Cautare Salt

 Creare cont
Unelte personale


Cuprins
 ascunde

Început

Etimologie

Istorie

Toggle Istorie subsection

Geografia

Politică și organizare

Toggle Politică și organizare subsection

Împărțire administrativă


Economia

Toggle Economia subsection

Cultura

Toggle Cultura subsection

Demografie

Religia

Educația

Infrastructura

Catastrofe nucleare

Referințe
 

Bibliografie

Legături externe

Ucraina
292 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric

stat în Europa de est

Ucraina
Україна (ucraineană)

Drapelul Ucrainei Stema Ucrainei[*]

Imn: Ще не вмерла України ні слава, ні воля!

Imnul național: Încă nu au pierit nici gloria, nici

libertatea Ucrainei!
(teritoriu disputat în verde deschis)

Geografie

Suprafață  

 - totală 603,634 km² (locul 46)

Apă (%) 6%

Cel mai înalt

Hovârla (2.061 m) 
punct

Cel mai jos

Limanul Kuialnik[*] (−5 m) 
punct

Cel mai mare

Kiev
oraș

Vecini Belarus
Polonia
Slovacia
Ungaria
România
Republica Moldova
Rusia
Uniunea Europeană 

Fus orar Ora Europei de Est (UTC+2)

Ora de vară Ora Europei de Est (UTC+3)

Populație

Populație  

 - Recensământ 
48.457.000
2001
Densitate 74,2 loc/km²

 - Estimare 12.20 ▼42.603.854 (date exclud RA Crimeea și

16[1] orașul Sevastopol) (locul 32)

Limbi oficiale limba ucraineană

Etnonim (masc.) ucrainean, (fem.) ucraineancă, (pl.) 
ucraineni

Guvernare

Sistem politic republică semi-prezidențială

Președinte Volodîmîr Zelenski 

Prim-ministru Denîs Șmîhal 

Legislativ Rada Supremă a Ucrainei

Religie oficială  87.3% Creștinism

 11.0% Fără religie
 0.8% Altele
 0.9% Fără răspuns
Capitala Kiev
Istorie
Rusia Kieveană 882
Cnezatul
1199
Galiției-Volînia
Hetmanatul
1649
Căzăcesc
Republica
Națională 1917
Ucraineană
Declarația de
30 iunie 1941
independență
Independența
24 august 1991
față de URSS
Economie
PIB (PPC) 2021
 - Total ▲ $584 miliarde[2] (locul 48)
 - Pe cap de
▲ $14.150[2] (locul 108)
locuitor
PIB (nominal) 2021
 - Total ▲ $181 miliarde[2] (locul 56)
 - Pe cap de
▲ $4,380[2]
locuitor
Gini (2010) 25.6 (scăzut)
 IDU (2019) 0.779 (ridicat) (locul 78)
Monedă Grivnă ( UAH )
Coduri și identificatori
Cod CIO UKR 
Cod mobil 255 
Prefix telefonic 380
ISO 3166-2 UA
Domeniu
.ua
Internet
Prezență online
site web oficial
pagină Facebook
cont Twitter
Instagram
hasthtag
Modifică date / text 

Ucraina (în ucraineană Україна, transliterat: Ukraiina, AFI /Ukra'jina) este o țară

în Europa Orientală. Are frontieră cu Rusia - în nord-est, Belarus - în
nord, Polonia, Slovacia și Ungaria - în vest, România și Republica Moldova - la sud-
vest, Marea Neagră și Marea Azov - la sud. Capitala Ucrainei este orașul Kiev.
Suprafața Ucrainei fără Republica Crimeea și orașul Sevastopol este de 576.683
kilometri pătrați iar numărul locuitorilor de 46.044.000.
În timpul Evului Mediu, zona a fost centrul cheie al culturii slavilor estici, puternicul
stat Rusia Kieveană formând baza identității ucrainene. În urma fragmentării acesteia
din secolul 13, teritoriul a fost disputat, condus și împărțit de o varietate de puteri,
precum Uniunea statală polono-lituaniană, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Rusia.
O republică cazacă s-a ridicat și a prosperat în timpul secolelor 17 și 18, dar teritoriul ei
a fost împărțit între Polonia și Imperiul Rus. După Al Doilea Război Mondial, partea
occidentală a Ucrainei a devenit parte a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene și
întreaga țară a devenit parte a Uniunii Sovietice ca entitate statală unică. În 1991,
Ucraina a obținut independența de la Uniunea Sovietică ca urmare a destrămării sale la
sfârșitul Războiului Rece.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Numele "Ucraina" provine din termenul ukraina din slava veche răsăriteană, termen ce
înseamnă "la margine", "teritoriu de graniță" sau "în teren". Este derivat din u ("lângă")
și substantivul slav krai ("regat, ținut").[4] Teritoriul și-a primit acest nume fiindcă în
momentul invaziei tătare din secolul al XIII-lea se afla în zona de frontieră a Rusiei
medievale.[4] A fost cunoscută (mai ales în perioada țaristă) și sub numele de "Rusia
Mică", prin contrast cu "Rusia Mare", când principatul său medieval s-a separat de
restul Rusiei, în urma invaziei tătare.[4] În limba ucraineană kraina înseamnă "țară".

Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Ucrainei.
Preistorie și istorie antică[modificare | modificare sursă]
Cele mai vechi așezări umane de pe teritoriul Ucrainei datează din preajma anului
4500 î.Hr., perioada de înflorire a culturii Cucuteni, din neolitic, într-o arie largă ce
acoperă părți din Ucraina de astăzi, precum și întreaga regiune Nipru-Nistru. În
timpul epocii fierului, teritoriul a fost locuit de cimerieni, sciți și sarmați.[5] Între 700 î.Hr.
și 200 î.Hr. a făcut parte din Sciția. Mai târziu, au fost fondate
colonii grecești, romane și bizantine, cum ar fi Tyras, Olbia și Hermonassa, începând cu
secolul al VI-lea î.Hr., pe malul nord-estic al Mării Negre, și care au înflorit până în
secolul al VI-lea d.Hr.. În secolul al VII-lea, estul Ucrainei a făcut parte din statul
bulgarilor. La sfârșitul acelui secol, majoritatea triburilor bulgare au migrat în diferite
direcții, iar teritoriul locuit de ele a căzut în mâinile hazarilor.
Epoca de Aur a Kievului[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Rusia Kieveană.

Hartă a Rusiei Kievene în secolul al XI-lea. În timpul Epocii de Aur a Kievului, teritoriul Rusiei Kievene ocupa
mare parte din Ucraina de astăzi, precum și vestul Rusiei, Belarusului și estul Poloniei.

În secolul al IX-lea, mare parte din Ucraina de astăzi era populată de ruși, care
formaseră statul numit astăzi Rusia Kieveană. În secolele al X-lea și al XI-lea, acest stat
a devenit cel mai mare și mai puternic din Europa.[6] În secolele care au urmat, acesta a
pus bazele identității naționale a ucrainenilor, precum și ale identităților altor popoare
slave răsăritene.[7] Kiev, capitala Ucrainei moderne, a devenit cel mai important oraș al
Rusiei. Conform Cronicii lui Nestor, elita rusă era constituită, inițial,
din varegii din Scandinavia. Varegii au fost, ulterior, asimilați de populația slavă locală și
au devenit parte din prima dinastie rusă, dinastia Rurik.[7] Rusia Kieveană era compusă
din câteva cnezate (principate) guvernate de cnejii înrudiți din dinastia Rurik. Cnezatul
Kievului, cel mai prestigios și influent din toate principatele, a devenit subiectul
rivalităților între rurikizi, fiind premiul cel mai de preț în lupta lor pentru putere.
Epoca de Aur a Rusiei Kievene a început cu domnia lui Vladimir cel
Mare (Volodîmîr, 980–1014), care a îndreptat Rusia spre creștinismul bizantin. În timpul
domniei fiului acestuia, Iaroslav cel Înțelept (1019–1054), Rusia Kieveană a atins
apogeul dezvoltării culturale și al forței militare.[7] Aceasta a fost urmată de
fragmentarea progresivă a statului, importanța puterilor regionale crescând din nou.
După o ultimă revigorare, în timpul domniilor lui Vladimir Monomah (1113–1125) și a
fiului său Mstislav (1125–1132), Rusia Kieveană s-a divizat în principate separate.
Invazia mongolă din secolul al XIII-lea a devastat Rusia Kieveană, Kievul fiind complet
distrus în 1240.[8] Pe teritoriul Ucrainei de azi, Rusia Kieveană a fost urmată de
principatele Halici și Volînia, care au fost unite, ulterior, sub numele de Halici-Volînia.
Dominația străină[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Marele Ducat al Lituaniei, Uniunea statală polono-lituaniană și Imperiul Rus.

În secolele ce au urmat invaziei mongole, mare parte din Ucraina a fost controlată de Lituania (din secolul al
XIV-lea) și, după Uniunea de la Lublin (1569), de Polonia, după cum se vede în această hartă a Uniunii
Polono-Lituaniene din 1619.

"Răspunsul Cazacilor Zaporojeni către Sultanul Mehmed al IV-lea al  Imperiului Otoman." Pictură de Ilia

Repin din 1880-1891.

La jumătatea secolului al XIV-lea, Halici-Volînia a fost supusă regelui polon Casimir cel

Mare, iar centrul fostei Rusii Kievene, inclusiv Kievul, a fost preluat de Marele Ducat al
Lituaniei, după Bătălia de pe Râul Irpen. În urma Uniunii de la Krevo din 1386, o uniune
dinastică între Polonia și Lituania, mare parte din teritoriul Ucrainei de azi a fost
controlat de nobilii lituanieni rutenizați, în contextul apartenenței de Marele Ducat al
Lituaniei. În acest moment, termenii de Rutenia și ruteni au devenit folosiți pe scară mai
largă pentru a denumi regiunile marginei (ocraina în limba slavă) de Est a Poloniei
(Ucraina nu exista ca stat) și oamenii ce le locuiau, ca versiuni latinizate ale cuvântului
"rus'" (ex. "rusini").[9]
După 1569, Uniunea de la Lublin a format Uniunea statală polono-lituaniană. Mulți
membri ai claselor superioare rutene s-au convertit la catolicism, devenind confundabili
cu nobilii poloni.[10] Astfel, mulți dintre țăranii de rând, lipsiți de protectorii lor din rândurile
nobilimii rutene, au recurs la protecția cazacilor, care rămăseseră permanent ortodocși
și aveau tendința de a recurge la violență împotriva celor percepuți de ei ca dușmani, în
particular, împotriva statului polon și reprezentanților acestuia.[11]
La jumătatea secolului al XVII-lea, a fost înființat un cvasistat militar căzăcesc de către
cazacii de la Nipru, locuit și de țăranii ruteni care fugeau de iobăgie.[12] Polonia nu
controla foarte bine acest teritoriu, dar cazacii erau o forță utilă în luptele
împotriva turcilor și, în unele momente, cele două state erau aliate în campanii militare.
[13]
 Totuși, continuarea iobăgirii țăranilor de către nobilimea polonă și, mai important,
suprimarea Bisericii Ortodoxe i-au împins pe cazaci departe de Polonia.[13] Aspirațiile lor
erau de a avea reprezentare în Seimul polon, recunoaștere a tradițiilor ortodoxe și
creșterea treptată a prezenței cazacilor în armată. Aceste aspirații au fost refuzate, cu
vehemență, de regii poloni. În cele din urmă, cazacii s-au aliat cu Rusia ortodoxă și cu
hoardele tătare (păgâne), decizie ce a condus, mai târziu, la decăderea statului polono-
lituanian[12] și la păstrarea creștinismului ortodox în Ucraina.[14]
Hatmanatul Căzăcesc[modificare | modificare sursă]
În 1648 Bohdan Hmelnițki a condus cea mai mare răscoală căzăcească împotriva
Uniunii Polono-Lituaniene și împotriva regelui polon Ioan Cazimir al II-lea.[15] Teritoriul
de pe malul stâng al Niprului a fost integrat în Rusia, sub forma Hatmanatului Cazac, în
urma Tratatului de la Pereiaslav, din 1654, și a războiului ruso-polonez ce i-a urmat.
După împărțirile Poloniei de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (1772, 1793, 1795)
între Prusia, Austria Habsburgică și Rusia, Galiția a fost preluată de Austria, iar restul
hatmanatului cazac a fost incorporat în Imperiul Rus.
După moartea lui Hmelnițki, hatmanatul căzăcesc decade. Fiul lui Bogdan, Iuri, a fost
numit succesor, dar el nu a fost la fel de înțelept ca tatăl său. După domnii fără sens,
"ruina" hatmanatului căzăcesc este eliminată de Ivan Mazepa. Hatmanatul a înflorit în
timpul domniei sale, în domeniul artistic, în special. Stilul arhitectural dezvoltat în timpul
mandatului său a fost numit „barocul ucrainean”. Izbucnind Marele Război
Nordic dintre Rusia și Suedia, el rupe alianța cazacilor ucraineni cu rușii, aliindu-se cu
Suedia. Victoria rușilor a pus capăt visului de independență al lui Mazepa,
independență pe care o promiseseră suedezii, în schimbul ajutorului acordat de cazaci.
După moartea lui Kirilo Rozumovski, ultimul hatman, teritoriul căzăcesc (nu exista
noțiunea de "Ucraina" ca stat. Exista doar "Ocraina" sau "margine" a Poloniei sau a
Rusiei) intră sub stăpânirea rusă.
Ucraina rusă[modificare | modificare sursă]
În ciuda promisiunilor de autonomie a Hatmanatului căzăcesc (Galiția trecuse la
Imperiul Habsburgic) făcute cu ocazia Tratatului de la Pereiaslav, cazacii și rutenii
(rămași în stânga Niprului) nu au primit niciodată libertățile și autonomia pe care le
așteptau de la Imperiul Rus. Totuși, în cadrul imperiului, cazacii și rutenii au ajuns să
ocupe funcții înalte în administrația de stat rusească și în Biserica Ortodoxă Rusă.
Mai târziu, regimul țarist a dus o politică de rusificare a teritoriilor căzăcești și rutene,
suprimând folosirea dialectelor căzăcești și rutene (rusine) în tipărituri și în public (nu a
existat noțiunea de limbă "ucraineană" în sec. XVII-XIX).[16]
Primul Război Mondial și Revoluția Rusă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Războiul de Independență al Ucrainei.
Vezi și: Ucraina în timpul Primului Război Mondial, Războiul Civil Rus și Ucraina după
Revoluția Rusă.
Rutenii, rusinii și cazacii au intrat în Primul Război Mondial atât de partea Puterilor
Centrale (rutenii și rusinii din Galiția și Bucovina), sub Austria, cât și de
partea Antantei (cazacii), sub Rusia. În timpul războiului, autoritățile austro-ungare au
format Legiunea Ucraineană (galițiană) (apar pentru prima oară noțiunile de "ucrainean"
și "ucraineană" la inițiativa contelui Stadion - șeful serviciilor secrete austro-ungare din
anii 1890-1916), alături de Legiunile Poloneze, pentru a lupta împotriva Imperiului Rus.
Aceste legiuni au stat la baza armatei polone interbelice și a armatei galițiene
ucrainene ce a luptat împotriva bolșevicilor în perioada imediat următoare Primului
Război Mondial (1919–23). Cei suspectați de sentimente filo-ruse, în Austria, au fost
tratați dur. Până la 5.000 de susținători ai Imperiului Rus din Galiția au fost închiși în
lagărele de prizonieri de la Talerhof, Styria, și în fortăreața Terezín (astăzi în Cehia).[17]

Soldați ai Armatei Populare Ucrainene

Odată cu prăbușirea imperiilor rus și austro-ungar, în urma Primului Război Mondial și

al Revoluției Ruse, a apărut o mișcare națională ucraineană pentru independență. În
perioada 1917–20, au apărut câteva state ucrainene: Republica Populară
Ucraineană, Hatmanatul, Directoratul și Republica Sovietică Socialistă
Ucraineană (probolșevică), state ce au ocupat teritorii din fostul Imperiu Rus; de
asemenea, pe fostul teritoriu austro-ungar s-a format Republica Populară Vest-
Ucraineană. În mijlocul Războiului Civil Rus, s-a dezvoltat și o mișcare anarhistă
ucraineană, numită Armata Neagră, condusă de Nestor Mahno.[18] Totuși, în urma
înfrângerii Ucrainei de Vest în Războiul Polono-Ucrainean, urmat de eșecul invaziei
polone respinse de forțele ruse și ucrainene pro-sovietice, Ucraina n-a putut să se
unifice și să-și câștige independența (chiar în acest text se arată că existau mai multe
republici ucrainene în perioada 1918-1920). În urma Păcii de la Riga, tratat semnat de
Rusia Sovietică, Ucraina Sovietică și Polonia, vestul Ucrainei de azi (atunci nu exista un
stat ucrainean unificat) a fost împărțit și încorporat în Polonia, iar părțile centrale și
estice au format RSS Ucraineană, în martie 1919, care a devenit, ulterior, republică
fondatoare a URSS, în decembrie 1922.[19]
Ucraina Sovietică Interbelică[modificare | modificare sursă]
Revoluția care a adus la putere guvernul sovietic a devastat Ucraina. 1,5 milioane de
oameni au murit și sute de mii și-au pierdut casele în urma conflictelor. În condițiile
acestea, guvernul sovietic a rămas flexibil în anii 1920.[20] Astfel, cultura și limba
ucraineană au avut o perioadă de reviriment, iar ucrainizarea a devenit o implementare
locală a politicii sovietice de korenizație (adică indigenizare).[19] Bolșevicii au introdus și
asistența medicală universală, educație și asistență socială.[21] Drepturile femeilor au
fost recunoscute iar noile legi au căutat eliminarea vechilor inegalități.[22] Majoritatea
acestor politici au fost anulate, însă, până la începutul anilor 1930, după ce Iosif
Stalin și-a consolidat, progresiv, puterea, devenind liderul de facto al Partidului
Comunist și dictator al Uniunii Sovietice.

Hidrocentrala DniproGES în construcție, pe la 1930

Începând cu sfârșitul anilor 1920, Ucraina a fost implicată în proiectele de industrializare

a URSS, iar producția industrială a țării a crescut de patru ori în anii 1930.[19] Totuși,
industrializarea a avut costuri enorme pentru țărănime, care fusese, din punct de vedere
demografic, baza națiunii ucrainene. Pentru a satisface nevoia crescândă de hrană și
pentru a finanța industrializarea, Stalin a instituit o politică de colectivizare a agriculturii,
statul confiscând pământurile și animalele țăranilor și comasându-le în ferme colective,
aceste politici fiind aplicate cu ajutorul armatei și a poliției secrete.[19] Cei care au opus
rezistență au fost arestați și deportați. Asupra țăranilor au fost impuse cote de producție
din ce în ce mai mari. Colectivizarea a avut un efect devastator asupra productivității
agricole. Întrucât membrii fermelor colective nu aveau dreptul de a primi din produsul
muncii lor până când nu se îndeplinea planul, în Uniunea Sovietică s-a răspândit
foametea. În 1932–33, milioane de oameni au murit de foame în ceea ce astăzi se
cunoaște sub numele de Holodomor. Nu există încă un consens între istorici în ceea ce
privește faptul dacă această foamete artificială poate fi denumită genocid, dar Rada
Supremă a Ucrainei și mai multe alte țări îl consideră un genocid al poporului ucrainean.
[c]

Perioadele industrializării și a Holodomorului au coincis și cu politica sovietică agresivă

împotriva elitelor culturale și politice naționale adesea acuzate de "deviaționism
naționalist". Două valuri de represiune politică și persecuții din URSS (1929–34 și
1936–38) au avut ca rezultat uciderea a 681.692 oameni; printre aceștia se numărau și
80% din membrii elitei culturale ucrainene și trei sferturi din toți ofițerii de rang înalt
ai Armatei Roșii.[19]
Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Frontul de Răsărit (al Doilea Război Mondial).
Soldați sovietici pregătind plute pentru traversarea Niprului (pe semn scrie "Către Kiev!") în Bătălia Niprului din
1943

În urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, trupele germane și sovietice și-au

împărțit teritoriul Poloniei. Astfel, Galiția și Volînia, au fost alipite la URSS (Ucraina
exista doar ca o republică socialistă autonomă în cadrul federației comuniste numită
URSS). Unificarea reușită de Ucraina pentru prima oară în istoria sa, în 1992, a fost un
eveniment decisiv în istoria acestei țări.[23][24]
După capitularea Franței în fața Germaniei, România a fost forțată de URSS să
cedeze Basarabia și nordul Bucovinei, în urma Tratatului încheiat de Hitler și Stalin la
23 august 1939, ale cărui consecințe au fost declarate nule de comunitatea
internațională, inclusiv de Rusia, în prezent. RSS Ucraineană a primit de la Stalin nordul
și sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, și Ținutul Herța, teritorii ocupate de agresorul
sovietic, care n-au aparținut niciodată și nu-i aparțin Ucrainei (în urma nulității
protocolului secret Ribbentrop/Molotov). În schimb, vestul fostei Republici Autonome
Moldovenești (actuala Republică Transnistreană) a fost alipit de Stalin nou-createi RSS
Moldovenești. Anexările teritoriale abuzive ale URSS au fost recunoscute de tratatele
de pace din 1947. În prezent, în urma recunoașterii, inclusiv de Duma de Stat a Rusiei,
nulității Pactului Hitler-Stalin (cunoscut ca Pactul Ribbentrop-Molotov), efectele
tratatelor din 1947 sunt nule de drept. Ca urmare, Germania s-a reunificat, Țările Baltice
și-au câștigat independența. Ca urmare a precedentului creat, Tratatul din 1947 s-a
dovedit caduc, urmând ca și teritoriile ocupate de fosta URSS (Rusia și Ucraina
sovietice) să revină la Patria mamă România (evident parțial, căci procesele de
rusificare și ucrainizare au schimbat profund structura etnică a populației din aceste
teritorii cu consecințe devastatoare în plan social)
Armatele germane au invadat URSS în 22 iunie 1941. Armatele Axei au avansat rapid,
în pofida eforturilor disperate ale Armatei Roșii. Peste 600.000 de soldați sovietici au
fost uciși sau au căzut prizonieri în bătălia de la Kiev.[25][26] Deși marea majoritate a
ucrainenilor au luptat de partea Armatei Roșii și a rezistenței sovietice,[27] unii naționaliști
ucraineni au creat o formațiune antisovietică în Galiția, Armata Insurecțională
Ucraineană (1942), care s-a unit cu forțele naziste. În total, numărul ucrainenilor care au
luptat în armata sovietică este estimat a fi între 4,5 milioane[27] și 7 milioane.[28] Gherilele
prosovietice din Ucraina sunt estimate la 47.800, la începutul ocupației, și 500.000 în
1944; aproximativ 48% dintre aceștia erau etnici ucraineni.[29]
Inițial, germanii au fost primiți ca eliberatori de unii ucraineni din vest, adică din teritoriile
anexate de URSS în 1939 și 1940. Dar administrațiile teritoriilor ocupate nu au făcut
prea multe încercări de a exploata nemulțumirile ucrainenilor față de politicile staliniste.
[30]
 În schimb, naziștii au păstrat sistemul fermelor colective, au dus politici sistematice
de exterminare a evreilor, au deportat oameni în Germania pentru muncă și au început
o politică de depopulare a Ucrainei pentru a o pregăti în vederea colonizării.[30] În aceste
condiții, în mare parte, cei rămași în teritoriul ocupat s-au opus, activ sau pasiv,
naziștilor.
Pierderile totale de populație suferite de Ucraina în timpul războiului sunt estimate a fi
între cinci și opt milioane,[31][32] inclusiv peste o jumătate de milion de evrei uciși
de Einsatzgruppen, uneori, cu ajutorul colaboratorilor locali. Din 8,7 milioane de soldați
sovietici care au murit în luptele contra naziștilor,[33][34][35] 1,4 milioane erau
etnici ucraineni.[33][35]
După război[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, Istoria Uniunii Sovietice și Istoria
Uniunii Sovietice (1985-1991).

Serghei Koroliov și Valentin Glushko

Republica a fost grav afectată de război și a fost nevoie de eforturi semnificative pentru
a își reveni. Peste 700 de orașe și 28.000 de sate au fost distruse.[36] Situația a fost
înrăutățită de o foamete cumplită, în 1946–47, cauzată de secetă.[37]
Rezistența antisovietică a continuat mulți ani după război, mai ales în vestul Ucrainei,
teritorii proaspăt ocupate de URSS, dar și în alte regiuni.[38] Armata Ucraineană
Insurgentă a continuat să lupte împotriva URSS până în anii 1950, folosind tactici de
gherilă.[39][40]
În urma morții lui Stalin, în 1953, Nikita Hrușciov a devenit noul lider al URSS. În calitate
de fost Prim Secretar al Partidului Comunist din RSS Ucraineană, în perioada 1938-49,
Hrușciov cunoștea, în detaliu republica și, după preluarea puterii la nivelul uniunii, a pus
accent pe prietenia dintre popoarele rus și ucrainean. În 1954, aniversarea a 300 de ani
de la Tratatul de la Pereiaslav a fost sărbătorită cu fast, și în acel an, Crimeea a fost
transferată de la RSFS Rusă la RSS Ucraineană.[41]
Până în anii 1950, republica a depășit nivelul de producție industrială dinainte de război.
[42]
 De asemenea, a devenit un important centru al producției sovietice de armament și
al cercetării științifice. Acest rol important a avut drept consecință obținerea unei
influențe majore de către elita locală. Mulți membri ai conducerii sovietice proveneau din
Ucraina, cel mai de seamă fiind Leonid Brejnev, care l-a înlăturat pe Hrușciov și a
devenit lider al Uniunii, între 1964 și 1982, precum și numeroși sportivi, artiști și oameni
de știință sovietici.
La 26 aprilie 1986, un reactor al Centralei Nucleare de la Cernobîl a explodat, având ca
rezultat dezastrul de la Cernobîl, cel mai grav accident nuclear din istorie.[43][44] La
momentul accidentului, șapte milioane de persoane locuiau în regiunile contaminate,
din care 2,2 milioane în Ucraina.[45] După accident, un nou oraș, Slavutici, a fost
construit în afara zonei de excluziune pentru a găzdui și susține angajații centralei, care
a fost închisă în 2000. Aproximativ 150.000 de oameni au fost evacuați din zona
contaminată, iar 300.000–600.000 au luat parte la curățenie. Până în anul 2000, 4.000
de copii ucraineni au fost diagnosticați cu cancer la tiroidă cauzat de radiațiile emanate
în timpul accidentului.[46]
Independența[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Războiul ruso-ucrainean (din 2014), Anexarea Crimeii de către
Federația Rusă, Teritoriile Ucrainei ocupate temporar, Criza ruso-ucraineană (2021-
2022) și Invazia Rusiei în Ucraina (2022).

Euromaidan, Decembrie 2013

Republica Populară Donețk, aprilie 2015

La 16 iulie 1990, noul parlament a adoptat Declarația Suveranității de Stat a Ucrainei.

[47]
 Declarația stabilea principiile de autodeterminare a națiunii ucrainene, democrație,
independență politică și economică, și prioritatea legii ucrainene pe teritoriul ucrainean
în fața legii sovietice. Cu o lună în urmă, o declarație similară fusese adoptată de
parlamentul RSFS Ruse. Aceasta a dus la o perioadă de confruntări între autoritățile
sovietice centrale și cele republicane. În august 1991, liderii conservatori comuniști ai
URSS au încercat un puci pentru înlăturarea de la putere a lui Gorbaciov și restaurarea
puterii Partidului Comunist. După eșecul tentativei, la 24 august 1991, parlamentul
ucrainean a adoptat Declarația de Independență, în care Ucraina era declarată stat
democratic și independent.[48] Un referendum și primele alegeri prezidențiale au avut loc
la 1 decembrie 1991. În acea zi, peste 92% din ucraineni și-au exprimat susținerea
pentru independență și l-au ales pe președintele parlamentului, Leonid Kravciuk, ca
președinte al țării. La întâlnirea de la Brest (Belarus), din 8 decembrie, și apoi la
întâlnirea de la Alma Ata, din 21 decembrie, liderii Belarusului, Rusiei, și Ucrainei, au
dizolvat, oficial, Uniunea Sovietică și au format Comunitatea Statelor
Independente (CSI).[49]
Ucraina a fost, inițial, văzută ca o republică cu condiții economice favorabile, în
comparație cu celelalte regiuni ale fostei URSS.[50] Totuși, țara a suferit o scădere
economică mai profundă decât alte foste republici sovietice. În timpul recesiunii, între
1991 și 1999, Ucraina a pierdut 60% din PIB [51][52] și a suferit o inflație de ordinul zecilor
de mii de procente.[53] Nemulțumiți de situația economică, dar și de criminalitate
și corupție, ucrainenii au protestat și au organizat greve.[54]
Economia ucraineană s-a stabilizat până la sfârșitul anilor 1990. O nouă
monedă, grivna, a fost introdusă în 1996. Începând cu anul 2000, țara a avut o creștere
economică medie de 6% pe an.[55][56] O nouă Constituție a Ucrainei a fost adoptată în
1996, ceea ce a transformat Ucraina într-o republică semi-prezidențială.
Președintele Leonid Kucima a fost, însă, criticat de adversari pentru că a concentrat
prea multă putere în funcția prezidențială, pentru corupție, transferul proprietății publice
în mâinile unei oligarhii loiale lui, descurajarea libertății de exprimare și fraudă
electorală.[57] În 2004, Viktor Ianukovici, pe atunci prim-ministru, a fost declarat
câștigător al alegerilor prezidențiale, care au fost fraudate masiv, după cum a constatat
și Curtea Supremă de Justiție a Ucrainei.[58] Rezultatele au cauzat nemulțumiri și
demonstrații în favoarea candidatului opoziției, Viktor Iușcenko, care a contestat
rezultatele și a condus Revoluția Portocalie. În urma repetării alegerilor, Viktor Iușcenko
a devenit președinte și Iulia Timoșenko prim-ministru, iar Viktor Ianukovici a rămas în
opoziție.[59]
La 24 februarie 2022, criza ruso-ucraineană a evoluat în invazia trupelor militare ruse în
Ucraina.

Geografia[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Geografia Ucrainei.

Harta fizică a Ucrainei

Regiunile istorice ale actualei Ucraine

Evoluția teritorială a Ucrainei moderne

Cu o suprafață de 603.700 km² și cu o ieșire la mare în lungime de 2.782 km, Ucraina

este a patruzeci și patra țară din lume ca suprafață. Este a treia țară din Europa ca
suprafață, după Rusia europeană.[6]
La nord, Ucraina se învecinează cu Bielorusia și Rusia, aceasta din urmă fiindu-i vecină
și la est. La vest, Ucraina se învecinează cu Polonia, Slovacia și Ungaria. La sud-vest,
are granițe cu România pe Tisa în Maramureș, în Bucovina, și mai la sud pe Dunăre și
în Delta Dunării, pe Brațul Chilia; între aceste două porțiuni, vecina Ucrainei
este Moldova. Ucraina are, așadar, șapte vecini, dintre care patru în Uniunea
Europeană.
Peisajul ucrainean este compus, mai ales, din câmpii fertile (sau stepe) și podișuri,
traversate de fluvii cum ar fi Niprul, Donețul, Nistrul și Bugul de Sud, care curg spre sud,
vărsându-se în Marea Neagră și în Marea Azov. Singurii munți din țară sunt Munții
Carpați, aflați în vest, cel mai înalt punct fiind vârful Hovârla la 2.061 m, și Munții
Crimeii în peninsula Crimeea, în sudul extrem, de-a lungul coastei.[60]
Ucraina are o climă temperat-continentală, cu influențe mediteraneene pe coasta din
sudul Crimeei. Precipitațiile sunt distribuite disproporționat, fiind mai abundente în vest
și nord și mai sărace în est și sud-est. Vestul Ucrainei primește aproximativ 1.200 mm
de precipitații anual, în timp ce Crimeea primește aproximativ 400 mm anual. Iernile
sunt mai blânde la țărmul Mării Negre, dar mai reci în interiorul continentului.
Temperaturile medii anuale sunt în intervalul 5,5–7 °C în nord, și 11–13 °C în sud[61].
Regiunile istorice sunt de la vest spre est : Volînia, Galiția, Rutenia, Podolia Bucovina
de nord, părți
din Basarabia, Herța, Bugeacul, Edisanul, Taurida, Crimeea, Zaporojia și Meotida (acea
sta din urmă denumită de sovietici : Donbass).

Politică și organizare[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Politica Ucrainei, Alegeri în Ucraina și Alegeri prezidențiale în
Ucraina, 2004.
Șeful de stat, Volodîmîr Zelenski; și șeful guvernului, Denîs Șmîhal

Ucraina este o republică guvernată după un sistem semiprezidențial. Președintele este

ales prin vot popular direct pentru un mandat de cinci ani.[62]
Puterea legislativă este reprezentată de un parlament unicameral cu 450 de membri,
numit Verhovna Rada.[63] Parlamentul este responsabil de formarea Cabinetului de
Miniștri, condus de Primul Ministru.[64]
Legile, actele parlamentului și cabinetului, decretele prezidențiale și actele
Parlamentului Crimeei pot fi abrogate de Curtea Constituțională, dacă încalcă
Constituția Ucrainei. Alte acte normative sunt și ele supuse verificărilor juridice. Curtea
Supremă este instanța judecătorească supremă. Oficial, este garantată autonomia
locală. Consiliile locale și primarii sunt aleși prin vot și exercită control asupra bugetelor
locale. Liderii administrațiilor regionale sunt numiți de președinte.
În Ucraina activează un număr mare de partide politice, dintre care multe au foarte
puțini membri și nu sunt de notorietate. Partidele mici se reunesc adesea în coaliții largi
pentru a participa la alegerile parlamentare.
Armata[modificare | modificare sursă]

Soldați ai armatei ucrainene într-un BTR-80, în Irak

După prăbușirea Uniunii Sovietice, Ucraina a moștenit o forță militară de 780.000 de

oameni pe teritoriul său, echipată cu al treilea arsenal nuclear ca dimensiune din lume.
[65][66]
 În mai 1992, Ucraina a semnat Tratatul pentru Reducerea Armelor
Strategice (START) prin care a acceptat să cedeze Rusiei toate armele nucleare pentru
a fi distruse și să se alăture Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare ca stat fără
arme nucleare. Ucraina a ratificat tratatul în 1994 și, până în 1996, a renunțat complet la
armamentul nuclear.[65] Armata Ucrainei este a doua ca efectiv din Europa, după cea
rusă.[67]
Ucraina a făcut progrese și în sensul reducerii armelor convenționale. A semnat Tratatul
Forțelor Armate Convenționale din Europa, care cere reducerea efectivului de tancuri,
artilerie și blindate. Țara plănuiește să renunțe la stagiul militar obligatoriu, pentru a
trece la o armată profesionistă până în 2011.[68]
Ucraina joacă un rol și în operațiunile de menținere a păcii. Trupe ucrainene sunt
desfășurate în Kosovo ca parte a unui batalion polono-ucrainean.[69] O unitate
ucraineană a fost desfășurată în Liban, sub egida ONU, pentru aplicarea acordurilor de
încetare a focului. De asemenea, un batalion ucrainean a fost prezent în Sierra Leone.
În 2003–05, o unitate ucraineană a luptat în Irak, în cadrul Forței Multinaționale din Irak,
sub comandă poloneză. Numărul total al soldaților ucraineni activi în teatrele de
operațiuni din lume este de 562.[70]
În urma obținerii independenței, Ucraina s-a declarat stat neutru.[71] Țara a avut un
parteneriat militar limitat cu Rusia și alte țări CSI și un parteneriat cu NATO, din 1994.
În anii 2000, guvernul a înclinat din ce în ce mai mult către NATO, și cooperarea cu
Alianța Nord-Atlantică a fost reglementată prin Planul de Acțiune NATO-Ucraina semnat
în 2002. Ulterior, s-a convenit ca chestiunea aderării la NATO să fie stabilită în urma
unui referendum național.[68]

Împărțire administrativă[modificare | modificare sursă]

Articol principal: împărțirea administrativă a Ucrainei.

Împărțirea administrativă a Ucrainei

Liov - mai mare și cel mai important oraș din vestul Ucrainei
Cernăuți

Ucraina este subdivizată în 24 de regiuni (oblasti, singular - oblast adică raioane ), 1

republică autonomă (avtomna respublica) în Crimeea, două municipii (mista, singular
- misto) cu statut de regiune și 494 de raioane.
 Cercasî  Luhansk
 Cernăuți  Mîkolaiv
 Cernihiv  Odesa
 Dniepropetrovsk  Poltava
 Donețk  Republica Autonomă Crimeea
 Harkiv  Rivne
 Herson  Sevastopol
 Hmelnițki  Sumî
 Ivano-Frankivsk  Tarnopol
 Jitomir  Vinița
 Kirovograd  Volîn
 Kiev (municipiu)  Transcarpatia
 Kiev (regiune)  Zaporoje
 Livov

Ucraina are 176 de orașe de subordonare regională (обласного значення) și 279 de

orașe de subordonare raională (районного значення). În plus, mai există 886 de
așezări de tip urban (селищ міського типу) și 28.552 de localități rurale, din care 27197
comune (сільські ради) și 1365 sate fără administrație proprie (селищні ради).

Economia[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Economia Ucrainei.
Kiev - cel mai important centru industrial și comercial al țării.

În perioada sovietică, economia ucraineană era a doua ca mărime din URSS,

reprezentând o importantă componentă industrială și agricolă a economiei planificate a
uniunii.[6] În urma prăbușirii sistemului sovietic, țara a trecut de la economia planificată la
o economie de piață. Tranziția a fost dificilă pentru majoritatea populației, care a căzut
în sărăcie. Economia Ucrainei a scăzut puternic în anii de după prăbușirea URSS. Viața
de zi cu zi a ucraineanului de rând era grea. Un număr semnificativ de cetățeni din
regiunile rurale ale țării au supraviețuit doar hrănindu-se cu ceea ce cultivau pe
pământurile lor, lucrând în câte două locuri de muncă și obținând bunurile de strictă
necesitate prin schimburi în natură.[72]
În 1991 guvernul a liberalizat majoritatea prețurilor pentru a combate penuria, dar nu a
reușit să rezolve problema. În același timp, guvernul a continuat să subvenționeze
sectoarele de stat din industrie și agricultură prin emisii monetare fără acoperire.
Politica monetară lejeră de la începutul anilor 1990 a dus inflația la nivele foarte mari.
Ucraina deține recordul mondial de inflație pe un an calendaristic, pentru inflația din
1993.[73] Cei care trăiau pe baza unui venit fix au suferit cel mai mult.[19] Prețurile s-au
stabilizat doar după introducerea noii monede, grivna, în 1996.

Un avion Antonov An-148 de fabricație ucraineană

Țara a implementat foarte lent reformele structurale. După obținerea independenței,

guvernul a elaborat un cadru legal pentru privatizare. Totuși, rezistența la reformă din
cadrul guvernului, ca și cea venită din partea unei părți semnificative a populației, a
blocat eforturile de reformă. Un număr mare de întreprinderi de stat au fost scutite de
privatizare. Între timp, până în 1999, producția a scăzut la mai puțin de 40% din nivelul
anului 1991,[74] dar și-a revenit, atingând din nou nivelul respectiv până în anul 2006.[51]
PIB-ul (PPP) Ucrainei din 2007, calculat de FMI, este pe locul 29 în lume, cu o valoare
estimată de 399,866 miliarde de dolari.[51] PIB-ul nominal (în dolari americani, calculat la
rata de schimb a pieței) a fost de 140,5 miliarde de dolari, al 41-lea din lume.[6] Până în
decembrie 2007 salariul mediu nominal în Ucraina a atins 1.774 grivne pe lună.[75] În
ciuda faptului că a rămas în urma țărilor vecine central-europene, creșterea anuală a
salariului mediu în termeni reali este de 20% pentru perioada 2001–2006.[76]
La începutul anilor 2000 economia a arătat o puternică creștere bazată pe export, de 5
până la 10%, producția industrială crescând cu mai mult de 10% pe an.[77] Ucraina
produce aproape toate tipurile de vehicule de transport și nave spațiale.
Avioanele Antonov și camioanele KrAZ sunt exportate în multe țări.
Majoritatea exporturilor Ucrainei sunt îndreptate spre țările Uniunii Europene și
ale Comunității Statelor Independente.[78] De la independență, Ucraina și-a păstrat
propria agenție spațială, Agenția Spațială Națională a Ucrainei. Primul astronaut care a
ieșit în spațiu din partea Ucrainei a fost Leonid Kadeniuk la 13 mai 1997. Ucraina a
devenit participant activ în explorarea științifică a spațiului. Între 1991 și 2007, au fost
lansați șase sateliți și 101 vehicule spațiale ucrainene, această țară continuând să
proiecteze nave spațiale.[79]

Autobuz electric Electron E19101

Ucraina își importă majoritatea resurselor de energie, în special petrolul și gazele

naturale, și depinde în mare măsură de Rusia ca furnizor de energie. În timp ce 23% din
gazele naturale din Ucraina provin din surse interne, aproximativ 36% provin din Rusia
iar restul de 42% din Asia Centrală, prin rute de tranzit controlate de Rusia. În același
timp, 84% din gazul rusesc este livrat în Europa de Vest prin Ucraina.[80]
Banca Mondială a clasificat Ucraina ca un stat cu venit mediu.[81] Printre problemele
semnificative se numără infrastructura și transportul
subdezvoltate, corupția și birocrația. În 2007, bursa ucraineană de acțiuni a înregistrat a
doua creștere din lume cu 130 de procente.[82] Conform CIA, în 2006 capitalizarea
bursei de acțiuni a Ucrainei a fost de 42,87 miliarde de dolari.[6] Printre sectoarele în
creștere ale economiei ucrainene se numără piața IT, care le-a depășit pe toate cele din
celelalte țări central- și est-europene în 2007, crescând cu aproximativ 40 de procente.
[83]
Industria auto[modificare | modificare sursă]
Numărul total de mașini înmatriculate în Ucraina depășește 6 milioane de unități[84][85]. În
anul 2008, vânzările de mașini noi au fost de 623.000 de unități, în creștere cu aproape
15% față de anul 2007[84]. În Ucraina activează patru producători auto[84]. Cel mai
important este Zaporozhye (ZAZ), care produce autovehicule low-cost[84]. Uzina a
încheiat un parteneriat cu General Motors și produce mașini sub brandurile Opel,
Chevrolet și Daewoo[84]. Electrontrans este producător ucrainean de tramvaie,
troleibuze, autobuze electrice, unități și piese de schimb.

Cultura[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cultura Ucrainei.

Ouă încondeiate (pîsankî) din Volînia

Obiceiurile ucrainene sunt puternic influențate de creștinism, religia cu cei mai mulți
practicanți în țară.[86] Rolurile sexelor tind să fie și ele repartizate în manieră tradițională,
bunicii jucând un rol mai mare în educația copiilor decât în țările occidentale.[87] Cultura
ucraineană a fost influențată și de vecinii de la vest și de la est ai țării, fapt ce se
reflectă în artele plastice, arhitectură și muzică.
Epoca comunistă a avut un efect puternic asupra artelor.[88] În 1932, Stalin a
impus realismul socialist ca politică de stat în Uniunea Sovietică, promulgând decretul
"pentru reconstrucția organizațiilor artistice și literare". Această manieră controlată de
stat a inhibat în mare măsură creațiile originale. În timpul anii 1980, a fost introdusă
politica glasnost (deschiderea) și artiștii sovietici au fost mai liberi să se exprime.[89]
Tradiția vopsirii ouălor de Paști, cunoscute sub numele de pîsankî, datează de multă
vreme în Ucraina. Pe ouă se desenează cu ceară pentru a se realiza formele; apoi, se
aplică vopseaua pentru a le colora, aceasta neacoperind părțile trasate cu ceară. După
ce se vopsește oul, se înlătură ceara, lăsând doar formele colorate. Această tradiție
este mai veche de o mie de ani, dinaintea apariției creștinismului în Ucraina.[90]
Bucătăria tradițională ucraineană se bazează pe carne de pui, porc, vită, pește și
ciuperci. De asemenea, ucrainenii mănâncă mulți cartofi, cereale și legume proaspete și
murate. Printre mâncărurile tradiționale ucrainene se numără varenîkî (găluște fierte cu
ciuperci, cartofi, varză, brânză sau cireșe), borș și holubțî (un fel de sarmale umplute cu
orez, morcovi și carne). Printre specialitățile ucrainene se numără și puiul
Kiev și prăjitura Kiev. Băuturile preferate ale ucrainenilor sunt compotul, sucurile,
laptele, iaurtul, apa minerală, ceaiul și cafeaua, precum și berea, vinul și horilka.[91]
Patrimoniu[modificare | modificare sursă]
Între 1990-2013 pe lista patrimoniului mondial UNESCO au fost incluse 7 obiective
culturale sau naturale din Ucraina.
Limbile vorbite[modificare | modificare sursă]

Procentajul vorbitorilor nativi ai limbii ucrainene, pe regiuni

Conform Constituției, limba oficială a Ucrainei este limba ucraineană. Rusa, limba

oficială de facto a Uniunii Sovietice, este vorbită de mulți ucraineni, mai ales în regiunile
estice și sudice. Conform recensământului din 2001, 67.5% din populație a declarat
ucraineana ca limbă maternă și 29.6% au declarat rusa.[92] Majoritatea vorbitorilor nativi
de ucraineană cunosc rusa ca a doua limbă.
Multe sondaje în ce privește limbile vorbite au rezultate diferite, deoarece orice
reformulare a unei întrebări poate conduce la o schimbare a răspunsului unui număr
semnificativ de persoane. Ucraineana este vorbită mai ales în vestul și centrul Ucrainei.
În vest, ucraineana este limba pricipală în orașe (cum ar fi Livov). În centru, ucraineana
și rusa sunt folosite aproximativ la fel de mult în mediul urban, rusa fiind mai mult
vorbită în Kiev, ucraineana fiind limba dominantă în mediul rural. În sud și est, rusa este
folosită mai mult în orașe, în zonele rurale predominând un dialect care amestecă rusa
cu ucraineana.

Procentajul de vorbitori nativi de rusă (pe regiuni)

Mare parte din perioada sovietică, numărul de vorbitori nativi de ucraineană a scăzut de
la generație la generație și, în anii 1980, utilizarea limbii ucrainene în viața publică a
scăzut semnificativ.[93] În urma independenței, guvernul Ucrainei a urmat o politică
de ucrainizare,[94] pentru a crește gradul de utilizare a limbii ucrainene, descurajând
limba rusă, care a fost interzisă sau restrânsă în mass-media și filme.[95][96] Astfel,
programele TV în limba rusă sunt subtitrate în ucraineană, cu excepția filmelor în rusă
realizate în perioada sovietică.
Conform Constituției Republicii Autonome Crimeea, ucraineana este singura limbă
oficială a republicii. Totuși, constituția republicii recunoaște limba rusă ca limbă a
majorității populației și îi garantează utilizarea "în toate sferele vieții publice".
Similar, tătarei crimeene (limba unei minorități de 12% din populația republicii[97]) îi este
garantată protecția specială a statului, ca și "limbile celorlalte naționalități". Vorbitorii de
rusă constituie o majoritate importantă a populației Crimeei (77%), vorbitorii de
ucraineană constituind doar 10,1%, iar cei ai tătarei crimeene 11,4%.[98] Dar, în viața de
zi cu zi, majoritatea ucrainenilor și tătarilor din Crimeea folosesc și ei rusa.[99]
Literatura[modificare | modificare sursă]

Taras Șevcenko (1814–1861), autoportret din 1840

Istoria literaturii ucrainene datează din secolul al XI-lea, după creștinarea Rusiei
Kievene.[100] Scrierile vremii erau mai ales bisericești și erau scrise în slavonă. Relatările
istorice ale vremii sunt denumite cronici, iar cea mai semnificativă cronică a perioadei
este cronica lui Nistor.[101] Activitatea literară a suferit un declin puternic în timpul invaziei
mongole.[100]
Literatura ucraineană a reînceput să se dezvolte în secolul al XIV-lea, și a înregistrat
progrese deosebite în secolul al XVI-lea odată cu introducerea tiparului și cu începutul
perioadei de glorie a cazacilor, sub dominație rusească și polonă.[100] Cazacii au stabilit
o societate independentă și au popularizat un gen nou de poem epic, care a marcat un
vârf al literaturii orale ucrainene.[101] Aceste progrese au fost apoi anulate în secolul al
XVII-lea și la începutul secolului al XVIII-lea, când publicarea în limba ucraineană a fost
descurajată. Dar până la sfârșitul secolului al XVIII-lea limba ucraineană literară
modernă s-a perfecționat.[100]
Secolul al XIX-lea a debutat în Ucraina cu o perioadă de promovare a limbii locale,
inițiată de Ivan Kotliarevski cu lucrarea sa Eneida, prima lucrare publicată scrisă în
ucraineana modernă. Până în anii 1830, a început
dezvoltarea romantismului ucrainean, fiind perioada de glorie a celei mai importante
figuri a culturii naționale ucrainene, pictorul și poetul romantic Taras Șevcenko. Ivan
Kotliarevski este considerat părintele literaturii în limba ucraineană, iar Șevcenko este
simbolul renașterii naționale.[102] Apoi, în 1863, utilizarea limbii ucrainene în tipărituri a
fost interzisă de Imperiul Rus.[16] Aceasta a afectat grav activitatea literară din regiune,
iar scriitorii ucraineni au fost obligați fie să publice în limba rusă, fie să-și publice
lucrările în Galiția austriacă. Interdicția nu a fost ridicată oficial, dar, în urma revoluției
din 1917 și a venirii la putere a bolșevicilor, a fost ignorată.[101]
Literatura ucraineană a continuat să înflorească în primii ani ai perioadei sovietice, când
erau acceptate aproape toate curentele literare. Lucrurile s-au schimbat drastic în anii
1930, când Stalin și-a implementat politica de realism socialist. Doctrina nu era
îndreptată direct împotriva literaturii în limba ucraineană, dar a impus ca autorii să
folosească un anumit stil în lucrările lor. Activitățile literare au continuat să fie limitate în
perioada comunistă și doar după obținerea independenței Ucrainei, în 1991, scriitorii au
fost liberi să se exprime după cum doreau.[100]
Sport[modificare | modificare sursă]

Andrei Șevcenko

Ucraina a profitat de pe urma accentului pus de conducerea sovietică pe educația fizică.

Astfel de politici au lăsat Ucrainei sute de stadioane, bazine, săli de sport și alte
elemente de infrastructură sportivă.[103] Cel mai popular sport în Ucraina este fotbalul.
Competiția națională de cel mai înalt nivel este Vîșcea Liha, primul eșalon fotbalistic
ucrainean. Cele mai de succes cluburi din Vîșcea Liha sunt marile rivale Dinamo
Kiev și Șahtior Donețk. Deși Șahtior este campioană a Ucrainei, Dinamo Kiev are cel
mai bogat palmares din istoria fotbalului ucrainean, fiind de două ori câștigătoare
a Cupei Cupelor, a unei supercupă a Europei, de 13 ori campioană a URSS și de 12 ori
campioană a Ucrainei, în timp ce Șahtior a câștigat doar patru campionate ale URSS și
patru ale Ucrainei.[104] Mulți fotbaliști ucraineni au jucat în echipa națională a Uniunii
Sovietice, cei mai importanți fiind Igor Belanov și Oleg Blohin, câștigători ai Balonului de
Aur pentru cel mai bun fotbalist al anului. După căderea Uniunii Sovietice, un singur
ucrainean a mai câștigat acest trofeu, și anume Andrei Șevcenko, căpitanul echipei
naționale ucrainene. Echipa națională a debutat în turneele finale de campionat mondial
sau european în Campionatul Mondial de Fotbal din 2006, atingând faza sferturilor de
finală, fiind învinși de Italia.
Alți sportivi ucraineni cu rezultate notabile sunt boxerii Vitali și Vladimir Kliciko, cei doi
frații obținând titlul mondial la categorie grea, precum și atletul Serhii Bubka, multiplu
campion mondial si olimpic la săritura cu prăjina si deținătorul recordului mondial în aer
liber cu o performanță de 6.14 m.
Ucraina a debutat la olimpiade la ediția din 1994 a Jocurilor Olimpice de iarnă.
Deocamdată, Ucraina a avut mult mai mult succes la Olimpiadele de vară — 69 de
medalii la trei ediții — la cele de iarnă obținând doar cinci medalii la patru ediții. Ucraina
este plasată pe locul 36 după numărul de medalii câștigate în istoria Jocurilor Olimpice,
toate țările plasate pe un loc mai bun, cu excepția Rusiei, fiind prezente la mai multe
ediții.

Demografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Demografia Ucrainei.

Structura etnică a Ucrainei[105]

      Ucraineni (77,82%)

      Ruși (17,82%)
      Români/Moldoveni (0,85%)
      Belaruși (0,57%)
      Tătari crimeeni (0,51%)
      Bulgari (0,42%)
      Unguri (0,32%)
      Polonezi (0,3%)
      Alții (1,72%)

Conform recensământului din 2001, ucrainenii compun 77,8% din populația țării. Alte

grupuri etnice semnificative sunt rușii (17,3%), românii (0,85%), belarușii (0,6%), tătarii
crimeeni (0,5%), bulgarii (0,4%), maghiarii (0,3%), polonezii (0,3%), evreii (0,2%), arme
nii (0,2%), grecii (0,2%).[106]
Ucraina se consideră a fi într-o criză demografică, datorită mortalității ridicate și a
natalității scăzute. Natalitatea în Ucraina este de 9,55 nașteri la mia de locuitori anual,
iar mortalitatea este de 15,93 decese la mia de locuitori anual. Un factor care contribuie
la mortalitatea ridicată sunt cauze ca fumatul și intoxicația cu alcool în rândul populației
masculine la vârste anterioare pensionării.[107] În 2007, populația țării a scăzut cu o
viteză care o plasează pe locul patru în lume.[108]
Regiunile industrializate din est și sud-est sunt cele mai populate, și aproximativ 67,2%
din populație trăiește în mediul urban.[109]

Numărul de locuitori - în milioane (1990–2007)

Pentru a ameliora aceste statistici, guvernul a crescut alocația pentru copii de 17 ori în
2005, oferind o plată de 8175 de grivne, și alocații lunare de 154 grivne pentru fiecare
copil.[110][111] Tendința demografică arată semne de îmbunătățire, natalitatea fiind în
creștere din 2001.[112] În primele nouă luni din 2007, în unele provincii s-a înregistrat o
creștere demografică în cinci regiuni ale țării (din 24), iar scăderea demografică arăta
semne de stabilizare la nivel național. Cele mai mari rate ale natalității s-au înregistrat în
regiunile din vest.[113]
În primii cinci ani de independență ai Ucrainei, au avut loc migrații semnificative ale
populației. Peste un milion de oameni s-au mutat în Ucraina în anii 1991-1992, mai ales
din celelalte foste republici sovietice. În total, între 1991 și 2004, 2,2 milioane de
persoane au imigrat în Ucraina (printre aceștia, 2 milioane au venit din alte foste state
sovietice), și 2,5 milioane au emigrat din Ucraina (printre acestea, 1,9 milioane s-au
mutat în alte foste republici sovietice).[114] În prezent, imigranții constituie aproximativ
14,7% din totalul populației, sau 6,9 milioane de oameni.[115]

Religia[modificare | modificare sursă]

Catedrala Sfânta Sofia din Kiev, monument înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO[116]

Confesiunea majoritară în Ucraina este creștinismul ortodox, ai cărui credincioși sunt

împărțiți în trei ramuri: Biserica Ortodoxă Ucraineană, aflată sub administrarea
Patriarhiei de la Moscova, Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Kievului),
și Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală.[86]
O biserică Catolică din Liov

Pe locul doi ca număr de credincioși este Biserica Greco-Catolică Ucraineană, care

practică aceleași tradiții spirituale și liturgice ca și ortodoxia, și recunoaște
primatul papei ca lider al creștinătății. Întâistătătorul Bisericii Greco-Catolice Ucrainene
este arhiepiscopul Sviatoslav Șevciuc.[117]
În Ucraina există de asemenea 863 de comunități romano-catolice, 474 clerici și un
milion de credincioși romano-catolici.[86] Grupul formează aproximativ 2,19% din
populație și constă preponderent din etnici polonezi, care trăiesc mai ales în zona de
vest a țării.

Palatul Hanului Crimeei din Bahcisarai este centrul Islamului în Ucraina și un monument din Patrimoniul

Mondial UNESCO.[118]

Creștinii protestanți formează și ei 2,19% din populație. Numărul protestanților a crescut

mult după independența Ucrainei. Uniunea Evanghelică Baptistă din Ucraina este cel
mai mare grup, cu peste 150.000 de membri și aproximativ 3000 de clerici. A doua
biserică protestantă ca mărime este cea penticostală cu 110.000 de membri, peste
1500 de biserici locale și peste 2000 de clerici, dar există și alte grupuri și uniuni
penticostale care împreună numără peste 300.000 de credincioși, cu peste 3000 de
biserici locale. Sunt și multe școli penticostale cum ar fi Seminarul Teologic Penticostal
din Liov și Institutul Biblic Kiev. Printre alte grupuri se
numără calviniștii, luteranii, metodiștii și adventiștii de ziua a șaptea. Există și comunități
de mormoni.[86]
Sunt aproximativ 500.000 de musulmani în Ucraina, aproximativ 300.000 din aceștia
fiind tătari crimeeni. Există 487 de comunități musulmane înregistrate, 368 dintre ele
fiind în peninsula Crimeea. În plus, aproximativ 50.000 de musulmani trăiesc în Kiev,
majoritatea născuți în străinătate.[119]
Comunitatea evreiască este doar o mică parte din ceea ce reprezenta ea înainte de Al
Doilea Război Mondial. Cultul mozaic reprezintă 0,63% din populație. Recensământul
din 2001 a relevat existența a 103.600 de evrei mozaici, deși liderii comunităților susțin
că populația ar fi de 300.000. Nu există statistici privind ce parte din evreii ucraineni
aparțin cultului mozaic, dar iudaismul ortodox are cea mai puternică prezență în
Ucraina. Sunt prezente și mici comunități reformate și conservatoare.[86]
La 1 ianuarie 2006 existau 35 de comunități hinudse și 53 budiste în țară.[119]

Educația[modificare | modificare sursă]

Ucraina este pe locul patru la număr de absolvenți de studii universitare și postliceale din Europa, fiind pe locul
șapte ca populație

Conform Constituției Ucrainei, accesul gratuit la educație este garantat pentru toți

cetățenii. Studiile gimnaziale sunt obligatorii în școlile de stat, școli ce reprezintă marea
majoritate a instituțiilor de învățământ. Educația la nivel liceal este furnizată pe baze
concurențiale.[120] Există și un mic număr de licee și universități particulare acreditate.
Datorită accentului pus de URSS pe accesul total la educație pentru toți cetățenii, rata
alfabetizării este de aproximativ 99,4%.[6] Din 2005, programul de studii de unsprezece
clase a fost înlocuit cu unul de douăsprezece clase: școala primară durează patru ani
(începând la șase ani), educația gimnazială durează cinci ani, iar liceul durează trei
ani. [121] În clasa a douăsprezecea, elevii dau Testele Guvernamentale, numite și
examene de terminarea școlii. Aceste teste sunt folosite pentru admiterea în
învățământul superior.
Sistemul ucrainean de învățământ superior este compus din instituții și organisme
științifice și metodologice la nivel federal, municipal și din organizații autonome de
educație.[122] Organizarea învățământului superior în Ucraina este efectuată conform
structurii educaționale a statelor dezvoltate, așa cum este ea definită de UNESCO și
de ONU.[123]

Infrastructura[modificare | modificare sursă]
Drumurile din Ucraina

Mare parte din sistemul rutier ucrainean datează din perioada sovietică, și este rămas
în urmă. Guvernul ucrainean s-a angajat să construiască 4.500 km de autostrăzi până
în 2012.[124] În total, drumurile asfaltate din Ucraina reprezintă 164.732 km de drumuri.
[6]
 Transportul feroviar din Ucraina are rolul de a face legătura între principalele zone
urbane, porturi și centre industriale și țările vecine. Cea mai mare concentrație de căi
ferate se află în regiunea Donbas. Deși volumul de marfă transportată pe calea ferată a
scăzut cu 7,4% în 1995 comparativ cu 1994, Ucraina este încă una din țările care se
bazează puternic pe transportul feroviar.[125] Lungimea totală a căilor ferate din Ucraina
este de 22.473 km, din care 9.250 km sunt electrificați.[6]
Ucraina este unul din cei mai mari consumatori europeni de energie, consumând de
două ori mai multă energie decât Germania, pe unitatea de PIB.[126] O mare parte din
energia folosită de Ucraina provine din surse nucleare, țara primind mare parte din
combustibilul său nuclear din Rusia. Restul de petrol și gaze naturale este importat tot
din fosta Uniune Sovietică. Ucraina este puternic dependentă de energia nucleară. Cea
mai mare centrală nucleară din Europa, centrala termonucleară Zaporijia, se află în
Ucraina. În 2006, guvernul planifica să construiască 11 noi reactori nucleari până în
anul 2030, aproape dublând efectiv cantitatea de energie produsă în prezent.
[127]
 Sectorul energetic ucrainean este al doisprezecelea din lume în termeni de putere
instalată, cu 54 GW.[126] Energia regenerabilă joacă un rol foarte modest în ce privește
producția de energie electrică, în 2005 producția energetică fiind asigurată din
următoarele surse: nucleară (47%), termică (45%), hidrocentrale și altele (8%).[127]
Ucraina consumă anual aproximativ 40-45 miliarde de metri cubi de gaze naturale,
jumătate din această cantitate fiind cumpărată anterior de la compania rusă Gazprom,
care, în iunie 2014, a oprit complet livrările de gaze către teritoriul ucrainean din cauza
unor dispute legate de preț și datoriile Ucrainei.[128]

Catastrofe nucleare[modificare | modificare sursă]

Centrala nucleară de la Cernobîl este o centrală nucleară defectă, localizată în
apropierea orașului părăsit Prîpeat, la 14,5 km de Cernobîl, la 16 km
de granița cu Belarus și la 110 km de capitala Ucrainei, Kiev. Aceasta ocupă o mare
parte din zona de excludere Cernobîl.

Referințe[modificare | modificare sursă]
1. ^ Population (by estimate) as of November 1, 2016. Average annual populations January–
October 2016, www.ukrstat.gov.ua
2. ^ a b c d „WORLD ECONOMIC OUTLOOK (OCTOBER 2021)”. IMF.org.  International
Monetary Fund.
3. ^ Особливості Релігійного І Церковно-Релігійного Самовизначення Українських
Громадян: Тенденції 2010-2018 [Features of Religious and Church - Religious Self-
Determination of Ukrainian Citizens: Trends 2010-2018]  (PDF) (în ucraineană),
Kyiv:  Razumkov Center  in collaboration with the All-Ukrainian Council of Churches, 22 aprilie
2018, pp. 12, 13, 16, 31, arhivat din original  (PDF) la  26 aprilie 2018
Sample of 2,018 respondents aged 18 years and over, interviewed 23–28 March 2018 in all
regions of Ukraine except Crimea and the occupied territories of the Donetsk and Lugansk
regions.
4. ^ a b c Room, Adrian. Placenames of the World. London: MacFarland and Co., Inc., 1997.
5. ^ „Scythian”.  Encyclopædia Britannica  (cu plată). Accesat în  12 septembrie 2007.
6. ^ a b c d e f g h „Ukraine”.  CIA World Factbook.  decembrie 13, 2007. Arhivat din  original  la
2016-07-09. Accesat în 2007-12-24. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
7. ^ a b c „Kievan Rus”. 2001 http://www.bartleby.com/65/ki/KievanRu.html. Parametru
necunoscut |ency= ignorat (ajutor); Lipsește sau este vid: |title= (ajutor) Accesată la
data de 2008-01-27.
8. ^ „The Destruction of Kiev”. University of Toronto's Research Repository. Accesat în  3
ianuarie 2008.
9. ^ Subtelny, p. 69
10. ^ Subtelny, p. 92–93
11. ^ „Poland”. Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în 12 septembrie 2007.
12. ^ a b Krupnytsky B. și Zhukovsky A. „Zaporizhia, The”.  Enciclopedia Ucrainei. Accesat în 16
decembrie 2007.
13. ^ a b „Ukraine - The Cossacks”. Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în 12
septembrie 2007.
14. ^ Magocsi, p. 195
15. ^ Subtelny, p. 123–124
16. ^ a b Remy, Johannes (2007). „Valuev Circular and Censorship of Ukrainian Publications in
the Russian Empire (1863-1876)”. Canadian Slavonic Papers. findarticles.com. Accesat
în 16 decembrie 2007.
17. ^ Horbal, Bogdan. „Talerhof”. The world academy of Rusyn culture. Accesat în  20 ianuarie
2008.
18. ^ Cipko, Serge. „Makhno, Nestor”. Enciclopedia Ucrainei. Accesat în  17 ianuarie 2008.
19. ^ a b c d e f „Interwar Soviet Ukraine”. Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în 12
septembrie 2007.
20. ^ Subtelny, p. 380
21. ^ „Communism”.  MSN Encarta. Arhivat din  original  la 28 octombrie 2009. Accesat în 5 iulie
2008.
22. ^ Cliff, p. 138–39
23. ^ Wilson, p. 17
24. ^ Subtelny, p. 487
25. ^ Roberts, p. 102
26. ^ Boshyk, p. 89
27. ^ a b „World wars”.  Encyclopedia of Ukraine. Accesat în 20 decembrie 2007.
28. ^ „Pierderile națiunii ucrainene, p. 2”. Peremoga.gov.ua  (în ucraineană). Arhivat
din  original  la 15 mai 2005. Accesat în 16 decembrie 2007.
29. ^ Subtelny, p. 476
30. ^ a b „Ukraine - World War II and its aftermath”.  Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat
în 28 decembrie 2007.
31. ^ „Pierderile națiunii ucrainene, p. 1”. Peremoga.gov.ua  (în ucraineană). Arhivat
din  original  la 25 octombrie 2007. Accesat în 16 decembrie 2007.
32. ^ Kulchytsky, Stalislav, "Demographic losses in Ukrainian in the twentieth century", Zerkalo
Nedeli, octombrie 2-8, 2004. Disponibilă online în rusă și ucraineană. Accesat la 2008-01-27.
33. ^ a b „Pierderile națiunii ucrainene, p. 7”. Peremoga.gov.ua  (în ucraineană). Arhivat
din  original  la 15 mai 2005. Accesat în 16 decembrie 2007.
34. ^ Overy, p. 518
35. ^ a b Кривошеев Г. Ф., Россия и СССР в войнах XX века: потери вооруженных сил.
Статистическое исследование (Krivoșeev G. F., Rusia și URSS în războaiele secolului al
XX-lea: pierderile forțelor armate. Un studiu statistic)  ru
36. ^ „Ukraine  :: World War II and its aftermath”.  Encyclopædia Britannica  (cu plată). Accesat
în 12 septembrie 2007.
37. ^ Kulchytsky, Stanislav, "Demographic losses in Ukraine in the twentieth century", 2-8
octombrie  2004. Disponibil online în rusă Arhivat în 21 iulie 2006, la Wayback Machine. și in
ucraineană  Arhivat  în  13 martie 2007, la  Wayback Machine..
38. ^ Klîmonciuk, Oksana, Archive data: OUN-UPA fought in Donbass region up to mid-
50ies, Agenția Ucraineană Independentă de Informații (UNIAN), 18.03.2008. Retrieved on
2008-01-27.
39. ^ Piotrowski p. 352–54
40. ^ Weiner p.127–237
41. ^ „The Transfer of Crimea to Ukraine”. International Committee for Crimea.  2005. Accesat
în 25 martie 2007.
42. ^ „Ukraine - The last years of Stalin's rule”. Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat
în 28 decembrie 2007.
43. ^ Serrill, Michael S. (septembrie 1,  1986).  „Anatomy of a catastrophe”.  TIME Magazine  (în
engleză). Arhivat din  original  la 2001-02-10. Accesat în 2007-12-16. Verificați datele
pentru: |date= (ajutor)
44. ^ Remy, Johannes (1996). „'Sombre anniversary' of worst nuclear disaster in history -
Chernobyl: 10th anniversary”. UN Chronicle. findarticles.com. Arhivat din originalul de la  28
iunie 2012. Accesat în  16 decembrie 2007.
45. ^ „Geographical location and extent of radioactive contamination”. Swiss Agency for
Development and Cooperation. Arhivat din original la  30 iunie 2007. Accesat în 7 august
2008. (citând "Comitetul însărcinat cu Problemele și Consecințele Catastrofei de la CN
Cernobîl: 15 ani după Dezastrul de la Cernobîl", Minsk, 2001, p. 5/6 ff., și "Agenția Interinform
Cernobîl, Kiev", și "Comitetul Cernobîl: tabelul datelor oficiale despre accident") Accesat la
2008-01-27.
46. ^ „Thyroid Cancer Effects in Children”. International Atomic Energy Agency. august 2005.
Accesat în 16 decembrie 2007.
47. ^ „Declarația Suveranității de Stat a Ucrainei”. Verhovna Rada  (în engleză). 16 iulie  1990.
Accesat în 2007-09-12. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
48. ^ „Rezoluția Verhovna Rada asupra Declarației de Independență a Ucrainei”. Verkhovna
Rada  (în engleză). 24 august 1991. Accesat în  2007-09-12. Verificați datele pentru: |
date= (ajutor)
49. ^ „Liderii sovietici rememomerează inevitabila destrămare a Uniunii Sovietice”.  Radio Europa
Liberă  (în engleză). 8 decembrie  2006. Accesat în 2007-09-12. Verificați datele pentru: |
date= (ajutor)
50. ^ Shen, p. 41
51. ^ a b c „Ukrainian GDP (PPP)”.  World Economic Outlook Database, octombrie 2007.  Fondul
Monetar Internațional  (FMI). Accesat în  10 martie 2008.
52. ^ „Can Ukraine Avert a Financial Meltdown?”. Banca Mondială. iunie 1998. Accesat în  16
decembrie 2007.
53. ^ Figliuoli, Lorenzo (31 august 2002). „The IMF and Ukraine: What Really
Happened”. Fondul Monetar Internațional. Accesat în 2007-12-16. Verificați datele pentru: |
date= (ajutor)
54. ^ Aslund, Anders (1995).  „Eurasia Letter: Ukraine's Turnaround”. Foreign Policy. JSTOR.
pp.  pp. 125–143. doi:10.2307/1149308. Accesat în 16 decembrie 2007.
55. ^ „Ukraine. Country profile”  (PDF).  Banca Mondială. Arhivat din original  (PDF) la  7 iunie 2007.
Accesat în 16 decembrie 2007.
56. ^ „Indicatori macroeconomici”. Banca Națională a Ucrainei. Accesat în 16 decembrie 2007.
57. ^ Wines, Michael (1 aprilie 2002). „Leader's Party Seems to Slip In Ukraine”. The New York
Times. Accesat în  2007-12-24. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
58. ^ „The Supreme Court findings” (în ucraineană). Supreme Court of Ukraine.  3 decembrie
2004. Accesat în  7 iulie 2008.
59. ^ „Ukraine-Independent Ukraine”.  Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în  14 ianuarie
2008.
60. ^ „Ukraine - Relief”. Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în 27 decembrie 2007.
61. ^ „Ukraine - Climate”. Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în 27 decembrie 2007.
62. ^ „Articole generale despre Ucraina”. Government Portal. Accesat în  24 decembrie 2007.
63. ^ „Verhovna Rada Ucrainei”.  Site-ul oficial Verhovna Rada. Accesat în  24 decembrie 2007.
64. ^ „Constituția Ucrainei”. Wikisursă (în engleză). Accesat în  24 decembrie 2007.
65. ^ a b „Istoria forțelor armate ale Ucrainei”. Ministerul Apărării al Ucrainei. Accesat în  5 iulie
2008.
66. ^ „Armele speciale ale Ucrainei”. globalsecurity.org. Accesat în  24 decembrie 2007.
67. ^ „Ucraina”.  MSN encarta. Arhivat din original la  28 octombrie 2009. Accesat în  12 februarie
2008.
68. ^ a b „White Book 2006”  (PDF). Ministerul Apărării al Ucrainei.  Arhivat  (PDF)  din originalul de
la  8 noiembrie 2007. Accesat în  24 decembrie 2007.
69. ^ „Multinational Peacekeeping Forces in Kosovo, KFOR”. Ministerul Apărării al Ucrainei.
Accesat în 24 decembrie 2007.
70. ^ „Peacekeeping”.  Ministerul Apărării al Ucrainei. Accesat în 2 mai 2008.
71. ^ „Declarația suveranității de stat a Ucrainei”. Verhovna Rada Ucrainei. Accesat în 24
decembrie 2007.
72. ^ „Ucraina independentă”. Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în 12 septembrie
2007.
73. ^ Skolotiany, Yuriy, The past and the future of Ukrainian national currency Arhivat în 25 iunie
2008, la Wayback Machine., Interviu cu Anatoli Halcinski, Mirror Weekly, #33(612), 2—8
septembrie 2006. Accesat la 2008-07-05
74. ^ „CIA World Factbook - Ucraina. Ediția 2002”.  CIA. Accesat în 5 iulie 2008.
75. ^ „Salariul mediu în 2007 pe regiuni”. Comisia de Stat pentru Statistică din Ucraina. Accesat
în 5 iulie 2008.
76. ^ „Rata de creștere a salariului nominal și a celui real (1995-2006)”. Comisia de Stat pentru
Statistică din Ucraina. Accesat în  5 iulie 2008.
77. ^ „CIA World Factbook - Ucraina. Ediția 2004”.  CIA. Arhivat din original la  27 februarie 2021.
Accesat în 5 iulie 2008.
78. ^ „Structura importului și exportului, 2006”. Comitetul de Stat pentru Statistică al Ucrainei.
Arhivat din  original  la 28 iunie 2012. Accesat în  5 iulie 2008.
79. ^ „Statistici ale lansărilor de vehicule spațiale ucrainene”.  Agenția Spațială Națională a
Ucrainei. Accesat în  24 decembrie 2007.
80. ^ „Sectorul de gaze din Ucraina”  (PDF). Oxford institute for energy studies. pp.  p.36 of 123.
Arhivat din  original  (.pdf) la  27 mai 2008. Accesat în  5 iulie 2008.
81. ^ „Ce sunt statele cu venit mediu?”. The World Bank - (IEG). Accesat în  3 ianuarie 2008.
82. ^ Pogarska, Olga. „Ukraine macroeconomic situation - Feb 2008”. UNIAN news agency.
Accesat în 29 februarie 2008.
83. ^ Ballmer, Steve (20 mai 2008).  „CEO al Microsoft Steve Ballmer vizitează
Ucraina”. Microsoft. Accesat în  28 iulie 2008.
84. ^ a b c d e Industria auto din Ucraina, cât două Românii Arhivat în 29 iulie 2010, la Wayback
Machine., 03 Feb 2009, cotidianul.ro, accesat la 7 decembrie 2010
85. ^ Industria auto din Ucraina, cât două Românii Arhivat în 3 octombrie 2011, la Wayback
Machine., 03 feb 2009, money.ro, accesat la 7 decembrie 2010
86. ^ a b c d e „Departamentul de Stat Ucrainean pentru Culte”.  Raport Statistic din 2003. Arhivat
din original în  4 decembrie 2004. Accesat în 27 ianuarie 2008.
87. ^ „Diferențe culturale”.  Cultura Ucrainei. Accesat în  27 ianuarie 2008.
88. ^ „Interwar Soviet Ukraine”. Encyclopædia Britannica (cu plată)  (în engleză). Accesat în 12
septembrie 2007.  In all, some four-fifths of the Ukrainian cultural elite was repressed or
perished in the course of the 1930s
89. ^ „Gorbachev, Mikhail” (în engleză). Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat în  30 iulie
2008.  Under his new policy of glasnost (“openness”), a major cultural thaw took place:
freedoms of expression and of information were significantly expanded; the press and
broadcasting were allowed unprecedented candour in their reportage and criticism; and the
country's legacy of Stalinist totalitarian rule was eventually completely repudiated by the
government
90. ^ „Pysanky - Ukrainian Easter Eggs”  (în engleză). University of North Carolina. Arhivat
din  original  la 25 ianuarie 2021. Accesat în 28 iulie 2008.
91. ^ Stechishin, Savella.  „Traditional Foods”  (în engleză). Encyclopedia of Ukraine. Accesat
în 10 august 2007.
92. ^ „Compoziția lingvistică a populației”. All-Ukrainian population census, 2001. Arhivat
din  original  la 1 noiembrie 2004. Accesat în 27 ianuarie 2008.
93. ^ Shamshur, p. 159-168
94. ^ „Світова преса про вибори в Україні-2004 (Alegerile din 2004 reflectate în presa
mondială)”. Архіви України (Arhivele Naționale ale Ucrainei) (în engleză). Accesat în  7
ianuarie 2008.
95. ^ „Anger at Ukraine's ban on Russian”.  BBC. 15 aprilie 2004. Accesat în 7 iulie 2008.
96. ^ „Wanted: Russian-language movies in Ukraine”. RussiaToday.  6 iulie 2008. Accesat în  7
iulie 2008.
97. ^ Structura populației pe naționalități, în Republica Autonomă Crimeea Arhivat în 4
decembrie 2007, la Wayback Machine., conform recensământului din 2001. Accesat la 2008-
01-27.
98. ^ Compoziția lingvistică a populației Republicii Autonome Crimeea Arhivat în 27 februarie
2008, la Wayback Machine., conform recensământului din 2001. Accesat la 2008-01-27.
99. ^ Pentru o prezentare mai detaliată a politicilor lingvistice în Crimeea, vezi Natalya Belitser,
"The Constitutional Process in the Autonomous Republic of Crimea in the Context of
Interethnic Relations and Conflict Settlement," International Committee for Crimea. Accesat la
12 august 2007.
100. ^ a b c d e „Ukraine - Cultual Life - Literature”.  Encyclopædia Britannica  (cu plată) (în
engleză). Accesat în  3 iulie 2008.
101. ^ a b c „Ukraine - Literature”.  MSN Encarta. Arhivat din  original  la 6 aprilie 2008.
Accesat în 3 iulie 2008.
102. ^ Struk, Danylo Husar. „Literature”. Encyclopedia of Ukraine (în engleză). Accesat
în 17 ianuarie 2008.
103. ^ „Ukraine - Sports and recreation”.  Encyclopædia Britannica (cu plată). Accesat
în 12 ianuarie 2008. Text "limba engleză" ignorat (ajutor)
104. ^  uc  Trofeele câștigate de Dinamo Kiev - Site-ul oficial Dinamo Kiev  uc  , accesat la
23 iunie 2008
105. ^ „Compoziția etnică a populației Ucrainei, recensământul din 2001”. Arhivat
din  original  la 23 martie 2008. Accesat în 17 august 2008.
106. ^ „Compoziția etnică a populației Ucrainei”.  2001 Census. Arhivat din  original  la 23
martie 2008. Accesat în  5 iulie 2008.
107. ^ „What Went Wrong with Foreign Advice in Ukraine?”. The World Bank Group (în
engleză). Accesat în  16 ianuarie 2008.
108. ^ „Field Listing - Population growth rate”.  CIA World Factbook. Arhivat
din  original  la 4 mai 2012. Accesat în 5 iulie 2008.
109. ^ „Ukraine - Statistics”.  United Nations Children's Fund (UNICEF)  (în engleză).
Arhivat din  original  la 3 aprilie 2019. Accesat în  7 ianuarie 2008.
110. ^ „2005: The year in review” (în engleză). Accesat în  1 februarie 2008.[nefuncțională]
111. ^ „President meets with business bosses”. Press office of President Victor
Yushchenko  (în engleză). Arhivat din originalul de la  23 aprilie 2007. Accesat în  1 februarie
2008.
 112. ^ „Populația” (în Ukrainian). Comitetul de Stat de Statistică din Ucraina.  2008.
Accesat în 28 iulie 2008.
113. ^ Ukraine’s birth rate shows first positive signs in decade Ukrainian Independent
Information Agency (UNIAN). 05.10.2007 Retrieved on 2008-07-03.
114. ^ Malynovska, Olena, Caught Between East and West, Ukraine Struggles with Its
Migration Policy, National Institute for International Security Problems, Kiev, ianuarie 2006.
Accesat la 2008-07-03.
115. ^ „International migration 2006”. United Nations Department of Economic and Social
Affairs (în engleză). Accesat în  5 iulie 2008.
116. ^ „Kiev Saint Sophia Cathedral”.  United Nations Educational, Scientific and Cultural
Organisation (UNESCO). UN. Accesat în  8 iulie 2008.
117. ^ „Biserica Greco-Catolică Ucraineană (UGCC)”. Accesat în 27 ianuarie 2008.
118. ^ „Bakhchisaray palace of Crimean Khans”. United Nations Educational, Scientific
and Cultural Organisation (UNESCO). UN. Accesat în  8 iulie 2008.
119. ^ a b „International Religious Freedom Report 2007 - Ukraine”. United States
Department of State (USDOS). Accesat în 27 ianuarie 2008.
120. ^ Constituția Ucrainei Arhivat în 15 aprilie 1997, la Wayback Machine. Capitolul 2,
Articolul 53. Adoptat la a cincea sesiune a Verhovna Rada a Ucrainei din 28 iunie 1996.
Accesat la data de 3 iulie 2008.
121. ^ „Educația secundată generală”. Ministerul Educației și Științei din Ucraina. Arhivat
din  original  la 16 octombrie 2007. Accesat în 23 decembrie 2007.
122. ^ „Sistemul învățământului superior din Ucraina”. Ministerul Educației și Științei din
Ucraina. Arhivat din  original  la 17 decembrie 2007. Accesat în  23 decembrie 2007.
123. ^ „Sistemul educațional din Ucraina”. Ministerul Educației și Științei din Ucraina.
Arhivat din  original  la 12 decembrie 2007. Accesat în  23 decembrie 2007.
124. ^ Bose, Mihir (7 iulie 2008). „Lungul drum spre Kiev”. BBC. Accesat în  29 iulie 2008.
125. ^ „Transportul în Ucraina”.  U.S. Government Printing Office. Accesat în  22
decembrie 2007.
126. ^ a b „Ukraine”.  Energy Information Administration (EIA). Guvernul SUA. Accesat
în 22 decembrie 2007.
127. ^ a b „Energia nucleară în Ucraina”. World Nuclear Association. Arhivat
din  original  la 12 iunie 2013. Accesat în  22 decembrie 2007.
128. ^ Proiectul de 245 milioane de dolari prin care Ucraina se îndepărtează și mai mult de
Rusia, 15 octombrie 2014, Gaidau Ion, Gândul, accesat la 18 octombrie 2014

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Boshyk, Yuri (1986). Ukraine During World War II: History and Its Aftermath.
Canadian Institute of Ukrainian Studies. ISBN 0920862373.
 Cliff, Tony (1984). Class Struggle and Women’s Liberation.
Bookmarks. ISBN 0906224128.
 Kuzio, Taras: Contemporary Ukraine: Dynamics of Post-Soviet
Transformation, M.E. Sharpe, 1998, ISBN 0-7656-0224-5
 Magocsi, Paul Robert, A History of Ukraine. University of Toronto Press,
1996 ISBN 0-8020-7820-6
 Mărculeț I., Gheorghe Anamaria, Mărculeț Cătălina: Marea Neagră și Asia
Centrală. Interacțiuni geopolitice, Geopolitica, nr. 44-45, 2012.
 Overy, Richard : The Dictators, W. W. Norton & Company, 2004, ISBN 0-393-
02030-4
 Piotrowski Tadeusz, Poland's Holocaust: Ethnic Strife, Collaboration with
Occupying Forces and Genocide in the Second Republic, 1918-1947,
McFarland & Company, 1998, ISBN 0-7864-0371-3
 Roberts, Geoffrey (2006). Stalin's Wars: From World War to Cold War 1939-
1953. Yale University Press. ISBN 0920862373.
 Shamshur O. V., Ishevskaya T. I., Multilingual education as a factor of inter-
ethnic relations: the case of the Ukraine, în Language Education for
Intercultural Communication, de D. E. Ager, George Muskens, Sue Wright,
Multilingual Matters, 1993, ISBN 1-85359-204-8
 Shen, Raphael. Ukraine's Economic Reform: Obstacles, Errors, Lessons.
Praeger/Greenwood. ISBN 0275952401.
 Subtelny, Orest. Ukraine: A History, ediția întâi. Toronto: University of
Toronto Press, 1988. ISBN 0-8020-8390-0.
 Weiner, Amir, Making Sense of War: The Second World War and the Fate of
the Bolshevik Revolution, Princeton University Press, ISBN 0-691-09543-4,
Partea II
 Wilson, Andrew, Ukrainian Nationalism in the 1990s: A Minority
Faith, Cambridge University Press, ISBN 0-521-57457-9
 Weinberg, Gerhard L. A World at Arms: A Global History of World War II.
Cambridge University Press. ISBN 0521558794.