Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
301 limbi
Articol
Discuție
Lectură
Vedeți sursa
Istoric
Unelte
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Franța
Republica Franceză
République française (franceză)
France (franceză)
Imn: La Marseillaise
Duration: 1 minute and 20 seconds.1:20
Geografie
Suprafață
Vecini Spania
Andorra
Belgia
Luxemburg
Germania
Elveția
Italia
Monaco
Brazilia
Surinam
Regatul Țărilor de Jos
Populație
Etnonim Francezi
Guvernare
Capitala Paris
Istorie
Independență
Economie
Coduri și identificatori
Prezență online
În timpul epocii fierului, zona ce reprezintă astăzi Franța a fost locuită de gali, un
popor celtic. Roma a anexat zona în anul 51 î.Hr. și a deținut regiunea până în
anul 486, când francii (un popor germanic) au cucerit regiunea și au format Regatul
Franței. Franța a devenit o mare putere europeană în Evul Mediu, în urma victoriei
din războiul de o sută de ani (1337-1453). În perioada renașterii, cultura franceză a
înflorit, iar Franța a pus bazele unui imperiu colonial global, care urma ulterior să
devină al doilea cel mai mare din lume.[7] Secolul al XVI-lea a fost dominat de către
războaie civile și religioase, între catolici și protestanți (hughenoți). Sub Ludovic al
XIV-lea, Franța a devenit puterea culturală, politică și militară dominantă a Europei.
[8]
În secolul al XVIII-lea, Revoluția franceză a răsturnat monarhia absolută, a
dezvoltat una dintre cele mai vechi republici din istoria modernă și a
elaborat Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, care exprimă idealurile
unei națiuni inclusiv în ziua de astăzi.
Geografia
Articol principal: Geografia Franței.
Așezare și frontiere
Dacă frontierele sudice ale țării corespund unor creste montane, frontierele nord-
estice nu corespund, aproape deloc, vreunor limite geografice fizice[b] sau lingvistice.
[c]
Franța metropolitană cuprinde mai multe insule, cea mai mare fiind Corsica, multe
fiind, însă, mici insule de coastă. Metropola se încadrează între paralelele de
42°19'46" N și 51°5'47" N, și între meridianele de 4°46' V și 8°14'42" E.
Franța este formată, însă, și din numeroase teritorii aflate în afara continentului
european, denumite în vorbirea curentă „teritorii de peste
mări” (în franceză territoires d’outre-mer, prescurtat „DOM-TOM”), ceea ce face ca
Franța să aibă teritorii în toate oceanele lumii cu excepția celui Arctic.
Franța este a 42-a țară din lume ca mărime a suprafeței terestre și a treia cea mai
mare țară din Europa, după Rusia și Ucraina, deși, dacă se iau în calcul teritoriile de
peste mări, este mai întinsă ca Ucraina, fiind, totodată, și cea mai întinsă țară
a Uniunii Europene.
Geologia Franței
Teritoriul metropolitan al Franței oferă forme de relief și peisaje naturale deosebit de
variate.[b 1] Mari părți din teritoriul actual al Franței s-au înălțat de-a lungul mai multor
episoade tectonice, în special în orogeneza hercinică din paleozoic, care stă la
originea masivelor Armorican, Central, Morvan, Vosgi, Ardeni și Corsican.[b
2]
Munții Alpi, Pirinei și Jura sunt mult mai tineri, și sunt mai puțin erodați[b 2] — Alpii
ating 4.810 m altitudine în Mont Blanc (cel mai înalt punct al Franței).[11] Deși 60%
din comunele Franței sunt clasificate ca având risc seismic, acest risc rămâne unul
moderat.[12]
Aceste masive delimitează mai multe bazine sedimentare, cele mai mari fiind bazinul
Aquitaniei în sud-vest și Bazinul Parisului în nord[b 2] — acesta din urmă cuprinzând
mai multe regiuni cu soluri deosebit de fertile, în special platourile cu soluri acide
din Beauce și Brie.[b 3] În rest, diferite căi naturale de trecere, cum ar fi valea Ronului,
permit comunicații facile.[b 4] Zonele litorale oferă și ele peisaje diverse: maluri
abrupte ale masivelor muntoase (Coasta de Azur, de exemplu), câmpii ce se termină
cu faleze (Coasta de Alabastru), regiuni umede și forestiere, cum ar fi Sologne(d) sau
mari câmpii nisipoase (Câmpia Languedoc).[b 5]
Franța dispune de 11 milioane de km² de ape marine teritoriale, în trei oceane, 97%
din această suprafață fiind asociată teritoriilor de peste mări.[13]
Clima
Peisajele și mediul
Franța metropolitană beneficiază de o largă varietate de peisaje: câmpii agricole sau
împădurite, lanțuri montane mai mult sau mai puțin erodate, litoraluri diversificate și
văi cu orașe amestecate cu spații neo-naturale. Franța de peste mări conține și ea o
importantă biodiversitate (de exemplu, în pădurile ecuatoriale franco-guyaneze sau
în lagunele Noii Caledonii).[18] Franța este una dintre cele mai împădurite țări
din Europa Occidentală, pădurile ocupând 28% din suprafața țării.[b 11]
(fr)[traduceți]
Pointe du Van , extremitatea vestică a Bretaniei.
Satul Usson, aflat pe pantele unui con vulcanic stins din Masivul Central.
(fr)[traduceți]
Iazurile și pădurile din Sologne .
Această diversitate a peisajelor și a ecosistemelor este amenințată de fragmentarea
ecologică(fr)[traduceți] (cauzată de densa rețea de căi de comunicații rutiere),[19] de
antropizarea zonelor de coastă și de poluarea apelor și solului. O treime din apele de
suprafață sunt de calitate rea spre foarte rea, în principal, din cauza poluării
industriale;[b 12] poluarea agricolă în legătură cu utilizarea îngrășămintelor
și pesticidelor a contribuit și ea la deteriorarea calității pânzelor freatice în mai multe
regiuni, în Bretania, în special.[b 13] Litoralizarea(fr)[traduceți] populației și a activităților ei[b
14]
determină o intensificare și o îndesire a construcțiilor de pe malul mării,[b 15] în
ciuda Legii Litoralului(fr)[traduceți] din 1986 și a intervenției Conservatoire du littoral(fr)[traduceți][b
16]
și în ciuda caracterului inundabil al anumitor sectoare. În ceea ce privește
infrastructura de transport, în special cea rutieră, ea expune pe vecinii ei la o poluare
atmosferică, sonoră și vizuală considerabilă.[19]
În ceea ce privește transportul aerian, acesta este deosebit de centralizat: cele două
aeroporturi pariziene — Roissy-Charles-de-Gaulle și Orly — au deservit în 2008
peste 87 de milioane de călători, în vreme ce principalul aeroport din provincie, Nisa-
Coasta de Azur(fr)[traduceți], a deservit doar puțin mai mult de 10 milioane.[33] Aeroporturile
din provincie fac, de fapt, concurență TGV-ului pentru trafic intern, în vreme ce
aeroporturile pariziene adună cvasi-totalitatea traficului de cursă lungă.[b 19] Franța
este locul unde funcționează una dintre cele mai mari companii aeriene din lume, în
termeni de pasageri transportați (Air France-KLM[34]) și unde funcționează primul
constructor aeronautic civil (Airbus[b 20][g]) din Europa.
În Franța se mai utilizează și alte mijloace de transport, dar ele sunt marginale.
Traficul fluvial asigură o parte neglijabilă din traficul de călători și una secundară din
traficul de mărfuri, în special din cauza neadaptării unei mari părți din rețea la traficul
modern.[29] Traficul maritim este mai important, dar porturile Dunkerque, Le
Havre, Nantes - Saint-Nazaire(fr)[traduceți] și Bordeaux sunt foarte mici comparativ cu
rivalele lor de la Marea Nordului, cum sunt Rotterdam sau Anvers;[35] numai
portul Marsilia este comparabil cu marele porturi ale lumii, fiind cel mai mare port de
la Marea Mediterană în termeni de tonaj expediat.[35] Astăzi, bicicleta cunoaște o
nouă tinerețe, în special datorită preocupărilor ecologiste ale francezilor și datorită
înființării sistemelor de închiriat biciclete în mai multe orașe ale țării.[i 2]
Istoria
Articol principal: Istoria Franței.
Aproximativ 10.000 de ani în urmă, la sfârșitul ultimei ere glaciare, clima s-a
îmblânzit.[e 1] Cam de acum 7.000 de ani, această parte a Europei de Vest a intrat
în neolitic și locuitorii ei s-au sedentarizat, chiar dacă evoluția aceasta a variat de la
regiune la regiune.[e 2] După o puternică dezvoltare demografică și agricolă în
mileniile al IV-lea și al III-lea î.e.n., metalurgia și-a făcut apariția la sfârșitul mileniului
al III-lea, întâi cu meșteșugul prelucrării aurului, cuprului și bronzului, apoi a fierului -
în secolul al VIII-lea î.e.n.[e 3]
În preajma anului 600 î.e.n., grecii originari din orașul Phocaea din Asia Mică au
înființat colonia Masalia (astăzi, orașul Marsilia), pe țărmul Mediteranei;[e 4] în aceeași
perioadă, câteva popoare celtice au pătruns pe teritoriul Franței actuale, dar această
ocupație nu s-a generalizat asupra întregului teritoriu decât între secolele al V-lea și
al III-lea î.e.n.[e 5] Astfel a apărut noțiunea de „Galia”, corespunzătoare teritoriilor
populate de celți între Rin, Atlantic și Mediterana.[e 6] Galia era pe atunci o țară
prosperă, ale cărei părți sudice au fost din ce în ce mai mult supuse
influențelor grecești și apoi romane.[e 7]
Începând cu anul 125 î.e.n., sudul Galiei a fost cucerit, încetul cu încetul,
de Republica Romană, care a înființat aici orașele Aix-en-
Provence, Toulouse și Narbonne.[e 8] În 58 î.e.n., Iulius Cezar s-a lansat într-
o campanie de cucerire a întregii Galii și a înăbușit, în 52 î.e.n.. o revoltă condusă de
căpetenia galică Vercingetorix.[e 9] Noile teritorii au fost împărțite de Augustus în
nouă provincii romane, dintre care principalele au fost Gallia Narbonensis în
sud, Aquitania în sud-vest, Gallia Lugdunensis în centru și Belgica în nord.[e 10] În
perioada galo-romană au fost înființate numeroase orașe, printre care Lyon,
denumită capitală a Galiilor;[e 11] acestea erau concepute după tipicul orașelor
romane, cu un forum(fr)[traduceți], un amfiteatru(fr)[traduceți], circ(fr)[traduceți], teatru și thermae.[e
12]
Religia romană s-a suprapus peste cultul celtic, fără a-l face pe acesta din urmă
să dispară, divinitățile de diferite origini contopindu-se, încet-încet, până la formarea
unui unic sincretism.[e 13]
În secolul al III-lea e.n., Galia romană a trecut printr-o gravă criză, limesul, frontiera
fortificată care apăra Imperiul de incursiunile germanice, fiind rupt în mai multe
rânduri de către barbari.[e 14] În acea perioadă, puterea romană părea șubrezită: în
260 s-a proclamat un imperiu al galilor care a scăpat de sub controlul roman până în
274.[e 15] Cu toate acestea, situația s-a îmbunătățit în prima jumătate a secolului al IV-
lea, care a fost o perioadă de reînnoire și prosperitate pentru Galia.[e 16] În 312,
împăratul Constantin cel Mare s-a convertit la creștinism; creștinii, persecutați până
atunci, s-au înmulțit.[e 17] Dar invaziile barbare s-au reluat începând cu a doua
jumătate a secolului al IV-lea;[e 18] la 31 decembrie 406, vandalii, suebii și alanii au
trecut Rinul și au traversat Galia până în Spania.[e 19] La mijlocul secolului al V-
lea, alemanii și francii, două popoare păgâne, s-au instalat în nord-estul Franței de
astăzi și au exercitat o puternică presiune asupra generalilor romani care rezistau cu
greu în nord-estul Galiei.[e 20]
Apariția, crizele și transformările Regatului Franței de-a lungul
Evului Mediu
Pepin cel Scurt și fiul său, Carol cel Mare, au extins considerabil teritoriul regatului
francilor, stat ce se întindea, la sfârșitul secolului al VIII-lea, pe o suprafață de peste
un milion de kilometri pătrați.[e 26] Imensul Imperiu Carolingian era controlat de o
administrație centralizată cu sediul la Aachen, cu conți ce îl reprezentau pe Carol cel
Mare în tot imperiul și care erau supravegheați de missus dominicus(d).[e 27] Carol,
încoronat în 800 ca împărat al Occidentului(fr)[traduceți], a relansat artele frumoase în
educație, iar curtea sa de la Aachen(en)[traduceți] a găzduit o activitate artistică și
intelectuală de înalt nivel.[e 28] Cu toate acestea, după moartea împăratului, conții și
vasalii lor au început, din ce în ce mai mult, să-și facă funcțiile ereditare, iar nepoții
lui Carol cel Mare și-au împărțit imperiul prin tratatul de la Verdun (843); Carol a
obținut Francia occidentală, care corespunde, aproximativ, celor două treimi vestice
ale Franței actuale, teritoriu ale cărui frontiere au fluctuat puțin până la sfârșitul
Evului Mediu.[e 29] Noul regat a trebuit, totuși, să înfrunte, în secolele al IX-lea și al X-
lea, trei valuri de invazii diferite: ale musulmanilor, ale vikingilor și ale maghiarilor.[e
30]
În același timp, puterile foștilor conți au continuat să crească, în timp ce puterea
regelui scădea;[e 31] relațiile sociale au început să capete caracter feudal, caracterizat
prin împărțirea societății în trei clase: clerul, nobilimea și „starea a treia”.[e 32]
În 987 Hugo Capet a fost ales rege;[h] monarhia a redevenit ereditară[e 33], iar Dinastia
capețiană au domnit în Franța timp de peste 800 de ani. Totuși, primii regi capețieni
nu controlau direct decât o mică parte din teritoriul francez, denumit „domeniu regal”,
și câțiva din vasalii lor erau mult mai puternici decât ei.[e 34] În secolul al XII-lea,
puterea regală a început să se impună din nou în fața nobililor din regat, dar,
începând cu anii 1150, a trebuit să se confrunte cu apariția unui „imperiu
Plantagenet(fr)[traduceți]”, domeniu nobiliar extrem de puternic, ce cuprindea Anglia și
părțile vestice ale Franței.[e 35]
Secolul al XIV-lea și prima jumătate a secolului al XV-lea au găsit Franța într-o gravă
criză, cu manifestări multiple.[e 40] Războiul de 100 de Ani, dus contra Angliei și apărut
în urma unei probleme de succesiune(fr)[traduceți] la tronul Regatului Franței, a făcut
ravagii în țară.[e 41] Dar criza din secolele al XIV-lea și al XV-lea nu a fost una doar
politică sau militară: ea a fost și demografică — Moartea Neagră a ucis, începând cu
anul 1347, cel puțin o treime din populația regatului[i] —, socială — răscoalele
țărănești și urbane s-au înmulțit —, economică și religioasă.[e 42] Exilului papilor la
Avignon (1309-1377) i-a urmat Schisma apuseană, care a durat până în 1417.
Monarhia franceză a fost atinsă de toate aceaste crize. Pe termen scurt puterea
centrală a ieșit întărită, mutându-se din valea Loarei, îmbogățindu-se cu noi instituții
și întreținând o armată plătită dintr-un impozit permanent.[e 43]
Dacă primii ani ai celui de al Doilea Imperiu au fost ani de regim autoritar, Napoleon
al III-lea a imprimat o direcție liberală, în 1860, și nu a mai împiedicat formarea unei
opoziții politice, concomitent cu dezvoltarea accelerată a industriei și căilor ferate. [e
72]
Înfrângerea Franței în fața unei Germanii în curs de unificare, în 1870-1871, a fost
un dublu punct de cotitură în istoria țării: împăratul a capitulat,în 2 septembrie 1870,
la Sedan, și două zile mai târziu a fost proclamată republica, în timp ce Prusia a
anexat Alsacia și Lorena.[e 73]
În ciuda nașterii ei din haos, a Treia Republică Franceză a fost cel mai îndelungat
regim politic cunoscut de Franța după 1789.[e 74] Republicanii și-au instaurat proiectul
politic pas cu pas: educația a devenit gratuită, laică și obligatorie(fr)[traduceți] în 1881-
1882; libertățile presei și de asociere au fost acordate în 1881; în 1884 au fost
legalizate divorțul și sindicatele, iar în 1905 bisericile au fost separate de stat(fr)[traduceți].[e
75]
Imperiul colonial francez a ajuns să fie în 1914 al doilea din lume ca mărime, după
cel britanic.[e 76] Deși s-au succedat mai multe crize politice — criza boulangistă(fr)
[traduceți]
, Scandalul decorațiunilor(fr)[traduceți], Scandalul Panama(fr)[traduceți], afacerea Dreyfus —,
principala amenințare pentru Republică a venit, totuși, din exterior, unde războiul
părea din ce în ce mai iminent.[e 77]
După opt luni fără lupte („Războiul ciudat”), Wehrmachtul a invadat, la 10 mai 1940,
nord-estul Franței, iar mareșalul Philippe Pétain a cerut, la 22 iunie, armistițiul .[e
82]
Acesta din urmă a cerut și a obținut, la 10 iulie, puteri depline, lichidând, astfel,
cea de a Treia Republică și punând bazele regimului de la Vichy, care a dus o
politică conservatoare, tradiționalistă și antisemită, în colaborare cu Germania
Nazistă și în ciuda acțiunilor rezistenței din interiorul și din exteriorul țării.[e
83]
Debarcarea Aliaților, la 6 iunie 1944, în Normandia a anunțat sfârșitul ocupației
naziste și începutul eliberării Europei.[e 84] În total, conflictul a dus la moartea a mai
puțini militari ca cel anterior,[l] dar victimele civile au fost numeroase – cel puțin
330.000 de victime civile dintre care 75.000 de evrei de pe teritoriul francez au fost
uciși în Holocaust[43][m] – iar rănile psihologice și politice (cauzate de dezastrul din
1940, de colaboraționism și, apoi, de reglările de conturi din cadrul epurărilor) s-au
cicatrizat după perioade foarte îndelungate.[e 84]
După eliberare
După război, a început pentru Franța o perioadă de reînnoire.[e 85] Dacă generalul de
Gaulle, liderul Franței libere, nu a putut să împiedice adoptarea unei constituții
apropiate de spiritul celei de a Treia Republici, perioada postbelică s-a remarcat prin
înființarea unui sistem de asigurări sociale și de acordarea dreptului de vot pentru
femei.[e 86] A Patra Republică a ales tabăra occidentală în Războiul Rece care a
început atunci, a inițiat decolonizarea Asiei și Africii și a participat la
începuturile construcției europene.[e 87] În același timp, Franța a început o perioadă
de puternică creștere economică, pe care economistul Jean Fourastié(d) avea s-o
denumească „Trente Glorieuses(fr)[traduceți]”[e 88][44] ».
La 1 iunie 1958, după o gravă criză politică legată de Războiul din Algeria, generalul
de Gaulle a fost învestit de către Adunarea Națională în funcția de „Președinte al
Consiliului”, cu misiunea de a da republicii o nouă constituție: a Cincea
Republică conferea președintelui puteri mai largi în raport cu Parlamentul.[e
89]
Charles de Gaulle a urmărit și a realizat decolonizarea Africii, și a afirmat
independența Franței față de Statele Unite.[e 90] Dar criza socială din mai 1968 a scos
în față arhaismul unui regim care părea deconectat de la aspirațiile tinerilor
vremurilor sale; în ciuda demisiei, în 1969, generalului de Gaulle, gaullismul(fr)[traduceți] s-
a menținut la putere încă cinci ani, prin figura președintelui Georges Pompidou.[e 91]
Politică și administrație
Articol principal: Politica Franței.
Organigramă a instituțiilor
celei de a Cincea Republici
Franța este o democrație liberală, iar forma de guvernământ este republica.
Fundamentele organizării politice și administrative actuale a Franței au fost fixate în
1958 prin constituția celei de a Cincea Republici. Conform primului articol, „Franța
este o republică indivizibilă, laică, democratică și socială”. Începând cu 2003, același
articol afirmă în plus și că „organizarea sa este descentralizată(fr)[traduceți]”.
Organizarea puterilor
Organizarea puterilor în Franța este definită prin constituția din 1958, cu modificările
ei ulterioare;[k 1] rolul fiecărei instituții este, în același timp, definit atât prin practica
aplicată începând cu 1958, cât și prin textul Constituției.[k 1] Franța posedă un regim
politic original prin puterile largi de care dispun simultan parlamentul și președintele,
ceea ce a făcut ca specialiștii în drept constituțional să vorbească despre un „regim
parlamentar-prezidențial”, un „regim semiprezidențial”, sau chiar de un „regim
parlamentar bireprezentativ”.[n]
Puterea judecătorească, la rândul ei, este separată în două ramuri, iar președintele
dispune de dreptul de grațiere.[59] Ea este subdivizată între un ordin administrativ, a
cărui instanță supremă este Consiliul de Stat(fr)[traduceți], și un ordin judiciar, a cărui
instanță supremă este Curtea de Casație(fr)[traduceți].[k 10] Dreptul francez, de
tradiție romano-civilă,[60] stipulează că orice acuzat, înainte de a fi condamnat,
este presupus nevinovat, și că un caz se poate rejudeca prin apel la cererea uneia
dintre părți.[o][61].
Prin comparație cu vecinii săi europeni, Franța a fost marcată de multă vreme de o
puternică tendință de centralizare politică, unitățile teritoriale dispunând de puteri
relativ restrânse.[k 15] Această situație a evoluat însă mult începând cu anii 1980, la
început în 1982-1983 cu legile Defferre(d), apoi, în 2002-2004, sub guvernul Raffarin(fr)
[traduceți] [63]
. În 2010, competențele administrațiilor teritoriale sunt numeroase, în special
în ce privește unitățile școlare, transportul, dezvoltarea economică și acțiunea
socială.[64] Chiar și așa, suprapunerea mai multor niveluri și limita adesea neclară
între competențele diferitelor instituții de la diferite niveluri constituie sursă de
dezbateri pe marginea viitorului descentralizării, subiect asupra căruia s-a
aplecat guvernul Fillon(fr)[traduceți] între 2008 și 2010.[65]
Teritoriile franceze situate în afara Europei, care corespund fostelor colonii care au
ales să rămână franceze, sunt și ele supuse unor regimuri administrative diferite de
la caz la caz.[67] Aceste teritorii, a căror situație economică este în general mai puțin
bună ca cea a metropolei, beneficiază de numeroase ajutoare de stat.[68]
Guadelupa, Guyana franceză, Martinica, Réunion și, după 2011, Mayotte[r] sunt, în
același timp, departamente și regiuni de peste mări, cu statut similar celui al
departamentelor și regiunilor metropolitane, deși legile franceze pot prevedea
dispoziții specifice pentru ele.[69] Aceste departamente, în afară de Mayotte, fac parte
din regiunile ultraperiferice ale Uniunii Europene și sunt supuse legislației europene.
[70]
Începând cu anii 1990, cele două partide politice principale din Franța sunt Uniunea
pentru o Mișcare Populară (UMP) — înainte de 2002 se intitula Adunarea pentru
Republică(fr)[traduceți] (RPR) — și Partidul Socialist (PS).[79] Uniunea pentru o Mișcare
Populară este un partid de dreapta și centru-dreapta,[80] membru al Partidului Popular
European. Partidul Socialist este un partid de stânga și centru-stânga,[80] membru
al Partidului Socialist European. În 2012, președintele, primul ministru, mare parte
din miniștri, deputați, senatori și președinți de consilii regionale sau generale erau
membri ai acestuia din urmă. La viața politică din Franța participă și numeroase alte
partide: cele mai importante sunt Frontul Național (FN - dreapta
naționalistă), Uniunea Democraților și Independenților(fr)[traduceți] (UDI, centru-
dreapta), Mișcarea Democrată(fr)[traduceți] (MoDem - centru), Partidul Radical de Stânga(fr)
[traduceți]
(centru-stânga), Europe Écologie Les Verts(fr)[traduceți] (ecologiști)[t][n 5] și Frontul de
Stânga(fr)[traduceți] (stânga antiliberală).
Conducători actuali
Actualul președinte al Republicii este Emmanuel Macron. Ales la 7 mai 2017, și-a
preluat atribuțiile la 14 mai 2017. El l-a numit pe actualul prim-ministru Édouard
Philippe la 17 mai 2017. Gérard Larcher(d) este președintele Senatului de la 1
octombrie 2014, iar François De Rugy este președintele Adunării Naționale de la 27
iunie 2017.
(d)
Gérard Larcher , președintele Senatului
Finanțele publice
În Franța, taxele și impozitele directe reprezentau 44,4 % din PIB în 2006,[a 1] țara
aflându-se pe locul șase între membrii OECD după nivelul impozitelor,[a 1] taxele
având tendința de a crește.[a 2] Contribuțiile sociale reprezintă aproape 38% din total,
cu zece puncte procentuale mai mult ca media țărilor OECD;[a 3] la polul opus, Franța
este cea mai dezvoltată țară în care impozitul pe venit și cel pe societăți comerciale
reprezintă cea mai mică parte a impozitelor directe.[a 4]
Repartiția taxelor și
[82] [u]
instituțiilor beneficiare în 2007 (surse și precizări )
Protecția socială
De la înființarea sa în 1945,[a 8] sistemul de asigurări sociale se află în centrul
schemelor de protecție socială din Franța, deși statul, colectivitățile teritoriale și
asigurările au un rol la fel de important.[a 9] Întreținerea regimurilor de protecție
socială de care trebuia să dispună anumite profesii înainte de 1945 explică marea
complexitate a sistemului,[a 10] care numără nu mai puțin de 120 de regimuri de bază
și 1.200 de regimuri complementare.[a 11] Regimul general de asigurări sociale, care
are, de departe, cel mai mare număr de afiliați,[a 10] este împărțit în patru ramuri
corespunzătoare alor patru riscuri majore: boală, accidente de muncă și boli
profesionale, riscuri legate de bătrânește și familie.[a 10] Dacă această protecție
socială nu privea în primă fază persoanele active, ea s-a extins, puțin câte puțin, la
toată populația activă și inactivă în numeroase domenii, de exemplu, prin crearea,
în 1999, asigurării generale de sănătate.[a 8] În plus, la sfârșitul anilor 1990, șase
milioane de persoane depindeau de asistență socială.[d 1]
Apărarea
Forțe franceze angajate în operațiunea Furtună în Deșert în 1991
Franța se află pe locul trei în lume după mărimea bugetului alocat apărării,
conform Stockholm International Peace Research Institute, în urma Statelor Unite și
Chinei,[84] și este una dintre cele cinci țări recunoscute juridic drept „state dotate cu
armament nuclear” prin Tratatul de Neproliferare Nucleară.[85] Armata franceză este,
alături de cea a Regatului Unit, una dintre cele mai bine dotate financiar din Europa.
[86]
Franța îi dedică 2,5% din PIB (adică un buget de 39 de miliarde de euro în
2010[87]), în timp ce alte țări europene (exceptând Regatul Unit și Grecia) dedică în
medie apărării 1,5% din PIB.[86]
Începând cu 1945, indiferent ce majoritate s-a aflat la putere, Europa a rămas o axă
majoră a politicii externe franceze. Doi din cei șapte părinți-fondatori ai Europei
unite(fr)[traduceți], Jean Monnet și Robert Schuman, sunt francezi;[94][95] unul dintre
obiective era pe atunci evitarea unui nou război mondial și facilitarea reconcilierii
istorice franco-germane(fr)[traduceți].[96] Cu toate acestea, poziția Franței și a francezilor în
raport cu Europa a fost adesea ambiguă: în 1954, Adunarea Națională a respins
tratatul de înființare a Comunității Europene pentru Apărare,[97] iar, în 2005,
electoratul francez a respins, prin referendum, tratatul constituțional al Europei,[49] și
alte numeroase acțiuni ce au încetinit dezvoltarea procesului european.
În rest, există diverse alte simboluri reprezentative pentru țară. În special, bustul
lui Marianne, o femeie ce poartă bonetă frigiană, decorează primăriile localităților din
țară, iar chipul ei este reprezentat pe timbrele poștale și pe monedele franceze de
subdiviziune ale euro.[y][108]
Din 1999, guvernul francez s-a dotat cu un logo ce reunește drapelul și deviza țării,
împreună cu silueta lui Marianne. Acest logo este utilizat în antetul tuturor
documentelor publice ale administrației franceze.
Populația și societatea
Demografie
În 2010, rata fertilității în Franța era de circa 2,01[111] și 27,3% dintre nou-născuții din
metropolă aveau cel puțin un părinte născut în străinătate, dintre care 23,9% aveau
un părinte născut în afara Uniunii Europene.[112]
Conform definiției franceze, mai restrictive (străini născuți în afara teritoriului), Franța
metropolitană număra, în 2008, 5,3 milioane de imigranți, sau cu 1.100.000 mai mulți
decât în 1999 și 8,3% din populația totală. 40% dintre aceștia aveau naționalitate
franceză, pe care au putut-o obține prin naturalizare sau prin căsătorie. Imigranții
sunt, în principal, proveniți din Uniunea Europeană (34%), din Maghreb (30%), din
Asia (14%, dintre care o treime din Turcia) și din Africa subsahariană (11%).[117]
[118]
Copiii imigranților, descendenții direcți ai unuia sau alor doi imigranți reprezentau,
în 2008, 6,5 milioane de persoane, adică 11% din populație. Trei milioane dintre
aceștia aveau ambii părinți imigranți. În total, numărul imigranților și copiilor de
imigranți (a doua generație) se ridica, în 2008, la 11,8 milioane, adică 19% din
populație (dintre care puțin peste 5 milioane de origine europeană și 4 milioane de
origine maghrebiană).[118][119][I 9]
Populația de imigranți, împreună cu cei care aparțin unor minorități vizibile, în Franța,
sunt adesea victime ale discriminării .[i 8] Pentru motive nedeterminate și aflate încă
în discuție, o parte din această populație recurge la fundamentalismul religios.[i 9] Se
observă, însă, și o anumită convergență între modul de viață al populației imigrante
și cel al vechilor francezi autohtoni.[i 10]
Schimbările cunoscute de familia franceză între anii 1960 și 2000 sunt numeroase și
profunde. Nașterile sunt, în majoritate, rezultatul planificării, în urma
dezvoltării contracepției și permiterii avortului — peste 200.000 de întreruperi de
sarcină sunt efectuate anual în Franța.[I 11] Din ce în ce mai multe cupluri preferă în
locul căsătoriei uniunile libere sau pactul civil de solidaritate (PACS)(fr)[traduceți], un
contract de uniune mai flexibil decât căsătoria.[i 11]. În ceea ce privește divorțul,
numărul lor s-a majorat de 3,2 ori între începutul anilor 1970 și sfârșitul anilor 2000. [i
12]
Deși locul femeilor în societatea franceză a evoluat mult de-a lungul secolului al XX-
lea - evoluție favorizată, mai ales, spre sfârșitul secolului de numeroase legi
împotriva discriminării -, Franța era, în 2009, încă departe de egalitatea bărbat-
femeie.[i 14] Pentru o slujbă cu normă întreagă, femeile primeau, în 2008, un salariu în
medie cu 19% mai mic decât bărbații, iar discriminarea salarială pură se situa între 6
și 7% - conform Ministerului Muncii.[ab][i 15] La nivelul funcțiilor de decizie, femeile
acced foarte rar: ele conduc doar 8% dintre întreprinderile care au mai mult de 200
de salariați,[i 16] și nu reprezintă decât 18,5% dintre deputații aleși în 2007 și 13,1%
din consilierii generali aleși în 2008.[i 16]
Limbi
Franceza este limba vorbită majoritar în Franța și este, oficial, „limba republicii” -
conform legii constituționale din 1992.[122] Franța este a doua cea mai populată țară
vorbitoare de franceză din lume, după Republica Democrată Congo,[123] dar prima ca
vorbitori de franceză. Franța duce o politică lingvistică activă în favoarea limbii
franceze.[124] Aceasta se poate vedea, între altele, la nivelul Organizației
Internaționale a Francofoniei, din care Franța face parte, după cum face parte și
din Adunarea Parlamentară a Francofoniei(fr)[traduceți].
În afara limbii franceze, în 1999, în Franța se mai vorbeau șaizeci și cinci de alte
limbi, între care limbile regionale, cele ale imigranților și dialectele din DOM-TOM,
conform unui raport al lingvistului Bernard Cerquiglini(d).[126]
Religia
Începând cu legea din 9 decembrie 1905, bisericile sunt strict separate față de stat în
Franța: „Republica nu recunoaște, nu salarizează și nu subvenționează niciun cult
religios […]”[127] cu excepția regiuni Alsacia-Mosela, unde sunt recunoscute cultul
catolic, două culte protestante și cultul mozaic.[128] Religia catolică este și ea
recunoscută în anumite teritorii și departamente de peste mări. Noțiunea de laicitate
și reglementările ce derivă din ea sunt încă subiect de dezbatere, cum a fost cazul în
2003-2004, cu legea privind însemnele religioase în școlile publice.[129]
Franța este o țară de veche tradiție catolică, dar în care ponderea bisericii a scăzut
considerabil. Doar 51%[130] până la 64 %[131] dintre persoanele întrebate se declară
catolice în sondajele publicate în 2007, și o mare parte se
declară agnostică, atee sau fără religie. În plus, sunt prezente și alte religii în
proporții mai puțin importante, în special: iudaismul din Antichitate, diferite
ramuri protestante din vremea Reformei și islamul de la sosirea în Franța a
imigranților din Maghreb și din Orientul Mijlociu în secolul al XX-lea. De asemenea,
pe teritoriul național, sunt prezente diverse culte creștine (Biserica Apostolică
Armeană, galicanismul(fr)[traduceți], mormonismul, Biserica neo-apostolică, Martorii lui
Iehova, menonitismul) sau non-creștine
(hinduismul, budismul, bahaismul, alevismul).
Dincolo de aceste valori, pierderea influenței de către religii este un aspect major al
evoluției societății franceze în secolele al XIX-lea–al XX-lea. Aproape 80% dintre
bărbați și 70% dintre femeile care se declară catolici nu asistă niciodată la o slujbă
religioasă.[i 17] Chiar și în rândurile celor mai fervenți catolici, aplicarea preceptelor
bisericii este în scădere: 31% dintre practicanții frecvenți au avut între 1995 și 2004
copii în afara căsătoriei.[i 18] În 2006, puțin mai mult de un sfert din populație declara
că „crede într-un dumnezeu”, în timp ce 60% se declarau atei sau agnostici.[132]
Dorind „conștientizarea opiniei dincolo de sfera practicanților obișnuiți”, Conferința
Episcopilor din Franța a propus pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului o
„rugăciune pentru Franța”.[133]
Educația
Sănătate
Sistemul sanitar francez este, în mare parte, finanțat de ramura pentru sănătate a
sistemului de asigurări sociale. Numărul de medici la 1.000 de locuitori era de 3,22
în 2008, una dintre ratele cele mai ridicate din lume.[143] Francezii beneficiază de una
dintre speranțele de viață cele mai ridicate din lume, atât în rândul femeilor, cât și în
rândul bărbaților,[i 22] deși rata mortalității premature (înainte de 65 de ani) este
ridicată.[i 23] Cheltuielile cu sănătatea pe cap de locuitor se ridicau la 4.719 $ anual în
2008,[144] ceea ce plasează Franța înaintea marilor săi vecini europeni, dar în
urma Elveției, Norvegiei, Danemarcei, Luxemburgului și Statelor Unite. Între 1950 și
2006, cheltuielile dedicate îngrijirilor și achiziției de bunuri medicale a urcat de la 2,5
la 8,8% din PIB.[i 24]
În plus, Franța este una din țările europene care cunoaște cele mai mari probleme
de depresie[i 26] și este cel mai mare consumator de antidepresive de pe continent,[i
26]
precum și una dintre țările europene în care rata sinuciderilor este cea mai
ridicată.[i 23]
Mass-media
Audiențele posturilor TF1 (albastru închis), France 2
(roșu), France 3 (albastru deschis) și M6 (galben)
În Franța, legea din 29 iulie 1881(fr)[traduceți] a instituit și, în același timp, a
reglementat libertatea presei.[k 23]
Sport
Fotbalul este cel mai popular sport, având peste 2,3 milioane de jucători legitimați
(dintre care 97% bărbați),[157] popularitatea sa fiind întreținută de dubla victorie
a echipei naționale masculine la Campionatul Mondial din 1998 și, apoi, la cel
european din 2000. Tenisul (al doilea sport ca număr de
practicanți), echitația, judo, baschetul, handbalul și golful sunt și ele foarte practicate,
fără a uita de rugby (echipa națională este anual participantă la Turneul celor Șase
Națiuni) și de pétanque, mai ales în sudul țării.[158]
Aproape șapte milioane de francezi practică schiul pe timp de iarnă, cel mai des în
afara vreunei întreceri sportive.[159]
Cele mai renumite competiții sportive desfășurate în Franța sunt turneul internațional
de tenis de Grand Slam de la Roland Garros, desfășurat în cartierul Porte d'Auteuil(fr)
[traduceți]
din Paris, și Tour de France, în plus, țara a organizat Campionatul Mondial de
Fotbal 1998 precum și Campionatul European de Fotbal 2016.
Economia
Articol principal: Economia Franței.
Economia Franței este o economie socială de piață, bazată pe proprietatea privată.
Există o puternică intervenție a statului în economie, începută după al Doilea Război
Mondial, deși ea a început să fie contestată după anii 1980.[c 2] Economia franceză
este, în principal, una axată pe servicii.[163][j 2]
În 2007, 7,2% din francezi dispuneau de un venit cu 50% mai mic decât
venitul median (pragul de sărăcie definit în Franța),[ag] deși jumătate din ei erau
angajați,[j 6] adesea, cu jumătate de normă și pe baza salariului minim
interprofesional garantat(fr)[traduceți] (SMIC). SMIC privește 3,4 milioane de persoane în
iulie 2008[j 7] și era echivalent cu 9,4 euro brut pe oră în 2012[I 12]). De la 200 la
300.000 de persoane nu aveau, în 2009, un domiciliu fix, în principal, în Paris și în
marile orașe.[j 8]
În 2007, Indicele Dezvoltării Umane al Franței era de 0,961, care plasează țara pe
locul al optulea în lume.[166] Totuși, în același an, Franța nu era decât a
douăsprezecea între țările Uniunii Europene după PIB pe cap de locuitor în dolari
americani la rata de schimb de atunci, deși ocupa locul al șaptelea în 1987, scădere
ce se explică, în principal, printr-o slabă creștere a PIB-ului francez.[j 9]
Franța numără 520.000 exploatații agricole[b 22] având în 2006 în medie 51 hectare,[b
21]
ceea ce o face principala putere agricolă europeană.[b 24] Specializarea regională a
Franței pe tipuri de producție este în curs de accentuare,[b 21] iar produsele agricole
franceze sunt adesea protejate prin denumiri de origine controlată, care delimitează
un teritoriu agricol.[b 25] Franța este principalul producător mondial de vin, în ciuda
concurenței recente a vinurilor din „noile lumi”;[b 26] ea figurează, de asemenea,
printre primii producători mondiali de cereale, zahăr, produse lactate și de carne de
vită(en)[traduceți].[b 26] Peste 80% din produsele exportate au fost mai întâi transformate într-
una dintre cele mai dezvoltate industrii agroalimentare din lume.[b 27] Cu toate
acestea, în anii 2000, agricultura franceză se confruntă cu dificultăți legate
de supraproducție, poluarea pe care o produce și cu venituri deosebit de inegale
între producători.[b 23] De asemenea, pescuitul pare a fi un sector în criză.[b 28]
Industria
Franța este a patra putere industrială a lumii. În ciuda polarizării către sectorul
serviciilor, la nivelul economiei naționale, întreprinderile industriale reprezentau în
2006 71,4% din PIB și 79% din exporturi.[b 29]
Unele ocupă primul loc mondial în domeniul lor de activitate (de exemplu, Areva - în
cel al construcției de centrale nucleare,[170] Danone - în cel al produselor lactate,[b
27]
L'Oréal - în cosmetică,[171] sau Michelin - în industria anvelopelor[172]).
Energie
Comerț și artizanat
Începând cu anii 1970, sectorul comerțului a fost bulversat de explozia marilor
magazine de retail, care atrăgeau două treimi din cheltuielile alimentare în Franța, în
2008.[j 10] Ca urmare, numeroase magazine mici au dispărut, deși în 2009 se
constata o mică revenire a lor în zonele centrale ale orașelor, în special .[j 11] Puterea
deținută de câteva mari companii — Carrefour, de exemplu, este a doua companie
mondială din sector[174] — le permite acestora să impună, într-o oarecare măsură,
prețul producătorilor, tinzând pe acea piață spre un monopson.[j 10]
Turismul
Turnul Eiffel din Paris, monumentul cel mai vizitat din lume
Franța este țara cea mai vizitată din lume de turiști străini, cu peste 82 de milioane
de vizite primite în 2007,[178] dar numai a treia din lume după achizițiile de pachete
turistice internaționale.[ah][178] Sectorul turistic reprezenta, în 2005, aproape
900.000 de angajați direcți, și cel puțin tot atâția angajați indirecți.[b 14] Peste
1,3 miliarde de nopți de cazare au fost efectuate de turiști în Franța, în 2007, [178] din
care o parte în cele 3,178 milioane de case de vacanță din țară.[I 16] Motivele acestui
tip de turism sunt diverse: este vorba atât despre turismul cultural (îndreptat, în
special, către Paris),[b 15] cel balnear (în special pe Coasta de Azur[b 15]), cel natural,[b
15]
turismul de afaceri (Parisul este principala destinație mondială pentru acest tip de
turism[b 15]), de recreere (Disneyland Paris este de departe cel mai frecventat parc de
distracții din Europa[179]) și de practicarea sporturilor de iarnă (în special, în Alpii de
Nord(fr)[traduceți][c 3]). Atracțiile turistice cele mai vizitate sunt, în marea lor majoritate,
situate în Île-de-France (Disneyland Paris, Muzeul Luvru, Turnul Eiffel, Palatul de la
Versailles );[180] dar și câteva obiective din provincie atrag și ele numeroși turiști, cum
ar fi castelele din Valea Loarei, mont Saint-Michel, Rocamadour, Castelul Haut-
Kœnigsbourg(fr)[traduceți], muzeul Unterlinden(fr)[traduceți] din Colmar, Centrul Pompidou-Metz(fr)
[traduceți]
sau parcul Futuroscope(fr)[traduceți][180]
Cercetare
Franța dedică o parte, în general, ridicată din PIB cercetării și dezvoltării(fr)[traduceți][h
1]
(2,02% în 2009[181]), dar aceste cheltuieli sunt finanțate, mai ales, de sectorul
public[h 1] (41% în 2008[182]) și sunt dedicate cercetării fundamentale[h 2] mai mult decât
în alte țări ale Uniunii Europene și a fortiori ale OECD. Dacă cercetarea franceză se
află la originea a numeroase descoperiri și a fost răsplătită în numeroase rânduri,
numărul de brevete deținute de întreprinderile franceze este relativ scăzut,[h 3], mai
ales că relațiile între întreprinderile private și cercetarea publică sunt, adesea,
considerate mediocre.[h 2]
Finanțe și asigurări
Sectorul bancar francez este caracterizat de multă vreme printr-o slabă concentrare,
prin ferma reglementare și prin ponderea importantă a sectorului public, dar această
situație s-a schimbat în anii 1990[h 4] și în anii 2000. Băncile franceze BNP
Paribas, Société générale și Crédit agricole se plasează pe locurile al patrulea, al
nouălea, respectiv al zecelea în lume, în 2009, în sectorul lor de activitate.
[184]
Sectorul asigurărilor ocupă și el un loc important în economia franceză, Axa fiind
cea mai mare companie de asigurări din Europa.[185]
Bursa din Paris, filială a Euronext din 2000, este piața oficială de valori mobiliare din
Franța. Indicele CAC 40, care regrupează cursurile a 40 de acțiuni dintre cele mai
tranzacționate, reprezintă o capitalizare totală de peste 1.000 de miliarde de euro la
sfârșitul anului 2009.[186]
Economia franceză este foarte deschisă,[a 20] mai ales către partenerii europeni (65%
din exporturile franceze[190]). Această situație se leagă, parțial, de epuizarea sau de
insuficiența resurselor miniere și energetice, care o obligă să importe,[d 8] și de
dimensiunile relativ reduse ale țării. Ea se explică, însă, și prin importanța
exporturilor. Conform unui studiu efectuat de firma de audit KPMG și publicat în
2006, „Franța oferă, în general, costuri de implantare mai reduse ca marii săi vecini
europeni, nu doar în energie, transporturi și pe piața imobiliară, dar și pe cea a forței
de muncă.”[a 21] Cu o cotă din piața mondială de circa 8%, Franța este al doilea
exportator de produse agroalimentare realizate intern, datorită, în special,
exporturilor de alcool.[a 22]
Patrimoniul cultural
Articol principal: Cultura Franței.
(fr)[traduceți]
Jacques-Louis David, Moartea lui Marat, 1793, Muzeele Regale de Artă , Bruxelles
(fr)[traduceți]
Claude Monet, Nuferi, 1916, Musée Marmottan , Paris
(fr)[traduceți]
Auguste Rodin, Gânditorul, 1902, Musée Rodin , Paris
Spre deosebire de mai multe țări care au o singură figură de mare scriitor național,
literatura franceză are numeroase figuri importante și renumite de valoare
aproximativ echivalentă.[m 7] Este dificil de alcătuit o listă, dar din Evul Mediu pot fi
amintiți poeții Chrétien de Troyes și Villon;[m 4] în secolul al XVI-lea,
romancierul Rabelais, eseistul Montaigne și poeții Du Bellay și Ronsard care au
marcat Renașterea.[m 4] În secolul al XVII-lea,
dramaturgii Corneille, Racine și Molière, poetul Boileau, fabulistul La Fontaine și
neclasificabilul Pascal au menținut și au restabilit ordinea cu ajutorul rațiunii;[m 4] în
secolul al XVIII-lea, autorii luminilor Voltaire, Diderot și Rousseau,
romancierii Prévost, Laclos și Sade și dramaturgii Marivaux și Beaumarchais au
criticat societatea epocii, abordând subiecte până atunci interzise.[m 4] În secolul al
XIX-lea, romanul cunoaște un apogeu,
cu Stendhal, Balzac, Hugo, Dumas, Flaubert și Zola, dar nici celelalte genuri nu au
încetat, având ca reprezentanți pe memorialistul Chateaubriand și pe
poeții Lamartine, Musset, Baudelaire, Vigny, Rimbaud și Mallarmé.[m 4] În secolul al
XX-lea, este și mai dificilă identificarea unor figuri majore; pot fi însă amintiți, printre
alții, poeții Apollinaire, Éluard, Aragon, Char și Prévert,
romancierii Proust, Gide, Céline, Sartre, Camus și Sarraute,
dramaturgii Giraudoux, Cocteau, Beckett și Eugène Ionesco.[m 4]
Împărțită în Evul Mediu între o artă religioasă inspirată din cântecul gregorian și
cântecul profan al trubadurilor și menestrelilor,[195] muzica franceză a atins un anume
apogeu începând cu perioada clasică, cu compozitori ca Lully și Charpentier în
secolul al XVII-lea, Rameau în secolul al XVIII-lea, Berlioz, Gounod și Bizet în
secolul al XIX-lea, sau Debussy în secolul al XX-lea — mulți dintre acești artiști au
compus opere.[195] De la începutul secolului al XX-lea, muzica așa-numită „populară”
a luat avânt,[196] amestecând genuri specifice Franței (chanson-ul franțuzesc) până la
genuri importate (rock și rap), și a făcut posibile vedete ca Claude François(fr)
[traduceți]
, Johnny Hallyday, Sheila(fr)[traduceți], Michel Sardou(fr)[traduceți] sau Jean-Jacques
Goldman(fr)[traduceți][197] care au vândut zeci de milioane de discuri.
Fotografie a membrilor distribuției filmului
francez Entre les murs , laureat al premiului palme d’or la Festivalul de Film de
(fr)[traduceți]
la Cannes 2008
Cinematografia, inventată în 1895, la Lyon de către frații Lumière, rămâne o
importantă activitate în Franța, în ciuda concurenței hollywoodiene: în 2005, Franța
era al șaselea producător mondial[ak] și primul producător european de filme de lung
metraj.[198] Cinematografia franceză s-a îndreptat, în special după anii 1980, către
genul comediei și cinematografiei de autor, și a produs în anii 2000 câteva filme de
succes mondial, cum ar fi Le Fabuleux destin d’Amélie Poulain[al] sau La Marche de
l’empereur(fr)[traduceți][am][199]. Festivalul internațional de film, organizat anual la Cannes,
este evenimentul cultural cel mai mediatizat din lume[200]
Gastronomie
Felie de roquefort, una dintre brânzeturile franțuzești
cele mai cunoscute.
Bucătăria franceză este renumită în special pentru produsele agricole de calitate:
numeroase vinuri (șampania, vinul de Bordeaux sau cel de Burgundia(fr)[traduceți] etc.) și
brânzeturi (roquefort, camembert etc.),[205][206] dar și datorită gastronomiei de înaltă
calitate, practicată începând cu secolul al XVIII-lea.[g 1] Totuși, bucătăria franceză
este extrem de variată, și este formată, în esență, din specialități regionale renumite
care au cucerit întreg teritoriul țării,[g 2] cum ar fi varza acră(fr)[traduceți] alsaciană, quiche-ul
din Lorena(fr)[traduceți], rilettes-ele(fr)[traduceți] din Mans, vita burgundă(fr)[traduceți], foie
gras aquitan, cassoulet-ul din Languedoc, tapenade-ul(fr)[traduceți] provensal
sau quenelle-ele(fr)[traduceți] lioneze. În plus, teritoriul țării este brăzdat de adevărate
frontiere culinare, între un nord consumator de unt și hașmă și un sud consumator
de ulei și usturoi,[g 3][l 1] și între regiuni unde se folosesc roadele pământului (de
exemplu, Périgord(fr)[traduceți]) și altele în care bucătăria se centrează pe produsele
marine (Provence).[g 4] Aceste frontiere au însă tendința să dispară, datorită joncțiunii
între modurile de viață și avântul pe care îl are o bucătărie mondializată.[g 5]
Începând cu Evul Mediu, Franța deține un rol decisiv în istoria artistică, culturală,
intelectuală și politică a numeroase țări.[l 2] În particular, multe dintre fostele ei colonii
încă îi mai utilizează limba și au legislație, instituții politice și chiar sisteme fiscale
similare.[l 2] Politica culturală este un aspect major în politica externă franceză
începând de la mijlocul secolului al XX-lea.[209]
Influența culturală mondială a Franței trece, în primul rând, prin limba franceză, limbă
a elitelor și a diplomației europene până la începutul secolului al XX-lea.[l 3] Franța
este a doua țară francofonă din lume, după Republica Democrată Congo.
[123]
Franceza este o limbă vorbită de circa 220 de milioane de persoane din toată
lumea,[ao][l 3] și este una dintre cele două limbi de lucru ale Organizației Națiunilor
Unite și a agențiilor sale, dar și una dintre cele trei principale limbi de lucru
ale Comisiei Europene și din cele ale Uniunii Africane. Franța este membru-fondator
al Organizației Internaționale a Francofoniei, care grupa, în 2011 75 de țări și care
promovează limba franceză, precum și valorile democratice și drepturile omului.[210].