni (1%)

Armeni (0,8%)

Alții (9,45%)

Nedeclarată (3,9%)

În ciuda numărului ridicat de cetățeni, Rusia are o densitate a populației foarte scăzută, în primul
rând datorită uriașelor sale dimensiuni. Densitatea populației este mai ridicată în zona europeană
a țării, în zona Munților Ural. Partea de sud-est a Siberiei, pe țărmul Pacificului, (așa-
numitul Orient Îndepărtat Rus), este slab populată, numărul locuitorilor crescând ușor către sud.
Natalitatea scăzută, cuplată cu alcoolismul și deficiențele sistemului sanitar, au dus la situața că
în Rusia populația scade cu 500.000 de locuitori în fiecare an.[22]
Federația Rusă este căminul a peste 160 de grupuri etnice diferite și popoare indigene.

Cotă Cotă Cotă Cotă

Naționalitate Naționalitate
(2002)[23] (2010)[23] (2002)[23] (2010)[23]

Ruși 79,83 % 77,71 % Udmurți 0,44 % 0,39 %

Tătari 3,83 % 3,72 % Mariiți 0,42 % 0,38 %

Ucraineni 2,03 % 1,35 % Osetini 0,36 % 0,37 %

Bașkiri 1,15 % 1,11 % Beloruși 0,56 % 0,37 %

Ciuvași 1,13 % 1,01 % Kabardini 0,36 % 0,36 %

Ceceni 0,94 % 1,00 % Kumâci 0,29 % 0,35 %

Armeni 0,78 % 0,83 % Iakuți 0,31 % 0,34 %

Avari 0,56 % 0,64 % Lezghini 0,28 % 0,33 %

Mordvini 0,58 % 0,52 % Buriați 0,31 % 0,32 %

Kazahi 0,45 % 0,45 % Inguși 0,29 % 0,31 %

Azeri 0,43 % 0,43 % alții 3,40 % 3,37 %

nu și-au indicat
Darghini 0,35 % 0,41 % 1,01 % 3,94 %
naționalitatea

Limbă[modificare | modificare sursă]

Limba rusă este singura limbă oficială, dar, în fiecare republică federală, limbile nativilor au
căpătat, de obicei, statut de limbă co-oficială, alături de limba rusă. Alfabetul chirilic este
singurul alfabet oficial, ceea ce înseamnă că toate limbile minorităților sunt scrise exclusiv
folosind acest alfabet, (cel puțin în textele oficiale).
Religie[modificare | modificare sursă]
Biserica Ortodoxă Rusă este biserica creștină dominantă în Federația Rusă. Islamul este a doua
religie importantă a țării. Mai există și alte culte: catolic, iudaic, budist și diferite
biserici protestante. Inițierea religioasă se face, de obicei, pe linie etnică. Rușii sunt, în cea mai
mare parte, ortodocși, în timp ce persoanele de origine turcică sau caucaziană sunt musulmani.