Franța

Carare Vlad
 Caracterizare
fizico-geografică
 Localizare
Franța metropolitană se află la una dintre extremitățile vestice ale Europei.
Are ieșire la Marea Nordului către nord, la Canalul Mânecii către nord-vest,
la Oceanul Atlantic către vest și la Marea Mediterană către sud-est. Se
învecinează cu Belgia și Luxemburg la nord-est, cu Germania și Elveția la
est, cu Italia și cu Monaco la sud-est, cu Spania și cu Andorra la sud-vest.
Dacă frontierele sudice ale țării corespund unor creste montane, frontierele
nord-estice nu corespund, aproape deloc, vreunor limite geografice fizice
sau lingvistice.
Franța metropolitană cuprinde mai multe insule, cea mai mare fiind Corsica,
multe fiind, însă, mici insule de coastă
Franța este formată, însă, și din numeroase teritorii aflate în afara
continentului european, ceea ce face ca Franța să aibă teritorii în toate
oceanele lumii cu excepția celui Arctic.
Prin intermediul teritoriilor de peste mări, Franța deține, astfel, și frontiere
terestre cu Brazilia, cu Surinam și cu Regatul Țărilor de Jos prin partea
franceză a insulei Saint-Martin.
Suprafața Franței metropolitane este de 552.000 km², cu o densitate de
aproximativ un locuitor pe hectar. Luând în calcul și totalitatea teritoriilor
de peste mări, Franța are o suprafață totală de 675.000 km².
Franța este a 42-a țară din lume ca mărime a suprafeței terestre și a treia cea
mai mare țară din Europa, după Rusia și Ucraina.
 Relief&Hidrografie
Teritoriul metropolitan al Franței oferă forme de relief și peisaje
naturale deosebit de variate. Mari părți din teritoriul actual al
Franței s-au înălțat de-a lungul mai multor episoade tectonice, în
special în orogeneza hercinică din paleozoic, care stă la originea
masivelor Armorican, Central, Morvan, Vosgi, Ardeni și Corsican.
Munții Alpi, Pirinei și Jura sunt mult mai tineri, și sunt mai puțin
erodați — Alpii ating 4.810 m altitudine în Mont Blanc (cel mai
înalt punct al Franței). Deși 60% din comunele Franței sunt
clasificate ca având risc seismic, acest risc rămâne unul moderat.
Aceste masive delimitează mai multe bazine sedimentare, cele mai
mari fiind bazinul Aquitaniei în sud-vest și Bazinul Parisului în
nord — acesta din urmă cuprinzând mai multe regiuni cu soluri
deosebit de fertile, în special platourile cu soluri acide din Beauce
și Brie. În rest, diferite căi naturale de trecere, cum ar fi valea
Ronului, permit comunicații facile.
Zonele litorale oferă și ele peisaje diverse: maluri abrupte ale
masivelor muntoase (Coasta de Azur), câmpii ce se termină cu
faleze (Coasta de Alabastru), regiuni umede și forestiere, cum ar fi
Sologne sau mari câmpii nisipoase (Câmpia Languedoc). Rețeaua
hidrografică a Franței este, în principal, drenată de patru mari
fluvii: Loara, Sena, Garonne și Ron, la care se mai pot adăuga și
Meuse și Rinul, mai puțin importante pentru Franța, dar fluvii
majore la nivel european. Bazinele hidrografice ale primelor patru
acoperă peste 62% din teritoriul metropolitan.
Franța dispune de 11 milioane de km² de ape marine teritoriale, în
trei oceane, 97% din această suprafață fiind asociată teritoriilor de
peste mări.
 Climă
Clima Franței metropolitane este una temperată, influențată de
anticiclonul Azorelor, ca și restul Europei de Vest, cu variante
regionale sau locale destul de însemnate.
Tipologia actuală reține șase mari zone climatice:
• sfertul nord-vestic al țării aparține zonei bretone, cu nuanțe
pariziene și flamande; aceasta este caracterizată printr-un
regim de temperatură blând, cu variații reduse de
temperatură și cu precipitații relativ importante;
• la sud de aceasta, zona aquitană, cu aceleași caracteristici ca
și zona bretonă, dar cu temperaturi mai ridicate;
• în nord-estul țării, zona Lorenei deține caracteristici
semicontinentale, cu ierni reci și precipitații mai reduse
decât în vest;
• pe coasta Mării Mediterane, zona provensală este
caracterizată prin numeroase zile însorite, cu veri calde și
uscate și cu ierni blânde și umede;
• între zona Lorenei și cea provensală se află zona dunăreană
cu rol de zonă de tranziție, cu variații mari de temperatură;
• zona montană, ce corespunde regiunilor de altitudini
ridicate, este caracterizată prin ierni reci și umede, cu
precipitații nivale importante.
Mare parte din teritoriile de peste mări este, în schimb,
dominată de clima tropicală (de intensitate variabilă), excepție
făcând Guyana franceză (climă ecuatorială), Saint-Pierre-et-
Miquelon (climă temperat-oceanică) și teritoriile australe și
antarctice franceze (cu climă polară și temperat-oceanică).
Caracterizare socio-
economică
 Populație
Conform INSEE, la 1 ianuarie 2014, 66 milioane de oameni trăiau
în Franța (cu excepția comunităților de peste mări și Noii
Caledonii), dintre care 63,7 de milioane în metropolă și 2,1 milioane
în departamentele de peste mări (inclusiv Mayotte). Dacă sunt
incluși și cei 600.000 de locuitori din comunitățile de peste mări
(Polinezia Franceză, Saint-Pierre-et-Miquelon, Wallis și Futuna,
Saint-Martin și Saint-Barthélemy) și din Noua Caledonie, populația
întregului teritoriu francez atinge 66,6 milioane de locuitori, adică
circa 1% din populația mondială. Recensăminte naționale generale
se organizau la intervale regulate începând cu 1801, dar, din ianuarie
2004, se efectuează anual recensăminte în comunele cu peste 10.000
de locuitori, cu excepția comunităților de peste mări, și la fiecare
cinci ani în rest.
După o perioadă de slăbiciune în secolul al XIX-lea și la începutul
secolului al XX-lea, Franța a cunoscut o tranziție demografică
rapidă, astfel că creșterea demografică a Franței a devenit una dintre
cele mai puternice din Europa, combinată cu o rată a natalității
superioară mediei europene (821.000 de nașteri, în 2009, față de
536.000 de decese) și un spor migratoriu pozitiv (circa 71.000 de
persoane în 2009). Drept rezultat, populația Franței a crescut cu
0,54% în 2009.
În 2010, rata fertilității în Franța era de circa 2,01% și 27,3% dintre
nou-născuții din metropolă aveau cel puțin un părinte născut în
străinătate, dintre care 23,9% aveau un părinte născut în afara
Uniunii Europene.
În rest, structura piramidei vârstelor a evoluat de la începutul
secolului al XXI-lea. Partea din populație cu vârste înaintate a
crescut, din cauza creșterii speranței de viață (Franța se bucură de
una dintre cele mai mari speranțe de viață din lume) și de ajungerea
la vârsta a treia a generației baby boom — fenomen denumit acum
papy boom. Proporția celor de peste 60 de ani în cadrul populației a
crescut, astfel, de la 17% în 1980 la 22% în 2009 și va depăși o
treime în 2050, conform INSEE.
 Sistemul de transport
Începând cu anii 1980, traficul de călători în Franța metropolitană este în creștere, mulțumită,
pe de o parte, preluării de către regiuni a gestionării traficului regional și local, dar mai ales
apariției rețelei continue a liniilor de mare viteză parcurse de TGV. Pe de altă parte, principalele
orașe ale țării sunt dotate cu o rețea feroviară urbană, de tip metrou, tramvai sau expres
regional (RER); Metroul din Paris, înființat în 1900, formează una dintre cele mai dense rețele
din lume.
În ceea ce privește transportul aerian, acesta este deosebit de centralizat: cele două
aeroporturi pariziene — Roissy-Charles-de-Gaulle și Orly — au deservit în 2008 peste 87 de
milioane de călători, în vreme ce principalul aeroport din provincie, Nisa-Coasta de Azur, a
deservit doar puțin mai mult de 10 milioane. Aeroporturile din provincie fac, de fapt,
concurență TGV-ului pentru trafic intern, în vreme ce aeroporturile pariziene adună
cvasitotalitatea traficului de cursă lungă.
Franța este locul unde funcționează una dintre cele mai mari companii aeriene din lume, în
termeni de pasageri transportați (Air France-KLM) și unde funcționează primul constructor
aeronautic civil din Europa(Airbus).
Din pricina poziției sale la răscruce, Franța este țară de tranzit.Ea este, de fapt, traversată, în
mod obligatoriu, de persoanele și mărfurile care circulă pe cale terestră între peninsula Iberică
și restul Europei și, după deschiderea Eurotunelului în 1994, între Regatul Unit și restul Europei.
Ca o moștenire a istoriei, rețelele franceze de transport sunt foarte centralizate în jurul
Parisului; această centralizare este deosebit de puternică în domeniul feroviar și aerian, deși a
început să se diminueze.
Principalul mijloc de transport utilizat în Franța este cel rutier, care, în 2007, reprezenta
respectiv 86,5% și 79,9% din traficul de călători și de mărfuri. Franța numără, la nivelul anului
2005, peste un milion de kilometri de șosele, dintre care aproape toate sunt asfaltate sau
pietruite
Rețeaua feroviară franceză datează și ea, în mare parte, de la mijlocul și de la sfârșitul secolului
al XIX-lea, ajungând să numere, în 2009, 29.473 km de linii, dintre care mai mult de jumătate
sunt electrificate. Cea mai mare parte din trafic este derulată de compania publică SNCF, pe
liniile care aparțin gestionarului de infrastructură Réseau ferré de France(RFF).
 Resurse
Franța se numără printre cele mai puternice state din lume,
cu o economie clasată pe locul 6 în spatele Regatului Unit, a
Germaniei, a Japoniei, a Chinei și a Statelor Unite. Comerțul
și agricultura alimentează o mare parte a economiei sale, țara
având suprafețe întinse de teren arabil care susțin toate
tipurile de activități agricole, de la culturile alimentare până
la producția de lemn.
Cu toate acestea, atunci când vine vorba de resursele
naturale, Franța are surprinzător o rezervă limitată. O mare
parte din mineralele naturale care au fost abundente în
întreaga națiune au fost epuizate după ce au fost exploatate
intens în timpul revoluției industriale, care a jucat un rol
important în transformarea Franței în ceea ce este astăzi.
Unele dintre resursele naturale găsite în Franța includ
următoarele: cărbune, gaze naturale, uraniu, energie
hidroelectrică, energie eoliană,bauxită, etc.
 Franța este cea mai vizitată țară din lume de turiști străini, cu peste 82 de milioane de
vizite primite în 2007. Sectorul turistic reprezenta, în 2005, aproape 900.000 de
angajați direcți, și cel puțin tot atâția angajați indirecți. Peste 1,3 miliarde de nopți de

Turism
cazare au fost efectuate de turiști în Franța, în 2007, din care o parte în cele 3,178
milioane de case de vacanță din țară. Motivele acestui tip de turism sunt diverse: este
vorba atât despre turismul cultural (îndreptat, în special, către Paris), cel balnear (în
special pe Coasta de Azur), cel natural, turismul de afaceri (Parisul este principala
destinație mondială pentru acest tip de turism), de recreere (Disneyland Paris este de
departe cel mai frecventat parc de distracții din Europa) și de practicarea sporturilor de
iarnă (în special, în Alpii de Nord). Atracțiile turistice cele mai vizitate sunt, în marea
lor majoritate, situate în Île-de-France (Disneyland Paris, Muzeul Luvru, Turnul Eiffel,
Palatul de la Versailles ); dar și câteva obiective din provincie atrag și ele numeroși
turiști, cum ar fi castelele din Valea Loarei, mont Saint-Michel, Rocamadour.