Acesta este un articol de calitate. Apăsați aici pentru mai multe informații.

Acest articol este

semiprotejat pentru a opri vandalismul.

Franța

stat suveran în Europa continentală și mai multe teritorii de peste mări

Sari la navigareSari la căutare

Franța

Republica Franceză

République française (franceză)

France (franceză)

Drapelul Franței Stema Franței

Drapelul Franței Stema Franței

Deviză: Libertate, egalitate, fraternitate

(Liberté, Egalité, Fraternité în franceză)

Imn: La Marseillaise

1:20

EU-France.svg

Geografie

Suprafață

- totală 674,843 km² (locul 41)

Apă (%) 0,26%

Cel mai înalt punct Mont Blanc (4.808,72 m) Modificați la Wikidata

Cel mai jos punct Étang de Lavalduc[*] (−10 m) Modificați la Wikidata

Cel mai mare oraș Paris

Vecini Spania

Andorra

Belgia

Luxemburg

Germania

Elveția

Italia

Monaco

Brazilia

Surinam

Regatul Țărilor de Jos Modificați la Wikidata

Fus orar UTC+12

Populație

Densitate 103,8 loc/km²

- Estimare 2014 66.600.000[a][I 1] (locul 20)

- Estimare 2020 67.063.703

Limbi oficiale Franceza

Etnonim Francezi

Guvernare

Sistem politic Republică

Președintele Franței Emmanuel Macron Modificați la Wikidata

Prim-ministru Élisabeth Borne[*] Modificați la Wikidata

Legislativ Parlamentul Franței Modificați la Wikidata

Camere Adunarea Națională a Franței

Senat(d)

Congresul Parlamentului Franței(d)

Capitala Paris

Istorie

Independență

Regatul Franței 843

Republica Franceză 22 septembrie 1792

Constituția actuală4 octombrie 1958

Aderare la UE 25 martie 1957

Economie

PIB (PPC) 2020

- Total ▲ $2.954 trilioane[1] (locul 10)

- Pe cap de locuitor ▲ $45.454[1] (locul 26)

PIB (nominal) 2020

- Total ▼ $2.551 trilioane[1] (locul 7)

- Pe cap de locuitor (locul 20)▼ $39.257[1]

Gini (2018) 28.5

IDU (2019) 0.901 (foarte ridicat) (locul 26)

Monedă Euro (EUR)1Franc CFP[4]

(EUR · XPF)

Coduri și identificatori

Cod CIO FRA Modificați la Wikidata

Cod mobil 208 Modificați la Wikidata

Prefix telefonic +33

 ISO 3166-2 FR Modificați la Wikidata

Domeniu Internet .fr .eu3

1În Colectivitățile de peste mări, din Oceanul Pacific și în Noua Caledonie este utilizat Francul
CFP

2doar în Franța metropolitană

3În plus față de domeniul .fr alte domenii de nivel superior sunt utilizate în departamentele și
colectivitățile de peste mări franceze: .re, .mq, .gp, .tf, .nc, .pf, .wf, .pm, .gf și .yt.De asemenea,
domeniul .eu este folosit împreună cu ceilalți membri ai Uniunii Europene

4Până în 1999: Franc francez

Prezență online

site web oficial

pagină Facebook

Foursquare Labs, Inc.

hasthtag

Modifică date / text Consultați documentația formatului

Franța (în franceză [la] France, pronunție franceză: Pronunție audio /fʁɑ̃s/), oficial Republica
Franceză (în franceză République française, Pronunție în franceză: /ʁepyblik fʁɑ̃sɛz/), este o
republică constituțională unitară având un regim semi-prezidențial, mare parte din teritoriul său și
din populație fiind situată în Europa de Vest, dar care cuprinde și mai multe regiuni și teritorii
răspândite în toată lumea. Capitala sa este orașul Paris, limba oficială este franceza iar moneda este
euro. Deviza națională este „Libertate, egalitate, fraternitate” (în franceză Liberté, Égalité,
Fraternité), iar drapelul Franței este format din trei benzi verticale colorate, respectiv în albastru,
alb, roșu. Imnul național este La Marseillaise.

În timpul epocii fierului, zona ce reprezintă astăzi Franța a fost locuită de gali, un popor celtic.
Roma a anexat zona în anul 51 î.Hr. și a deținut regiunea până în anul 486, când francii (un popor
germanic) au cucerit regiunea și au format Regatul Franței. Franța a devenit o mare putere
europeană în Evul Mediu, în urma victoriei din războiul de o sută de ani (1337-1453). În perioada
renașterii, cultura franceză a înflorit, iar Franța a pus bazele unui imperiu colonial global, care urma
ulterior să devină al doilea cel mai mare din lume.[6] Secolul al XVI-lea a fost dominat de către
războaie civile și religioase, între catolici și protestanți (hughenoți). Sub Ludovic al XIV-lea, Franța
a devenit puterea culturală, politică și militară dominantă a Europei.[7] În secolul al XVIII-lea,
Revoluția franceză a răsturnat monarhia absolută, a dezvoltat una dintre cele mai vechi republici
din istoria modernă și a elaborat Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, care exprimă
idealurile unei națiuni inclusiv în ziua de astăzi.

În secolul al XIX-lea, Napoleon I a preluat puterea și a creat Primul Imperiu Francez, care prin
războaiele napoleoniene a schimbat istoria Europei continentale. După prăbușirea imperiului,
Franța a trecut printr-o perioadă tumultuoasă, având o succesiune de guverne ce a dus într-un final
în 1870 la înființarea celei de-a Treia Republici Franceze. Franța a fost un participant major în
Primul Război Mondial, din care a ieșit victorioasă, și a fost una dintre Puterile Aliate în Al Doilea
Război Mondial, dar a intrat sub ocupația puterilor Axei în 1940. În urma eliberării, în 1944, a fost
creată A Patra Republică Franceză, ulterior dizolvată în cursul Războiului din Algeria. A Cincea
Republică, condusă de Charles de Gaulle, a fost înființată în 1958 și există până în ziua de astăzi.
Algeria și aproape toate celelalte colonii au devenit independente în anii 1960, dar au păstrat
legături economice și militare cu Franța.

Franța este o putere nucleară, este unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de
Securitate al Națiunilor Unite și membru NATO. De asemenea, Franța este membră a G7, G20, a
zonei euro, a spațiului Schengen și găzduiește sediile Consiliului Europei, Parlamentului European
și UNESCO. Franța joacă un rol important în istoria mondială prin intermediul influenței exercitate
de cultura sa, de limba sa și de valorile democratice, seculare și republicane pe care le-a promovat
în ultimele două secole.

Franța este a doua putere economică europeană și a cincea putere economică mondială.
Economia sa de tip capitalist o face să fie unul dintre liderii mondiali în sectoarele agroalimentar,
aeronautic, al automobilelor, al produselor de lux(fr), al turismului(fr) și în cel al energiei
nucleare(fr), aceasta în ciuda unor politici de intervenționism(fr) destul de puternice(fr).

Cu 66,6 milioane de locuitori la 1 ianuarie 2014,[a][I 1] Franța este o țară dezvoltată, cu un

indice al dezvoltării umane foarte ridicat.[8]

Cuprins

1 Geografia

1.1 Așezare și frontiere

1.2 Geologie, relief și hidrografie

1.3 Clima

1.4 Peisajele și mediul

1.5 Repartiția spațială a populației și a activităților sale

1.6 Axe de comunicație și de transport

2 Istoria

2.1 Preistorie, protoistorie și antichitate

2.2 Apariția, crizele și transformările Regatului Franței de-a lungul Evului Mediu

2.3 Renașterea și monarhia absolutistă (secolele al XVI-lea–al XVIII-lea)

2.4 Secolul revoluțiilor (1789 - începutul secolului al XX-lea)

2.5 Franța în cele două războaie mondiale

2.6 După eliberare

3 Politică și administrație

3.1 Organizarea puterilor

3.2 Împărțirea administrativ-teritorială și descentralizarea

3.3 Teritoriile de peste mări

3.4 Tendințe politice, partide și alegeri

3.5 Conducători actuali

3.6 Finanțele publice

3.7 Protecția socială

3.8 Apărarea

3.9 Apartenența la organizații internaționale

3.10 Politica externă și diplomația

3.11 Simboluri republicane

4 Populația și societatea
4.1 Demografie

4.2 Imigrația, populațiile străine și minoritățile vizibile

4.3 Familie, sexualitate și egalitatea sexelor

4.4 Limbi

4.5 Religia

4.6 Educația

4.7 Sănătate

4.8 Mass-media

4.9 Sport

4.10 Participare asociativă, sindicală și politică

5 Economia

5.1 Veniturile populației și dezvoltarea umană

5.2 Piața forței de muncă

5.3 Principalele sectoare de activitate

5.3.1 Agricultura și industria agroalimentară

5.3.2 Industria

5.3.3 Energie

5.3.4 Comerț și artizanat

5.3.5 Turismul

5.3.6 Cercetare

5.3.7 Finanțe și asigurări

5.4 Locul Franței în economia mondială

6 Patrimoniul cultural

6.1 Patrimoniul arhitectural

 6.1.1 Incluse în patrimoniul mondial

6.1.2 Clădiri de interes istoric

6.2 Patrimoniu artistic și evenimente culturale

6.3 Îndelungata tradiție științifică

6.4 Gastronomie

6.5 Alinierea culturală internațională

7 Note și bibliografie

7.1 Note de completare

7.2 Referințe

7.3 Bibliografie

8 Legături externe

Geografia

Articol principal: Geografia Franței.

Așezare și frontiere

Hartă fizică simplificată a Franței metropolitane

Franța metropolitană se află la una dintre extremitățile vestice ale Europei. Are ieșire la Marea
Nordului către nord, la Canalul Mânecii către nord-vest, la Oceanul Atlantic către vest și la Marea
Mediterană către sud-est. Se învecinează cu Belgia și Luxemburg la nord-est, cu Germania și
Elveția la est, cu Italia și cu Monaco la sud-est, cu Spania și cu Andorra la sud-vest.

Dacă frontierele sudice ale țării corespund unor creste montane, frontierele nord-estice nu
corespund, aproape deloc, vreunor limite geografice fizice[b] sau lingvistice.[c]

Franța metropolitană cuprinde mai multe insule, cea mai mare fiind Corsica, multe fiind, însă,
mici insule de coastă. Metropola se încadrează între paralelele de 42°19'46" N și 51°5'47" N, și
între meridianele de 4°46' V și 8°14'42" E.
 Franța este formată, însă, și din numeroase teritorii aflate în afara continentului european,
denumite în vorbirea curentă „teritorii de peste mări” (în franceză territoires d’outre-mer, prescurtat
„DOM-TOM”), ceea ce face ca Franța să aibă teritorii în toate oceanele lumii cu excepția celui
Arctic.

Aceste teritorii au diverse statute în cadrul organizării administrativ-teritoriale a Franței și sunt

situate astfel:

pe continentul sud-american: Guyana Franceză;

în Oceanul Atlantic: Saint-Pierre-et-Miquelon și, în Antile, la Guadelupa, Martinica, Saint-

Martin și Saint-Barthélemy;

în Oceanul Pacific: Polinezia Franceză, Noua Caledonie, Wallis și Futuna și Clipperton;

în Oceanul Indian: Réunion, Mayotte, Îles Éparses, Insulele Crozet, Insulele Kerguelen și Saint-
Paul și Amsterdam(d);

în Antarctica: Țara Adélie.[d]

Prin intermediul teritoriilor de peste mări, Franța deține, astfel, și frontiere terestre cu Brazilia,
cu Surinam și cu Regatul Țărilor de Jos prin partea franceză a insulei Saint-Martin.

Suprafața Franței metropolitane este de 552.000 km²[9], cu o densitate de aproximativ un

locuitor pe hectar. Luând în calcul și totalitatea teritoriilor de peste mări, Franța are o suprafață
totală de 675.000 km².

Franța este a 42-a țară din lume ca mărime a suprafeței terestre și a treia cea mai mare țară din
Europa, după Rusia și Ucraina, deși, dacă se iau în calcul teritoriile de peste mări, este mai întinsă
ca Ucraina, fiind, totodată, și cea mai întinsă țară a Uniunii Europene.

Teritoriul metropolitan continental are o lungime de circa 1.000 km de la nord la sud și de la est
la vest.
 Lungimea totală a țărmurilor, incluzând aici și teritoriile de peste mări, este de 8.245 km.

Geologie, relief și hidrografie

Geologia Franței

Teritoriul metropolitan al Franței oferă forme de relief și peisaje naturale deosebit de variate.[b
1] Mari părți din teritoriul actual al Franței s-au înălțat de-a lungul mai multor episoade tectonice,
în special în orogeneza hercinică din paleozoic, care stă la originea masivelor Armorican, Central,
Morvan, Vosgi, Ardeni și Corsican.[b 2] Munții Alpi, Pirinei și Jura sunt mult mai tineri, și sunt
mai puțin erodați[b 2] — Alpii ating 4.810 m altitudine în Mont Blanc (cel mai înalt punct al
Franței).[10] Deși 60% din comunele Franței sunt clasificate ca având risc seismic, acest risc
rămâne unul moderat.[11]

Aceste masive delimitează mai multe bazine sedimentare, cele mai mari fiind bazinul
Aquitaniei în sud-vest și Bazinul Parisului în nord[b 2] — acesta din urmă cuprinzând mai multe
regiuni cu soluri deosebit de fertile, în special platourile cu soluri acide din Beauce și Brie.[b 3] În
rest, diferite căi naturale de trecere, cum ar fi valea Ronului, permit comunicații facile.[b 4] Zonele
litorale oferă și ele peisaje diverse: maluri abrupte ale masivelor muntoase (Coasta de Azur, de
exemplu), câmpii ce se termină cu faleze (Coasta de Alabastru), regiuni umede și forestiere, cum ar
fi Sologne(d) sau mari câmpii nisipoase (Câmpia Languedoc).[b 5]

Rețeaua hidrografică a Franței este, în principal, drenată de patru mari fluvii: Loara, Sena,
Garonne și Ron,[b 6] la care se mai pot adăuga și Meuse și Rinul, mai puțin importante pentru
Franța, dar fluvii majore la nivel european. Bazinele hidrografice ale primelor patru acoperă peste
62% din teritoriul metropolitan.[b 6]

Franța dispune de 11 milioane de km² de ape marine teritoriale, în trei oceane, 97% din această
suprafață fiind asociată teritoriilor de peste mări.[12]

Clima

Hartă a principalelor zone climatice din Franța

 Clima Franței metropolitane este una temperată,[b 7] influențată de anticiclonul Azorelor, ca și
restul Europei de Vest,[13] cu variante regionale sau locale destul de însemnate. Tipologia actuală
reține șase mari zone climatice:[b 7]

sfertul nord-vestic al țării aparține zonei bretone, cu nuanțe pariziene și flamande; aceasta este
caracterizată printr-un regim de temperatură blând, cu variații reduse de temperatură și cu
precipitații relativ importante;

la sud de aceasta, zona aquitană, cu aceleași caracteristici ca și zona bretonă, dar cu temperaturi
mai ridicate;

în nord-estul țării, zona Lorenei deține caracteristici semicontinentale, cu ierni reci și precipitații
mai reduse decât în vest;

pe coasta Mării Mediterane, zona provensală este caracterizată prin numeroase zile însorite, cu
veri calde și uscate și cu ierni blânde și umede;

între zona Lorenei și cea provensală se află zona dunăreană cu rol de zonă de tranziție, cu
variații mari de temperatură;

zona montană, ce corespunde regiunilor de altitudini ridicate, este caracterizată prin ierni reci și
umede, cu precipitații nivale importante.

Mare parte din teritoriile de peste mări este, în schimb, dominată de clima tropicală (de
intensitate variabilă),[b 8] excepție făcând Guyana franceză (climă ecuatorială),[14] Saint-Pierre-et-
Miquelon (climă temperat-oceanică)[15] și teritoriile australe și antarctice franceze (cu climă polară
și temperat-oceanică).[16]

Franța metropolitană se confruntă și cu evenimente climatice cu consecințe importante: furtuni

(cele din decembrie 1999(fr) au doborât 7% din copacii din pădurile franceze[b 9]), canicule
(canicula din 2003 din Europa soldându-se cu 15.000 de morți[b 9]), incendii și inundații.

Temperatura medie în Franța a crescut cu 0,1 °C în medie pe deceniu de-a lungul secolului al
XX-lea.[b 10]

Peisajele și mediul

Franța metropolitană beneficiază de o largă varietate de peisaje: câmpii agricole sau împădurite,
lanțuri montane mai mult sau mai puțin erodate, litoraluri diversificate și văi cu orașe amestecate cu
spații neo-naturale. Franța de peste mări conține și ea o importantă biodiversitate (de exemplu, în
pădurile ecuatoriale franco-guyaneze sau în lagunele Noii Caledonii).[17] Franța este una dintre
cele mai împădurite țări din Europa Occidentală, pădurile ocupând 28% din suprafața țării.[b 11]

Masivul alpin Mont Blanc.

Pointe du Van(fr), extremitatea vestică a Bretaniei.

Satul Usson, aflat pe pantele unui con vulcanic stins din Masivul Central.

Plaja Sainte-Anne, în Guadelupa.

Golful Mont Saint-Michel din Normandia.

Iazurile și pădurile din Sologne(fr).

 Această diversitate a peisajelor și a ecosistemelor este amenințată de fragmentarea ecologică(fr)
(cauzată de densa rețea de căi de comunicații rutiere),[18] de antropizarea zonelor de coastă și de
poluarea apelor și solului. O treime din apele de suprafață sunt de calitate rea spre foarte rea, în
principal, din cauza poluării industriale;[b 12] poluarea agricolă în legătură cu utilizarea
îngrășămintelor și pesticidelor a contribuit și ea la deteriorarea calității pânzelor freatice în mai
multe regiuni, în Bretania, în special.[b 13] Litoralizarea(fr) populației și a activităților ei[b 14]
determină o intensificare și o îndesire a construcțiilor de pe malul mării,[b 15] în ciuda Legii
Litoralului(fr) din 1986 și a intervenției Conservatoire du littoral(fr)[b 16] și în ciuda caracterului
inundabil al anumitor sectoare. În ceea ce privește infrastructura de transport, în special cea rutieră,
ea expune pe vecinii ei la o poluare atmosferică, sonoră și vizuală considerabilă.[18]

Cu toate acestea, instituțiile publice încearcă de mai multe decenii să răspundă acestor
provocări. Rezervațiilor naturale(fr) și parcurilor naționale(fr) li s-a adăugat, din 1968, și categoria
parcurilor naturale regionale(fr),[19] care combină acțiunile de conservare cu cele de punere în
valoare a patrimoniului natural și cultural[c 1] și care, în 2007, acopereau 13% din teritoriul
francez.[20] Au fost înființate agenții pentru apă(fr) pentru a proteja și a garanta resursele de apă
ale țării.[b 12] Datorită unei politici de limitare a utilizării produselor petroliere și datorită
importanței energiei nucleare, emisiile de CO2 pe cap de locuitor ale Franței sunt mai scăzute decât
cele ale vecinilor săi europeni, și a fortiori decât cele ale SUA.[21] Cu toate acestea, conform unui
studiu al Ministerului Mediului, Energiei, Dezvoltării Durabile și Mării(fr) publicat în 2010, „în
mai multe puncte, bilanțul ecologic rămâne îngrijorător, cu tendințe de deteriorare”.[22]

Repartiția spațială a populației și a activităților sale

Hartă de sinteză a repartiției populației în Franța în 2010. Sunt indicate densitățile populației pe
departament, cele 18 arii urbane de peste 400.000 de locuitori, linia Le Havre-Marsilia și limitele
aproximative ale așa-numitei „diagonale a vidului(fr)”.

+ 5.000–loc./km² ²

de la 300 la 1.000 loc./km²

de la 100 la 250 loc./km²

 de la 70 la 100 loc./km²

de la 40 la 70 loc./km²

- 40 loc./km²

Relieful și densitatea populației pe km² în 2001.

Franța metropolitană este marcată de multiple dezechilibre spațiale. Pe de o parte, ea este

originală prin faptul că are o capitală de șase ori mai populată decât a doua arie urbană a țării,[e] și
care grupează un sfert din studenți[I 2] și aproape toate sediile centrale ale marilor companii ale
țării.[23] Pe de altă parte, linia Le Havre–Marsilia este adesea considerată a fi limita între un vest
rămas de multă vreme agrar și care, astăzi, beneficiază de o importantă dezvoltare demografică și
economică,[n 1] și un est industrializat și de multă vreme urbanizat. În cele din urmă, de la
departamentul Ardenilor în nord-est până la departamentul Landes în sud-vest se observă o
„diagonală a densității reduse(fr)”, care prin comparație cu restul țării secaracterizează printr-un
grad redus de populare și printr-o economie, adesea, în dificultate.[24]

După un îndelungat exod rural în secolul al XIX-lea și până în a doua jumătate a secolului al
XX-lea,[n 2] sporul migratoriu al zonelor rurale franceze a redevenit pozitiv în anii 1990.[n 1]
Creșterea populației urbane are loc predominant în zonele periurbane, din ce în ce mai îndepărtate
de aglomerația centrală.[n 2] Tabelul de mai jos listează cele mai mari orașe ale Franței, în funcție
de populația ariei metropolitane.

v • d • m Cele mai mari orașe din Franța

[I 3][I 4]

Loc Numele orașului Regiune Pop. Loc Numele orașului Regiune

Pop.

Paris

Paris
 Lyon

Lyon

1 Paris Île-de-France 12.223.100 11 Grenoble Ron-Alpi 669.595

Marsilia

Marsilia

Toulouse

Toulouse

2 Lyon Ron-Alpi 2.165.785 12 Rouen Normandia Superioară 652.898

3 Marsilia Provence-Alpi-Coasta de Azur 1.718.281 13 Toulon Provence-

Alpi-Coasta de Azur 606.947

4 Toulouse Midi-Pirinei 1.232.398 14 Montpellier Languedoc-Roussillon

549.491

5 Lille Nord-Pas-de-Calais 1.158.306 15 Lens Nord-Pas-de-Calais 542.918

6 Bordeaux Aquitania 1.127.776 16 Avignon Provence-Alpi-Coasta

de Azur 511.277

7 Nisa Provence-Alpi-Coasta de Azur 1.001.295 17 Saint-Étienne Ron-Alpi

508.847

8 Nantes Pays de la Loire 873.133 18 Tours Centru 477.438

9 Strasbourg Alsacia 761.042 19 Clermont-Ferrand Auvergne

463.891

10 RennesBretania 671.845 20 Nancy Lorena 434.948

Axe de comunicație și de transport

Din pricina poziției sale la răscruce, Franța este țară de tranzit.[b 17] Ea este, de fapt, traversată,
în mod obligatoriu, de persoanele și mărfurile care circulă pe cale terestră între peninsula Iberică și
restul Europei și, după deschiderea Eurotunelului în 1994,[25] între Regatul Unit și restul Europei.
[b 17] Ca o moștenire a istoriei, rețelele franceze de transport sunt foarte centralizate în jurul
Parisului;[b 18] această centralizare este deosebit de puternică în domeniul feroviar și aerian, deși a
început să se diminueze.[26]
 Un TGV Duplex(fr) pe LGV Méditerranée

Principalul mijloc de transport utilizat în Franța este cel rutier, care, în 2007, reprezenta
respectiv 86,5% și 79,9% din traficul de călători și de mărfuri.[f][27] Franța numără, la nivelul
anului 2005, peste un milion de kilometri de șosele, dintre care aproape toate sunt asfaltate sau
pietruite.[28] După eliberare(fr), Franța și-a dezvoltat o rețea extinsă de autostrăzi(fr), care, în 2007,
totalizau o lungime de 10.991 km .[28] De câteva decenii, sunt dezvoltate politici publice cu scopul
reducerii accidentelor rutiere mortale, ale căror principale cauze sunt identificate ca fiind, în
principal, viteza și consumul de alcool,[j 1] și încearcă să reducă dependența francezilor de
automobile, în beneficiul altor mijloace de transport mai puțin poluante.[i 1]

Rețeaua feroviară franceză datează și ea, în mare parte, de la mijlocul și de la sfârșitul secolului
al XIX-lea, ajungând să numere, în 2009, 29.473 km de linii, dintre care mai mult de jumătate sunt
electrificate.[29] Cea mai mare parte din trafic este derulată de compania publică SNCF, pe liniile
care aparțin gestionarului de infrastructură Réseau ferré de France(fr) (RFF). Începând cu anii
1980, traficul de călători în Franța metropolitană este în creștere, mulțumită, pe de o parte, preluării
de către regiuni a gestionării traficului regional și local, dar mai ales apariției rețelei continue a
liniilor de mare viteză parcurse de TGV.[30] Pe de altă parte, principalele orașe ale țării sunt dotate
cu o rețea feroviară urbană, de tip metrou, tramvai sau expres regional (RER); Metroul din Paris,
înființat în 1900, formează una dintre cele mai dense rețele din lume.[31]

În ceea ce privește transportul aerian, acesta este deosebit de centralizat: cele două aeroporturi
pariziene — Roissy-Charles-de-Gaulle și Orly — au deservit în 2008 peste 87 de milioane de
călători, în vreme ce principalul aeroport din provincie, Nisa-Coasta de Azur(fr), a deservit doar
puțin mai mult de 10 milioane.[32] Aeroporturile din provincie fac, de fapt, concurență TGV-ului
pentru trafic intern, în vreme ce aeroporturile pariziene adună cvasi-totalitatea traficului de cursă
lungă.[b 19] Franța este locul unde funcționează una dintre cele mai mari companii aeriene din
lume, în termeni de pasageri transportați (Air France-KLM[33]) și unde funcționează primul
constructor aeronautic civil (Airbus[b 20][g]) din Europa.

În Franța se mai utilizează și alte mijloace de transport, dar ele sunt marginale. Traficul fluvial
asigură o parte neglijabilă din traficul de călători și una secundară din traficul de mărfuri, în special
din cauza neadaptării unei mari părți din rețea la traficul modern.[28] Traficul maritim este mai
important, dar porturile Dunkerque, Le Havre, Nantes - Saint-Nazaire(fr) și Bordeaux sunt foarte
mici comparativ cu rivalele lor de la Marea Nordului, cum sunt Rotterdam sau Anvers;[34] numai
portul Marsilia este comparabil cu marele porturi ale lumii, fiind cel mai mare port de la Marea
Mediterană în termeni de tonaj expediat.[34] Astăzi, bicicleta cunoaște o nouă tinerețe, în special
datorită preocupărilor ecologiste ale francezilor și datorită înființării sistemelor de închiriat biciclete
în mai multe orașe ale țării.[i 2]
 Istoria

Articol principal: Istoria Franței.

Evoluția teritorială a Franței metropolitane, din 985 până în 1947

Franța actuală ocupă mare parte din fostele Galii celtice, cucerite de Iulius Cezar în secolul I
î.e.n., dar numele și-l ia de la franci, un popor germanic care s-a instalat acolo începând cu secolul
al V-lea. Franța este un stat unificat de mult timp și a fost una din primele țări ale epocii moderne
care să încerce să experimenteze un regim democratic.

Preistorie, protoistorie și antichitate

Prezența omenească pe teritoriul actual al Franței datează din paleoliticul inferior; cele mai
vechi urme de viață umană datează de acum circa 1.800.000 de ani.[e 1] Pe atunci, omul se
confrunta cu o climă dură și schimbătoare, marcată de mai multe ere glaciare care i-au modificat
mediul de viață.[e 1] În Franța se găsesc numeroase peșteri pictate(fr) din paleoliticul superior,
dintre care una dintre cele mai celebre este cea din Lascaux[e 1] (departamentul Dordogne, cu
picturi rupestre vechi de circa 18.000 de ani[35]).

Aproximativ 10.000 de ani în urmă, la sfârșitul ultimei ere glaciare, clima s-a îmblânzit.[e 1]
Cam de acum 7.000 de ani, această parte a Europei de Vest a intrat în neolitic și locuitorii ei s-au
sedentarizat, chiar dacă evoluția aceasta a variat de la regiune la regiune.[e 2] După o puternică
dezvoltare demografică și agricolă în mileniile al IV-lea și al III-lea î.e.n., metalurgia și-a făcut
apariția la sfârșitul mileniului al III-lea, întâi cu meșteșugul prelucrării aurului, cuprului și
bronzului, apoi a fierului - în secolul al VIII-lea î.e.n.[e 3]

În preajma anului 600 î.e.n., grecii originari din orașul Phocaea din Asia Mică au înființat
colonia Masalia (astăzi, orașul Marsilia), pe țărmul Mediteranei;[e 4] în aceeași perioadă, câteva
popoare celtice au pătruns pe teritoriul Franței actuale, dar această ocupație nu s-a generalizat
asupra întregului teritoriu decât între secolele al V-lea și al III-lea î.e.n.[e 5] Astfel a apărut
noțiunea de „Galia”, corespunzătoare teritoriilor populate de celți între Rin, Atlantic și Mediterana.
[e 6] Galia era pe atunci o țară prosperă, ale cărei părți sudice au fost din ce în ce mai mult supuse
influențelor grecești și apoi romane.[e 7]
 Începând cu anul 125 î.e.n., sudul Galiei a fost cucerit, încetul cu încetul, de Republica Romană,
care a înființat aici orașele Aix-en-Provence, Toulouse și Narbonne.[e 8] În 58 î.e.n., Iulius Cezar s-
a lansat într-o campanie de cucerire a întregii Galii și a înăbușit, în 52 î.e.n.. o revoltă condusă de
căpetenia galică Vercingetorix.[e 9] Noile teritorii au fost împărțite de Augustus în nouă provincii
romane, dintre care principalele au fost Gallia Narbonensis în sud, Aquitania în sud-vest, Gallia
Lugdunensis în centru și Belgica în nord.[e 10] În perioada galo-romană au fost înființate
numeroase orașe, printre care Lyon, denumită capitală a Galiilor;[e 11] acestea erau concepute după
tipicul orașelor romane, cu un forum(fr), un amfiteatru(fr), circ(fr), teatru și thermae.[e 12] Religia
romană s-a suprapus peste cultul celtic, fără a-l face pe acesta din urmă să dispară, divinitățile de
diferite origini contopindu-se, încet-încet, până la formarea unui unic sincretism.[e 13]

În secolul al III-lea e.n., Galia romană a trecut printr-o gravă criză, limesul, frontiera fortificată
care apăra Imperiul de incursiunile germanice, fiind rupt în mai multe rânduri de către barbari.[e
14] În acea perioadă, puterea romană părea șubrezită: în 260 s-a proclamat un imperiu al galilor
care a scăpat de sub controlul roman până în 274.[e 15] Cu toate acestea, situația s-a îmbunătățit în
prima jumătate a secolului al IV-lea, care a fost o perioadă de reînnoire și prosperitate pentru Galia.
[e 16] În 312, împăratul Constantin cel Mare s-a convertit la creștinism; creștinii, persecutați până
atunci, s-au înmulțit.[e 17] Dar invaziile barbare s-au reluat începând cu a doua jumătate a secolului
al IV-lea;[e 18] la 31 decembrie 406, vandalii, suebii și alanii au trecut Rinul și au traversat Galia
până în Spania.[e 19] La mijlocul secolului al V-lea, alemanii și francii, două popoare păgâne, s-au
instalat în nord-estul Franței de astăzi și au exercitat o puternică presiune asupra generalilor romani
care rezistau cu greu în nord-estul Galiei.[e 20]

Apariția, crizele și transformările Regatului Franței de-a lungul Evului Mediu

Botezul lui Clovis, reprezentat în Sainte-Chapelle din Paris (anonim)

După scindarea Imperiului Roman, convertirea la creștinism a căpeteniei france Clovis a făcut
din el un aliat al Bisericii creștine și i-a permis să cucerească, la sfârșitul secolului al V-lea și
începutul secolului al VI-lea, mare parte din Galia.[e 21] Fuziunea moștenirii galo-romane cu
aporturile germanice și cu creștinismul a fost lungă și dificilă, francii constituind, la început, o
societate războinică, cu practici și legi foarte îndepărtate de dreptul roman și de principiile creștine.
[e 22] În vreme ce scăderea demografică suferită de Regatul Franc a antrenat un declin al orașelor,
creștinismul s-a instalat prin fondarea bisericilor rurale și, mai ales, a numeroaselor mănăstiri.[e 23]
Dacă puterea lui Clovis părea, la început, solidă, dinastia merovingiană a trebuit, totuși, să facă față
unor grave dificultăți;[e 24] ea s-a stins în 751, după care Pepin cel Scurt a fost uns rege al
francilor, fondând dinastia carolingiană.[e 25]

Pepin cel Scurt și fiul său, Carol cel Mare, au extins considerabil teritoriul regatului francilor,
stat ce se întindea, la sfârșitul secolului al VIII-lea, pe o suprafață de peste un milion de kilometri
pătrați.[e 26] Imensul Imperiu Carolingian era controlat de o administrație centralizată cu sediul la
Aachen, cu conți ce îl reprezentau pe Carol cel Mare în tot imperiul și care erau supravegheați de
missus dominicus(d).[e 27] Carol, încoronat în 800 ca împărat al Occidentului(fr), a relansat artele
frumoase în educație, iar curtea sa de la Aachen(en) a găzduit o activitate artistică și intelectuală de
înalt nivel.[e 28] Cu toate acestea, după moartea împăratului, conții și vasalii lor au început, din ce
în ce mai mult, să-și facă funcțiile ereditare, iar nepoții lui Carol cel Mare și-au împărțit imperiul
prin tratatul de la Verdun (843); Carol a obținut Francia occidentală, care corespunde, aproximativ,
celor două treimi vestice ale Franței actuale, teritoriu ale cărui frontiere au fluctuat puțin până la
sfârșitul Evului Mediu.[e 29] Noul regat a trebuit, totuși, să înfrunte, în secolele al IX-lea și al X-
lea, trei valuri de invazii diferite: ale musulmanilor, ale vikingilor și ale maghiarilor.[e 30] În
același timp, puterile foștilor conți au continuat să crească, în timp ce puterea regelui scădea;[e 31]
relațiile sociale au început să capete caracter feudal, caracterizat prin împărțirea societății în trei
clase: clerul, nobilimea și „starea a treia”.[e 32]

În 987 Hugo Capet a fost ales rege;[h] monarhia a redevenit ereditară[e 33], iar Dinastia
capețiană au domnit în Franța timp de peste 800 de ani. Totuși, primii regi capețieni nu controlau
direct decât o mică parte din teritoriul francez, denumit „domeniu regal”, și câțiva din vasalii lor
erau mult mai puternici decât ei.[e 34] În secolul al XII-lea, puterea regală a început să se impună
din nou în fața nobililor din regat, dar, începând cu anii 1150, a trebuit să se confrunte cu apariția
unui „imperiu Plantagenet(fr)”, domeniu nobiliar extrem de puternic, ce cuprindea Anglia și părțile
vestice ale Franței.[e 35]

Regatul capețian a atins apogeul în secolul al XIII-lea, monarhia redobândind puterea pe care o
pierduse[e 36] iar arta și cultura franceză au început să se afirme în Europa.[e 37] Filip August
(1180-1223) a reușit să cucerească mare parte din posesiunile franceze ale Plantageneților, punând
capăt, pentru un timp, amenințării engleze și lărgind considerabil domeniul regal cu această ocazie.
[e 38] Ludovic al IX-lea (1226-1270) a acționat ca arbitru al creștinismului și a participat la
cruciadele a șaptea și a opta, ceea ce a dus la canonizarea sa rapidă de către Biserica Romano-
Catolică.[e 39]

Secolul al XIV-lea și prima jumătate a secolului al XV-lea au găsit Franța într-o gravă criză, cu
manifestări multiple.[e 40] Războiul de 100 de Ani, dus contra Angliei și apărut în urma unei
probleme de succesiune(fr) la tronul Regatului Franței, a făcut ravagii în țară.[e 41] Dar criza din
secolele al XIV-lea și al XV-lea nu a fost una doar politică sau militară: ea a fost și demografică —
Moartea Neagră a ucis, începând cu anul 1347, cel puțin o treime din populația regatului[i] —,
socială — răscoalele țărănești și urbane s-au înmulțit —, economică și religioasă.[e 42] Exilului
papilor la Avignon (1309-1377) i-a urmat Schisma apuseană, care a durat până în 1417.

Monarhia franceză a fost atinsă de toate aceaste crize. Pe termen scurt puterea centrală a ieșit
întărită, mutându-se din valea Loarei, îmbogățindu-se cu noi instituții și întreținând o armată plătită
dintr-un impozit permanent.[e 43]
 Renașterea și monarhia absolutistă (secolele al XVI-lea–al XVIII-lea)

Ludovic al XIV-lea, figură emblematică a absolutismului monarhic, în timpul căruia Franța a

atins apogeul influenței în politica europeană

Începând cu 1494, suveranii francezi au dus mai multe războaie în Italia și, apoi, împotriva
împăratului Carol Quintul.[36] Domniile lui Francisc I (1515-1547) și a fiului său Henric al II-lea
(1547-1559) au fost marcate de o întărire a puterii regale, care tinde să devină absolutistă,[37] și de
o Renaștere literară și artistică puternic influențată de Italia.[38]

În 1539, ordonanța de la Villers-Cotterêts a făcut limba franceză limbă administrativă și

judiciară în regat.[e 44] Unitatea Franței în jurul persoanei regelui a fost însă afectată în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea de probleme religioase: între 1562 și 1598, s-au succedat opt
războaie religioase(fr) între catolici și calvini.[e 45] Această criză religioasă a fost dublată de una
economica și mai ales politică.[39] În 1598, regele Henric al IV-lea (1589-1610) a dat, prin Edictul
de la Nantes, libertăți parțiale de cult protestanților.[e 46]

Ludovic al XIII-lea (1610-1643) și miniștrii săi, Richelieu și Mazarin, au fost obligați să se

confrunte cu opoziția nobilimii dornice să-și redobândească vechile privilegii.[e 47] În aceeași
perioadă, Franța a ieșit victorioasă din mai multe războaie (între care Războiul de Treizeci de Ani)
și a început să-și formeze un prim imperiu colonial(fr), în principal, în Noua Franță, în Antile și pe
drumul spre Indii.[e 48] Ludovic al XIV-lea a afirmat mai mult ca niciodată caracterul absolut al
puterii sale:[j] „Regele-Soare” se considera „locțiitor al lui Dumnezeu pe Pământ”[e 49] și a
ordonat construirea palatului de la Versailles, simbol al puterii sale.[e 50] El s-a înconjurat de artiști
și de savanți și a acționat pentru unitatea religioasă a regatului său,[e 51] reluând persecuția
protestanților(fr) și revocând edictul de la Nantes. În ciuda situației financiare critice a monarhiei,
Ludovic al XIV-lea a dus mai multe războaie cu o Europă coalizată împotriva sa,[e 52] iar
marchizul de Vauban a construit o rețea de cetăți la frontierele regatului.[e 53] Deși aceste războaie
au adus, la început, și victorii, mai multe înfrângeri și răspândirea foametei i-au marcat sfârșitul
domniei.[e 54]

Strănepotul său, Ludovic al XV-lea (1715-1774), a dus și el mai multe războaie, cu diferite
rezultate.[e 55] Franța a abandonat, în 1763, prin tratatul de la Paris, posesiunile din America de
Nord, dar a dobândit, în același deceniu, Lorena și Corsica.[e 56] În această perioadă, Franța a
cunoscut o puternică revitalizare demografică și economică. Creșterea producției agricole a fost
însoțită de o proto-industrializare, în special în sectorul textil, dar și de un avânt în domeniile
intelectual și cultural.[e 57] Ludovic al XVI-lea, care a urcat pe tron în 1774, s-a dovedit însă
incapabil să găsească o soluție pentru plata datoriei monarhice și s-a văzut obligat să convoace
Adunarea Stărilor Generale în 1789.[e 58]
 Secolul revoluțiilor (1789 - începutul secolului al XX-lea)

Prima Republică Franceză împărțită în departemente

Delegații trimiși la Adunarea Stărilor Generale din 1789, ale căror lucrări s-au deschis la 5 mai,
și-au depășit rapid atribuțiile conferite și s-au erijat într-o adunare națională constituantă.[e 59]
Regele nu a putut, astfel, împiedica adunarea constituantă să declare abolirea privilegiilor nobiliare
în noaptea de 4 august(fr), după care, la 26 august, să adopte o „declarație a drepturilor omului și
cetățeanului”.[e 60] După o tentativă de monarhie constituțională, în septembrie 1792, s-a
proclamat republica, iar Ludovic al XVI-lea, acuzat de trădare, a fost ghilotinat la 21 ianuarie 1793.
[e 61] Franța revoluționară s-a lansat după aceea în mai mulți ani de războaie și de execuții
continue, până la instaurarea directoratului în 1795.[e 62]

Revoluția din 1830 ilustrată de Eugène Delacroix în La Liberté guidant le peuple

La 9 noiembrie 1799, generalul Napoleon Bonaparte a răsturnat Directoratul printr-o lovitură de

stat și l-a înlocuit cu Consulatul(fr) iar, după cinci ani, el s-a încoronat împărat al francezilor.[e 63]
Napoleon I a înființat sau a reformat numeroase instituții,[k] iar multiplele sale victorii militare au
făcut ca mare parte din populația europeană să se afle pe teritorii sub controlul său la începutul
anilor 1810.[e 64] Declinul său avea să fie însă rapid: după o efemeră abdicare, urmată de o scurtă
revenire la putere, împăratul a fost învins definitiv la Waterloo, în 18 iunie 1815.[e 65]

În cele ce au urmat, Franța a trecut prin a doua sa experiență de monarhie constituțională, în

timpul căreia regii Ludovic al XVIII-lea (1814-1824) și mai ales Carol al X-lea (1824-1830) au
readus în discuție o parte din cuceririle Revoluției.[e 66] La câteva săptămâni după cucerirea
Algerului(fr), Carol al X-lea a fost detronat, în 1830, de Trois Glorieuses, o mișcare revoluționară
care l-a adus pe tron pe Ludovic-Filip.[e 67] Deși pe moment acesta din urmă era considerat un
reformator, el a început rapid să fie contestat, în ciuda dezvoltării economice cunoscute de Franța în
acea perioadă.[e 68]

În februarie 1848 a izbucnit o nouă revoluție, ale cărei obiective nu mai erau doar politice, ci și
sociale.[e 69] Efemera a Doua Republică, instaurată atunci, a impus votul universal pentru bărbați,
a abolit sclavia în colonii(fr) și pedeapsa cu moartea pe motive politice,[e 70] dar a fost răsturnată
de președintele Ludovic-Napoleon Bonaparte, care s-a încoronat, în 1852, împărat .[e 71]
 Dacă primii ani ai celui de al Doilea Imperiu au fost ani de regim autoritar, Napoleon al III-lea a
imprimat o direcție liberală, în 1860, și nu a mai împiedicat formarea unei opoziții politice,
concomitent cu dezvoltarea accelerată a industriei și căilor ferate.[e 72] Înfrângerea Franței în fața
unei Germanii în curs de unificare, în 1870-1871, a fost un dublu punct de cotitură în istoria țării:
împăratul a capitulat,în 2 septembrie 1870, la Sedan, și două zile mai târziu a fost proclamată
republica, în timp ce Prusia a anexat Alsacia și Lorena.[e 73]

În ciuda nașterii ei din haos, a Treia Republică Franceză a fost cel mai îndelungat regim politic
cunoscut de Franța după 1789.[e 74] Republicanii și-au instaurat proiectul politic pas cu pas:
educația a devenit gratuită, laică și obligatorie(fr) în 1881-1882; libertățile presei și de asociere au
fost acordate în 1881; în 1884 au fost legalizate divorțul și sindicatele, iar în 1905 bisericile au fost
separate de stat(fr).[e 75] Imperiul colonial francez a ajuns să fie în 1914 al doilea din lume ca
mărime, după cel britanic.[e 76] Deși s-au succedat mai multe crize politice — criza
boulangistă(fr), Scandalul decorațiunilor(fr), Scandalul Panama(fr), afacerea Dreyfus —, principala
amenințare pentru Republică a venit, totuși, din exterior, unde războiul părea din ce în ce mai
iminent.[e 77]

Franța în cele două războaie mondiale

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, teritoriul francez a fost împărțit între o „zonă
ocupată” în nord și o „zonă liberă” în sud, la care se adaugă alte zone mai restrânse cu statut special

Prin jocul alianțelor, Franța a intrat în război, la începutul lunii august 1914, împotriva
Germaniei, de partea Regatului Unit și a Imperiului Rus.[e 78] Primul Război Mondial, soldat cu
1,4 milioane de victime în rândul francezilor și care a adus numeroase distrugeri în nord-estul țării,
s-a încheiat prin armistițiul de la 11 noiembrie 1918 cu victoria Triplei Înțelegeri.[e 79] În afara
retrocedării Alsaciei și Lorenei, Franța a primit o parte din despăgubirile de război cuvenite prin
tratatul de la Versailles și a obținut garanții de securitate, care au încetat însă în 1940, când
Germania a invadat Belgia, după ce și-a reconstruit armata și a remilitarizat malul stâng al Rinului.

După câțiva ani de reconstrucție(fr) laborioasă, marcați de un efort de atragere a imigrației și de

creștere a productivității, cu scopul de a ameliora penuria de forță de muncă în minerit, în siderurgie
și în industria automobilistică, Franța s-a străduit să-și recapete forța economică antebelică,[e 80]
astfel că, după anul 1924, a înregistrat o creștere puternică, dar de scurtă durată, fiind, însă, lovită
puternic, odată cu celelalte mari puteri, de Marea Criză Economică din anii 1929-1930.[40] Deși
această criză a venit târziu, ea a fost durabilă și profundă, dificultățile economice fiind amplificate
de o criză politică majoră, în ciuda speranțelor trezite de venirea la putere, în 1936, a Frontului
Popular(fr).[41] În cele din urmă, când Franța a declarat, la 3 septembrie 1939, război Germaniei
Naziste, ea abia ieșise din cea mai grea criză pe care o cunoscuse a Treia Republică.[e 81]
 După opt luni fără lupte („Războiul ciudat”), Wehrmachtul a invadat, la 10 mai 1940, nord-estul
Franței, iar mareșalul Philippe Pétain a cerut, la 22 iunie, armistițiul .[e 82] Acesta din urmă a cerut
și a obținut, la 10 iulie, puteri depline, lichidând, astfel, cea de a Treia Republică și punând bazele
regimului de la Vichy, care a dus o politică conservatoare, tradiționalistă și antisemită, în
colaborare cu Germania Nazistă și în ciuda acțiunilor rezistenței din interiorul și din exteriorul țării.
[e 83] Debarcarea Aliaților, la 6 iunie 1944, în Normandia a anunțat sfârșitul ocupației naziste și
începutul eliberării Europei.[e 84] În total, conflictul a dus la moartea a mai puțini militari ca cel
anterior,[l] dar victimele civile au fost numeroase – cel puțin 330.000 de victime civile dintre care
75.000 de evrei de pe teritoriul francez au fost uciși în Holocaust[42][m] – iar rănile psihologice și
politice (cauzate de dezastrul din 1940, de colaboraționism și, apoi, de reglările de conturi din
cadrul epurărilor) s-au cicatrizat după perioade foarte îndelungate.[e 84]

După eliberare

După război, a început pentru Franța o perioadă de reînnoire.[e 85] Dacă generalul de Gaulle,
liderul Franței libere, nu a putut să împiedice adoptarea unei constituții apropiate de spiritul celei de
a Treia Republici, perioada postbelică s-a remarcat prin înființarea unui sistem de asigurări sociale
și de acordarea dreptului de vot pentru femei.[e 86] A Patra Republică a ales tabăra occidentală în
Războiul Rece care a început atunci, a inițiat decolonizarea Asiei și Africii și a participat la
începuturile construcției europene.[e 87] În același timp, Franța a început o perioadă de puternică
creștere economică, pe care economistul Jean Fourastié(d) avea s-o denumească „Trente
Glorieuses(fr)”[e 88][43] ».

La 1 iunie 1958, după o gravă criză politică(fr) legată de Războiul din Algeria, generalul de
Gaulle a fost învestit de către Adunarea Națională în funcția de „Președinte al Consiliului”, cu
misiunea de a da republicii o nouă constituție: a Cincea Republică conferea președintelui puteri mai
largi în raport cu Parlamentul.[e 89] Charles de Gaulle a urmărit și a realizat decolonizarea Africii,
și a afirmat independența Franței față de Statele Unite.[e 90] Dar criza socială din mai 1968(fr) a
scos în față arhaismul unui regim care părea deconectat de la aspirațiile tinerilor vremurilor sale; în
ciuda demisiei, în 1969, generalului de Gaulle, gaullismul(fr) s-a menținut la putere încă cinci ani,
prin figura președintelui Georges Pompidou.[e 91]

În 1974 a început epoca post-gaullistă, după venirea în funcția de președinte a unei personalități
de centru, Valéry Giscard d'Estaing.[e 92] În timp ce Franța a intrat, puțin câte puțin, în criza anilor
1970, primii ani ai mandatului său au fost marcați de mai multe legi care au generat schimbări în
societatea franceză, cum ar fi legea Veil(fr), care legaliza avortul, sau coborârea de la 21 la 18 ani a
vârstei majoratului.[e 93] Dar adevăratul punct de cotitură a avut loc în 1981, când a fost ales
primul președinte socialist, François Mitterrand.[e 94] În fața unei situații economice în curs de
agravare, acesta din urmă a încercat, la început, o politică de relansare(fr),[e 95] adoptând măsuri cu
puternic accent simbolic - spre exemplu, abolirea pedepsei cu moartea(fr).[44] Deși François
Mitterrand a fost reales în 1988, Franța a cunoscut între 1986 și 1988 și, apoi, între 1993 și 1995
două perioade de „coabitare(fr)”, situație până atunci inedită în care președintele nu aparține
aceluiași partid ca guvernul și care a pus țara în situația unei noi interpretări a rolului instituțiilor.[e
96] Această situație s-a mai reprodus și între 1997 și 2002, dar invers, după ce un președinte de
dreapta, Jacques Chirac, a fost ales în 1995, și apoi alegerile legislative l-au adus pe socialistul
Lionel Jospin în fruntea guvernului.[e 97] Franța a adoptat în aceeași perioadă și moneda unică
europeană.[45]

Alegerile prezidențiale din 2002(fr) au fost marcate de o surpriză electorală, marcată de

eliminarea lui Lionel Jospin, încă din primul tur, în favoarea candidatului extremei drepte Jean-
Marie Le Pen.[46] Jacques Chirac a fost reales în al doilea tur,[46] iar guvernele lui Raffarin și apoi
Villepin au fost marcate prin opoziția Franței la Războiul din Irak,[47] respingerea, prin
referendum, a ratificării tratatului pentru o Constituție Europeană[48] și de agitațiile urbane din
2005.[49] Deși Nicolas Sarkozy, președinte al țării începând cu 2007, conducea partidul
predecesorului său în momentul în care a fost ales și era membru al guvernului, politica pe care a
dus-o s-a vrut una de „ruptură”.[50] Guvernul „de deschidere” pe care l-a format François Fillon cu
personalități care nu proveneau doar din zona de dreapta, ci și din centru și chiar din stânga
eșicherului politic,[50] a fost obligat, totuși, să facă față crizei economice mondiale începută în
2008-2009 în Statele Unite.[51] La 6 mai 2012, socialistul François Hollande a fost ales președinte.
După dezbateri aprinse și polemici virulente declanșate de opozanți,[52] a fost adoptată, la 15 mai
2013, o lege prin care se legaliza căsătoria homosexuală.

În 2012, socialistul François Hollande a fost ales președinte, fiind nominalizat de partidul sau
după primele alegeri primare deschise din istoria Republicii. Cu o majoritate socialistă în cele două
camere ale Parlamentului pentru prima oară în a V-a Republică, el a dus o politică marcată prin
creșterea fiscalității urmată de un viraj social-liberal și de deschiderea căsătoriei civile pentru
cuplurile de același sex. Alegerile prezidențiale din 2017 s-au ținut după alegeri primare deschise în
ambele tabere politice care dăduseră până atunci președinți ai celei de a Cincea Republici, dar s-au
soldat cu eliminarea candidaților lor din primul tur. Demisionat din Partidul Socialist pentru a-și
înființa propria mișcare, Emmanuel Macron, fost secretar general adjunct al cabinetului
președintelui Hollande și apoi ministru al economiei, a câștigat cele două tururi de scrutin, în al
doilea având ca adversar reprezentanta extremei drepte. Ales președinte la 39 de ani, el este cel mai
tânăr președinte din istorie[53] și al doilea cel mai tânăr șef de stat francez după desemnarea în
1799 a lui Napoleon Bonaparte ca prim consul (la 30 de ani).

Politică și administrație

Articol principal: Politica Franței.

Organigramă a instituțiilor celei de a Cincea Republici

Franța este o democrație liberală, iar forma de guvernământ este republica. Fundamentele
organizării politice și administrative actuale a Franței au fost fixate în 1958 prin constituția celei de
a Cincea Republici. Conform primului articol, „Franța este o republică indivizibilă, laică,
democratică și socială”. Începând cu 2003, același articol afirmă în plus și că „organizarea sa este
descentralizată(fr)”.

Organizarea puterilor

Organizarea puterilor în Franța este definită prin constituția din 1958, cu modificările ei
ulterioare;[k 1] rolul fiecărei instituții este, în același timp, definit atât prin practica aplicată
începând cu 1958, cât și prin textul Constituției.[k 1] Franța posedă un regim politic original prin
puterile largi de care dispun simultan parlamentul și președintele, ceea ce a făcut ca specialiștii în
drept constituțional să vorbească despre un „regim parlamentar-prezidențial”, un „regim
semiprezidențial”, sau chiar de un „regim parlamentar bireprezentativ”.[n]

Puterea legislativă îi aparține parlamentului, format din două camere, Adunarea Națională și
Senatul(fr).[k 2] Adunarea Națională, camera inferioară a Parlamentului era, în 2011, formată din
577 de deputați,[54] aleși pe cinci ani prin vot universal, direct, uninominal, în două tururi de
scrutin pe circumscripții(fr) împărțite în cadrul departamentelor.[k 3] Adunarea Națională are
ultimul cuvânt în caz de dezacord prelungit cu Senatul pe baza adoptării unei legi.[k 4] Acesta din
urmă era format, în 2011, din 348 de senatori[55] aleși pentru șase ani de către 150.000 de marii
electori(fr) (corp format, în principal, din aleșii locali).[56] și, prin urmare, este considerat mai
puțin reprezentativ decât în Adunarea Națională.[k 5]

Puterea executivă aparține, în primul rând, președintelui republicii,[k 6] ales pentru un mandat
de cinci ani[57], prin vot universal direct, majoritar, în două tururi de scrutin.[k 7] Președintele este
șeful statului și conducătorul suprem al armatei, el promulgă legi și poate dizolva Adunarea
Națională(fr).[k 8] El numește primul ministru și, la propunerea acestuia, pe membrii guvernului.[k
9] Guvernul poate fi demis prin moțiune de cenzură adoptată de Adunarea Națională.[k 4] Atunci
când președintele și majoritatea parlamentară nu aparțin aceluiași partid politic, se vorbește despre
o situație de coabitare(fr).[k 2]

Puterea judecătorească, la rândul ei, este separată în două ramuri, iar președintele dispune de
dreptul de grațiere.[58] Ea este subdivizată între un ordin administrativ, a cărui instanță supremă
este Consiliul de Stat(fr), și un ordin judiciar, a cărui instanță supremă este Curtea de Casație(fr).[k
10] Dreptul francez, de tradiție romano-civilă,[59] stipulează că orice acuzat, înainte de a fi
condamnat, este presupus nevinovat, și că un caz se poate rejudeca prin apel la cererea uneia dintre
părți.[o][60].

Conformitatea legilor cu Constituția, reglementarea scrutinurilor și, în sens larg, respectul

rolului instituțiilor statului, sunt controlate de Consiliul Constituțional(fr).[k 11]
 Împărțirea administrativ-teritorială și descentralizarea

Articole principale: Lista orașelor din Franța și Comunele Franței.

Harta celor 18 regiuni franceze, valabile de la 1 ianuarie 2016.

Franța metropolitană este împărțită în mai multe unități teritoriale, pe trei niveluri: comuna,
departamentul și regiunea. Aceste unități sunt, în același timp, circumscripții administrative în care
statul intervine prin intermediul serviciilor sale deconcentrate. Comunele, în număr de 36.681 în
metropolă, la 1 ianuarie 2014,[61] corespund, în general, teritoriului unui sat sau oraș; ele sunt
conduse de un consiliu municipal(fr),[k 12] care alege un primar, care joacă, în același timp, rolul
de reprezentant al unității teritoriale, cât și pe cel de reprezentant al statului în comună.[k 13] Din
anii 1990, cooperarea dintre comune a fost întărită prin apariția unor instituții publice de cooperare
intercomunală, al căror rol este din ce în ce mai important.[k 14] Departamentele, înființate în
timpul Revoluției Franceze,[k 15] sunt astăzi în număr de 96 în metropolă, unde sunt conduse de un
Consiliu General(fr), ai cărui membri sunt aleși din rândul cantoanelor,[k 16] statul fiind
reprezentat la acest nivel de un prefect(fr).[k 17] În ce privește cele 13 de regiuni ale metropolei, a
căror existență este de dată mai recentă,[k 17] ele sunt conduse de un consiliu regional(fr),[k 18] iar
statul este aici reprezentat de un prefect de regiune.[k 12] La aceste unități administrativ-teritoriale
se adaugă alte diviziuni, cum ar fi cantonul, arondismentul sau, mai recent, „țara(fr)”, dar ele nu
sunt unități administrative, neavând administratori aleși.[p]

Prin comparație cu vecinii săi europeni, Franța a fost marcată de multă vreme de o puternică
tendință de centralizare politică, unitățile teritoriale dispunând de puteri relativ restrânse.[k 15]
Această situație a evoluat însă mult începând cu anii 1980, la început în 1982-1983 cu legile
Defferre(d), apoi, în 2002-2004, sub guvernul Raffarin(fr).[62] În 2010, competențele
administrațiilor teritoriale sunt numeroase, în special în ce privește unitățile școlare, transportul,
dezvoltarea economică și acțiunea socială.[63] Chiar și așa, suprapunerea mai multor niveluri și
limita adesea neclară între competențele diferitelor instituții de la diferite niveluri constituie sursă
de dezbateri pe marginea viitorului descentralizării, subiect asupra căruia s-a aplecat guvernul
Fillon(fr) între 2008 și 2010.[64]

Teritoriile de peste mări

Franța metropolitană și de peste mări (albastru)

 Diagramă a procentajului voturilor exprimate obținut de fiecare curent politic în primul tur al
fiecărui scrutin prezidențial din 1965 până în 2012[q][65].

Comuniști și extrema stângă

Socialiști, diverse partide de stânga

Ecologiști

Centriști

Dreapta

Extrema dreaptă

Altele

Teritoriile franceze situate în afara Europei, care corespund fostelor colonii care au ales să
rămână franceze, sunt și ele supuse unor regimuri administrative diferite de la caz la caz.[66]
Aceste teritorii, a căror situație economică este în general mai puțin bună ca cea a metropolei,
beneficiază de numeroase ajutoare de stat.[67]

Guadelupa, Guyana franceză, Martinica, Réunion și, după 2011, Mayotte[r] sunt, în același
timp, departamente și regiuni de peste mări, cu statut similar celui al departamentelor și regiunilor
metropolitane, deși legile franceze pot prevedea dispoziții specifice pentru ele.[68] Aceste
departamente, în afară de Mayotte, fac parte din regiunile ultraperiferice ale Uniunii Europene și
sunt supuse legislației europene.[69]

Celelalte teritorii franceze de peste mări, cu excepția colectivităților Saint-Barthélemy și Saint-

Martin, nu fac parte din Uniunea Europeană(fr), deși locuitorii lor dispun de cetățenie comunitară.
[70] Este vorba despre cinci astfel de colectivități de peste mări, cu statute foarte diverse: Polinezia
Franceză, Saint-Barthélemy, Saint-Martin, Saint-Pierre-et-Miquelon și Wallis și Futuna.[71] Deși
statul își păstrează anumite prerogative exclusive în aceste teritorii, ele sunt supuse, în mare parte,
unei legislații specifice și beneficiază de regimuri speciale.[66] Noua Caledonie este și ea o unitate
teritorială Sui generis, cu autonomie foarte largă, unde, pe 4 noiembrie 2018 a avut loc un
referendum privind independența,[72][73] la care 56.9% din participanții la vot au ales rămânerea
în cadrul Franței.[74] În sfârșit, Teritoriile australe și antarctice franceze și insula Clipperton, care
nu au locuitori permanenți, sunt administrate direct de stat sau de reprezentantul său.[75][76]

Tendințe politice, partide și alegeri

Fără a fi comparabil cu cel american, sistemul politic francez și, în special, votul uninominal
majoritar folosit la alegerile prezidențiale și legislative, tinde către o bipolarizare(fr) sau o
tripolarizare a vieții politice.[n 3] Ca urmare, se observă, de la începuturile celei de a Cincea
Republici, o tendință de regrupare a partidelor cu frecvente întoarceri,[k 19] iar electoratul
principalelor partide tinde să se diminueze în folosul celor mai mici.[s] Peisajul politic francez a
cunoscut trei evoluții majore din anii 1980: căderea electoratului Partidului Comunist,[n 4] scăderea
treptată a electoratului de centru și creșterea voturilor pentru partidele de extremă dreapta.[n 3]
Aceste ultime două evoluții au fost însă parțial contrazise de scrutinele mai recente. Pe de altă parte,
absenteismul este și el în creștere.[77]

Începând cu anii 1990, cele două partide politice principale din Franța sunt Uniunea pentru o
Mișcare Populară (UMP) — înainte de 2002 se intitula Adunarea pentru Republică(fr) (RPR) — și
Partidul Socialist (PS).[78] Uniunea pentru o Mișcare Populară este un partid de dreapta și centru-
dreapta,[79] membru al Partidului Popular European. Partidul Socialist este un partid de stânga și
centru-stânga,[79] membru al Partidului Socialist European. În 2012, președintele, primul ministru,
mare parte din miniștri, deputați, senatori și președinți de consilii regionale sau generale erau
membri ai acestuia din urmă. La viața politică din Franța participă și numeroase alte partide: cele
mai importante sunt Frontul Național (FN - dreapta naționalistă), Uniunea Democraților și
Independenților(fr) (UDI, centru-dreapta), Mișcarea Democrată(fr) (MoDem - centru), Partidul
Radical de Stânga(fr) (centru-stânga), Europe Écologie Les Verts(fr) (ecologiști)[t][n 5] și Frontul
de Stânga(fr) (stânga antiliberală).

Conducători actuali

Actualul președinte al Republicii este Emmanuel Macron. Ales la 7 mai 2017, și-a preluat
atribuțiile la 14 mai 2017. El l-a numit pe actualul prim-ministru Édouard Philippe la 17 mai 2017.
Gérard Larcher(d) este președintele Senatului de la 1 octombrie 2014, iar François De Rugy este
președintele Adunării Naționale de la 27 iunie 2017.
 Emmanuel Macron, președintele țării

Édouard Philippe, primul ministru

Gérard Larcher(d), președintele Senatului

François de Rugy(d), președintele Adunării Naționale

Finanțele publice

În Franța, taxele și impozitele directe reprezentau 44,4 % din PIB în 2006,[a 1] țara aflându-se
pe locul șase între membrii OECD după nivelul impozitelor,[a 1] taxele având tendința de a crește.
[a 2] Contribuțiile sociale reprezintă aproape 38% din total, cu zece puncte procentuale mai mult ca
media țărilor OECD;[a 3] la polul opus, Franța este cea mai dezvoltată țară în care impozitul pe
venit și cel pe societăți comerciale reprezintă cea mai mică parte a impozitelor directe.[a 4]

În ciuda nivelului ridicat al taxelor, cheltuielile publice le depășesc net, totalizând 53,9% din
PIB pe 2006.[a 5] Ca urmare, deficitul bugetar este ridicat, atingând, în 2007, 2,7% din PIB[I 5] și
chiar 7,9% în 2009, din pricina conjuncturii economice.[80] Datoria publică a Franței atingea
1.457,4 miliarde de euro la sfârșitul anului 2009, adică 75,8% din PIB[I 6] față de 20,7% în 1980.[a
6] Franța este, totuși, obligată să respecte criteriile Pactului de stabilitate și de creștere al zonei
euro, care limitează deficitul bugetar la 3% din PIB și datoria publică la 60% din PIB.[a 7]
 Repartiția taxelor și instituțiilor beneficiare în 2007 (surse[81] și precizări[u])

Protecția socială

De la înființarea sa în 1945,[a 8] sistemul de asigurări sociale se află în centrul schemelor de

protecție socială din Franța, deși statul, colectivitățile teritoriale și asigurările au un rol la fel de
important.[a 9] Întreținerea regimurilor de protecție socială de care trebuia să dispună anumite
profesii înainte de 1945 explică marea complexitate a sistemului,[a 10] care numără nu mai puțin de
120 de regimuri de bază și 1.200 de regimuri complementare.[a 11] Regimul general de asigurări
sociale, care are, de departe, cel mai mare număr de afiliați,[a 10] este împărțit în patru ramuri
corespunzătoare alor patru riscuri majore: boală, accidente de muncă și boli profesionale, riscuri
legate de bătrânește și familie.[a 10] Dacă această protecție socială nu privea în primă fază
persoanele active, ea s-a extins, puțin câte puțin, la toată populația activă și inactivă în numeroase
domenii, de exemplu, prin crearea, în 1999, asigurării generale de sănătate.[a 8] În plus, la sfârșitul
anilor 1990, șase milioane de persoane depindeau de asistență socială.[d 1]

Prestațiile sociale sunt, în principal, finanțate prin contribuțiile sociale vărsate de populația
activă (65,5 % din total în 2005[a 12]), dar și — din ce în ce mai mult — de stat și de
administrațiile locale.[a 12] În 2005, cheltuielile de protecție socială — în sensul cel mai larg al
termenului[v] — reprezenta aproape 30% din PIB și peste 45% din venitul disponibil al
gospodăriilor.[a 13] În ciuda eforturilor guvernelor succesive de a controla cheltuielile sociale,[a
14] acestea cresc rapid,[a 15] În special, cresc cheltuielile cu sănătatea[a 16] și cele cauzate de
îmbătrânirea demografică,[a 17] astfel că raportul între populația activă și cea inactivă de peste 60
de ani, care era de 3 în 1970, urma să atingă 2,07 în 2010 și 1,36 în 2050, în metropolă, conform
INSEE.[a 18] În sfârșit, rata mare a șomajului persistent contribuie la creșterea dezechilibrului,
întrucât șomerii nu cotizează. Cheltuielile sociale explică ele singure cvasi-totalitatea creșterii
cheltuielilor publice (în procentaj din PIB) începând cu 1960,[a 19] iar bugetul asigurărilor sociale
prezenta în 2009 un deficit de 23,5 miliarde de euro.[82]

Apărarea

Forțe franceze angajate în operațiunea Furtună în Deșert în 1991

Franța se află pe locul trei în lume după mărimea bugetului alocat apărării, conform Stockholm
International Peace Research Institute, în urma Statelor Unite și Chinei,[83] și este una dintre cele
cinci țări recunoscute juridic drept „state dotate cu armament nuclear” prin Tratatul de
Neproliferare Nucleară.[84] Armata franceză este, alături de cea a Regatului Unit, una dintre cele
mai bine dotate financiar din Europa.[85] Franța îi dedică 2,5% din PIB (adică un buget de 39 de
miliarde de euro în 2010[86]), în timp ce alte țări europene (exceptând Regatul Unit și Grecia)
dedică în medie apărării 1,5% din PIB.[85]
 Forțele militare sunt împărțite în patru armate principale: armata terestră(fr), marina națională,
armata aerului și jandarmeria națională(fr).[87]

Începând cu 1996, armata a devenit profesionistă, iar serviciul militar obligatoriu a fost înlocuit
cu o zi a apărării și cetățeniei(fr).[88] Cu o capacitate de circa 350.000 de oameni,[87] ea este
desfășurată în diverse locuri din toată lumea, în țări ca Afganistan, Liban, Ciad, Coasta de Fildeș și
Kosovo,[89] dar și în virtutea tratatelor internaționale în Djibouti, în Senegal[w] și în Gabon,[90]
fără a uita de trupele poziționate în teritoriile de peste mări.[91] Ea mobilizează și alți 1.000 de
oameni în cadrul planului Vigipirate(fr).[92]

Apartenența la organizații internaționale

Franța este stat membru al Uniunii Europene

Franța este unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Europene, ai spațiului Schengen și ai zonei
euro. În același timp, este unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al
Națiunilor Unite. În sfârșit, Franța este stat membru al mai multor organizații internaționale,
precum: NATO, Organizația Mondială a Comerțului, OECD, G8, G20, Organizația Internațională a
Francofoniei etc.

Începând cu 1945, indiferent ce majoritate s-a aflat la putere, Europa a rămas o axă majoră a
politicii externe franceze. Doi din cei șapte părinți-fondatori ai Europei unite(fr), Jean Monnet și
Robert Schuman, sunt francezi;[93][94] unul dintre obiective era pe atunci evitarea unui nou război
mondial și facilitarea reconcilierii istorice franco-germane(fr).[95] Cu toate acestea, poziția Franței
și a francezilor în raport cu Europa a fost adesea ambiguă: în 1954, Adunarea Națională a respins
tratatul de înființare a Comunității Europene pentru Apărare,[96] iar, în 2005, electoratul francez a
respins, prin referendum, tratatul constituțional al Europei,[48] și alte numeroase acțiuni ce au
încetinit dezvoltarea procesului european.

De la tratatul de la Maastricht din 1992, domeniile în care Uniunea Europeană are competențe
exclusive sunt din ce în ce mai numeroase.[k 20] O mare parte din legile aplicabile în Franța erau în
2010 legi de nivel european, valabile în toată Uniunea,[k 21] acestea primând în fața legilor
naționale.[k 22][d 2] Franța, țară de putere medie, nu ar putea avea greutate pe scena mondială în
unele domenii decât ca țară-membră a UE.[d 3] Piața europeană unificată și instaurarea monedei
unice, în 1999, au antrenat profunde transformări ale economiei franceze,[d 4] ale căror beneficii
sunt încă în discuție.[d 5][97] Deși Franța este principalul beneficiar al Politicii Agricole
Comune(fr) a Uniunii,[98] ea face parte dintre țările contribuitoare nete la bugetul comunitar.[99]
 Politica externă și diplomația

Începând cu președinția generalului de Gaulle (1958-1969), politica externă a Franței se

caracterizează printr-o dorință de independență, în special față de Statele Unite,[100] dorință ce s-a
tradus prin păstrarea de către Franța a unui arsenal nuclear și prin retragerea Franței, între 1966 și
2009, din comandamentul integrat al NATO.[100] Între anii 1960 și începutul anilor 2000, Franța a
fost văzută ca aliat al lumii arabo-musulmane, critic în raport cu politica statului Israel.[101]

Rețeaua reprezentanțelor diplomatice ale Franței este a doua din lume,[102] ea deținând 156 de
ambasade și 97 de puncte consulare răspândite pe cele cinci continente.[102]

Franța duce o politică activă de ajutorare a țărilor în curs de dezvoltare, în special a țărilor din
Africa.[x][103] Ajutorul public pentru dezvoltare reprezintă 0,39% din venitul național brut francez
pe 2007, unul dintre cele mai ridicate niveluri din Europa de Vest.[104]

Simboluri republicane

Logo al guvernului francez, adoptat în 1999

Conform constituției celei de a Cincea Republici, Franța deține numeroase însemne, datând în
mare parte din timpul Revoluției Franceze. Drapelul Franței este format din trei benzi verticale de
lățime egală, colorate în albastru, alb și roșu.[105] Imnul național este la Marseillaise,[105] cântec
compus de Rouget de Lisle în timpul Revoluției Franceze și adesea criticat pentru violența
versurilor sale.[106] În cele din urmă, deviza Republicii Franceze este compusă din cele trei cuvinte
„Liberté, Égalité, Fraternité”.[105]

În rest, există diverse alte simboluri reprezentative pentru țară. În special, bustul lui Marianne, o
femeie ce poartă bonetă frigiană, decorează primăriile localităților din țară, iar chipul ei este
reprezentat pe timbrele poștale și pe monedele franceze de subdiviziune ale euro.[y][107]

Din 1999, guvernul francez s-a dotat cu un logo ce reunește drapelul și deviza țării, împreună cu
silueta lui Marianne. Acest logo este utilizat în antetul tuturor documentelor publice ale
administrației franceze.
 Populația și societatea

Demografie

Evoluția populației Franței metropolitane începând cu 1801, comparată cu populațiile germană

și britanică[108]

Conform INSEE, la 1 ianuarie 2014, 66 milioane de oameni trăiau în Franța (cu excepția
comunităților de peste mări și Noii Caledonii), dintre care 63,7 de milioane în metropolă și 2,1
milioane în departamentele de peste mări (inclusiv Mayotte).[I 1] Dacă sunt incluși și cei 600.000
de locuitori din comunitățile de peste mări (Polinezia Franceză, Saint-Pierre-et-Miquelon, Wallis și
Futuna, Saint-Martin și Saint-Barthélemy) și din Noua Caledonie, populația întregului teritoriu
francez atinge 66,6 milioane de locuitori, adică circa 1% din populația mondială.[109]
Recensăminte naționale generale se organizau la intervale regulate începând cu 1801, dar, din
ianuarie 2004, se efectuează anual recensăminte în comunele cu peste 10.000 de locuitori, cu
excepția comunităților de peste mări, și la fiecare cinci ani în rest.[I 7]

După o perioadă de slăbiciune în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, Franța a

cunoscut o tranziție demografică rapidă[i 3], astfel că creșterea demografică a Franței a devenit una
dintre cele mai puternice din Europa, combinată cu o rată a natalității superioară mediei europene
(821.000 de nașteri, în 2009, față de 536.000 de decese) și un spor migratoriu pozitiv (circa 71.000
de persoane în 2009). Drept rezultat, populația Franței a crescut cu 0,54% în 2009.[I 8]

În 2010, rata fertilității în Franța era de circa 2,01[110] și 27,3% dintre nou-născuții din
metropolă aveau cel puțin un părinte născut în străinătate, dintre care 23,9% aveau un părinte
născut în afara Uniunii Europene.[111]

În rest, structura piramidei vârstelor a evoluat de la începutul secolului al XXI-lea. Partea din
populație cu vârste înaintate a crescut, din cauza creșterii speranței de viață (Franța se bucură de
una dintre cele mai mari speranțe de viață din lume[z]) și de ajungerea la vârsta a treia a generației
baby boom(d) — fenomen denumit acum papy boom(fr). Proporția celor de peste 60 de ani în
cadrul populației a crescut, astfel, de la 17% în 1980 la 22% în 2009 și va depăși o treime în 2050,
conform INSEE.[i 4]

Imigrația, populațiile străine și minoritățile vizibile

Conform demografului Michèle Tribalat(fr), 14 milioane de persoane (adică un sfert din

populația țării) aveau, în 1999, cel puțin un părinte sau bunic imigrant.[i 5] Gérard Noiriel(d)
estima, în 2002, această proporție la circa o treime, dacă se merge înapoi până la nivel de
străbunici.[112]

În 2010, Franța găzduia, conform definiției internaționale adoptate de ONU („persoane născute
în altă țară decât cea în care locuiesc”), 7,2 milioane de imigranți, adică 11,1% din populație, dintre
care 5,1 milioane (7,8%) născuți în afara Uniunii Europene. Ea se clasează pe locul al șaselea
mondial, după Statele Unite (42,8 milioane), Rusia (12,3), Germania (9,8), Arabia Saudită (7,3),
Canada (7,2), dar este înaintea Regatului Unit (7,0), a Spaniei (6,4) și a Italiei (4,8).[113][114]
Franța este, în același timp, una dintre statele Uniunii Europene care înregistrează procentajele cele
mai mari de persoane provenite din familii de imigranți (din prima sau a doua generație) în rândul
persoanelor între 25 și 54 de ani, cu 13,1% imigranți și 13,5% copii ai cel puțin unui imigrant, dând
un total de 26,6%, înaintea Regatului Unit (24,4%), Țărilor de Jos (23,5%), Belgiei (22,9%),
Germaniei (21,9%) și Spaniei (20,2%).[115]

Conform definiției franceze, mai restrictive (străini născuți în afara teritoriului), Franța
metropolitană număra, în 2008, 5,3 milioane de imigranți, sau cu 1.100.000 mai mulți decât în 1999
și 8,3% din populația totală. 40% dintre aceștia aveau naționalitate franceză, pe care au putut-o
obține prin naturalizare sau prin căsătorie. Imigranții sunt, în principal, proveniți din Uniunea
Europeană (34%), din Maghreb (30%), din Asia (14%, dintre care o treime din Turcia) și din Africa
subsahariană (11%).[116][117] Copiii imigranților, descendenții direcți ai unuia sau alor doi
imigranți reprezentau, în 2008, 6,5 milioane de persoane, adică 11% din populație. Trei milioane
dintre aceștia aveau ambii părinți imigranți. În total, numărul imigranților și copiilor de imigranți (a
doua generație) se ridica, în 2008, la 11,8 milioane, adică 19% din populație (dintre care puțin peste
5 milioane de origine europeană și 4 milioane de origine maghrebiană).[117][118][I 9]

Imigranții obțin venituri, în medie, mai mici cu o treime decât neimigranții;[i 6] în rândurile lor,
cei fără studii superioare sunt de două ori mai numeroși[i 6] și cei care trăiesc sub pragul sărăciei
sunt de trei ori mai mulți.[i 6] Totuși, la persoane cu situație socială similară, accesul la procesul de
învățământ și veniturile pe care le realizează sunt apropiate de cele ale francezilor născuți în Franța.
[i 7]

Populația de imigranți, împreună cu cei care aparțin unor minorități vizibile, în Franța, sunt
adesea victime ale discriminării .[i 8] Pentru motive nedeterminate și aflate încă în discuție, o parte
din această populație recurge la fundamentalismul religios.[i 9] Se observă, însă, și o anumită
convergență între modul de viață al populației imigrante și cel al vechilor francezi autohtoni.[i 10]

Familie, sexualitate și egalitatea sexelor

 Franța era, în 2009, cea mai fertilă țară europeană după Islanda și Irlanda,[119] cu o
descendență finală a femeilor născute în 1959 de 2,12 copii și cu un indicator conjunctural al
fertilității de 1,99 copii pe femeie (1,98 în Franța metropolitană).[I 10]

Schimbările cunoscute de familia franceză între anii 1960 și 2000 sunt numeroase și profunde.
Nașterile sunt, în majoritate, rezultatul planificării, în urma dezvoltării contracepției și permiterii
avortului — peste 200.000 de întreruperi de sarcină sunt efectuate anual în Franța.[I 11] Din ce în
ce mai multe cupluri preferă în locul căsătoriei uniunile libere sau pactul civil de solidaritate
(PACS)(fr), un contract de uniune mai flexibil decât căsătoria.[i 11]. În ceea ce privește divorțul,
numărul lor s-a majorat de 3,2 ori între începutul anilor 1970 și sfârșitul anilor 2000.[i 12]

În ce privește alte forme de sexualitate, acestea sunt, în mare parte, acceptate în Franța, deși
legea, adesea, precede mentalitățile în ceea ce privește toleranța față de minoritățile sexuale.[aa][i
13] Căsătoria cuplurilor de același sex, ca și adoptarea de copii de aceste cupluri, este legală în
Franța începând cu 18 mai 2013.[120]

Deși locul femeilor în societatea franceză a evoluat mult de-a lungul secolului al XX-lea -
evoluție favorizată, mai ales, spre sfârșitul secolului de numeroase legi împotriva discriminării -,
Franța era, în 2009, încă departe de egalitatea bărbat-femeie.[i 14] Pentru o slujbă cu normă
întreagă, femeile primeau, în 2008, un salariu în medie cu 19% mai mic decât bărbații, iar
discriminarea salarială pură se situa între 6 și 7% - conform Ministerului Muncii.[ab][i 15] La
nivelul funcțiilor de decizie, femeile acced foarte rar: ele conduc doar 8% dintre întreprinderile care
au mai mult de 200 de salariați,[i 16] și nu reprezintă decât 18,5% dintre deputații aleși în 2007 și
13,1% din consilierii generali aleși în 2008.[i 16]

Limbi

Franceza este limba vorbită majoritar în Franța și este, oficial, „limba republicii” - conform legii
constituționale din 1992.[121] Franța este a doua cea mai populată țară vorbitoare de franceză din
lume, după Republica Democrată Congo,[122] dar prima ca vorbitori de franceză. Franța duce o
politică lingvistică activă în favoarea limbii franceze.[123] Aceasta se poate vedea, între altele, la
nivelul Organizației Internaționale a Francofoniei, din care Franța face parte, după cum face parte și
din Adunarea Parlamentară a Francofoniei(fr).

În plus, orașele Le Havre, Lyon, Strasbourg, Bordeaux, Lille, Marseille, Nantes, Paris, Saint-
Denis de la Réunion, Tours, orașele asociate d'Angoulême, Nice și Poitiers, gruparea de localități ce
formează Comunitatea Aglomerării Evry Centre Essonne și Comunitatea Urbană Bordeaux, precum
și Asociația Comunelor și Comunităților de Peste Mări-ACCD`OM sunt membre ale Asociației
Internaționale a Primarilor Francofoni.[124]
 În afara limbii franceze, în 1999, în Franța se mai vorbeau șaizeci și cinci de alte limbi, între
care limbile regionale, cele ale imigranților și dialectele din DOM-TOM, conform unui raport al
lingvistului Bernard Cerquiglini(d).[125]

Religia

Începând cu legea din 9 decembrie 1905, bisericile sunt strict separate față de stat în Franța:
„Republica nu recunoaște, nu salarizează și nu subvenționează niciun cult religios […]”[126] cu
excepția regiuni Alsacia-Mosela, unde sunt recunoscute cultul catolic, două culte protestante și
cultul mozaic.[127] Religia catolică este și ea recunoscută în anumite teritorii și departamente de
peste mări. Noțiunea de laicitate și reglementările ce derivă din ea sunt încă subiect de dezbatere,
cum a fost cazul în 2003-2004, cu legea privind însemnele religioase în școlile publice.[128]

Franța este o țară de veche tradiție catolică, dar în care ponderea bisericii a scăzut considerabil.
Doar 51%[129] până la 64 %[130] dintre persoanele întrebate se declară catolice în sondajele
publicate în 2007, și o mare parte se declară agnostică, atee sau fără religie. În plus, sunt prezente și
alte religii în proporții mai puțin importante, în special: iudaismul din Antichitate, diferite ramuri
protestante din vremea Reformei și islamul de la sosirea în Franța a imigranților din Maghreb și din
Orientul Mijlociu în secolul al XX-lea. De asemenea, pe teritoriul național, sunt prezente diverse
culte creștine (Biserica Apostolică Armeană, galicanismul(fr), mormonismul, Biserica neo-
apostolică, Martorii lui Iehova, menonitismul) sau non-creștine (hinduismul, budismul, bahaismul,
alevismul).

În principiu, statul francez interzice recensăminte cu caracter religios sau filosofic; estimările
ponderii fiecărei confesiuni, a ateismului și agnosticismului rămân imprecise și dificil de realizat.
Cu toate acestea, mai multe institute realizează regulat sondaje pentru evaluarea apartenenței
religioase a francezilor.

Dincolo de aceste valori, pierderea influenței de către religii este un aspect major al evoluției
societății franceze în secolele al XIX-lea–al XX-lea. Aproape 80% dintre bărbați și 70% dintre
femeile care se declară catolici nu asistă niciodată la o slujbă religioasă.[i 17] Chiar și în rândurile
celor mai fervenți catolici, aplicarea preceptelor bisericii este în scădere: 31% dintre practicanții
frecvenți au avut între 1995 și 2004 copii în afara căsătoriei.[i 18] În 2006, puțin mai mult de un
sfert din populație declara că „crede într-un dumnezeu”, în timp ce 60% se declarau atei sau
agnostici.[131]
 Dorind „conștientizarea opiniei dincolo de sfera practicanților obișnuiți”, Conferința
Episcopilor din Franța a propus pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului o „rugăciune pentru
Franța”.[132]

Educația

Organizarea învățământului francez

În Franța, educația este obligatorie de la șase la șaisprezece ani, iar școala publică este laică și
gratuită.[i 19] Dacă formarea și plata serviciului de educație, ca și alegerea programelor, cad în
sarcina statului, gestiunea unităților școlare primare și secundare este în sarcina comunităților
teritoriale locale.[ac][133]

Învățământul primar se desfășoară în două faze: 1) grădinița, la care merg copiii foarte mici, are
ca scop învățarea primelor cunoștințe, socializarea și fixarea elementelor fundamentale de limbaj și
numere;[134] apoi, către vârsta de șase ani, copiii învață în 2) școli primare, al căror principal
obiectiv este învățarea lecturii, scrisului și aritmeticii, precum și o educație civică.[135]

Învățământul secundar se desfășoară și el în două cicluri. Primul se desfășoară în colegii (școli

gimnaziale) și se încheie cu obținerea „diploma de brevet”(fr).[136] A doua se desfășoară în licee și
se încheie cu examene finale și naționale: bacalaureatul(fr) (profesional, tehnologic și general),
precum și cu certificatul de aptitudini profesionale (certificatul de aptitudini profesionale agricole în
învățământul agricol).[137]

Învățământul superior prezintă particularitatea coabitării între universități și sistemul grandes

écoles, în care se intră, în general, prin concurs, în urma absolvirii unor clase pregătitoare.[138]
Învățământul superior pentru diploma de tehnician superior și clasele pregătitoare pentru grandes
écoles se desfășoară în cadrul liceelor,[138] sau în unități private. Grandes écoles sunt, adesea,
considerate a fi mai performante și mai elitiste decât universitățile.

Aproape 17% dintre elevii învățământului primar și secundar sunt școlarizați în unități private,
[139] cea mai mare parte sub contract de asociere cu statul și, adesea, cu cultele religioase.
 Franța a cunoscut în perioada postbelică o mărire considerabilă a ratei de școlarizare. În 1936,
mai puțin de 3% dintr-o promoție obținea bacalaureatul; acest procentaj a depășit 30% în 1985 și
60% în 1995.[i 19] Totuși, această democratizare a învățământului nu a înlăturat și inegalitățile
sociale: 25% din copiii de muncitori, născuți între 1974 și 1978 au obținut diplome de învățământ
superior, față de 75% din copiii proveniți din clase sociale mai înstărite.[i 20] Aceste inegalități
sunt și mai puternice la nivel de grandes écoles: doar 2,9% dintre studenții admiși la Școala
Națională de Administrație în 2008 aveau vreun părinte muncitor.[i 21]

După programul PISA(fr) de comparare a sistemelor de educație națională, rezultatele

sistemului educațional francez sunt dezamăgitoare în raport cu alte state membre ale OECD,[140]
în special în ce privește creșterea inegalităților, conform anchetei PISA pe 2003. În ciuda planurilor
de prevenire a analfabetismului, acesta afectează 3,1 milioane de persoane, adică 9% din populația
cu vârste între 18 și 65 de ani școlarizată în Franța.[141]

Sănătate

Sistemul sanitar francez este, în mare parte, finanțat de ramura pentru sănătate a sistemului de
asigurări sociale. Numărul de medici la 1.000 de locuitori era de 3,22 în 2008, una dintre ratele cele
mai ridicate din lume.[142] Francezii beneficiază de una dintre speranțele de viață cele mai ridicate
din lume, atât în rândul femeilor, cât și în rândul bărbaților,[i 22] deși rata mortalității premature
(înainte de 65 de ani) este ridicată.[i 23] Cheltuielile cu sănătatea pe cap de locuitor se ridicau la
4.719 $ anual în 2008,[143] ceea ce plasează Franța înaintea marilor săi vecini europeni, dar în
urma Elveției, Norvegiei, Danemarcei, Luxemburgului și Statelor Unite. Între 1950 și 2006,
cheltuielile dedicate îngrijirilor și achiziției de bunuri medicale a urcat de la 2,5 la 8,8% din PIB.[i
24]

Cu toate acestea, sănătatea locuitorilor Franței nu este optimă în toate domeniile. În ciuda
scăderii consumului de vin începând cu anii 1960,[i 24] francezii rămân pe locul al doilea în
clasamentul celor mai mari consumatori de alcool din Europa de Vest, după irlandezi.[i 23] 29%
din persoanele între 18–75 de ani fumau zilnic în 2005, în ciuda intenselor campanii de luptă contra
tabagismului.[i 25] În ce privește drogurile ilegale, cel mai consumat este cannabisul: 39% dintre
bărbații între 18 și 25 de ani îl consumaseră în 2005, conform Observatorului Francez pentru
Droguri și Toxicomanii.[i 25]

În plus, Franța este una din țările europene care cunoaște cele mai mari probleme de depresie[i
26] și este cel mai mare consumator de antidepresive de pe continent,[i 26] precum și una dintre
țările europene în care rata sinuciderilor este cea mai ridicată.[i 23]

Mass-media
 Audiențele posturilor TF1 (albastru închis), France 2 (roșu), France 3 (albastru deschis) și M6
(galben)

În Franța, legea din 29 iulie 1881(fr) a instituit și, în același timp, a reglementat libertatea
presei.[k 23]

Dacă presa regională, săptămânală și tematică se vinde bine în Franța,[ad][144] presa cotidiană
națională de informații generale este foarte puțin difuzată în afara capitalei. De aceea, cele cinci
titluri principale ale acestei categorii (Le Figaro, Le Monde, Aujourd’hui en France, Libération(fr)
și La Croix) nu vând împreună decât mai puțin de un milion de exemplare zilnic,[145] în
comparație cu cotidianul japonez Yomiuri shinbun(en) care se vinde singur în peste 14 milioane de
exemplare.[146]

Începând cu 1981, după legalizarea posturilor de „radio libere”,[147] posturile de radio publice
administrate de Radio France sunt concurate de posturi private, adesea deținute de mari grupuri
media.[148] De aceea, între primele patru posturi de radio după audiența cumulată în perioada
noiembrie-decembrie 2009 (RTL, NRJ(fr), France Inter(fr) și Europe 1(fr)[149]) doar al treilea este
post public. Similar, după apariția primului post privat de televiziune (Canal +) în 1984, au apărut
câteva sute de posturi TV private, difuzate prin eter, prin cablu sau prin satelit sau, mai recent, prin
semnal digital terestru. Cele trei posturi principale sunt TF1, France 2 și M6,[150] dintre care doar
France 2 aparține grupului public France Télévisions(fr).

În ce privește accesul la Internet, acesta s-a democratizat cu adevărat abia la începutul anilor
2000.[151] În decembrie 2009, 65% dintre francezii de cel puțin 11 ani navigau pe Internet.[152]

Între 2002 și 2009, Franța a trecut de pe locul 11 pe locul 43 în clasamentul libertății presei în
lume, conform organizației Reporteri fără frontiere.[153]

Sport

Jucătoarea de tenis Amélie Mauresmo a fost în 2004 și în 2006 numărul unu mondial conform
clasamentului WTA
 Sportul francez este caracterizat printr-o veche tradiție sportivă și printr-o largă varietate de
discipline sportive practicate la nivel înalt. Franța are un rol important în organizarea sportului
modern[ae] și palmaresul său, începând cu sfârșitul secolului al XX-lea, face din ea una dintre cele
mai puternice țări din lume în numeroase domenii sportive. În anul 2012, Franța se situa pe locul al
patrulea în clasamentul mondial întocmit de Havas Sports & Entertainment(fr) (și a doua țară din
Europa după Rusia)[af], care contabilizează peste 1.600 de evenimente sportive.[154][155]

Fotbalul este cel mai popular sport, având peste 2,3 milioane de jucători legitimați (dintre care
97% bărbați),[156] popularitatea sa fiind întreținută de dubla victorie a echipei naționale masculine
la Campionatul Mondial din 1998 și, apoi, la cel european din 2000. Tenisul (al doilea sport ca
număr de practicanți), echitația, judo, baschetul, handbalul și golful sunt și ele foarte practicate, fără
a uita de rugby (echipa națională este anual participantă la Turneul celor Șase Națiuni) și de
pétanque, mai ales în sudul țării.[157]

Aproape șapte milioane de francezi practică schiul pe timp de iarnă, cel mai des în afara vreunei
întreceri sportive.[158]

Cele mai renumite competiții sportive desfășurate în Franța sunt turneul internațional de tenis de
Grand Slam de la Roland Garros, desfășurat în cartierul Porte d'Auteuil(fr) din Paris, și Tour de
France, în plus, țara a organizat Campionatul Mondial de Fotbal 1998 precum și Campionatul
European de Fotbal 2016.

Participare asociativă, sindicală și politică

Manifestație împotriva Contrat première embauche(fr) la Paris în 2006

Dacă rata participării la alegeri este în scădere, cea a participării la proteste este, în schimb, în
creștere.[i 27] În 2008, 42% dintre francezi participaseră la cel puțin o manifestație, față de 25% în
1981.[i 27] Prin comparație cu alte țări dezvoltate, Franța este adesea considerată a fi o țară cu
greve și manifestații frecvente.[159][160]

Dar această participare punctuală la evenimente contestatare nu se traduce și printr-un important

angajament în partide politice.[k 24] În ce privește rata de sindicalizare (8%), ea este cea mai
scăzută dintre țările bogate, deși este cea mai mare în ce privește sectorul public.[i 28] În schimb,
francezii sunt foarte implicați în mediul asociativ: 14 milioane de voluntari sunt membri în peste un
milion de asociații,[i 28] care beneficiază de un statut legal - conform legii din 1 iulie 1901.[161][k
25]

Economia

Articol principal: Economia Franței.

Economia Franței este o economie socială de piață, bazată pe proprietatea privată. Există o
puternică intervenție a statului în economie, începută după al Doilea Război Mondial, deși ea a
început să fie contestată după anii 1980.[c 2] Economia franceză este, în principal, una axată pe
servicii.[162][j 2]

În studiul publicat de INSSE, valoarea patrimoniului național a fost evaluată la 12.513 miliarde
de euro în 2007.[163] În 2010, numai patrimoniul francezilor atinsese la sfârșitul anului anterior o
cifră de aproape 11.000 miliarde de euro, adică de opt ori totalul veniturilor; rata de economisire a
atins nivelul excepțional de circa 16% din venituri.[164]

Veniturile populației și dezvoltarea umană

Veniturile francezilor și puterea lor de cumpărare au crescut de-a lungul secolului al XX-lea și
de-a lungul anilor 2000,[j 3] dar într-o manieră inegală, care a accentuat inegalitățile economice
între gospodării.[d 6] În medie, salariile persoanelor ce lucrau în sectorul privat cu normă întreagă
au atins în 2007 29.279 euro brut, sau 1.997 euro net pe lună, față de 31.266 euro brut, adică 2.182
euro net lunar pentru bugetari.[j 4] Veniturile provenite din proprietatea mobiliară sau imobiliară nu
reprezentau decât 9% din venitul primar brut al gospodăriilor, dar această parte este deosebit de
variabilă de la o gospodărie la alta.[j 5]

În 2007, 7,2% din francezi dispuneau de un venit cu 50% mai mic decât venitul median (pragul
de sărăcie definit în Franța),[ag] deși jumătate din ei erau angajați,[j 6] adesea, cu jumătate de
normă și pe baza salariului minim interprofesional garantat(fr) (SMIC). SMIC privește 3,4 milioane
de persoane în iulie 2008[j 7] și era echivalent cu 9,4 euro brut pe oră în 2012[I 12]). De la 200 la
300.000 de persoane nu aveau, în 2009, un domiciliu fix, în principal, în Paris și în marile orașe.[j
8]

În 2007, Indicele Dezvoltării Umane al Franței era de 0,961, care plasează țara pe locul al
optulea în lume.[165] Totuși, în același an, Franța nu era decât a douăsprezecea între țările Uniunii
Europene după PIB pe cap de locuitor în dolari americani la rata de schimb de atunci, deși ocupa
locul al șaptelea în 1987, scădere ce se explică, în principal, printr-o slabă creștere a PIB-ului
francez.[j 9]

Piața forței de muncă

Evoluția ratei șomajului în Franța (conform Biroului Internațional pentru Muncă) între 1975 și
2009

Deși Franța a cunoscut în perioada „Trente Glorieuses(fr)” o situație apropiată de șomaj zero —
doar în cursul anilor 1960, economia franceză a creat 1,6 milioane de locuri de muncă[i 29] —, ea
se confruntă de la sfârșitul anilor 1970 cu un șomaj ridicat, în ciuda fluctuațiilor care au creat
speranțe de revenire la șomajul zero.[i 29] În al treilea trimestru al anului 2013, 10,5% din
populația activă din Franța era în șomaj în sensul definit de Biroul Internațional pentru Muncă.[I
13] Șomajul îi afectează în mod deosebit pe cei tineri, cei mai puțin instruiți, pe străini și, într-o mai
mică măsură, pe femei. Diferența între bărbați și femei în termeni de rată a șomajului tind să
dispară.[i 30] În 2012, 9,7% dintre femeile active erau în șomaj, față de 10% dintre bărbații activi.
[166] Șomerii de lungă durată reprezintă o treime din ansamblul total al șomerilor și sunt cei pentru
care reinserția este adesea cea mai dificilă.[d 7]

Situația forței de muncă din Franța este marcată și de mutațiile profunde și structurale în
termeni de statut și de sector de activitate. Munca salariată a devenit principala formă de muncă
remunerată în Franța, reprezentând 89,5% din totalul angajaților în 2008.[I 14] 5,7 milioane de
persoane, adică o persoană activă din cinci, muncea la sfârșitul 2007 în sectorul bugetar.[167] În
plus, forța de muncă se polarizează: locurile de muncă din agricultură nu mai reprezintă decât mai
puțin de 2% începând de prin anii 1970,[i 29] iar ponderea locurilor de muncă din industrie s-a
înjumătățit între 1978 și 2007, de la 28 la 14% din forța de muncă,[i 29] ceea ce face din Franța o
economie postindustrială(fr).[168]

Principalele sectoare de activitate

Recoltarea porumbului la Épône(d), lângă Paris

În ciuda menținerii la nivel înalt a agriculturii și a industriei, economia franceză este astăzi în
principal o economie a serviciilor. Acest sector este din ce în ce mai autonom și devine principalul
motor al creșterii economice naționale.[162]
 Agricultura și industria agroalimentară

Ca și alte țări industrializate, Franța a cunoscut fenomenul exodului rural și scăderea gradului de
angajare în agricultură;[b 21] acesta din urmă rămâne mai important decât în alte țări ale Europei de
Vest: agricultura implica 3% din forța de muncă activă în 2006, față de 2,5% în Germania și 1,3%
în Regatul Unit.[b 22] Agricultura franceză a fost considerabil modernizată și mecanizată în a doua
jumătate a secolului al XX-lea,[b 23] în special datorită implementării programelor inițiate prin
Politica Agricolă Comună(fr).[b 21]

Franța numără 520.000 exploatații agricole[b 22] având în 2006 în medie 51 hectare,[b 21] ceea
ce o face principala putere agricolă europeană.[b 24] Specializarea regională a Franței pe tipuri de
producție este în curs de accentuare,[b 21] iar produsele agricole franceze sunt adesea protejate prin
denumiri de origine controlată, care delimitează un teritoriu agricol.[b 25] Franța este principalul
producător mondial de vin, în ciuda concurenței recente a vinurilor din „noile lumi”;[b 26] ea
figurează, de asemenea, printre primii producători mondiali de cereale, zahăr, produse lactate și de
carne de vită(en).[b 26] Peste 80% din produsele exportate au fost mai întâi transformate într-una
dintre cele mai dezvoltate industrii agroalimentare din lume.[b 27] Cu toate acestea, în anii 2000,
agricultura franceză se confruntă cu dificultăți legate de supraproducție, poluarea pe care o produce
și cu venituri deosebit de inegale între producători.[b 23] De asemenea, pescuitul pare a fi un sector
în criză.[b 28]

Industria

Franța este a patra putere industrială a lumii. În ciuda polarizării către sectorul serviciilor, la
nivelul economiei naționale, întreprinderile industriale reprezentau în 2006 71,4% din PIB și 79%
din exporturi.[b 29]

Industria se caracterizează prin evoluții contrastante: pe lângă industrii moderne și dinamice,

care fac din Franța unul din liderii mondiali în numeroase domenii (industria automobilelor,
aeronautică, aerospațială, agro-alimentară, electronică, energetică nucleară, farmaceutică,
cosmetică, a produselor de lux),[b 30] numeroase industrii tradiționale (minerit, industria textilă,
industria lemnului, a încălțămintei, a construcțiilor navale, siderurgia) sunt în curs de reducere a
efectivelor și a cifrei de afaceri,[b 31] obligând întregi regiuni (în special Nord-Pas-de-Calais și
Lorena) la o dureroasă reconversie economică.[b 32] Unei perioade de descentralizare
industrială(fr) din anii 1960, care a permis dezvoltarea a numeroase orașe din vestul și din sudul
țării,[b 33] i-a urmat o perioadă de creștere slabă a producției industriale,[b 34] care se explică
îndeosebi prin delocalizări către țările în care forța de muncă este mai ieftină.[b 34]

Dar deși producția se face din ce în ce mai des în străinătate, întreprinderile franceze rămân
predominante în numeroase domenii.[b 35]
 Unele ocupă primul loc mondial în domeniul lor de activitate (de exemplu, Areva - în cel al
construcției de centrale nucleare,[169] Danone - în cel al produselor lactate,[b 27] L'Oréal - în
cosmetică,[170] sau Michelin - în industria anvelopelor[171]).

Energie

Centrala nucleară de la Nogent-sur-Seine(fr) operată de compania Électricité de France

După dispariția completă a producției franceze pe bază de cărbune, în 2005,[b 31] petrolul,
gazele naturale și, mai ales, electricitatea sunt principalele forme de energie consumate în Franța.[b
31] Dacă Franța nu mai produce țiței decât marginal,[172] cele treisprezece rafinării în funcțiune pe
teritoriul țării permit satisfacerea a peste 90% din cererea națională.[b 31] Grupul francez Total,
care deține concesiuni în întreaga lume este a șasea companie mondială și a cincea din domeniu.
[173] Ponderea în consumul energetic a gazelor naturale a crescut din anii 1970,[b 31] dar 97% din
gaz este importat, în special din Rusia, Algeria și din Marea Nordului.[b 31] În schimb, Franța
produce mai multă energie electrică decât consumă,[I 15] mai ales, datorită celor 59 de reactori
nucleari[174] (al doilea parc nuclear din lume după cel american),[175] care, în 2008, produceau
peste 76% din energia electrică a țării,[I 15] dar al cărui impact asupra mediului este subiect de
controverse.[176] În ce privește sursele de energie regenerabilă, rolul lor în producția franceză de
electricitate este în creștere și, în 2008, depășise 13%,[I 15] datorită, în mare parte. energiei
hidroelectrice.

Comerț și artizanat

Începând cu anii 1970, sectorul comerțului a fost bulversat de explozia marilor magazine de
retail, care atrăgeau două treimi din cheltuielile alimentare în Franța, în 2008.[j 10] Ca urmare,
numeroase magazine mici au dispărut, deși în 2009 se constata o mică revenire a lor în zonele
centrale ale orașelor, în special .[j 11] Puterea deținută de câteva mari companii — Carrefour, de
exemplu, este a doua companie mondială din sector[173] — le permite acestora să impună, într-o
oarecare măsură, prețul producătorilor, tinzând pe acea piață spre un monopson.[j 10]

În ciuda concurenței întreprinderilor industriale, artizanatul a reușit să-și păstreze un loc

important în economia franceză.[j 10]

Turismul
 Turnul Eiffel din Paris, monumentul cel mai vizitat din lume

Franța este țara cea mai vizitată din lume de turiști străini, cu peste 82 de milioane de vizite
primite în 2007,[177] dar numai a treia din lume după achizițiile de pachete turistice internaționale.
[ah][177] Sectorul turistic reprezenta, în 2005, aproape 900.000 de angajați direcți, și cel puțin tot
atâția angajați indirecți.[b 14] Peste 1,3 miliarde de nopți de cazare au fost efectuate de turiști în
Franța, în 2007,[177] din care o parte în cele 3,178 milioane de case de vacanță din țară.[I 16]
Motivele acestui tip de turism sunt diverse: este vorba atât despre turismul cultural (îndreptat, în
special, către Paris),[b 15] cel balnear (în special pe Coasta de Azur[b 15]), cel natural,[b 15]
turismul de afaceri (Parisul este principala destinație mondială pentru acest tip de turism[b 15]), de
recreere (Disneyland Paris este de departe cel mai frecventat parc de distracții din Europa[178]) și
de practicarea sporturilor de iarnă (în special, în Alpii de Nord(fr)[c 3]). Atracțiile turistice cele mai
vizitate sunt, în marea lor majoritate, situate în Île-de-France (Disneyland Paris, Muzeul Luvru,
Turnul Eiffel, Palatul de la Versailles );[179] dar și câteva obiective din provincie atrag și ele
numeroși turiști, cum ar fi castelele din Valea Loarei, mont Saint-Michel, Rocamadour, Castelul
Haut-Kœnigsbourg(fr), muzeul Unterlinden(fr) din Colmar, Centrul Pompidou-Metz(fr) sau parcul
Futuroscope(fr)[179]

Cercetare

Franța dedică o parte, în general, ridicată din PIB cercetării și dezvoltării(fr)[h 1] (2,02% în
2009[180]), dar aceste cheltuieli sunt finanțate, mai ales, de sectorul public[h 1] (41% în
2008[181]) și sunt dedicate cercetării fundamentale[h 2] mai mult decât în alte țări ale Uniunii
Europene și a fortiori ale OECD. Dacă cercetarea franceză se află la originea a numeroase
descoperiri și a fost răsplătită în numeroase rânduri, numărul de brevete deținute de întreprinderile
franceze este relativ scăzut,[h 3], mai ales că relațiile între întreprinderile private și cercetarea
publică sunt, adesea, considerate mediocre.[h 2]

Mare parte din cercetători lucrează în centrele publice de cercetare,[h 1] cum ar fi CNRS
(Centre national de la recherche scientifique). Începând cu 2002, majoritatea acestor centre de
cercetare sunt organizate în colaborare cu universitățile și companiile, pentru a forma poli de
competitivitate (71 în 2007[182]).

Finanțe și asigurări

Sectorul bancar francez este caracterizat de multă vreme printr-o slabă concentrare, prin ferma
reglementare și prin ponderea importantă a sectorului public, dar această situație s-a schimbat în
anii 1990[h 4] și în anii 2000. Băncile franceze BNP Paribas, Société générale și Crédit agricole se
plasează pe locurile al patrulea, al nouălea, respectiv al zecelea în lume, în 2009, în sectorul lor de
activitate.[183] Sectorul asigurărilor ocupă și el un loc important în economia franceză, Axa fiind
cea mai mare companie de asigurări din Europa.[184]
 Bursa din Paris, filială a Euronext din 2000, este piața oficială de valori mobiliare din Franța.
Indicele CAC 40, care regrupează cursurile a 40 de acțiuni dintre cele mai tranzacționate, reprezintă
o capitalizare totală de peste 1.000 de miliarde de euro la sfârșitul anului 2009.[185]

Locul Franței în economia mondială

În 2009, Franța era a cincea putere economică mondială după PIB nominal[186] sau a noua în
termenii parității puterii de cumpărare.[187] Ea este pe locul al patrulea în lume, în 2010, după
numărul de întreprinderi clasate în primele 500 din lume.[188]

Economia franceză este foarte deschisă,[a 20] mai ales către partenerii europeni (65% din
exporturile franceze[189]). Această situație se leagă, parțial, de epuizarea sau de insuficiența
resurselor miniere și energetice, care o obligă să importe,[d 8] și de dimensiunile relativ reduse ale
țării. Ea se explică, însă, și prin importanța exporturilor. Conform unui studiu efectuat de firma de
audit KPMG și publicat în 2006, „Franța oferă, în general, costuri de implantare mai reduse ca
marii săi vecini europeni, nu doar în energie, transporturi și pe piața imobiliară, dar și pe cea a
forței de muncă.”[a 21] Cu o cotă din piața mondială de circa 8%, Franța este al doilea exportator
de produse agroalimentare realizate intern, datorită, în special, exporturilor de alcool.[a 22]

Totuși, Comerțul exterior al Franței întâmpină și importante dificultăți. Din 2004, Franța
cunoaște un deficit al balanței comerciale(fr) din ce în ce mai crescut[a 23] (−75,4 milliards de
dolari în 2009[190]), situație ce se explică parțial prin nivelul ridicat al monedei euro în raport cu
dolarul.[a 23] Între 1990 și 2006, cota din piața mondială deținută de Franța în ceea ce privește
exporturile de mărfuri a scăzut de la 6,3 la 4,1%;[a 24] Franța nu mai era, în 2009, decât al cincilea
importator și al șaselea exportator mondial.[190] Conform Eurostat, această scădere a comerțului
exterior francez este cauzată, parțial, de o creștere a costurilor salariale pe oră.[a 25]

La 13 ianuarie 2012, agenția de rating Standard & Poor's a anunțat scăderea ratingului Franței,
care avea AAA, cea mai bună cotație. Acum, ea nu mai are decât AA+, cu perspectivă negativă.
[191] Agențiile similare Fitch și Moody's i-au păstrat, însă, cotația triplu A.

Patrimoniul cultural

Articol principal: Cultura Franței.

 Sala Oglinzilor(fr) a Palatului de la Versailles, capodoperă a arhitecturii baroce din secolul al
XVII-lea

Patrimoniul arhitectural

Franța deține un patrimoniu arhitectural bogat, mărturie a unei lungi istorii și a întâlnirii mai
multor curente diferite.

Incluse în patrimoniul mondial

Dintre cele 753 de bogății culturale[ai] clasificate în patrimoniul mondial de către UNESCO la
27 ianuarie 2012, 34 sunt din Franța, ea fiind a treia țară din lume după numărul de situri culturale
de pe această reputată listă.[aj][192] Patrimoniul arhitectural francez clasificat în lista UNESCO
include atât edificii culturale religioase (cum ar fi, de exemplu, Abația Fontenay(fr)), cât și civile
(castelele din Valea Loarei), industriale (Ocnele regale de la Arc-et-Senans(fr)), militare (orașele
fortificate(fr) de Vauban) și urbane (piața Stanislas(fr) din Nancy, centrul istoric al Strasbourgului).
Ea conține exemple de arhitectură din toate epocile, de la arhitectura romană (Pont du Gard(en))
până la cea postbelică (centrul orașului Le Havre(fr)), trecând prin capodoperele arhitecturii romane
(Biserica din Saint-Savin sur Gartempe), gotică (catedrala din Chartres) și clasică (canal du Midi).

Clădiri de interes istoric

Încă din 1840, în Franța, clădirile de interes istoric, arhitectural, patrimonial sau cultural pot fi
înscrise sau clasificate de către stat ca monumente istorice, ca și anumite bunuri mobile (clopote),
ceea ce le asigură o protecție juridică, precum și ajutoare privind restaurarea și întreținerea. La data
de 31 decembrie 2008, în Franța existau 43.180 de monumente istorice înscrise sau clasificate.[193]
Franța a dat lumii arhitecți ce au contribuit la formarea patrimoniului arhitectural francez și
european în toate epocile istoriei sale, cu figuri ca Pierre de Montreuil(fr) în Evul Mediu, Lescot,
Delorme(fr) și Androuet du Cerceau(fr) în Renaștere, Mansart, Le Vau, Hardouin-Mansart, Gabriel
și Claude-Nicolas Ledoux(fr) în perioadele clasică și neoclasică, Viollet-le-Duc, Garnier și Eiffel în
secolul al XIX-lea și Le Corbusier și Perret(fr) în epoca modernă.

Patrimoniu artistic și evenimente culturale

Dacă producțiile artistice sunt atestate în spațiul corespunzător Franței actuale încă din
preistorie,[m 1] nu se poate vorbi despre o „artă franceză” înainte de debutul celui de al II-lea
mileniu al erei noastre, în perioada când au început să se formeze statul și un poporul francez.[f 1]
Începând de atunci, artele franceze vor evolua, în mare parte, similar cu restul Europei de Vest,
urmând cu o artă romană în secolele al XI-lea–al XII-lea și una gotică din secolele al XII-lea–al
XV-lea;[m 2] celebrarea puterii monarhiei franceze,[f 2] a unui „spațiu privilegiat” (A. Chastel)[f
3] și reprezentarea sacrului[f 4] au făcut parte din temele predilecte ale unei arte, în principal,
comandate de puterea politică sau religioasă. Renașterea și dezvoltarea clasicismului în secolul al
XVII-lea și, apoi, a neoclasicismului în secolul al XVIII-lea sunt atât expresia unei căutări a ordinii,
cât și a aparatului de influențe antice și italiene;[m 3] tot în epoca modernă apar figuri individuale
de artiști, cum ar fi pictorii Fouquet, Poussin, La Tour(d), le Lorrain, Watteau, Boucher, Chardin,
Fragonard, Greuze(d), David, Gros și Ingres, sau sculptorii Goujon(d), Girardon(d), Coysevox(d),
Puget(d) și Houdon(d).[m 4] În secolele al XIX-lea–al XX-lea, Franța a jucat un rol major în marile
curente și revoluții artistice occidentale: romantismul (Delacroix) și Géricault), realismul (Courbet),
impresionismul (Monet, Renoir, Manet, Degas) și neoimpresionismul (Seurat, Van Gogh, Cézanne,
Gauguin), fauvismul (Matisse, Derain, Vlaminck), cubismul (Braque, Picasso, Léger) și chiar
suprarealismul (Duchamp) numără printre reprezentanții lor artiști francezi sau care au creat în
Franța.[m 4][m 5] La rândul său, Auguste Rodin a revoluționat sculptura la sfârșitul secolului al
XIX-lea.[m 6]

Nicolas Poussin, Inspirația poetului, c. 1629-1630, Muzeul Luvru, Paris

Jacques-Louis David, Moartea lui Marat, 1793, Muzeele Regale de Artă(fr), Bruxelles

Claude Monet, Nuferi, 1916, Musée Marmottan(fr), Paris

Auguste Rodin, Gânditorul, 1902, Musée Rodin(fr), Paris

Spre deosebire de mai multe țări care au o singură figură de mare scriitor național, literatura
franceză are numeroase figuri importante și renumite de valoare aproximativ echivalentă.[m 7] Este
dificil de alcătuit o listă, dar din Evul Mediu pot fi amintiți poeții Chrétien de Troyes și Villon;[m
4] în secolul al XVI-lea, romancierul Rabelais, eseistul Montaigne și poeții Du Bellay și Ronsard
care au marcat Renașterea.[m 4] În secolul al XVII-lea, dramaturgii Corneille, Racine și Molière,
poetul Boileau, fabulistul La Fontaine și neclasificabilul Pascal au menținut și au restabilit ordinea
cu ajutorul rațiunii;[m 4] în secolul al XVIII-lea, autorii luminilor Voltaire, Diderot și Rousseau,
romancierii Prévost, Laclos și Sade și dramaturgii Marivaux și Beaumarchais au criticat societatea
epocii, abordând subiecte până atunci interzise.[m 4] În secolul al XIX-lea, romanul cunoaște un
apogeu, cu Stendhal, Balzac, Hugo, Dumas, Flaubert și Zola, dar nici celelalte genuri nu au încetat,
având ca reprezentanți pe memorialistul Chateaubriand și pe poeții Lamartine, Musset, Baudelaire,
Vigny, Rimbaud și Mallarmé.[m 4] În secolul al XX-lea, este și mai dificilă identificarea unor
figuri majore; pot fi însă amintiți, printre alții, poeții Apollinaire, Éluard, Aragon, Char și Prévert,
romancierii Proust, Gide, Céline, Sartre, Camus și Sarraute, dramaturgii Giraudoux, Cocteau,
Beckett și Eugène Ionesco.[m 4]

Împărțită în Evul Mediu între o artă religioasă inspirată din cântecul gregorian și cântecul
profan al trubadurilor și menestrelilor,[194] muzica franceză a atins un anume apogeu începând cu
perioada clasică, cu compozitori ca Lully și Charpentier în secolul al XVII-lea, Rameau în secolul
al XVIII-lea, Berlioz, Gounod și Bizet în secolul al XIX-lea, sau Debussy în secolul al XX-lea —
mulți dintre acești artiști au compus opere.[194] De la începutul secolului al XX-lea, muzica așa-
numită „populară” a luat avânt,[195] amestecând genuri specifice Franței (chanson-ul franțuzesc)
până la genuri importate (rock și rap), și a făcut posibile vedete ca Claude François(fr), Johnny
Hallyday, Sheila(fr), Michel Sardou(fr) sau Jean-Jacques Goldman(fr)[196] care au vândut zeci de
milioane de discuri.

Fotografie a membrilor distribuției filmului francez Entre les murs(fr), laureat al premiului
palme d’or la Festivalul de Film de la Cannes 2008

Cinematografia, inventată în 1895, la Lyon de către frații Lumière, rămâne o importantă

activitate în Franța, în ciuda concurenței hollywoodiene: în 2005, Franța era al șaselea producător
mondial[ak] și primul producător european de filme de lung metraj.[197] Cinematografia franceză
s-a îndreptat, în special după anii 1980, către genul comediei și cinematografiei de autor, și a
produs în anii 2000 câteva filme de succes mondial, cum ar fi Le Fabuleux destin d’Amélie
Poulain[al] sau La Marche de l’empereur(fr)[am][198]. Festivalul internațional de film, organizat
anual la Cannes, este evenimentul cultural cel mai mediatizat din lume[199]

Atașată principiului excepției culturale(fr), Franța își protejează cultura, în special prin cotele
obligatorii de filme franțuzești ce trebuie difuzate de posturile de televiziune și prin cele de muzică
franceză ce trebuie difuzată la radio.[200]

Îndelungata tradiție științifică

 Începând cu Evul Mediu, Franța a fost locul cunoașterii și al descoperirilor majore.
Universitatea din Paris, înființată în 1200, a fost încă de la originea sa și până în epoca
contemporană una dintre cele mai importante din Occident.[201] La 1 septembrie 2010, 56 de
francezi primiseră un premiu Nobel[an][202] și unsprezece au obținut medalia Fields.[203]

În secolul al XVII-lea, René Descartes a definit o metodă de obținere a cunoștințelor științifice,

în timp ce Blaise Pascal a rămas celebru pentru activitatea sa în domeniul probabilității și al
mecanicii fluidelor. Secolul al XVIII-lea a fost marcat de activitatea biologului Buffon și a
chimistului Lavoisier, care a descoperit rolul oxigenului în ardere, în timp ce Diderot și D’Alembert
au publicat Encyclopédie. În secolul al XIX-lea, Augustin Fresnel} a devenit fondatorul opticii
moderne, Sadi Carnot a pus bazele termodinamicii, iar Louis Pasteur a fost un pionier al
microbiologiei. În secolul al XX-lea, pot fi amintiți matematicianul și fizicianul Henri Poincaré,
fizicienii Henri Becquerel, Pierre și Marie Curie, deveniți celebri pentru studiile lor în domeniul
radioactivității, fizicianul Paul Langevin și virusologul Luc Montagnier, co-descoperitor al
virusului HIV.

Gastronomie

Felie de roquefort, una dintre brânzeturile franțuzești cele mai cunoscute.

Bucătăria franceză este renumită în special pentru produsele agricole de calitate: numeroase
vinuri (șampania, vinul de Bordeaux sau cel de Burgundia(fr) etc.) și brânzeturi (roquefort,
camembert etc.),[204][205] dar și datorită gastronomiei de înaltă calitate, practicată începând cu
secolul al XVIII-lea.[g 1] Totuși, bucătăria franceză este extrem de variată, și este formată, în
esență, din specialități regionale renumite care au cucerit întreg teritoriul țării,[g 2] cum ar fi varza
acră(fr) alsaciană, quiche-ul din Lorena(fr), rilettes-ele(fr) din Mans, vita burgundă(fr), foie gras
aquitan, cassoulet-ul(fr) din Languedoc, tapenade-ul(fr) provensal sau quenelle-ele(fr) lioneze. În
plus, teritoriul țării este brăzdat de adevărate frontiere culinare, între un nord consumator de unt și
hașmă și un sud consumator de ulei și usturoi,[g 3][l 1] și între regiuni unde se folosesc roadele
pământului (de exemplu, Périgord(fr)) și altele în care bucătăria se centrează pe produsele marine
(Provence).[g 4] Aceste frontiere au însă tendința să dispară, datorită joncțiunii între modurile de
viață și avântul pe care îl are o bucătărie mondializată.[g 5]

„Masa gastronomică a francezilor” este înscrisă, din 16 noiembrie 2010, în lista patrimoniului
mondial intangibil(fr) a UNESCO.[206][207]

Alinierea culturală internațională

 Harta lumii francofone.

limba maternă

limbă administrativă

limbă culturală

minorități francofone

Începând cu Evul Mediu, Franța deține un rol decisiv în istoria artistică, culturală, intelectuală și
politică a numeroase țări.[l 2] În particular, multe dintre fostele ei colonii încă îi mai utilizează
limba și au legislație, instituții politice și chiar sisteme fiscale similare.[l 2] Politica culturală este
un aspect major în politica externă franceză începând de la mijlocul secolului al XX-lea.[208]

Influența culturală mondială a Franței trece, în primul rând, prin limba franceză, limbă a elitelor
și a diplomației europene până la începutul secolului al XX-lea.[l 3] Franța este a doua țară
francofonă din lume, după Republica Democrată Congo.[122] Franceza este o limbă vorbită de
circa 220 de milioane de persoane din toată lumea,[ao][l 3] și este una dintre cele două limbi de
lucru ale Organizației Națiunilor Unite și a agențiilor sale, dar și una dintre cele trei principale limbi
de lucru ale Comisiei Europene și din cele ale Uniunii Africane. Franța este membru-fondator al
Organizației Internaționale a Francofoniei, care grupa, în 2011 75 de țări și care promovează limba
franceză, precum și valorile democratice și drepturile omului.[209].

Prezența culturală a Franței în străinătate este întreținută nu numai prin reprezentanțe

diplomatice, cât și printr-o rețea extinsă a Alianței Franceze[210] și prin cele peste 400 de unități
școlare franceze din străinătate.[211] În plus, Franța se află la originea înființării unor instituții
media de orientare internațională, cum ar fi postul de radio RFI sau lanțurile de televiziune TV5
Monde (comun în mai multe țări) și France 24.[212]

Note și bibliografie

Note de completare
 ^ a b La 1 ianuarie 2014, 63,9 milioane de persoane trăiau în metropolă și 2,1 milioane în
departamentele de peste mări (inclusiv Mayotte), în total 66 de milioane de locuitori. Dacă se
includ și cei 600.000 de locuitori din comunitățile de peste mări (Polinezia Franceză, Saint Pierre și
Miquelon, Wallis și Futuna, Saint-Martin și Saint Barthélemy) și din Noua Caledonie, populația
ansamblului teritoriilor franceze atinge 66,6 milioane.

^ Doar o parte din frontiera Franței cu Germania corespunde cursului Rinului.

^ Există populații francofone în Belgia și în Elveția, dar și populații germanofone în Alsacia și

Lorena, ca și populații neerlandofone în Nord-Pas-de-Calais.

^ Suveranitatea Franței asupra acestui teritoriu, contestată de Australia, este limitată prin
clauzele tratatului asupra Antarcticii.

^ Aria urbană pariziană număra în 2010 12.223.100 locuitori, față de 2.165.785 pentru aria
urbană lyoneză. Cu titlu de comparație, Roma este doar a treia arie urbană a Italiei și numără de
1,75 ori mai puțini locuitori ca Milano; Berlinul deține o populație comparabilă cu cea a
Frankfurtului, a Münchenului, a Stuttgartului și a Hamburgului; Barcelona și Madridul sunt și ele
orașe apropiate ca dimensiune.

^ Aceste valori se referă la anul 2007, și corespund în parte transportului rutier în totalul
transporturilor de călători și mărfuri pe acel an, respectiv în călători-km și tonă-km.

^ Airbus a apărut prin cooperarea dintre Franța și vecinii săi german, spaniol și britanic.

^ Începând cu sfârșitul secolului al IX-lea, monarhia a devenit electivă, iar regii nu mai erau
neapărat din familia carolingiană.

^ Această cifră provine din cronicile contemporante ale lui Jean Froissart. După cercetări mai
recente însă, s-a constatat că în mai multe provincii ale regatului populația s-a înjumătățit sau s-a
redus la o treime între 1315 și 1450, molima fiind principalul factor al acestei prăbușiri
demografice.

^ În spatele acestui absolutism aparent, puterea lui Ludovic al XIV-lea a rămas limitată totuși de
numeroase libertăți și privilegii obținute de-a lungul secolelor anterioare de numeroase entități
politice regionale sau locale.

^ Napoleon I se află la originea Băncii Franței, liceelor, Camerei de Comerț și Industrie, a

curților de apel, a Legiunii de Onoare și prefecturilor(fr). Sub regimul său avea să fie adoptat codul
civil denumit „codul napoleonian”.

^ Eroare Lua: bad argument #1 to 'match' (string expected, got nil). de soldați francezi au fost
uciși în al Doilea Război Mondial, conform manualului școlar de an terminal Histoire : Le monde
de 1939 à nos jours, Nathan, 1998.

^ Jacob Robinson donne le nombre de 83.000 Juifs exterminés en France ou à partir du territoire
français (Jacob Robinson, Encyclopaedia Judaica, cité par Poliakov, Léon (1993). Histoire de
l’antisémitisme. Seuil. Parametru necunoscut |passage= ignorat (posibil, |pages=?) (ajutor);
Parametru necunoscut |tome= ignorat (ajutor)).
 ^ Expresia „regim semi-prezidențial” îi aparține lui Maurice Duverger(fr), iar cea de „regim
parlementar bireprezentativ” — lui Marie-Anne Cohendet(fr).

^ Totuși, acest drept de apel nu există în anumite cazuri, în care litigiul sau plângerea sunt
considerate de mică importanță. Un recurs rămâne însă oricând posibil.

^ La această listă se mai pot adăuga unele entități cu statut particular. Colectivitatea teritorială a
Corsicii(fr) deține un statut aparte, diferit de cel al regiunilor. Cele mai mari trei comune ale țării
(Paris, Marsilia și Lyon) sunt împărțite în arondismente municipale, în cadrul cărora se alege un
consiliu de arondisment, dar acesta nu are decât puteri limitate și în general subordonate consiliului
municipal.

^ În 1965 și 1974, partidul comunist nu a prezentat un candidat prezidențial. Pe de altă parte,

Édouard Balladur, dizident al RPR(d) învestit de UDF(fr) pentru alegerile din 1995(fr), este
considerat în acel caz ca fiind de centru.

^ În 2009, locuitorii din Mayotte s-au pronunțat prin referendum pentru departamentalizarea
unității lor, al cărui statut era deja apropiat de cel al unui departament.

^ Între 1974 și 2002, în primul tur al fiecărui scrutin prezidențial, ponderea voturilor obținute de
primii trei candidați împreună nu a încetat să scadă, de la aproape 91% în 1974 la ceva mai puțin de
53% în 2002. Totuși, această evoluție a fost contrazisă de alegerile prezidențiale din 2007, când
primii trei candidați au obținut peste 75% din voturi, rezultat care se explică parțial de temerea
alegătorilor de a nu avea, ca în 2002, candidatul unuia din principalele partide necalificat în turul al
doilea.

^ După 2009, Verzii sunt asociați cu alte partide ecologiste în alianța electorală Europe
Écologie(fr).

^ Diagrama din stânga reprezintă principalele impozite în procent față de rețetele fiscale ale
statului în 2007. Diagrama din dreapta reprezintă partea din PIB-ul francez ce revine
administrațiilor publice și asigurărilor sociale după taxe. IR = impozit pe venitul persoanelor fizice ;
CSG = contribuția socială generalizată ; IS = impozit pe societăți ; TVA = taxa pe valoarea
adăugată ; TIPP = taxa internă pe produse petroliere.

^ Adică incluzând prestațiile sociale stricto sensu, prestațiile de servicii sociale (acces gratuit
sau cu tarif redus la spitalizare în unități publice, transport în comun pentru persoane vârstnice,
copii etc) și prestațiile fiscale (mai ales aplicarea coeficientului familial în calculul impozitului pe
venit), dar fără a lua în calcul cheltuielile de sănătate.

^ S-a anunțat o retragere a forțelor franceze din Senegal.

^ În 2008, 41% din ajutoare și 49% din personalul din străinătate al Agenției Franceze pentru
Dezvoltare erau concentrate pe Africa subsahariană. Între cele mai importante șapte state
beneficiare ale fondurilor AFD (Africa de Sud, China, Senegal, Maroc, Indonezia, Egipt și
Tunisia), cinci sunt din Africa și trei sunt foste colonii franceze.
 ^ Franța deține și alte simboluri oficiale, cum ar fi cocoșul galic, hexagonul, acronimul „RF”
sau figura Ioanei d’Arc.

^ CIA World Factbook o estimează la 80,97 ani, locul al optulea în lume (source).

^ Conform unei anchete realizate de SOS homophobie(d), în 2004, două treimi dintre
homosexuali au făcut cel puțin o dată obiectul unor remarci dezagreabile.

^ Această diferență salarială pură corespunde unor comparații pe sector de activitate, experiență,
calificare, studii, situație familială și istoric al angajării similar.

^ Comunele gestionează grădinițele și școlile elementare, departamentele administrează

gimnaziile (colegiile) și regiunile administrează liceele.

^ Conform OJD, cotidianul regional Ouest France a vândut peste 762.000 de exemplare zilnic,
săptămânalul TV Mag are peste 6 milioane de exemplare, iar cotidianul sportiv L'Équipe are peste
303.000 de exemplare (numărând doar ediția generală).

^ La Paris s-a reunit primul Congres Olimpic, în 1894(fr), sub conducerea francezului Pierre de
Coubertin, congres care a hotărât reluarea tradiției organizării Jocurilor Olimpice.

^ « The Great Nations of Sport »

^ Și 13,2% la 60% din venitul median (pragul de sărăcie definit la nivelul Uniunii Europene)

^ Slaba importanță a acestor pachete turistice în raport cu numărul de turiști veniți în Franța se
explică prin durata sejururilor, adesea scurtă: de altfel, este vorba în majoritate de turiști europeni
(care vin adesea pentru un week-end), sau, dacă este vorba de turiști din afara continentului, aceștia
vizitează adesea mai multe țări europene într-o singură călătorie.

^ Cuprinzând și siturile așa-numit mixte, de interes atât cultural cât și natural.

^ Primele locuri sunt ocupate de Italia și de Spania.

^ Ca număr de filme produse, după India, Nigeria, Statele Unite, Japonia și Republica Populară
Chineză.

^ Comedia romantică Le Fabuleux destin d’Amélie Poulain, realizată de Jean-Pierre Jeunet și

lansată în 2001, avea 23.115.858 de spectatori în străinătate la 31 decembrie 2009.

^ Documentarul Marșul pinguinilor imperiali(fr), realizat de Luc Jacquet(d) și lansat în 2005,

avea 19.962.345 de spectatori în străinătate la 31 decembrie 2009.

^ Dintre care unul de două ori (Marie Curie). Acest număr include și pe singurul laureat francez
al Premiului Nobel pentru Economie.
 ^ Aceste valori nu se referă decât la persoane care vorbesc efectiv franceza (și nu cele care doar
trăiesc într-o țară francofonă, fără a vorbi limba) și sunt estimările Organizației Internaționale a
Francofoniei.

Referințe

^ a b c d „World Economic Outlook Database, October 2020”. imf.org. International Monetary

Fund. Accesat în 20 octombrie 2020.

^ „Gini coefficient of equivalised disposable income – EU-SILC survey”. ec.europa.eu/eurostat.

Eurostat. Accesat în 15 octombrie 2019.

^ „Human Development Report 2020” (PDF) (în engleză). United Nations Development
Programme. 15 decembrie 2020. Accesat în 15 decembrie 2020.

^ În colectivitățile din Pacific: 1.000 XPF = 8,38 EUR exact, adică 1 EUR ≈ 119,3317 XPF
(aproximativ; sursă oficială IEOM)

^ , Institut national de la statistique et des études économiques

https://www.insee.fr/fr/statistiques/1892086?sommaire=1912926 Lipsește sau este vid: |title=
(ajutor)

^ Hargreaves, Alan G., ed. (2005). Memory, Empire, and Postcolonialism: Legacies of French
Colonialism. Lexington Books. p. 1. ISBN 978-0-7391-0821-5.

^ R.R. Palmer and Joel Colton, A History of the Modern World (5th ed. 1978), p. 161

^ Icons-mini-file acrobat.gif PDF Rapport sur le développement humain 2010 des Nations
Unies.

^ Insee

^ „L'altitude du Mont Blanc reste stable” [Altitudinea Mont Blanc rămâne stabilă] (în franceză).
Le Figaro.fr. 5 noiembrie 2009. Accesat în 2 aprilie 2010.

^ „Zonage sismique de la France” [Zonarea seismică a Franței]. planseisme.fr. 2011. Accesat în

4 septembrie 2011.

^ La Polynésie : La mer, source de vie et d’énergie [Polinezia: Marea, izvor de viață și de

energie] . 22 iunie 2011

^ „Vos questions sur le climat”. cnrs.fr. 2 aprilie 2010.

^ „Géographie”. tourisme-guyane.com. Accesat în 2 aprilie 2010.

^ „Questions courantes”. st-pierre-et-miquelon.com. Accesat în 2 aprilie 2010.

^ „Terres australes et antarctiques françaises”. tlfq.ulaval.ca. Accesat în 2 aprilie 2010.

 ^ Institut français de l’environnement (1998). L’environnement en France. La Découverte. p.
110. ISBN 978-2-7071-2894-2. LCCN 99172330. Parametru necunoscut |city= ignorat (ajutor);
Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor)

^ a b Institut français de l’environnement, op. cit., p. 365-367.

^ Icons-mini-file acrobat.gif PDF „Les parcs naturels régionaux : 40 ans d'histoire ..” (PDF).
parcs-naturels-regionaux.tm.fr. Accesat în 5 aprilie 2010.

^ Icons-mini-file acrobat.gif PDF Parcs naturels régionaux de France (actualizat la 28 august

2007). „Données de base Parcs naturels régionaux” (PDF). Accesat în 5 aprilie 2010. Verificați
datele pentru: |date= (ajutor)

^ en United Nations Statistics Division. „Carbon dioxide emissions (CO2), metric tons of CO2
per capita (CDIAC)”. mdgs.un.org. Accesat în 5 aprilie 2010.

^ L’environnement en France - Édition 2010 - COll. Références Commissariat général au

développement durable, juin 2010 par le service de l’observation et des statistiques

^ Noin, Daniel (1995), L’espace français, Paris: Armand Colin, p. 126, ISBN 978-2-200-21638-
2 Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat
(ajutor)

^ „Les dynamiques de l'espace français (4)”. ac-dijon.fr. Accesat în 31 martie 2010.

^ „Inauguration du tunnel sous la Manche”. linternaute.com. Accesat în 25 mai 2010.

^ Daniel Noin, op. cit., p. 90-91.

^ Icons-mini-file acrobat.gif PDF Emmanuel Caicedo, Carlo Colussi, Karine Gormon,

Françoise Jacquesson, Guillaume Wemelbeke et Frédéric Boccara (SOeS) (2008). „En 2007, hausse
de la mobilité des voyageurs et des transports de marchandises” (PDF).
statistiques.equipement.gouv.fr. Accesat în 24 ianuarie 2010.

^ a b c Icons-mini-file acrobat.gif PDF „Les comptes des transports en 2008” (PDF).

equipement.gouv.fr. 2008. p. 93. Accesat în 24 februarie 2010.

^ „Un réseau étendu”. rff.fr. 2009. Accesat în 24 ianuarie 2010.

^ Lamming, Clive (2005). Larousse des trains et du chemin de fer. Paris: Larousse. Parametru
necunoscut |référence= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |passage= ignorat (posibil, |pages=?)
(ajutor); Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor)

^ Un siècle de métro en 14 lignes. Paris: La Vie du Rail. 2004. Parametru necunoscut |auteur=
ignorat (posibil, |author=?) (ajutor); Parametru necunoscut |référence= ignorat (ajutor); Parametru
necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |passage= ignorat (posibil, |
pages=?) (ajutor)
 ^ Union des aéroports français. „Statistiques de trafic 2008” (PDF). www.aeroport.fr. Accesat
în 15 februarie 2010.

^ en Asociația Internațională pentru Transport Aerian (2012). „Scheduled Passenger -

Kilometres Flown”. iata.org. Accesat în 10 novembre 2013. Verificați datele pentru: |access-date=
(ajutor)

^ a b en „World port rankings 2007”. 2007. Accesat în 25 februarie 2010.

^ „Datation des figures de Lascaux”. lascaux.culture.fr. Accesat în 12 ianuarie 2010.

^ Bennassar, Bartolomé; Jacquart, Jean (2002). Le 16e siècle (ed. 4). Paris: Armand Colin.
ISBN 978-2-200-25275-5. Parametru necunoscut |passage= ignorat (posibil, |pages=?) (ajutor);
Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat
(ajutor).

^ Bartolomé Bennassar et Jean Jacquart, op. cit., p. 179-184.

^ Bartolomé Bennassar et Jean Jacquart, op. cit., p. 83-85.

^ Bartolomé Bennassar et Jean Jacquart, op. cit., p. 296-305.

^ Milza, Pierre (2003). Armand Colin, ed. De Versailles à Berlin. 1919-1945 (ed. 7). Paris:
Armand Colin. ISBN 978-2-200-01683-8. Parametru necunoscut |passage= ignorat (posibil, |
pages=?) (ajutor); Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |
collection= ignorat (ajutor).

^ Pierre Milza, op. cit., p. 168-176.

^ Hilberg, Raul (2006). La destruction des Juifs d’Europe. III. Gallimard. Parametru necunoscut
|passage= ignorat (posibil, |pages=?) (ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor)

^ Fourastié, Jean (1979). Les Trente Glorieuses, ou la révolution invisible de 1946 à 1975.
Paris: Fayard. Parametru necunoscut |lien auteur1= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages
totales= ignorat (ajutor)

^ „L'abolition de la peine de mort en France”. LaDocumentationFrançaise.fr. 2002. Accesat în

11 ianuarie 2010.

^ „L'euro, monnaie unique européenne”. Gralon.net. 2007. Accesat în 11 ianuarie 2010.

^ a b Jean-Luc Parodi. „Sur quelques énigmes des élections françaises du printemps 2002”.
Accesat în 11 ianuarie 2010. Parametru necunoscut |éditeur= ignorat (posibil, |editor=?) (ajutor)

^ „Dominique de Villepin, Premier ministre français”. DroitPublic.net. Accesat în 11 ianuarie

2010.
 ^ a b Dominique Reynié. „29 mai 2005, un paysage dynamité” (PDF). constitution-
europeenne.info. Accesat în 11 ianuarie 2010.

^ „Clichy-sous-Bois : heure par heure”. NouvelObs.com. 3 novembre 2005. Accesat în 11

ianuarie 2010. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)

^ a b en Patrice de Beer (31 juillet 2007). „Nicolas Sarkozy, rupture and ouverture”.
opendemocracy.net. Accesat în 11 ianuarie 2010. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)

^ Collection de textes sur la crise économique de 2008-2009

^ A se vedea articolul opoziția față de căsătoria între persoane de același sex în Franța(d) de la
Wikipedia în franceză.

^ Înaintea lui Ludovic-Napoleon Bonaparte, ales la 40 de ani în 1848

^ „Le député”. assemblee-nationale.fr. Accesat în 3 decembrie 2011.

^ „Vos sénateurs”. senat.fr. Accesat în 3 decembrie 2011.

^ „Mode d'élection des sénateurs”. senat.fr. Accesat în 27 februarie 2010.

^ „Les institutions”. elysee.fr. Accesat în 27 februarie 2010.

^ „Article 17 de la constitution du 4 octobre 1958”. Légifrance. Accesat în 18 septembre 2010.

Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ „Systèmes de droit civil et systèmes mixtes avec tradition civiliste”. juriglobe.ca. Accesat în 7
septembre 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ „Article 542 du Code de procédure civile”. Légifrance. Accesat în 27 februarie 2010.

^ „Fișiere de descărcat cu liste de comune din Franța”. INSEE. Accesat în 12 august 2015.

^ „La décentralisation : Acte II”. vie-publique.fr. 17 februarie 2005. Accesat în 28 februarie

2010.

^ „Comprendre les collectivités territoriales” (PDF). cyber-base.org. Accesat în 28 februarie

2010.

^ Catherine Gouëset (3 februarie 2010). „Chronologie de la réforme des collectivités

territoriales”. lexpress.fr. Accesat în 28 februarie 2010.

^ „Les élections présidentielles sous la Ve République, temps forts de la vie politique

française”. laDocumentationFrançaise.fr. Accesat în 1 martie 2010.

^ a b „Existe-t-il différents types de collectivités en outre-mer ?”. vie-publique.fr. Accesat în 28

februarie 2010.
 ^ AP (5 mars 2009). „Outre-mer : 200 à 250 millions d'euros d'aides de l'État”. nouvelobs.com.
Accesat în 28 februarie 2010. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)

^ „Qu'est-ce qu'un département d'outre-mer et une région d'outre-mer ?”. vie-publique.fr.

Accesat în 28 februarie 2010.

^ „La Politique régionale et les régions ultrapériphériques”. ec.europa.eu. Accesat în 28

februarie 2010.

^ „Les relations de l'UE avec les territoires d'outre-mer (PTOM)”. ec.europa.eu. Accesat în 28
februarie 2010.

^ „Quels sont les statuts des collectivités d'outre-mer ?”. vie-publique.fr. Accesat în 28 februarie
2010.

^ Willsher, Kim (19 martie 2018). „New Caledonia sets date for independence referendum”.
The Guardian. Accesat în 20 martie 2018.

^ „Paris meeting to prepare New Caledonia independence vote”. Radio New Zealand. 02-02-
2016. Accesat în 08-03-2016. Verificați datele pentru: |access-date=, |date= (ajutor)

^ Reuters (04-11-2018). „New Caledonia votes 'non' to independence from France”. the
Guardian (în engleză). Accesat în 04-11-2018. Verificați datele pentru: |access-date=, |date=
(ajutor)

^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele
numite TAAF

^ Secrétariat d’État à l’outre-mer (2009). „Clipperton”. senat.fr. Accesat în 28 februarie 2010.

^ Bruno Cautrès. „L'abstention”. scienceshumaines.com. Accesat în 2 mars 2010. Verificați

datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ Grunberg, Gérard; Haegel, Florence (2007). La France vers le bipartisme ?. Paris: Presses de
Sciences-Po. ISBN 978-2-7246-1010-9. LCCN 2007444041. Parametru necunoscut |collection=
ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |sous-titre= ignorat (ajutor)

^ a b „Partis politiques”. lepolitique.com. Accesat în 2 mars 2010. Verificați datele pentru: |

access-date= (ajutor)

^ „Le déficit public de la France s'élève à 7,9 % du PIB en 2009”. lemonde.fr. 20 ianuarie 2010.
Accesat în 5 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ * Icons-mini-file acrobat.gif PDF „Projet de loi de finances pour 2009 - Rapport sur les
prélèvements obligatoires et leur évolution, Annexe 3 : Liste des impôts et taxes constitutifs des
prélèvements obligatoires en 2007” (PDF). performance-publique.gouv.fr. Accesat în 22 februarie
2010.
 ^ Icons-mini-file acrobat.gif PDF „Les comptes de la Sécurité sociale” (PDF). securite-
sociale.fr. octobre 2009. p. 8. Accesat în 5 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date=, |date=
(ajutor)

^ Base de donnée du SIPRI des dépenses militaires

^ Les Cahiers français. „La Conférence d'examen du Traité de non-prolifération des armes
nucléaires (24 aprilie - 19 mai 2000, New York)”. ladocumentationfrancaise.fr. Accesat în 3 mars
2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ a b Icons-mini-file acrobat.gif PDF Organisation du traité de l’Atlantique Nord (8 decembrie

2005). „Compendium Otan-Russie sur les données économiques et financières concernant la
défense” (PDF). nato.int. p. 7. Accesat în 3 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date=
(ajutor)

^ Icons-mini-file acrobat.gif PDF Ministère de la Défense. „Budget de la Défense - Les 10

principales mesures et chiffres clés pour 2010” (PDF). defense.gouv.fr. Accesat în 3 mars 2010.
Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ a b Ministère de la Défense (2006). „Personnel militaire”. defense.gouv.fr. Accesat în 3 mars

2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ Ministère de la Défense. „Journée d'appel de préparation à la défense (JAPD)”.

defense.gouv.fr. Accesat în 3 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ Icons-mini-file acrobat.gif PDF „Carte des forces françaises déployées en opérations

extérieures” (PDF). defense.gouv.fr. februarie 2010. Accesat în 3 mars 2010. Verificați datele
pentru: |access-date= (ajutor)

^ „Forces de présence”. defense.gouv.fr. Accesat în 3 mars 2010. Verificați datele pentru: |

access-date= (ajutor)

^ „Forces de souveraineté”. defense.gouv.fr. Accesat în 3 mars 2010. Verificați datele pentru: |

access-date= (ajutor)

^ „Vigipirate”. defense.gouv.fr. Accesat în 3 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date=

(ajutor)

^ Smets, Paul F.; Ryckewaert, Mathieu (2001). Les Pères de l’Europe : cinquante ans après,
perspectives sur l’engagement européen. Bruxelles: Émile Bruylant. ISBN 978-2-8027-1443-9.
LCCN 2004624707. Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |
directeur1= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |directeur2= ignorat (ajutor)

^ Bossuat, Gérard (2001). Les fondateurs de l’Europe Unie. Paris: Belin. ISBN 978-2-7011-
2962-4. Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection=
ignorat (ajutor)
 ^ „Du traité de Rome au projet de traité constitutionnel européen : les apports des traités”.
ladocumentationfrancaise.fr. Accesat în 10 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date=
(ajutor)

^ Philippe Buton (aprilie 2004). „La CED, L'Affaire Dreyfus de la Quatrième République ?”.
cairn.info. p. 43-59. Accesat în 10 mars 2010. Parametru necunoscut |éditeur= ignorat (posibil, |
editor=?) (ajutor); Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ en « Europe’s single market under threat », The Economist, rubrica « Charlemagne », 12

noiembrie 2009

^ „La Politique agricole commune, PAC”. touteleurope.fr. Accesat în 10 mars 2010. Verificați
datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ Comment la France participe-t-elle au financement de l'Union Européenne, sur le site vie-

publique.fr

^ a b Isabelle Lasserre (10 mars 2009). „Quand Mitterrand, déjà, négociait le retour dans
l'Otan”. lefigaro.fr. Accesat în 10 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date=, |date= (ajutor)

^ Eytan, Freddy (2004). La France, Israël et les Arabes : le double jeu ?. Paris: Picollec. ISBN
978-2-86477-211-8. Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)

^ a b Ministère des Affaires étrangères. „Ambassades et consulats”. diplomatie.gouv.fr. Accesat

în 28 februarie 2010.

^ Icons-mini-file acrobat.gif PDF Agence française de développement. „Rapport annuel 2008”

(PDF). Accesat în 10 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ Icons-mini-file acrobat.gif PDF OCDE. „Aide publique au développement nette en 2007”

(PDF). oecd.org. Accesat în 10 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ a b c „Articolul 2 din Constituție”. Wikisource. Accesat în 27 februarie 2010.

^ Faut-il changer la Marseillaise ? - Arhivele Institutului Național al Audiovizualului(fr), jurnal

televizat France 3 (19/20) din 13 iulie 1990, pe ina.fr. Accesat la 27 februarie 2010]

^ „Marianne”. elysee.fr. Accesat în 27 februarie 2010.

Franța: Jacques Dupaquier, Histoire de la population française, Paris, PUF, 1988, et „Évolution
de la population de la France métropolitaine”. insee.fr. Accesat în 31 ianuarie 2010.

Germania: destatis.de

Regatul Unit: Office for National Statistics

 ^ en „World POPClock Projection”. U.S. Census Bureau. Accesat în 1 februarie 2010.

^ La France retrouve son niveau de fécondité du baby-boom

^ „Les parents nés en France comprennent les parents nés dans les collectivités d'outre-mer
(COM)”, Naissances selon le pays de naissance des parents 2010, Insee, septembre 2011.

^ Gérard Noiriel(d), Atlas de l'immigration en France (2002), éd. Autrement, 2002, p. 11

^ Les immigrés constituent 11 % de la population française, TF1, Alexandra Guillet, 24

noiembrie 2010, sursa: Ined

^ Aici după definiția Națiunilor Unite: „persoane născute în altă țară decât în cea în care
locuiesc”, „proporția imigranților este mai ridicată decât cea publicată de INSEE, care, contrar
definiției ONU, nu-i numără ca imigranți pe cetățenii francezi născuți în străinătate. Numărând doar
persoanele născute cu cetățenie străină în străinătate, proporția nu este decât 8% în Franța”, Notă a
Ined, Populația și societatea, nr. 472.

^ Migrants in Europe - A statistical portrait of the first and second generation, Eurostat,
decembrie 2011, p. 122

^ Populations étrangère et immigrée en 2008, Insee, octobre 2011

^ a b Enquêtes annuelles de recensement 2004 et 2005 - Près de 5 millions d’immigré à la mi-

2004, Insee Première(d) nr. 1098, Catherine Borrel, 2006

^ Être né en France d’un parent immigré, Insee Première(d), nr. 1287, mars 2010, Catherine
Borrel et Bertrand Lhommeau, Insee

^ „Taux de fécondité en Europe”. Accesat în 26 ianuarie 2010. Parametru necunoscut |éditeur=

ignorat (posibil, |editor=?) (ajutor)

^ LOI nr. 2013-404 du 17 mai 2013 ouvrant le mariage aux couples de personnes de même
sexe, sur le site legifrance.gouv.fr du 17 mai 2013

^ La loi constitutionnelle du 25 juin 1992

^ a b „Le français, enjeu du XXI×10{{{1}}} siècle” (PDF). le site de l'Organizația

Internațională a Francofoniei. Parametru necunoscut |mois= ignorat (posibil, |date=?) (ajutor);
Parametru necunoscut |année= ignorat (posibil, |year=?) (ajutor); Parametru necunoscut |jour=
ignorat (ajutor) Icons-mini-file acrobat.gif PDF

^ „La politique linguistique du français”. tlfq.ulaval.ca. Accesat în 12 septembre 2010.

Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ aimf.asso.fr
 ^ Bernard Cerquiglini (aprilie 1999). „Les langues de la France — Rapport au Ministre de
l'Éducation Nationale, de la Recherche et de la Technologie, et à la Ministre de la Culture et de la
Communication”. culture.gouv.fr. Accesat în 12 septembre 2010. Verificați datele pentru: |access-
date= (ajutor)

^ „Loi du 9 decembrie 1905 concernant la séparation des Églises et de l'État”.

legifrance.gouv.fr. Accesat în 23 februarie 2010.

^ Institut du Droit Local Alsacien-Mosellan

^ Loi nr. 2004-228 du 15 mars 2004 encadrant, en application du principe de laïcité, le port de
signes ou de tenues manifestant une appartenance religieuse dans les écoles, collèges et lycées
publics

^ Sondaj CSA din 2006 publicat în ianuarie 2007 în Le Monde des religions

^ Sondaj IFOP(d) 2007 pentru La Vie(fr), numărul 3209 din 1 martie 2007

^ en Voir : TABLE 1 - BELIEF IN GOD OR SUPREME BEING, sur le site

harrisinteractive.com paru dans le Financial time du 20 decembrie 2006

^ Proposition de prière pour l'Assomption 2012 sur le site de l'Église catholique en France

^ „Les collectivités territoriales”. education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie 2010.

^ „L'école maternelle”. education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie 2010.

^ „L'école élémentaire”. education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie 2010.

^ „Le collège”. education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie 2010.

^ „Le lycée”. education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie 2010.

^ a b „L'enseignement supérieur”. education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie 2010.

^ „Les établissements d'enseignement privés”. education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie 2010.

^ „Résultats de la France à l'enquête PISA 2012 scolaires”, Le Monde din 07/12/2013, Olivier
Rollot

^ Agence nationale de lutte contre l’illettrisme, des chiffres pour éclairer les décisions

^ Nombre de médecins pour 1000 habitants par ordre alphabétique des pays

^ Dépenses de santé par habitant par ordre alphabétique de pays

^ Presse quotidienne régionale et départementale, Presse magazine, Presse quotidienne

nationale - Sport, OJD. Accesat la 24 februarie 2010.
 ^ „Bureau Presse Payante Grand Public - Presse quotidienne nationale”. ojd.com. Accesat în 24
februarie 2010.

^ World Association of Newspapers. „World's 100 Largest Newspapers”. wan-press.org.

Accesat în 24 februarie 2010.

^ „La régulation : les radios locales privées (RLP)”. SchooP.fr. Accesat în 24 februarie 2010.

^ „La FM aujourd'hui”. SchooP.fr. Accesat în 24 februarie 2010.

^ Icons-mini-file acrobat.gif PDF Médiamétrie (ianuarie 2010). „ENQUÊTE MEDIAMÉTRIE

126 000 RADIO - L'audience de la Radio en novembre-decembrie 2009”. mediametrie.fr. p. 2.
Accesat în 24 februarie 2010.

^ Icons-mini-file acrobat.gif PDF Médiamétrie. „L'Audience de la TV en ianuarie 2010”.

mediametrie.fr. p. 2. Accesat în 24 februarie 2010.

^ René Trégouët. „Connexion des foyers français à Internet”. senat.fr. Accesat în 24 februarie
2010.

^ Médiamétrie. „Repère - les chiffres clés d'internet”. mediametrie.fr. Accesat în 24 februarie

2010.

^ „Classement mondial 2009”. rsf.org. Accesat în 20 septembre 2010. Verificați datele pentru: |
access-date= (ajutor)

^ „La France se rapproche”. lequipe.fr. 23 mars 2013. Accesat în 23 mars 2013. Parametru
necunoscut |éditeur= ignorat (posibil, |editor=?) (ajutor); Verificați datele pentru: |access-date=, |
date= (ajutor)

^ en „Havas Sports & Entertainment unveils the 8th edition of the Great Nations of Sport
ranking”. havas-se.com. 28 ianuarie 2013. Accesat în 23 mars 2013. Parametru necunoscut |
éditeur= ignorat (posibil, |editor=?) (ajutor); Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ „nr. 1 : le football”. linternaute.com. septembre 2008. Accesat în 24 februarie 2010. Verificați

datele pentru: |date= (ajutor)

^ Este vorba de cele mai practicate nouă sporturi după numărul de sportivi legitimați în Franța,
conform „Les 20 sports qui comptent le plus de licenciés”. linternaute.com. septembre 2008.
Accesat în 24 februarie 2010. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)

^ „19: le ski”. linternaute.com. septembre 2008. Accesat în 24 februarie 2010. Verificați datele
pentru: |date= (ajutor)

^ en Time (16 aprilie 2009). „Why the French Love to Strike”. time.com., citat de Anthony
Bellanger (24 aprilie 2009). „Pourquoi les Français font-ils toujours grève ?”.
courrierinternational.com. Accesat în 2 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
 ^ Nadeau, Jean-Benoît; Barlow, Julie (2006). Pas si fous, ces Français ! (poche) (ed. 2). Paris:
Points Seuil. ISBN 978-2-7578-0152-9., cité par Annet Sauty de Chalon (27 septembre 2006). „Pas
si fous ces Français !”. canalacademie.com. Accesat în 2 mars 2010. Verificați datele pentru: |
access-date=, |date= (ajutor)

^ Loi du 1 juillet 1901 (Loi relative au contrat d’association)

^ a b Centre d’analyse stratégique (octobre 2009). „Sortie de crise : vers l'émergence de

nouveaux modèles de croissance ?” (PDF). lesechos.fr. p. 45. Accesat în 9 aprilie 2010. Verificați
datele pentru: |date= (ajutor)

^ Entre 1978 et 2007, la valeur des actifs détenus par les ménages, les entreprises et l'État a été
multipliée par deux, en termes réels.

^ En 2010, les Français ont plus que jamais épargné: leurs économies de l'année représentaient
16 % de leurs revenus.

^ en Icons-mini-file acrobat.gif PDF Programme des Nations-Unies pour le Développement.

„Human Development Report 2009” (PDF). hdr.undp.org. Accesat în 29 mars 2010. Verificați
datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ Insee, Nombre de chômeurs et taux de chômage selon la nationalité, le sexe et l'âge en 2012

^ Icons-mini-file acrobat.gif PDF Cour des Comptes (9 decembrie 2009). „Les effectifs de l'État
— 1980-2008” (PDF). Accesat în 20 septembre 2010. Verificați datele pentru: |access-date=
(ajutor)

^ Cohen, Daniel (2006). Trois leçons sur la société post-industrielle. Paris: Seuil. Parametru
necunoscut |lien1= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |lien titre= ignorat (ajutor)

^ Areva s'allie avec des Chinois pour sauver le programme nucléaire britannique

^ Bettencourt a cédé l'île d'Arros pour 60 millions de dollars

^ „Michelin : de la balle de caoutchouc au roi du pneumatique”. lefigaro.fr. 19 juin 2007.

Accesat în 4 aprilie 2010. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)

^ DGEMP-DIREM, BEPH (novembre 2007). „Les repères sur l'exploration et la production de

pétrole et de gaz en France”. developpement-durable.gouv.fr. Accesat în 4 aprilie 2010. Verificați
datele pentru: |date= (ajutor)

^ a b en „Global 500”. money.cnn.com. 2009. Accesat în 4 aprilie 2010.

^ Icons-mini-file acrobat.gif PDF „Chiffres clés de l'énergie” (PDF). developpement-

durable.gouv.fr. 2009. p. 5. Accesat în 4 aprilie 2010.

^ Autorité de sûreté nucléaire. „La sûreté nucléaire et la radioprotection en France en 2008”.

asn.fr. Accesat în 4 aprilie 2010.
 ^ A se vedea de exemplu site-ul rețelei Sortir du nucléaire

^ a b c Icons-mini-file acrobat.gif PDF „Chiffres-clés du tourisme”. dgcis.gouv.fr. 2008.

Accesat în 5 aprilie 2010.

^ en Icons-mini-file acrobat.gif PDF Themed Entertainment Association(d). „Attraction

Attendance Report” (PDF). inparkmagazine.com. p. 11. Accesat în 5 aprilie 2010.

^ a b Icons-mini-file acrobat.gif PDF „Sites touristiques en France”. dgcis.gouv.fr. 2009.

Accesat în 5 aprilie 5010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ en Eurostat. „Gross domestic expenditure on R&D (GERD)”. epp.eurostat.ec.europe.eu.

Accesat în 23 mai 2010.

^ en Eurostat. „Gross domestic expenditure on R&D (GERD) by source of funds”.

epp.eurostat.ec.europe.eu. Accesat în 23 mai 2010.

^ „71 pôles de compétitivité”. competitivite.gouv.fr. Accesat în 23 mai 2010.

^ en „Banks : Commercial and Savings”. money.cnn.com. 2010. Accesat în 23 mai 2010.

^ Icons-mini-file acrobat.gif PDF Association Internationale des Sociétés d’Assurance

Mutuelle. „Les assureurs mutuels restent forts” (PDF). aisam.org. Accesat în 23 mai 2010.

^ en Icons-mini-file acrobat.gif PDF NYSE-Euronext. „CAC 40” (PDF). euronext.com. Accesat

în 23 mai 2010.

^ en Fonds monétaire international (aprilie 2010). „World Economic Outlook Database”.

imf.org. Accesat în 12 septembrie 2010.

^ „The World Factbook - France”. cia.gov. Accesat în 12 septembrie 2010.

^ en „Global 500”. money.cnn.com. 2010. Accesat în 4 aprilie 2010.

^ Émilie Lévêque (6 februarie 2009). „Commerce extérieur : les raisons de la débâcle”.

lexpansion.com. Accesat în 1 aprilie 2010.

^ a b Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele
numite CIA

^ La perte du triple A était une question de temps

^ Comisia UNESCO pentru Patrimoniul Mondial. „Liste du patrimoine mondial”.

whc.unesco.org. Accesat în 27 ianuarie 2012.

^ Icons-mini-file acrobat.gif PDF statistiques du ministère de la Culture, sur le site

culture.gouv.fr
 ^ a b „La musique française”. memo.fr. Accesat în 1 juin 2010. Verificați datele pentru: |access-
date= (ajutor)

^ „La musique française: artistes connus, histoires et paroles de chansons”. musique-

franco.com. Accesat în 1 juin 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ Acești cântăreți, ordonați cronologic după data nașterii, dețin cele mai bune cinci vânzări de
discuri în Franța între 1955 și 2009, conform „Les Ventes par Artiste de 1955 à fin 2009”.
infodisc.fr. Accesat în 1 juin 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ UNESCO. „Cinéma : Production de films de longs métrages”. stats.uis.unesco.org. Accesat în

1 juin 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ Icons-mini-file acrobat.gif PDF „Le cinéma français à l'étranger : Résultats de l'année 2009 et
de la décennie” (PDF). unifrance.org. p. 10. Accesat în 1 juin 2010. Verificați datele pentru: |
access-date= (ajutor)

^ fr Macha Séry. „L'événement culturel le plus médiatisé au monde”. Accesat în 1 juin 2010.
Parametru necunoscut |éditeur= ignorat (posibil, |editor=?) (ajutor); Parametru necunoscut |année=
ignorat (posibil, |year=?) (ajutor); Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ Regourd, Serge (2004). L’exception culturelle. Paris: PUF.

^ Thuilier, André (1994). Histoire de l’université de Paris et de la Sorbonne. Paris: Nouvelle

librairie de France.

^ en The Nobel Foundation. „All Nobel Prizes”. nobelprize.org. Accesat în 13 juin 2010.
Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ en International Mathematical Union. „List of Fields Medallists”. mathunion.org. Accesat în 1

septembre 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ en „Top 10 Most Tasty Cuisines in the World”. trifter.com. Accesat în 14 iunie 2010.

^ en Dave Emery. „Top 10 Most Tasty Cuisines in the World”. hotelclub.com. Accesat în 14
juin 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)

^ La Liste représentative du patrimoine culturel immatériel de l’humanité s’enrichit de 46

nouveaux éléments.

^ „Gastronomic meal of the French”. UNESCO. Accesat în 26 aprilie 2014.

^ „L'État et la politique culturelle, cours à l'université de Metz”. fgimello.free.fr. Parametru

necunoscut |auteur= ignorat (posibil, |author=?) (ajutor); Parametru necunoscut |consulté le= ignorat
(posibil, |access-date=?) (ajutor)

^ „Qui sommes-nous ?”. francophonie.org. Accesat în 12 iunie 2010. Parametru necunoscut |

auteur= ignorat (posibil, |author=?) (ajutor)
 ^ „Les Alliances françaises dans le monde”. fondation-alliancefr.org. Accesat în 12 iunie 2010.

^ „Missions, actions, moyens”. aefe.fr. Accesat în 12 iunie 2010.

^ „TV5, France 24, RFI : quel avenir pour l'audiovisuel francophone à l'étranger ?”.
francaisdumonde.com. Accesat în 12 iunie 2010.

Bibliografie

Abdelmalki, Lahsen; Dufourt, Daniel; Sandretto, René (2008). L’Économie française. Paris:
Séfi. ISBN 978-2-89509-111-0. OCLC 494148084. Parametru necunoscut |sous-titre= ignorat
(ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales=
ignorat (ajutor)

^ a b p. 131.

^ p. 133.

^ p. 140.

^ p. 138.

^ p. 135.

^ p. 212.

^ p. 214.

^ a b p. 180.

^ p. 179.

^ a b c p. 182.

^ p. 181.

^ a b p. 188.

^ p. 184.

^ p. 189.

^ p. 190.

^ p. 194-195.

^ p. 193-194.
 ^ Insee, « Projections de population active pour la France métropolitaine 2006-2050 »,
Synthèses de résultats, juillet 2006, cité p. 194.

^ p. 187.

^ p. 28.

^ p. 33.

^ p. 269.

^ a b p. 291.

^ p. 295.

^ p. 296.

Adoumié, Vincent; Daudel, Christian; Doix, Didier; Escarras, Jean-Michel; Jean, Catherine
(2007). Géographie de la France. Paris: Hachette supérieur. ISBN 978-2-01-145772-1. Parametru
necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |directeur1= ignorat (ajutor);
Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)

^ p. 19 și 38-39.

^ a b c p. 39.

^ p. 178.

^ p. 194.

^ p. 41-42.

^ a b p. 35-36.

^ a b p. 31-32.

^ p. 227.

^ a b p. 29-30.

^ p. 32-33.

^ p. 33.

^ a b p. 37.

^ p. 128.
 ^ a b p. 161.

^ a b c d e p. 162-163.

^ p. 43.

^ a b p. 155.

^ p. 153-154.

^ p. 158.

^ p. 141-142.

^ a b c d p. 120.

^ a b p. 121.

^ a b p. 118.

^ p. 119.

^ p. 122.

^ a b p. 125-126.

^ a b p. 123.

^ p. 129.

^ p. 138.

^ p. 136-141.

^ a b c d e f p. 140.

^ p. 186.

^ p. 142

^ a b p. 143.

^ p. 139-140.

Badower, Annie; Cadars, Augusta (1994). La France, industries-services (ed. 5). Paris: Dalloz.
ISBN 978-2-247-01703-4. Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru
necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor);
Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor)
 ^ p. 250.

^ p. 19-30.

^ p. 252.

Bauchet, Pierre (1999). Comprendre l’économie française. Paris: Economica. ISBN 978-2-
7178-3796-4. Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |lien éditeur=
ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)

^ p. 22.

^ p. 81.

^ p. 84.

^ p. 82-83 et 86-87.

^ p. 84-85.

^ p. 14-16.

^ p. 21.

^ p. 7.

Carpentier, Jean; Lebrun, François; Tranoy, Alain; Carpentier, Élisabeth; Mayeur, Jean-Marie
(2000). Histoire de France (poche). Paris: Points Seuil. ISBN 978-2-02-010879-9. Parametru
necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor);
Parametru necunoscut |directeur1= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor);
Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |année première
édition= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |directeur2= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut
|lien auteur2= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |préface= ignorat (ajutor)

^ a b c d p. 17.

^ p. 18.

^ p. 20-24.

^ p. 25.

^ p. 29.

^ p. 28.

^ p. 34-41.
^ p. 41-42.

^ p. 44-45.

^ p. 53-55.

^ p. 53-54.

^ p. 66-67.

^ p. 70-72.

^ p. 76-77.

^ p. 77.

^ p. 79-82.

^ p. 81.

^ p. 84.

^ p. 84-88.

^ p. 88-89.

^ p. 89-90.

^ p. 92-93.

^ p. 92-94.

^ p. 91.

^ p. 98.

^ p. 99-100.

^ p. 100-101.

^ p. 100-104.

^ p. 105-106.

^ p. 110.

^ p. 111.
^ p. 120-121.

^ p. 112.

^ p. 115.

^ p. 116-118.

^ p. 131.

^ p. 139-142.

^ p. 134.

^ p. 135.

^ p. 145.

^ p. 147-149.

^ p. 150-152.

^ p. 153-154

^ p. 175.

^ p. 184-186.

^ p. 187-188.

^ p. 193-198.

^ p. 201-202 și 231.

^ p. 206-208.

^ p. 214-215.

^ p. 209-214.

^ p. 207-209 et 212-213.

^ p. 211.

^ p. 212-213.

^ p. 232-233.
^ p. 233.

^ p. 219-225.

^ p. 234-237.

^ p. 238-242.

^ p. 242-243.

^ p. 243-246.

^ p. 245-248.

^ p. 250-257.

^ p. 255-258.

^ p. 259.

^ p. 267-269.

^ p. 269-270.

^ p. 270-274.

^ p. 278.

^ p. 279.

^ p. 282.

^ p. 282-285.

^ p. 286-290.

^ p. 290-294.

^ p. 294-298.

^ p. 319.

^ p. 295-299.

^ p. 322-323.

^ p. 325.
 ^ p. 325-329.

^ p. 333.

^ p. 335-336.

^ p. 336-342.

^ a b p. 344-345.

^ p. 345.

^ p. 345-347.

^ p. 346-351.

^ p. 378-380.

^ p. 351-357.

^ p. 358-363.

^ p. 363-368.

^ p. 368-369.

^ p. 369-370.

^ p. 372.

^ p. 373.

^ p. 373-375.

^ p. 375.

Chastel, André (1993). Introduction à l’histoire de l’art français. Paris: Flammarion. ISBN 978-
2-08-121746-1. Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |
collection= ignorat (ajutor)

^ p. 26.

^ p. 88-95.

^ p. 19-28.

^ p. 96-100.
 Dumay, Raymond (2009). De la gastronomie française. Paris: La Table Ronde. ISBN 978-2-
7103-3137-7. Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |
collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |préface= ignorat (ajutor)

^ p. 53 et 62.

^ p. 160-161.

^ p. 119.

^ p. 111.

^ p. 163-167.

Guillaume, Thomas (2000). L’économie française à l’aube du XXIe siècle. Paris: Économica.
ISBN 978-2-7178-4132-9. Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |
pages totales= ignorat (ajutor)

^ a b c p. 408.

^ a b p. 411.

^ p. 409.

^ p. 452-455.

Maurin, Louis (2009). Déchiffrer la société française. Paris: La Découverte. ISBN 978-2-7071-
5413-2. LCCN 2009503665. Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor); Parametru
necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |préface= ignorat (ajutor)

^ p. 266.

^ p. 265.

^ p. 17-18.

^ p. 26-27.

^ p. 84.

^ a b c p. 81.

^ p. 80-83.

^ p. 88-89.

^ p. 87.
 ^ p. 83.

^ p. 48-50.

^ p. 50.

^ p. 288-289.

^ p. 57.

^ Muller, Lara (2008). „Les écarts de salaires entre hommes et femmes. Des disparités
persistantes”. Premières informations. Ministère de l’Emploi (44.5)., cité p. 63-64.

^ a b p. 66.

^ p. 323.

^ p. 324.

^ a b p. 116.

^ p. 123.

^ p. 125.

^ p. 274.

^ a b c p. 276.

^ a b p. 275.

^ a b Drogues, chiffres clés. 2007. Parametru necunoscut |auteurs= ignorat (ajutor), citat p. 280-
281.

^ a b p. 277.

^ a b p. 333.

^ a b p. 335.

^ a b c d p. 144.

^ p. 148.

Mermet, Gérard (2009). Francoscopie 2010 (poche) (ed. 13). Paris: Larousse. ISBN 978-2-03-
584538-2. Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection=
ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)
 ^ p. 58-62.

^ p. 290.

^ p. 339-340.

^ p. 321.

^ p. 342.

^ p. 344.

^ p. 326.

^ p. 346.

^ OCDE, cité p. 341.

^ a b c p. 291-292.

^ p. 291-293.

Pactet, Pierre (1998). Les institutions françaises (ed. 8). Paris: Presses universitaires de France.
ISBN 978-2-13-045632-2. Parametru necunoscut |année première édition= ignorat (ajutor);
Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat
(ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales=
ignorat (ajutor)

^ a b p. 13.

^ a b p. 21.

^ p. 22.

^ a b p. 23.

^ p. 22-23.

^ p. 14.

^ p. 15.

^ p. 16-19.

^ p. 19-20.

^ p. 100-103.
 ^ p. 26-27.

^ a b p. 88.

^ p. 90.

^ p. 91-93.

^ a b p. 84.

^ p. 85.

^ a b p. 86.

^ p. 87.

^ p. 79-80.

^ p. 50-53.

^ p. 54.

^ p. 57.

^ p. 72.

^ p. 78-79.

^ p. 76.

Pitte, Jean-Robert (2009). La France (ed. 3). Paris: Armand Colin. ISBN 978-2-200-35189-2.
Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat
(ajutor); Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)

^ p. 58.

^ a b p. 191-192.

^ a b p. 194-195.

Collectif (2003). France. Clermont-Ferrand: Michelin. ISBN 978-2-06-100706-8. Parametru

necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor);
Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales= ignorat
(ajutor)

^ p. 80.

^ p. 81-83.
 ^ p. 84-88.

^ a b c d e f g h Numele citate în articol sunt toate citate în paginile 85 până la 95.

^ p. 89-90.

^ p. 90.

^ p. 92.

Collectif (2009). L’état de la France - Édition 2009-2010. Paris: La Découverte. ISBN 978-2-
7071-5796-6. Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages
totales= ignorat (ajutor)

^ a b p. 310.

^ a b p. 309.

^ a b p. 215-216.

^ p. 217.

^ Partidele indicate aici sunt cele care au fost analizate detaliat în paginile 217–224.

Site-ul Institutului Național pentru Statistică și Studii Economice din Franța (INSEE)

^ a b c Insee. „Évolution de la population jusqu'en 2014”. Parametru necunoscut |author_link=

ignorat (ajutor)

^ Effectifs de l’enseignement supérieur

^ Communes de France les plus peuplées

^ Le nouveau zonage en aires urbaines de 2010

^ Finances publiques

^ La dette publique s’établit à 1 457,4 milliards d’euros

^ Le recensement de la population en bref.

^ Bilan démographique 2009 - Évolution de la situation démographique, France entière

^ Enquêtes annuelles de recensement 2004 et 2005 - Près de 5 millions d’immigrés à la mi-2004

^ Naissances et fécondité en France

^ Interruptions volontaires de grossesse

 ^ Salaire minimum interprofessionnel de croissance (SMIC)

^ Le taux de chômage augmente de 0,1 point au troisième trimestre 2013

^ Statut et type de contrat selon l’âge

^ a b c Production et consommation d’électricité

^ Répartition des logements selon leur catégorie et le type de logement

Altele

Legături externe

Portal icon Portal Franța

Puteți găsi mai multe informații despre France prin căutarea în proiectele similare ale
Wikipediei, grupate sub denumirea generică de „proiecte surori”:

Definiții și traduceri în Wikționar

Imagini și media la Commons

Citate la Wikicitat

Texte sursă la Wikisursă

Manuale la Wikimanuale

Resurse de studiu la Wikiversitate

La Wikivoyage găsiți un ghid turistic despre Franța

Guvernul Francez:

Site-ul Oficial al Serviciilor Publice Franceze

Site-ul oficial al Cărții de Telefon Franceză

Ghid pentru Franța de la Oficiul Pentru Turism al Guvernului Francez

Profiluri de țară:

Encyclopaedia Britannica
 CIA - The World Factbook

Ziua Națională a Franței, 14 iulie 2011, Amos News

[arată]

v•d•m

Franța — Francezi — Limba franceză

[arată]

v•d•m

Țări europene vorbitoare de limbi romanice (Europa latină)

[arată]

v•d•m

Membrii Uniunii Latine după limbă

[arată]

v•d•m

Uniunea Europeană și țări candidate la extindere

[arată]

v•d•m

Țări dezvoltate

[arată]

v•d•m

Țări independente sau recunoscute parțial și regiuni nesuverane în Europa

Informații bibliotecare

BIBSYS: 90292000 BNF: cb152383070 (data) CiNii: DA00567886 GND: 4018145-5 HDS:
003354 LCCN: n79006404 MusicBrainz: 08310658-51eb-3801-80de-5a0739207115 NARA:
10035788 NDL: 00563689 NKC: ge129152 NLA: 35098056 SUDOC: 026378329 VIAF:
264091107 WorldCat Identities (via VIAF): 264091107
 Categorii: Articole de calitateFranțaState membre ale Organizației Națiunilor UniteEponime ale
elementelor chimice

Meniu de navigare

Nu sunteți autentificat

Discuții

Contribuții

Creare cont

Autentificare

ArticolDiscuție

LecturăVedeți sursaIstoric

Căutare

Căutare în Wikipedia

Pagina principală

Schimbări recente

Cafenea

Articol aleatoriu

Facebook

Participare

Cum încep pe Wikipedia

Ajutor

Portaluri tematice

Articole cerute

Donații

Trusa de unelte

Ce trimite aici
Modificări corelate

Trimite fișier

Pagini speciale

Legătură permanentă

Informații despre pagină

Citează acest articol

Element Wikidata

Tipărire/exportare

Creare carte

Descărcare ca PDF

Versiune de tipărit

În alte proiecte

Wikimedia Commons

Wikiștiri

Wikivoyage

În alte limbi

Български

Deutsch

Ελληνικά

English

Español

Français

Magyar
 Српски / srpski

Türkçe

Încă 287

Modifică legăturile

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 8 aprilie 2022, ora 06:27.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții
identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Politica de confidențialitateDespre WikipediaTermeniVersiune

mobilăDezvoltatoriStatisticiDeclarație cookieWikimedia FoundationPowered by MediaWiki