Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Căutare
Creare cont
Foo
Spania
292 limbi
Articol
Discuție
Lectură
Modificare
Modificare sursă
Istoric
stat în Europa de Vest
Spania
Reino de España
Deviză: Plus Ultra
(Mai departe)
Imn:
Marcha Real
1:02
Localizarea Spaniei
Geografie
Suprafață
Apă (%) 1,04 %
Vecini Andorra[7]
Portugalia[7]
Maroc
Franța[7]
Gibraltar[7]
Populație
- Estimare 2021 47.415.750
Etnonim spanioli (pl.)
spaniol (masc.)
spaniolă (fem.)
Guvernare
Capitala Madrid[9][7] ()
Istorie
Stat independent
Formare secolul XV
Uniune 1516
Unificare 1469
De iure 1716
De facto 1812
Economie
PIB (PPC) 2021
- Total ▲ $1.942 trilioane[1]
- Pe cap de locuitor $41.736[1] (locul 26)
PIB (nominal) 2021
- Total ▲ $1.450 trilioane[1] (locul 13)
- Pe cap de locuitor (locul 26)$31.178[1]
Gini (2019) 33.0 [4] (mediu)
Coduri și identificatori
Cod CIO ESP
Prezență online
site web oficial
hasthtag
Modifică date / text
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Originile denumirii romane Hispania și a denumirii moderne España sunt incerte, deși
fenicienii și cartaginezii s-au referit la regiune ca Spania, de aceea cea mai larg
acceptată etimologie este una semito-feniciană.[13][18] Au existat mai multe relatări și
ipoteze despre originea sa:
Doamna din Elche, posibil înfățișând-o pe Tanit, din Iberia cartagineză(d), secolul al IV-lea î.e.n.
Savantul renascentist Antonio de Nebrija(d) a sugerat că cuvântul Hispania ar fi evoluat
din cuvântul iberic(d) Hispalis, care înseamnă „oraș al lumii occidentale”.
Jesús Luis Cunchillos(es) a susținut că rădăcina termenului span ar fi
cuvântul fenician spy, care înseamnă „a lucra metale”. De aceea, i-spn-ya ar însemna
„țara unde se lucrează metale”.[19] Ar putea fi o derivare a termenului fenician I-Shpania,
adică „insula iepurilor”, „țara iepurilor” sau „marginea”, o referire la poziția Spaniei la
capătul Mediteranei; monedele romane bătute în regiune începând cu domnia
lui Hadrian prezintă o siluetă feminină cu un iepure la picioare, [20] iar Strabon i-a spus
„țara iepurilor”. Cuvântul în chestiune (comparabil cu Shafan din ebraica modernă)
înseamnă de fapt „Hyrax”, posibil pentru că fenicienii confundau cele două animale. [21]
Hispania poate deriva din utilizarea poetică a termenului Hesperia(d),
reflectând percepția grecească a Italiei ca „țară occidentală” sau „țară a soarelui-apune”
(Hesperia, Ἑσπερία în greacă) și Spania, fiind și mai la vest, ca Hesperia ultima.[22]
Există afirmația că „Hispania” a deriva din cuvântul basc Ezpanna, care înseamnă
„margine” sau „hotar”, o altă referire la faptul că Peninsula Iberică constituie colțul de
sud-vest al continentului european. [22]
Doi erudiți spanioli din secolul al XV-lea, Don Isaac Abravanel și Solomon ibn Verga(d),
au dat o explicație considerată astăzi folclorică. Ambii au scris în două lucrări publicate
diferite că primii evrei care au ajuns în Spania au fost aduși cu corabia de către Phiros,
care era confederat cu regele Babilonului când a asediat Ierusalimul. Phiros
era grec din naștere, dar i se dăduse un regat în Spania. Phiros s-a înrudit prin
căsătorie cu Espan, nepotul regelui Heracles, care a condus și el un regat în Spania.
Mai târziu, Heracles a renunțat la tronul său, preferând Grecia natală, lăsându-și regatul
pe seama nepotului său, Espan, de la care și-a luat numele țara España (Spania). Pe
baza mărturiilor lor, acest eponim ar fi fost deja utilizat în Spania pe la 350 î.e.n. [23]
Istorie[modificare | modificare sursă]
Istoria scrisă a Peninsulei Iberice începe cu relatări despre un ținut populat în mare
parte de iberi(d), basci și celți. La început, zonele de coastă au fost colonizate de
către fenicieni, care au fondat cele mai vechi orașe din Europa de
Vest, Cádiz și Málaga. Influența feniciană s-a extins pe măsură ce o mare parte a
Peninsulei a fost încorporată în cele din urmă în Imperiul Cartaginez, devenind un teatru
major al Războaielor Punice împotriva Imperiului Roman în expansiune. După
o cucerire dificilă(d), peninsula a intrat pe deplin sub stăpânire romană(d). În Evul Mediu
timpuriu, ea a intrat sub stăpânire vizigotă(d) și apoi o mare parte a fost cucerită de
invadatorii musulmani din Africa de Nord. Într-un proces care a durat secole, micile
regate creștine din nord au recâștigat treptat controlul asupra peninsulei. Ultimul stat
musulman a căzut în 1492(d), și, în același an, Columb a ajuns în America. S-a născut
astfel un imperiu global care a făcut ca Spania să devină cel mai puternic regat din
Europa, principala putere mondială timp de un secol și jumătate, și cel mai mare
imperiu de peste mări timp de trei secole.
Războaiele continue și alte probleme au dus în cele din urmă la pierderea treptată a
acestui statut. Conflictul napoleonian din Spania a dus la haos, declanșând mișcări de
independență care au sfâșiat cea mai mare parte a imperiului și au lăsat țara instabilă
din punct de vedere politic. Spania a suferit un război civil devastator în anii 1930 și
apoi a intrat sub conducerea unui guvern autoritar, care a condus țara printr-o perioadă
de stagnare, urmată de o creștere bruscă a economiei. În cele din urmă, democrația a
fost restabilită sub forma unei monarhii constituționale parlamentare. Spania a aderat la
Uniunea Europeană, trecând printr-o renaștere culturală și o creștere economică
constantă până la începutul secolului al XXI-lea, într-o nouă lume globalizată, cu
provocări economice și ecologice diferite.
Preistoria și popoare preromane[modificare | modificare sursă]
În timpul celui de al Doilea Război Punic, aproximativ între 210 și 205 î.e.n., Republica
Romană în expansiune a capturat coloniile comerciale cartagineze aflate de-a lungul
coastei mediteraneene. Deși romanii au avut nevoie de aproape două secole pentru a
finaliza cucerirea Peninsulei Iberice(d), aceștia și-au păstrat controlul timp de peste șase
secole. Dominația romană era susținută de lege, limba latină și drumurile romane.[28]
Culturile populației celtice și iberice au fost treptat romanizate(d) (latinizate) cu viteze
diferite, în funcție de partea din Hispania în care trăiau, liderii locali fiind admiși în clasa
aristocratică romană.[a][29] Hispania a servit drept grânar pentru piața romană, iar
porturile sale exportau aur, lână, ulei de măsline și vin. Producția agricolă a crescut
odată cu introducerea proiectelor de irigații, dintre care unele rămân și astăzi în uz.
Împărații Hadrian, Traian, Teodosie I și filosoful Seneca s-au născut în Hispania.
[b]
Creștinismul a fost introdus în Hispania în secolul I e.n. și a devenit popular în orașe
în secolul al II-lea e.n. În cea mai mare parte, limbile și religia actuale ale Spaniei,
precum și baza legilor sale, provin din această perioadă. [28]
Reccared I(d) și episcopii în timpul Conciliului III din Toledo(d), 589. Codex Vigilanus(d), fol. 145, Biblioteca del
Escorial
Portretul lui Alfonso al X-lea al Castiliei și Leonului din codexul Tumbo "A" din Santiago (datat între 1229 și
1255)
Familia lui Filip al V-lea(d). În timpul Iluminismului din Spania(d) a domnit o nouă familie regală, Casa de Bourbon.
Greva La Canadiense(d) din 1919 a dus la prima lege care limitează ziua de lucru la opt
ore.[87]
După o perioadă de dictatură în timpul guvernelor generalilor Miguel Primo de
Rivera și Dámaso Berenguer(d) și amiralului Aznar-Cabañas(d) (1923-1931), au avut loc
primele alegeri de după 1923, în mare măsură înțelese ca un plebiscit asupra
monarhiei: alegerile locale din 12 aprilie 1931(d). Acestea au adus o răsunătoare victorie
a candidaților republicano-socialiști în marile orașe și în capitalele provinciale, cu o
majoritate de consilieri monarhiști în zonele rurale. Regele a părăsit țara și a urmat
proclamarea Republicii la 14 aprilie, odată cu formarea unui guvern provizoriu.
O constituție(d) pentru țară a fost adoptată în octombrie 1931 după alegerile generale
constituante(d) din iunie 1931 și au urmat o serie de cabinete prezidate de Manuel
Azaña, susținute de partidele republicane și de PSOE. La alegerile din 1933, dreapta a
triumfat și în 1936 stânga. În timpul celei de a Doua Republici, a existat mari frământări
politice și sociale, marcate de o radicalizare accentuată a stângii și a dreptei. Printre
actele de violență din această perioadă s-au numărat arderi de biserici, lovitura de stat
eșuată din 1932 condusă de José Sanjurjo (d), Revoluția din 1934(d) și numeroase atacuri
împotriva liderilor politici rivali. Pe de altă parte, tot în timpul celei de a Doua Republici,
au fost inițiate reforme importante pentru modernizarea țării: o constituție democratică,
reformă agrară, restructurare a armatei, descentralizare politică și dreptul femeilor la
vot(d).
Războiul Civil și dictatura franchistă[modificare | modificare sursă]
Războiul civil spaniol a izbucnit în 1936: în 17 și 18 iulie, o parte a armatei a efectuat o
lovitură de stat(d) care a triumfat în doar o parte a țării. Situația a dus la un război civil, în
care teritoriul a fost împărțit în două zone: una sub autoritatea guvernului republican(d),
care se baza pe sprijinul extern din partea Uniunii Sovietice și a Mexicului (și
a Brigăzilor Internaționale(d)), iar cealaltă controlată de puciști (facțiunea naționalistă sau
rebelă(d)), susținută în mod critic de Germania Nazistă și Italia Fascistă. Republica nu a
fost susținută de puterile occidentale din cauza politicii de neintervenție condusă de
britanici. Generalul Francisco Franco a depus jurământul ca lider suprem al rebelilor
la 1 octombrie 1936. A urmat o relație tensionată între guvernul republican și anarhiștii
din popor care inițiaseră o revoluție socială parțială.(d)
Războiul civil a fost dus cu brutalitate și au existat multe atrocități comise de toate
părțile. Războiul a luat viața a peste 500.000 de oameni și a provocat fuga a până la
jumătate de milion de cetățeni din țară. [88][89] La 1 aprilie 1939, cu cinci luni înainte de
începerea celui de al Doilea Război Mondial, partea rebelă condusă de Franco a ieșit
învingătoare, impunând o dictatură asupra întregii țări.
La 1 ianuarie 2002, Spania a adoptat pe deplin euro, iar Spania a cunoscut o creștere
economică puternică, cu mult peste media UE la începutul anilor 2000. Cu toate
acestea, îngrijorările mult mediatizate emise de mulți comentatori economici la vârful
boomului avertizau că prețurile extraordinare ale proprietăților imobiliare și un deficit
comercial ridicat vor duce probabil la un colaps economic dureros. [96]
În 2002 s-a produs deversarea de petrol Prestige(d) cu mari consecințe ecologice de-a
lungul coastei atlantice a Spaniei. În 2003, José María Aznar l-a sprijinit pe președintele
american George W. Bush în războiul din Irak(d), iar în societatea spaniolă a avut loc o
mișcare puternică împotriva războiului. La 11 martie 2004, o grupare
teroristă islamistă locală, inspirată de Al-Qaeda a efectuat cel mai mare atac terorist din
istoria spaniolă, când au ucis 191 de oameni și a rănit alte peste 1.800 bombardând
trenuri de navetiști în Madrid.[97] Deși suspiciunile inițiale s-au concentrat asupra grupării
teroriste basce ETA, în curând au apărut dovezi care să indice implicarea islamistă.
Datorită apropierii alegerilor din 2004, problema responsabilității a devenit rapid o
controversă politică, principalele partide concurente PP și PSOE făcând schimb de
acuzații cu privire la gestionarea incidentului. [98] Alegerile din 14 martie 2004 au fost
câștigate de PSOE, în frunte cu José Luis Rodríguez Zapatero.[99]
Proporția de populație spaniolă născută în străinătate a crescut rapid în perioada de
boom economic la începutul anilor 2000, dar a scăzut din cauza crizei financiare de la
sfârșitul deceniului.[100] În 2005, guvernul spaniol a legalizat căsătoria între persoane de
același sex.[101] Descentralizarea a fost susținută împotriva unei aprigi rezistențe a Curții
Constituționale și a opoziției conservatoare, la fel și politica de gen, cum ar fi cotele de
gen sau legea împotriva violenței de gen. Au avut loc discuții guvernamentale cu ETA,
iar gruparea a anunțat încetarea permanentă a violențelor în 2010. [102]
Spargerea bulei imobiliare spaniole(d) în 2008 a dus la criza financiară spaniolă din
2008–2016(d). Nivelurile ridicate ale șomajului, reducerile cheltuielilor guvernamentale și
corupția în familia regală și în Partidul Popular au servit drept fundal la protestele
spaniole(d) din 2011–2012.[103] A crescut și separatismul catalan. În 2011, partidul
conservator al lui Mariano Rajoy a câștigat alegerile cu 44,6% din voturi.[104] În calitate
de prim-ministru, el a continuat să pună în aplicare măsurile de austeritate impuse de
Pactul de stabilitate și creștere al UE.[105] La 19 iunie 2014, monarhul, Juan Carlos, a
abdicat în favoarea fiului său, care a devenit Felipe al VI-lea.[106]
Demonstrații împotriva crizei și a șomajului ridicat în rândul tinerilor la Madrid, 15 mai 2011
La 1 octombrie 2017 a avut loc un referendum pentru independența Cataloniei (d), și apoi,
la 27 octombrie, parlamentul catalan a votat să declare unilateral independența față de
Spania(d) pentru a forma o Republică Catalană. [107][108] în aceeași zi în care Senatul
spaniol discuta despre aprobarea guvernării directe asupra Cataloniei, așa cum ceruse
premierul spaniol.[109][110] Mai târziu, în acea zi, Senatul a acordat puterea de a impune o
guvernare directă, iar prim-ministrul Rajoy a dizolvat parlamentul catalan și a convocat
noi alegeri.[111] Nicio țară nu a recunoscut Catalonia ca stat separat. [112]
La 1 iunie 2018, Congresul Deputaților a adoptat o moțiune de neîncredere împotriva lui
Rajoy și l-a înlocuit cu liderul PSOE, Pedro Sánchez.[113]
La 31 ianuarie 2020, s-at confirmat răspândirea în Spania a virusului ce cauzează
COVID-19, Spania fiind din martie 2021 este țara cu al optulea cel mai mare număr de
cazuri.
La 18 martie 2021, Spania a devenit a șasea națiune din lume care a legalizat
eutanasierea activă(d).[114]
Geografie[modificare | modificare sursă]
Harta fizică a Spaniei
Populație Arhipelag /
Insulă Capitală Provincie
(2020[116]) comunitate autonomă
Santa Cruz de
Tenerife 928.604 Santa Cruz de Tenerife Insulele Canare
Tenerife
Gran Canaria 855,521 Las Palmas de Gran Canaria Las Palmas Insulele Canare
Ibiza (Eivissa
151,827 Ibiza (Eivissa, oraș) Baleare (Balears) Insulele Baleare
)
Santa Cruz de
La Palma 83.458 Santa Cruz de La Palma Insulele Canare
Tenerife
Santa Cruz de
La Gomera 21.678 San Sebastián de La Gomera Insulele Canare
Tenerife
Santa Cruz de
El Hierro 11.147 Valverde Insulele Canare
Tenerife
Lupul iberic(d) în Castilia și Leon . Regiunea deține 25% din suprafața acoperită de spațiile naturale
protejate Natura 2000.
Politică[modificare | modificare sursă]
Istoria constituțională a Spaniei datează de la constituția din 1812. În iunie 1976, noul
rege al Spaniei Juan Carlos l-a demis pe Carlos Arias Navarro(d) și l-a numit pe
reformatorul Adolfo Suárez în funcția de prim-ministru.[121][122] Alegerile generale din
1977 care au rezultat au convocat Cortesul Constituant(d) (Parlamentul spaniol, în
calitatea sa de adunare constituțională) în scopul redactării și aprobării constituției din
1978.[123] După un referendum național din 6 decembrie 1978, 88% dintre alegători au
aprobat noua constituție — punctul culminant al tranziției Spaniei spre democrație.
Drept urmare, Spania este acum alcătuită din 17 comunități autonome și două orașe
autonome cu diferite grade de autonomie datorită Constituției sale, care afirmă totuși în
mod explicit unitatea indivizibilă a națiunii spaniole. Constituția specifică, de asemenea,
că Spania nu are religie de stat și că toți sunt liberi să practice și să aibă orice credință
doresc.
Administrația spaniolă a aprobat în 2007 Legea privind egalitatea de gen, care vizează
promovarea egalității între sexe(d) în viața politică și economică spaniolă.[124] Conform
datelor Uniunii Interparlamentare de la 1 septembrie 2018, 137 din cei 350 de membri ai
Congresului erau femei (39,1%), în timp ce în Senat erau 101 femei din 266 (39,9%),
Spania fiind astfel pe locul 16 în lista țărilor clasificate în funcție de proporția femeilor
din camera inferioară (sau camera unică).[125] Indicele de participare a
femeilor(d) în Raportul Națiunilor Unite privind dezvoltarea umană este de 0,794 pentru
Spania, a 12-a țară în lume.[126]
Guvernarea[modificare | modificare sursă]
Congresul Deputaților
Șef de stat (rege)
o Felipe VI, din 19 iunie 2014
Guvern
Prim-ministrul, viceprim-miniștrii și restul miniștrilor se reunesc în Consiliul de Miniștri(d).
Spania este organizată administrativ ca un așa-numit Estado de las Autonomías („statul
autonomiilor”); este una dintre cele mai descentralizate țări din Europa, alături de
Elveția, Germania și Belgia;[128] de exemplu, toate comunitățile autonome au propriile
parlamentele alese, propriile guverne, administrații publice(d), bugete și resurse.
Sistemele de sănătate și educație, printre altele, sunt gestionate de comunitățile
spaniole individuale și, în plus, Țara Bascilor și Navarra își gestionează și propriile
finanțe publice pe baza dispozițiilor forale.(d) În Catalonia, Țara Bascilor, Navarra și
Insulele Canare, un corp de poliție autonom cu drepturi depline înlocuiește unele dintre
funcțiile poliției de stat.
Relațiile externe[modificare | modificare sursă]
Palau Reial de Pedralbes(d) din Barcelona, sediul Uniunii Mediteraneene.
Almirante Juan de Borbón (F-102)(d), o fregată de clasa F100 a Marinei Spaniole care încorporează sistemul de
luptă Aegis .
Forțele armate ale Spaniei sunt cunoscute sub numele de Forțele Armate Spaniole
(Fuerzas Armadas Españolas). Comandantul suprem al acestora(d) este regele
Spaniei(d), Felipe al VI-lea.[140] Următoarele autorități militare în linie sunt prim-ministrul și
ministrul apărării. A patra autoritate militară a statului este șeful Statului Major al
Apărării(d) (JEMAD).[141] Statul Major al Apărării(d) (Estado Mayor de la Defensa) îl asistă
pe JEMAD ca organism auxiliar.
Forțele armate spaniole sunt împărțite în trei ramuri:[142]
Armata de Uscat (Ejército de Tierra)(d)
Marina (Armada)(d)
Armata Aeriană (Ejército del Aire)(d)
Serviciul militar obligatoriu a fost eliminat în 2001. [143]
Drepturile omului[modificare | modificare sursă]
Europride la Madrid. În 2017 a avut loc un summit cu privire la drepturile LGBTI în același timp cu
sărbătorile World Pride. [144]
Comunitățile autonome din Spania sunt diviziunile administrative de primul nivel ale
țării. Ele au fost create după intrarea în vigoare a actualei constituții (în 1978) ca
recunoaștere a dreptului la autoguvernare al „naționalităților și regiunilor Spaniei(d)”.
[150]
Comunitățile autonome trebuia să cuprindă provincii adiacente cu trăsături istorice,
culturale și economice comune. Această organizare teritorială, bazată pe devoluție, este
cunoscută în Spania drept „statul autonomiilor”.
Legea instituțională de bază a fiecărei comunități autonome este Statutul de
autonomie(d). Statutele de autonomie stabilesc numele comunității în funcție de
identitatea lor istorică și contemporană, limitele teritoriilor sale, numele și organizarea
instituțiilor de guvernare și drepturile de care se bucură conform constituției. [151]
Guvernele tuturor comunităților autonome trebuie să se bazeze pe o împărțire a
puterilor și să cuprindă
Economia[modificare | modificare sursă]
Spania este membră a spațiului Schengen, a zonei euro și a pieței unice europene.
Economia mixtă capitalistă a Spaniei este a 14-a ca mărime la nivel mondial și a 5-a ca
mărime(d) din Uniunea Europeană, precum și a 4-a ca mărime din zona euro.
Guvernul de centru-dreapta al fostului prim-ministru José María Aznar a reușit să obțină
admiterea în grupul de țări care au lansat moneda euro în 1999. Șomajul s-a situat la
17,1% în iunie 2017, [158] sub rata șomajului de la începutul anilor 1990 din Spania, de
peste 20%. Rata șomajului în rândul tinerilor(d) (35% în martie 2018) este extrem de
ridicată în comparație cu media UE.[159] Punctele slabe perene ale economiei Spaniei
includ o economie informală amplă,[160][161][162] și un sistem de educație despre care
OECD raportează că este printre cele mai slabe din țările dezvoltate, împreună cu
Statele Unite și Regatul Unit.[163]
La mijlocul anilor 1990, economia reluat creșterea întreruptă de recesiunea globală de
la începutul anilor 1990. Creșterea economică puternică a ajutat guvernul să reducă
datoria guvernamentală ca procent din PIB, iar rata ridicată a șomajului din Spania a
început să scadă constant. Cu bugetul guvernamental echilibrat și inflația sub control,
Spania a fost admisă în zona euro în 1999.
Din anii 1990, unele companii spaniole au câștigat statutul de multinațională,
extinzându-și deseori activitățile în America Latină, apropiată din punct de vedere
cultural. Spania este al doilea cel mai mare investitor străin de acolo, după Statele
Unite. Companiile spaniole s-au extins și în Asia, în special în China și India.
[164]
Această expansiune globală timpurie este un avantaj competitiv față de concurenții
și vecinii săi europeni. Motivul acestei expansiuni timpurii este interesul în plină
expansiune față de limba și cultura spaniolă în Asia și Africa și o cultură corporativă
care a învățat să își asume riscuri pe piețe instabile.
Cartierul Abando(d) , Bilbao
Industria auto este unul dintre cei mai mari angajatori din țară. În 2015, Spania era a
opta țară producătoare de automobile din lume și al doua din Europa după Germania.
[172]
Până în 2016, industria auto a generat 8,7 la sută din produsul intern brut al Spaniei,
angajând aproximativ nouă la sută din industria prelucrătoare. [172] Până în 2008,
industria automobilelor era a doua cea mai exportată industrie, [173] în timp ce în 2015,
aproximativ 80% din producția totală era destinată exportului.
Companiile germane au investit 4,8 miliarde de euro în Spania în 2015, făcând din
această țară cea a doua cea mai mare destinație pentru investiții străine
directe(d) germane, după SUA. Cea mai mare parte a acestei investiții — 4 miliarde de
euro — a revenit industriei auto a țării.[172]
Agricultură[modificare | modificare sursă]
Suprafețele de cultură au fost cultivate în două moduri extrem de diverse. Suprafețele
care se bazează pe cultivarea neirigată (secano), care reprezentau 85% din întreaga
suprafață de cultură, depindeau numai de precipitații ca sursă de apă. Acestea
includeau regiunile umede din nord și nord-vest, precum și vaste zone aride care nu
fuseseră irigate. Regiunile mult mai productive dedicate cultivării irigate (regadío)
reprezentau 3 milioane de hectare în 1986, iar guvernul spera că această suprafață se
va dubla în cele din urmă, deoarece deja se dublase din 1950. Almería — una dintre
cele mai aride și pustii provincii din Spania — s-a dezvoltat puternic, devenind un centru
de cultivare a culturilor de iarnă de diverse fructe și legume pentru export către Europa.
O podgorie în Rioja
Deși doar aproximativ 17% din suprafețele cultivate ale Spaniei au fost irigate, s-a
estimat că ele ar fi sursa a între 40 și 45% din valoarea brută a producției vegetale și
50% din valoarea exporturilor agricole. Mai mult de jumătate din suprafața irigată a fost
cultivată cu porumb, pomi fructiferi și legume. Printre alte produse agricole care au
beneficiat de irigații se numără struguri, bumbac, sfeclă de zahăr,
cartofi, leguminoase, măslini, mango, căpșuni(d), roșii și plante furajere. În funcție de
natura culturii, a fost posibilă recoltarea a două culturi succesive în același an pe
aproximativ 10% din terenul irigat al țării.
Citricele, legumele, cerealele, uleiul de măsline și vinul — produsele agricole
tradiționale ale Spaniei—au continuat să fie importante în anii 1980. În 1983, acestea
reprezentau 12%, 12%, 8%, 6% și respectiv 4% din producția agricolă a țării. Din cauza
dietei modificate a unei populații din ce în ce mai bogate, a existat o creștere notabilă a
consumului de animale, păsări de curte și produse lactate. Producția de carne destinată
consumului intern a devenit cea mai importantă activitate agricolă, reprezentând 30%
din toată producția agricolă în 1983. O atenție sporită la animale a fost motivul pentru
care Spania a devenit un importator net de cereale. Condițiile ideale de creștere,
combinate cu apropierea de piețele importante din nordul Europei, au făcut ca citricele
să fie principala marfă de export a Spaniei. Legumele și fructele proaspete produse prin
irigare intensivă au devenit, de asemenea, mărfuri importante pentru export, la fel ca
și uleiul de floarea soarelui, care a fost produs pentru a concura cu uleiurile de măsline
mai scumpe și existente în exces din toate țările mediteraneene ale Comunității
Europene.
Turism[modificare | modificare sursă]
Benidorm, una dintre cele mai mari destinații turistice litorale din Europa
În 2017, Spania a fost a doua cea mai vizitată țară din lume, înregistrând 82 de milioane
de turiști, ceea ce a marcat al cincilea an consecutiv de cifre record.
[174]
Sediul Organizației Mondiale a Turismului este situat la Madrid.
Amplasarea geografică a Spaniei, litoralurile, peisajele diverse, patrimoniul istoric,
cultura vibrantă și infrastructura excelentă au făcut din industria turistică internațională a
țării una dintre cele mai mari din lume. În ultimele cinci decenii, turismul internațional din
Spania a crescut pentru a deveni al doilea ca mărime din lume în ceea ce privește
cheltuielile, în valoare de aproximativ 40 miliarde de euro sau aproximativ 5% din PIB în
2006.[175][176]
Castilia și Leon reprezintă liderul spaniol în turismul rural(d) datorită patrimoniul ecologic
și arhitectural.
Energie[modificare | modificare sursă]
În secolele al XIX-lea și al XX-lea, știința din Spania a rămas înapoiată din cauza gravei
instabilități politice și din cauza subdezvoltării economice cronice. În ciuda acestor
condiții, au apărut câțiva oameni de știință și ingineri importanți. Cei mai notabili au
fost Miguel Servet, Santiago Ramón y Cajal, Narcís Monturiol(d), Celedonio
Calatayud(d), Juan de la Cierva(d), Leonardo Torres y Quevedo, Margarita
Salas(d) și Severo Ochoa(d) .
Consejo Superior de Investigaciones Científicas (CSIC) este cea mai importantă
agenție publică dedicată cercetării științifice din țară. S-a clasat a cincea în topul
instituțiilor științifice guvernamentale din lume (și a 32-a în ansamblu) în clasamentul
SCImago Institutions 2018.[196]
Din 2006, Mobile World Congress se ține la Barcelona.
Demografie[modificare | modificare sursă]
În 2019, populația Spaniei a atins oficial 47 de milioane de oameni, după cum este
înregistrat de Padrón municipal (Registrul Comunelor Spaniei).[197] Densitatea populației
Spaniei, la 91 de locuitori/km2, este mai mică decât cea a majorității țărilor din Europa
de Vest, iar distribuția sa în toată țara este foarte inegală. Cu excepția regiunii care
înconjoară capitala, Madrid, cele mai populate zone se află în jurul coastei. Populația
Spaniei a crescut de 2 ori și jumătate din 1900, când se ridica la 18,6 milioane, în
principal datorită spectaculoasei explozii demografice din anii 1960 și de la începutul
anilor 1970.[198]
În 2017, rata medie a fertilității totale(d) (TFR) în toată Spania a fost de 1,33 copii născuți
pe femeie,[199] una dintre cele mai mici din lume, sub rata de înlocuire de 2,1, rămâne
considerabil sub nivelul maxim de 5,11 copii născuți pe femeie înregistrat în 1865.
[200]
Ca urmare, Spania are una dintre cele mai îmbătrânite populații din lume, cu vârsta
medie de 43,1 ani.[201]
Spaniolii localnici reprezintă 88% din populația totală a Spaniei. După ce rata
natalității(d) și rata de creștere a populației din Spania au scăzut în anii 1980, populația a
revenit din nou pe creștere prin revenirea multor spanioli care emigraseră în alte țări
europene în anii 1970 și, mai recent, alimentată de un număr mare de imigranți care
alcătuiesc acum 12% din populație. Imigranții provin în principal din America Latină
(39%), Africa de Nord (16%), Europa de Est (15%) și Africa Subsahariană (4%).[202] În
2005, Spania a instituit un program de amnistie de trei luni prin care anumitor străini
nedocumentați până atunci li s-a acordat rezidență legală. [203]
În 2008, Spania a acordat cetățenie pentru 84.170 de persoane, în principal
persoanelor din Ecuador, Columbia și Maroc.[204] O mare parte din rezidenții străini din
Spania provin și din alte țări din Europa de Vest și Centrală. Aceștia sunt în mare parte
britanici, francezi, germani, olandezi și norvegieni. Ei locuiesc în principal pe coasta
mediteraneană și în insulele Baleare, unde mulți aleg să-și trăiască pensionarea sau
să lucreze de la distanță.
La 1 ianuarie 2022, populația rezidentă estimată a Spaniei era de 47.432,9 mii locuitori.
Dintre aceștia, cetățenii spanioli erau 42.025,4 mii de persoane. [1]
Alte naționalități cu populații importante ca mărime (în mii):
- români: 631,6
- italieni: 298,2
- germani: 142,6
- francezi: 127,7
- bulgari: 116,8
- portughezi: 107,2
- polonezi: 65,5
- olandezi: 54,9
- belgieni: 43,2
- suedezi: 26,1
- irlandezi: 20,3
- lituanieni: 18,0
- finlandezi: 12,5
- danezi: 11,6
- alte state U.E.: 64,9
- britanici: 315,8
- ucraineni: 105,7
- ruși: 82,9
- moldoveni: 18,7
- elvețieni: 17,0
- norvegieni: 14,4
- alte state europene: 51,4
- marocani: 775,2
- senegalezi: 62,9
- algerieni: 58,2
- nigerieni: 28,0
- malieni: 24,0
- gambieni: 19,2
- ghanezi: 14,2
- guineea ecuatoriala: 10,5
- din alte țări africane: 61,4
- americani: 51,1
- mexicani: 31,5
- cubanezi: 70,3
- hondurani: 125,2
- dominicani: 57,9
- nicaraguani: 56,5
- alte țări nord- și central-americane: 48,5
- columbieni: 315,4
- venezueleni: 220,3
- ecuadorieni: 120,1
- peruvieni: 117,9
- argentinieni: 104,1
- brazilieni: 82,0
- paraguayeni: 67,3
- bolivieni: 50,3
- chilieni: 27,0
- uruguayeni: 26,7
- chinezi: 193,0
- pakistanezi: 64,7
- indieni: 45,9
- filipinezi: 36,4
- bangladeshieni: 15,1
- alte țări din Asia: 71,2
Apatrizii erau 2,4 mii persoane.
Populații substanțiale descendente din coloniști spanioli și imigranți există în alte părți
ale lumii, mai ales în America Latină. Începând cu sfârșitul secolului al XV-lea, un
număr mare de coloniști iberici s-au stabilit în ceea ce a devenit America Latină și în
prezent majoritatea latino-americanilor albi(d) (care reprezintă aproximativ o treime din
populația Americii Latine) sunt de origine spaniolă sau portugheză. Aproximativ 240.000
de spanioli au emigrat în secolul al XVI-lea, mai ales în Mexic.[205] Alți 450.000 au pleat
în secolul al XVII-lea.[206] Estimarea între anii 1492 și 1832 este de 1,86 milioane de
emigranți.[207] Între 1846 și 1932 se estimează că aproape 5 milioane de spanioli au
emigrat în America, în special în Argentina și Brazilia.[208] Aproximativ două milioane de
spanioli au migrat în alte țări din Europa de Vest între 1960 și 1975. În aceeași
perioadă, aproximativ 300.000 au mers în America Latină. [209]
Urbanizarea[modificare | modificare sursă]
Zone metropolitane
Spania are mai mulți urmași ai populațiilor din fostele colonii, în special America Latină
și Africa de Nord. Un număr mai mic de imigranți din mai multe țări sub-sahariene s-au
stabilit recent în Spania. Există și un număr considerabil de imigranți asiatici, dintre care
majoritatea sunt originari din Orientul Mijlociu, Asia de Sud și China. Cel mai mare grup
de imigranți este european; reprezentat de un număr mare de români,
britanici, germani, francezi și alții.[214]
Sosirea Gitanos(d), un popor rom, a început în secolul al XVI-lea; estimările populației
rome spaniole variază de la 750.000 la peste un milion. [215][216][217][218][219] Există
și mercheros(d) (sau quinquis), un grup minoritar anterior nomad. Originea lor este
neclară.
Din punct de vedere istoric, evreii sefarzi și moriscos(d) sunt principalele grupuri
minoritare originare din Spania și cu o contribuție la cultura spaniolă. [220] Guvernul
spaniol oferă cetățenie spaniolă evreilor sefarzi. [221]
Imigrația[modificare | modificare sursă]
Distribuția populației străine în Spania în 2005 pe procente
Limbile Spaniei
Spania este multilingvă din punct de vedere legal [235] iar Constituția stabilește că
națiunea va proteja „toți spaniolii și popoarele Spaniei în exercitarea drepturilor omului,
a culturilor și tradițiilor lor, a limbilor și a instituțiilor”. [236]
Spaniola (español) — recunoscută în constituție cu numele de castiliană (castellano) —
este limba oficială a întregii țări și este dreptul și datoria fiecărui spaniol să o cunoască.
Constituția stabilește, de asemenea, că „celelalte limbi spaniole” — adică celelalte limbi
ale Spaniei — vor fi și ele oficiale în comunitățile lor autonome în conformitate cu
statutele lor, cu legislațiile lor organice regionale și că „bogăția modalităților lingvistice
distincte ale Spaniei reprezintă un patrimoniu care va face obiectul unui grad special de
respect și protecție."[237]
Celelalte limbi oficiale ale Spaniei, co-oficiale cu spaniola sunt:
Catalana (català sau valencià) în Catalonia, Comunitatea
Valenciană și Insulele Baleare;
Galiciana (galego) în Galicia;
Basca (euskara) în Țara Bascilor și Navarra; și
Occitana (aranés) în Catalonia.
Ca procent din populația generală din toată Spania, spaniola este vorbită nativ de 74%,
catalana de 17%, galiciana de 7% și basca de 2% din toți spaniolii. Occitana este
vorbită de mai puțin de 5.000 de persoane, doar în mica regiune Val d'Aran.[238]
Alte limbi romanice minoritare, deși nu sunt oficiale, au o recunoaștere specială, cum ar
fi limba astur-leoneză(d) (asturianu, bable [239] sau llionés) în Asturia și în nord-
vestul Castiliei și Leónului, și aragoneza (aragonés) în Aragon.
În orașul autonom spaniol nord-african Melilla, berbera rifană(d) este vorbită de o parte
semnificativă a populației. Similar, în Ceuta, un procent semnificativ din populație
vorbește araba Darija(d). În zonele turistice de pe coasta mediteraneană și a insulelor,
engleza și germana sunt vorbite pe scară largă de turiști, rezidenți străini și lucrători în
turism.[240]
Educație[modificare | modificare sursă]
Învățământul de stat din Spania este gratuit și obligatoriu de la șase la șaisprezece ani.
Sistemul educațional actual este reglementat de legea educațională din 2006, LOE (Ley
Orgánica de Educación) sau Legea organică a educației.[241] În 2014, LOE a fost parțial
modificată de noua și controversata lege LOMCE (Ley Orgánica para la Mejora de la
Calidad Educativa) sau Legea organică pentru îmbunătățirea sistemului de învățământ,
denumită în mod obișnuit Ley Wert (Legea Wert).[242] Din 1970 până în 2014, Spania a
avut șapte legi diferite ale educației (LGE, LOECE, LODE, LOGSE, LOPEG, LOE și
LOMCE).[243]
Nivelurile educației sunt învățământul preșcolar, învățământul primar, [244] învățământul
secundar[245] și învățământul post-16. [246] În ceea ce privește educația de dezvoltare
profesională sau învățământul profesional, există trei niveluri în afară de diplomele
universitare: Formación Profesional Básica (învățământ profesional de bază); Ciclo
Formativo de Grado Medio sau CFGM (învățământ profesional de nivel mediu) care
poate fi studiat după terminarea învățământului secundar și Ciclo Formativo de Grado
Superior sau CFGS (învățământ profesional de nivel superior), care poate fi studiat
după terminarea educației post-16.[247]
Sănătatea[modificare | modificare sursă]
Sistemul sanitar din Spania este considerat unul dintre cele mai bune din lume, pe
poziția a 7-a în clasamentul elaborat de Organizația Mondială a Sănătății.[248] Asistența
medicală este publică, universală și gratuită pentru orice cetățean legal al
Spaniei. [249] Cheltuielile totale pentru sănătate sunt de 9,4% din PIB, ușor peste media
de 9,3% din OCDE.
Religia[modificare | modificare sursă]
Interiorul Schitului El Rocío(d) în timpul unei ceremonii catolice.
Romano-catolicismul, care are o lungă istorie în Spania, rămâne religia dominantă. Deși
nu mai are statut oficial prin lege, în toate școlile publice din Spania studenții trebuie să
aleagă fie lecții de religie, fie de etică. Catolicismul este religia cel mai frecvent predată,
deși învățăturile despre islam,[250] iudaism,[251] și creștinismul evanghelic[252] sunt și ele
recunoscute prin lege. Potrivit unui studiu realizat în 2020 de Centrul Spaniol pentru
Cercetări Sociologice, aproximativ 61% dintre spanioli se autoidentifică drept catolici,
3% de alte credințe și aproximativ 35% se identifică fără religie.[253] Majoritatea
spaniolilor nu participă regulat la slujbele religioase. Un studiu din 2019 arată că dintre
spaniolii care se identifică ca fiind religioși, 62% merg la biserică foarte rar sau
niciodată, 16% merg la biserică de câteva ori pe an, 7% o dată pe lună și 13% în fiecare
duminică sau de mai multe ori pe săptămână. Sondajele recente sugerează că între
20% și 27% din populația spaniolă este nereligioasă. [254][255][256]
Constituția spaniolă consacră laicismul în guvernare, precum și libertatea de religie sau
credință pentru toți, spunând că nicio religie nu ar trebui să aibă un „caracter de stat”,
permițând în același timp statului să „coopereze” cu grupurile religioase.
Au fost patru papi spanioli. Damasus I, Calixt al III-lea, Alexandru al VI-lea și Benedict al
XIII-lea. Misticismul spaniol a furnizat o resursă intelectuală importantă împotriva
protestantismului. Carmelitele, precum Tereza din Ávila, o călugăriță reformistă, și Ioan
al Crucii, preot, au preluat conducerea mișcării lor de reformare. Mai târziu, ei au
devenit Doctori ai Bisericii. Societatea lui Isus a fost cofondată de Ignațiu de Loyola, ale
cărui exerciții spirituale și a cărui mișcare au condus la înființarea a sute de colegii și
universități din lume, inclusiv 28 doar în Statele Unite. Cofondatorul Societății, Francisco
de Xavier, a fost un misionar care a ajuns în India și mai târziu în Japonia. În anii 1960
iezuiții Pedro Arrupe și Ignacio Ellacuría au susținut mișcarea Teologia Eliberării.
Bisericile protestante au aproximativ 1.200.000 de membri.[257] Există aproximativ
105.000 de martori ai lui Iehova. Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din
Urmă are aproximativ 46.000 de adepți în 133 de congregații din toate regiunile țării și
are un templu(d) în districtul Moratalaz(d) din Madrid.[258]
Un studiu realizat de Uniunea Comunităților Islamice din Spania (d) a demonstrat că în
2019 erau peste 2.100.000 de locuitori musulmani în Spania, reprezentând 4–5% din
populația totală a Spaniei. Marea majoritate era compusă din imigranți și descendenți
originari din Maghreb (în special Maroc) și alte țări africane. Peste 879.000 (42%) dintre
ei aveau cetățenia spaniolă.[259]
Valurile recente de imigrație au dus, de asemenea, la un număr tot mai mare
de hinduși, budiști, sikhi(d) și musulmani. După Reconquista din 1492, nu au mai trăit în
Spania musulmani timp de secole. Expansiunea colonială de la sfârșitul secolului al
XIX-lea în nord-vestul Africii a adus cetățenia deplină unui număr de rezidenți
din Marocul spaniol(d) și Sahara Occidentală. De atunci, rândurile lor au mai fost
consolidate de imigrația recentă, în special din Maroc și Algeria.
Iudaismul a fost practic inexistent în Spania de la expulzarea din 1492 până în secolul
al XIX-lea, când evreilor li s-a permis din nou să intre în țară. În prezent, există în jur de
62.000 de evrei în Spania, adică 0,14% din populația totală. Majoritatea sunt sosiți în
secolul trecut, în timp ce unii sunt descendenți ai evreilor spanioli anteriori. Se crede că
aproximativ 80.000 de evrei trăiau în Spania înainte de expulzarea acestora. [260] Totuși,
Enciclopedia Evreiască afirmă că numărul de peste 800.000 este prea mare și că cel de
235.000 este prea mic: 165.000 sunt dați ca expulzați, numărul acesta fiind mai
degrabă 200.000, iar numărul de convertiți după pogromurile din 1391 este mai mic.
Alte surse sugerează 200.000 de convertiți, mai ales după pogromurile din 1391 și
peste 100.000 expulzați. Descendenții acestor evrei sefarzi expulzați în 1492 primesc
cetățenia spaniolă dacă o solicită.[261]
Cultura[modificare | modificare sursă]
Spania este o țară occidentală. Aproape fiecare aspect al vieții spaniole este pătruns de
patrimoniul cultural latin, făcând din Spania una dintre principalele țări latine din Europa.
Cultura spaniolă este marcată de puternice legături istorice cu catolicismul, care a jucat
un rol esențial în formarea și identitatea ulterioară a țării. Arta, arhitectura, bucătăria și
muzica spaniole au fost modelate de valuri succesive de invadatori străini, precum și de
clima și geografia mediteraneană a țării. Epoca colonială lungă de secole a globalizat
limba și cultura spaniolă, Spania absorbind și produsele culturale și comerciale ale
diversului său imperiu.
Situri din patrimoniul mondial[modificare | modificare sursă]
Spania are 47 de situri în Patrimoniul Mondial. Printre acestea se numără
peisajul Monte Perdido din Pirinei, care este comun cu Franța, siturile preistorice de
artă rupestră din Valea Côa(d) și Siega Verde(d), care este comun cu
Portugalia, Patrimoniul lui Mercur(d), comun cu Slovenia și pădurile primare și bătrâne de
fagul, comun cu mai multe alte țări din Europa.[262] În plus, Spania are și 14 elemente
de patrimoniu cultural imaterial(d), sau „comori umane”.[263]
Literatură[modificare | modificare sursă]
Statui de bronz ale lui Don Quijote și Sancho Panza, în Plaza de España din Madrid
Cele mai vechi exemple înregistrate de literatură populară în limbi romanice datează din
aceeași perioadă și din aceeași zonă, bogatul amestec de culturi musulmană, evreiască
și creștină din Spania musulmană, în care au lucrat Maimonide, Averroes și
alții, harjalele(d) (jarchas).
În timpul Reconquistei, a fost scris poemul epic Cantar de Mio Cid despre un personaj
real — luptele sale, cuceririle și viața de zi cu zi. Este remarcabilă și povestea
romantică cavalerească valenciană Tirant lo Blanch scrisă în valenciană.
Alte opere majore din epoca medievală au fost Mester de Juglaría(d), Mester de
Clerecía(d), Coplas por la muerte de su padre sau El Libro de buen amor(d) (Cartea bunei
iubiri).
În timpul Renașterii, piesele cele mai mari sunt La Celestina și El Lazarillo de Tormes(d),
în timp ce multă literatură religioasă a fost creată de poeți precum Luis de León, San
Juan de la Cruz, Santa Teresa de Jesús etc.
Barocul a fost cea mai importantă perioadă pentru cultura spaniolă, în
vremurile Imperiului Spaniol. Faimosul Don Quijote de La Mancha de Miguel de
Cervantes a fost scris în această epocă. Alți scriitori din acea perioadă sunt: Francisco
de Quevedo, Lope de Vega, Calderón de la Barca sau Tirso de Molina.
În timpul iluminismului găsim nume precum Benito Jerónimo Feijóo, Gaspar Melchor de
Jovellanos sau Leandro Fernández de Moratín.
În perioada romantică, José Zorrilla(d) a creat una dintre cele mai emblematice figuri din
literatura europeană în Don Juan Tenorio(d). Alți scriitori din această perioadă
sunt Gustavo Adolfo Bécquer, José de Espronceda, Rosalía de Castro sau Mariano
José de Larra.
Miguel Delibes descrie situația Spaniei rurale după exodul rural din anii 1950.
Cei mai importanți doi scriitori ai Spaniei din a doua jumătate a secolului al XX-lea au
fost laureații Premiului Nobel pentru literatură Camilo José Cela și Miguel
Delibes din generația lui '36(d). Spania este una dintre țările cu cei mai mulți laureați
ai Premiului Nobel pentru literatură și, inclusiv laureații Nobel latino-americani, literatura
în limba spaniolă se situează printre cele cu cei mai mulți laureați. Scriitori spanioli
sunt: José Echegaray, Jacinto Benavente, Juan Ramón Jiménez, Vicente
Aleixandre și Camilo José Cela. Scriitorul portughez José Saramago, de asemenea
laureat al Nobelului, a trăit mulți ani în Spania și vorbea atât portugheză, cât și spaniolă.
Saramago era de asemenea bine cunoscut prin ideile sale iberiste(d).
Generația lui ’50 este cunoscută și sub numele de „copiii războiului civil”: Rosa
Chacel(d), Gloria Fuertes(d), Jaime Gil de Biedma(d), Juan Goytisolo, Carmen Martín
Gaite(d), Ana María Matute, Juan Marsé, Blas de Otero, Gabriel Celaya(d), Antonio
Gamoneda(d), Rafael Sánchez Ferlosio(d) sau Ignacio Aldecoa(d).
Premiul Planeta de Novela(d) și Premiul Miguel de Cervantes sunt principalele două
premii actuale ale literaturii spaniole.
Filozofie[modificare | modificare sursă]
Școala din Salamanca(d), unde savantul umanist Francisco de Vitoria a dezvoltat teorii despre dreptul
internațional.
Stilul plateresc s-a extins de la începutul secolului al XVI-lea până în ultima treime a
secolului, iar influența sa stilistică a pătruns în lucrările tuturor marilor artiști spanioli ai
vremii. Alonso Berruguete(d) (școala de la Valladolid) este supranumit „prințul sculpturii
spaniole”. Principalele sale lucrări au fost lojele superioare ale corului Catedralei din
Toledo, mormântul cardinalului Tavera din aceeași catedrală și retablul Vizitei Fecioarei
Maria din biserica Santa Úrsula din aceeași localitate. Alți sculptori notabili au
fost Bartolomé Ordóñez(d), Diego de Siloé(d), Juan de Juni(d) și Damián Forment(d).
Au existat două școli cu un fler și un talent deosebit: Școala de la Sevilla(d), căreia îi
aparținea Juan Martínez Montañés(d), ale cărei lucrări cele mai celebre sunt Crucifixul
din Catedrala din Sevilla, altul din Vergara și un Sfânt Ioan; și Școala de la Granada(d),
al cărei reprezentat era Alonso Cano(d), căreia îi sunt atribuite o Imaculată Concepție și
o Fecioară a Rozariului.
Alți sculptori notabili ai barocului andaluz au fost Pedro de Mena(d), Pedro Roldán(d) și
fiica sa Luisa Roldán(d), Juan de Mesa(d) și Pedro Duque Cornejo(d). În secolul al XX-lea,
cei mai importanți sculptori spanioli au fost Julio González(d), Pablo Gargallo(d), Eduardo
Chillida(d) și Pablo Serrano(d).
Cinematografie[modificare | modificare sursă]
Datorită diversității sale istorice și geografice, arhitectura spaniolă își trage influențele
dintr-o serie de surse diferite. Oraș de provincie important fondat de romani și cu o
vastă infrastructură din epoca romană, Córdoba a devenit capitala culturală,
îmbogățindu-se cu arhitectură fină în stil arab, în timpul dinastiei umayyade(d) islamice.
[269]
Mai târziu, arhitectura în stil arab a continuat să se dezvolte în cadrul dinastiilor
islamice succesive, încheindu-se cu Nasrizii(d), care și-au construit faimosul complex de
palate din Granada.
În același timp, regatele creștine au apărut treptat și și-au dezvoltat propriile stiluri;
dezvoltând un stil preromanesc în perioada când au fost izolate de influențele
arhitecturale europene contemporane în Evul Mediu timpuriu, ele au integrat ulterior
fluxurile romanești(d) și gotice. A existat atunci o înflorire extraordinară a stilului gotic,
care a dus la construirea a numeroase construcții în acest stil pe întreg teritoriul. Stilul
mudéjar, din secolele al XII-lea–al XVII-lea, a fost dezvoltat prin introducerea de motive,
modele și elemente în stil arab în arhitectura europeană.
Sosirea modernismului în arena academică a produs o mare parte din arhitectura
secolului al XX-lea. Un stil influent centrat în Barcelona, cunoscut sub numele
de modernisme, a produs o serie de arhitecți importanți, dintre care unul
este Gaudí. Stilul internațional(d) a fost promovat de grupuri precum GATEPAC(d). Spania
trece în prezent printr-o revoluție în arhitectura contemporană(d), iar arhitecții
spanioli precum Rafael Moneo(d), Santiago Calatrava, Ricardo Bofill(d), precum și mulți
alții, au câștigat renume la nivel mondial.
Muzică și dans[modificare | modificare sursă]
Flamenco este o formă artistică andaluză care a evoluat de la Seguidilla(d).
Fotbalul este cel mai popular sport din țară. Spania a câștigat Cupa Mondială FIFA 2010.
Se jucau unele precursoare ale fotbalului în Spania încă din epoca romană, dar sportul
din Spania a fost dominat de fotbal abia de la începutul secolului al XX-lea. Real Madrid
CF și FC Barcelona sunt două dintre cele mai de succes cluburi de fotbal din
lume. Echipa națională de fotbal a țării a câștigat Campionatul European de Fotbal
UEFA în 1964, 2008 și 2012 și Cupa Mondială FIFA în 2010 și este prima echipă care a
câștigat trei turnee internaționale majore consecutive.
Baschetul, tenisul, ciclismul, handbalul, futsalul(d), motociclismul(d) și, în ultima
vreme, Formula 1 se pot lăuda și cu campioni spanioli. Astăzi, Spania este o mare forță
sportivă mondială, mai ales de la Jocurile Olimpice de vară și paralimpice(d) din 1992
care au avut loc la Barcelona, ceea ce a stimulat la nivelul țării un mare interes pentru
sport. Industria turismului a condus la o îmbunătățire a infrastructurii sportive, în special
pentru sporturile nautice, golf și schi. În regiunile lor, sunt populare și jocurile
tradiționale de pelota bască și pelota valenciană.
Sărbători legale și festivaluri[modificare | modificare sursă]