UNIVERSITATEA CREŞTINĂ "DIMITRIE CANTEMIR"

FACULTATEA DE MANAGEMENT TURISTIC ŞI COMERCIAL

BUCUREȘTI

RESURSE ȘI DESTINAȚII TURISTICE

FRANȚA
Numele şi prenumele:

DINU (LAZĂR) ELENA DANIELA

LAZĂR MIRCEA
Anul II IFR
BUCUREȘTI
2019
 FRANȚA

Prezentarea generală a Franței

Suprafata: 543945 km2

Populatia: 57.800.000 locuitori

Densitatea populatiei: 100 locuitori/km2

Capitala si cel mai mare oras: Paris (9.319.000 locuitori)

Limba oficiala: franceza

Principalele articole de import: masini si utilaje, titei, fonta si otel, metale

neferoase,autovehicule, produse textile.

Principalele articole de export: masini si utilaje, utilaje de transport, fonta si otel, produse
textile,grau, produse petroliere, produse chimice, metale neferoase, fructe, vin.

Moneda nationala: francul francez (1 franc = 100 centime)

Produsul intern brut(PIB): 1.321.394 milioane USD

Forma de guvernamant: republica

Franţa este situată în extremitatea vestică a continentului european, fiind cuprinsă între
42°20`- 51°5` latitudine nordică şi 5°55` longitudine vestică - 8°10` longitudine estică. Cea mai
întinsă ţară din Europa Occidentală, Franţa ocupă locul III din întreaga Europa, după Rusia şi
Ucraina, cu o suprafaţă de 551.602 km2 incluzând şi Insula Corsica.
Conturul teritoriului se poate înscrie într-un hexagon înconjurat de vecinii săi: la nord
Marea Mânecii şi Marea Nordului , la vest Oceanul Atlantic, în sud Marea Mediterană acestea
formând graniţele maritime ale Franţei. Graniţele terestre sunt constituite de ţările aflate în nord :
Belgia şi Luxemburg, în nord-est Germania, în est Elveţia, Italia şi Monaco iar în sud-vest Spania
şi cu micul principat Andorra. Franţa este formată din 22 de regiuni, împărţite în 96 de
departamente, la care se adaugă alte teritorii dependente : Guadelupa, Martinica, Guyana
Franceză,Réunion, Polinezia Franceză, Noua Caledonie, Wallis, Mayotte, St.Pierre, Miquelon,etc.
Din teritoriul Franţei, 80% se situează la altitudini mai mici de 500 m.
 Fig. 1 – Harta Franței

RELIEF ȘI HIDROGRAFIE:
Munții Alpi, Pirinei și Jura sunt mult mai tineri, și sunt mai puțin erodați Alpii ating 4.810
m altitudine înMont Blanc (cel mai înalt punct al Franței). Deși 60 % din comunele Franței sunt
clasificate ca având risc seismic, acest risc rămâne unul moderat.

Aceste masive delimitează mai multe bazine sedimentare, cele mai mari fiind bazinul
Aquitaniei în sud-vest și Bazinul Parisului în nord— acesta din urmă cuprinzând mai multe regiuni
cu soluri deosebit de fertile, în special platourile cu soluri acide din Beauce și Brie. În rest, diferite
căi naturale de trecere, cum ar fi valea Ronului, permit comunicații facile. Zonele litorale oferă și
ele peisaje diverse: maluri abrupte ale masivelor muntoase (Coasta de Azur, de exemplu), câmpii
ce se termină cu faleze (Coasta de Alabastru), regiuni umede și forestiere, cum ar fi Sologne⁠( sau
mari câmpii nisipoase (Câmpia Languedoc).

Rețeaua hidrografică a Franței este, în principal, drenată de patru mari fluvii: Loara, Sena,
Garonne și Ron, la care se pot adăuga și Meuse și Rinul, mai puțin importante pentru Franța, dar
fluvii majore la nivel european. Bazinele hidrografice ale primelor patru acoperă peste 62% din
teritoriul metropolitan.

Franța dispune de 11 milioane de km² de ape marine teritoriale, în trei oceane, 97% din
această suprafață fiind asociată teritoriilor de peste mări.

FLORA ȘI FAUNA:
 Datorită întinderii sale considerabile, în Franța se întâlnește o vegetație variată. Situate mai
ales în munții Alpi, Jura şi Vosgi, pădurile de foioase (fag, stejar) și de conifere, ocupă peste un
sfert din teritoriul Franței. În landele nisipoase din S-V se dezvoltă păduri de pin, iar în insula
Corsica este dominant maquisul mediteranean. Fauna este relativ bogată : păsări (flamingo, egrete,
fluierari - în Camargue ), urși (în Pirinei), vulturi, marmote, ibex.
În afara faunei autohtone mai întâlnim capra neagră, cerbul sika (japonez), muflonul
corsican. Acestea trăiesc în pădurile Franței, dar și în parcuri și rezervații naturale cum ar fi : Parcul
La Vanoise, Parcul Pyrenees Orientales și Port Cros. În Franța există 21 de rezervații naționale de
vânătoare ( Chambord, Burrus, Les Bauget), 9 rezervații cinegetice de interes național şi 25 de
rezervații speciale sau particulare, între care Camargue si Les Sept Isles si 32 de rezervații
forestiere de stat.

Căile de acces
Fiind o ţară foarte dezvoltată, căile de acces sunt numeroase (aeroporturi, gări, porturi,
autostrăzi). Reţeaua de căi de transport este diversificată şi modernă, dar polarizată îndeosebi din
capitala ţării. Franţa a avut în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, realizări remarcabile în
domeniul transportului feroviar de mare viteză, aşa-numitul TGV. Dispune totodată de o însemnată
reţea de autostrăzi şi alte căi rutiere modernizate. Transporturile pe apa atât fluviale, cât şi
maritime, sunt de asemenea bine dezvoltate. Dispune totodată de o importantă flota comercială
maritimă şi de unele dintre cele mai mari porturi de pe glob: Marsille şi Le Hâvre. Aeroporturile
Parisului (Charles de Gaulle si Orly) se înscriu printre cele mai mari din lume. În tehnologia
transporturilor , Franţa este conducătoare mondială, pe lângă ca deţine recordul vitezei pe cale
ferată (154km/h) TGV, modul de confort şi eficienţă.

RESURSE TEHNICO-ECONOMICE:
Aeroportul Internaţional Charles de Gaulle (Aéroport de Roissy-Charles de Gaulle)este
cel mai mare aeroport a Franţei şi printre cele mai mari din Europa. Este situat în localitatea Roissy-
en-France, 25 km de la Paris, şi este numit după generalul şi fostul preşedinte francez Charles de
Gaulle (1890-1970). Aeroportul a fost deschis în anul 1974.
Aeroportul Paris - Charles De Gaulle este utilizat de companiile aeriene low cost pentru
zboruri interne, internaţionale şi transcontinentale. Cea mai importantă companie aeriană low cost
este Vueling, care are un hub pe acest aeroport. Alte companii aeriene care zboară către CDG sunt
Aer Lingus, Air Arabia, Air Berlin, Air Transat, Atlas Blue, Blue1, bmibaby şi altele. În total sunt
18 companii aeriene low cost care zboară către CDG. Pe aeroportul Paris - Charles De Gaulle se
află trei terminale pentru pasageri.
 Aeroportul Bordeaux se află în Franţa şi se numără printre aeroporturile de dimensiuni
medii. Aeroportul este utilizat de pasagerii care călătoresc către oraşul Bordeaux, şi are un singur
terminal. Bordeaux este o destinaţie îndrăgită pentru o escapadă la sfârşitul săptămânii. Aeroportul
Bordeaux oferă zboruri interne în Franţa, zboruri internaţionale şi zboruri transcontinentale.
Companiile Aer Lingus, Air Transat, Baboo, bmibaby, easyJet şi Ryanair oferă zboruri cu
destinaţia BOD. Există 6 companii aeriene low cost cu conexiuni către BOD.

Aeroportul Lyon Saint Exupéry este un aeroport de dimensiuni moderate din Franţa. La
20 km de aeroport se află Lyon. Lyon Saint Exupéry este o destinaţie excelentă pentru vizitarea
obiectivelor turistice. Codul IATA al acestui aeroport este LYS. Pe aeroportul Lyon Saint Exupéry
se află trei terminale pentru pasageri, nu uitaţi să verificaţi unde trebuie să vă înregistraţi la check-
in.
Companiile aeriene low cost utilizează acest aeroport pentru zboruri interne, internaţionale
şi transcontinentale. Puteţi ajunge la LYS călătorind cu Aer Lingus, Air Arabia, Air Transat, Atlas
Blue, Blue Air, Brussels Airlines, Condor şi altele. În baza noastră de date există 10 companii
aeriene low cost cu conexiuni către acest aeroport.

Aeroportul Nice este un aeroport de dimensiuni moderate din Franţa. Aeroportul este
utilizat de pasagerii care călătoresc către Nisa, care se află la 6 km distanţă. Nice este o destinaţie
îndrăgită pentru petrecerea vacanţei de vară, dar şi pentru sejururi scurte pe tot timpul anului.
Codul IATA folosit pentru a desemna acest aeroport este NCE. Pe aeroportul Nice se află două
terminale.Aeroportul Nice oferă zboruri interne în Franţa, zboruri internaţionale şi zboruri
transcontinentale.

Aeroportul Paris Orly este unul dintre cele mai mari aeroporturi din Franţa. Aeroportul
este situat la 13 km de Paris. Paris Orly este o destinaţie îndrăgită pentru o escapadă la sfârşitul
săptămânii. Pentru abrevierea denumirii aeroportului se utilizează codul ORY. Aeroportul are două
terminale.
 GĂRI:
Gara Saint-Charles uşor de recunoscut, după ce a fost folosită ca decor în numeroase
filme. Este una dintre cele mai vechi şi mai frumoase din Franţa, arhitectura clasică, în combinaţie
cu influenţele orientale, fiind cu adevarat surprinzatoare.

Gara de Nord (franceză Gare du Nord) este cea mai mare din cele 6 gări ce deservesc
marile linii din capitala Franţei. Este un important nod multimodal care oferă acces la trenuri d e
mare viteză, ce oferă legături naţionale şi internaţionale (gara este terminalul parizian al serviciilor
Eurostar şi Thalys),trenuri regionale, trenuri expres urbane, metrou şi autobuz. Cu un trafic de 180
milioane pasageri anual este cea mai frecventată gară europeană şi a treia la nivel mondial după
cele din Tokyo şi Chicago.
 PORTURI:
Marsilia este cel mai vechi şi al doilea oraş ca mărime din Franţa. Întemeiat de negustorii
greci în anul 600 î.Hr., poarta spre Mediterană, spre Orient şi dincolo de acesta a fost un strălucitor
port timp de mai multe secole.

Astăzi, Vieux Port posedă o piaţă de peşte plină de culoare şi o multitudine de restaurante
cu specific, îndeosebi bazate pe fructe de mare. La ieşire din port, se află La Canebière sau “Cutia
de bere” care are acelaşi aspect ca atunci când li s-a prezentat marilor englezi în secolul al XIX-
lea. Din Antichitate, Marsilia a fost cunoscută ca una din cele mai populate zone din Galia. Istoria
sa este extrem de veche: experţii nu au nici o îndoială că Marsilia este cel mai vechi oraş francez;
există unele teorii precum că ultimii supravieţuitori ai Troiei s-ar fi stabilit aici. Marsilia este încă
un mare port, şi asta pentru că a primit imigranţi din tot bazinul mediteranean. Poveştile despre
rasism sunt fondate, dar Marsilia se descurcă bine cu tensiunile sale urbane. Oamenii de aici sunt
extrem de ataşaţi activităţilor portuare şi mulţi lucrează în domeniul naval. Trăsătura cea mai
extraordinară a Marsiliei rămâne portul, deşi partea centrală a oraşului este foarte interesantă din
punct de vedere cultural şi arhitectonic.
 Le Havre este un oraş în Franţa, sub-prefectură a departamentului Seine-Maritime, în
regiunea Normandia de Sus, al doilea port al Franţri după Marsilia şi cel mai mare port francez de
container.

Oraşul Toulon este un important port şi centru maritim situat pe Coasta de Azur, pe malul
Mării Mediterane, între Marsillia şi staţiunile climaterice Cannes, Nisa si Monte Carlo.

PROTECȚIA MEDIULUI:
Parcul Naţional Cevenne (franceză Parc National des Cévennes) este situat în sudul
Franţei în regiunea muntoasă Cevennes, având suprafaţa de 3213 km².

Incă din anul 1913 speologul „Eduard Alfred Martel” propune, pentru protejarea naturii,
crearea în regiune a unui parc naţional. Idea lui a fost preluată în anul 1956 de administraţia
departamentului Lozère, idea fiind realizată abia în anul 1970.
Centrul de administrare al parcului este în Florac, parcul se întinde pe teritoriul
departamentelor Lozère şi Gard şi numai o mică parte pe teritoriul departamentelor Ardèche şi
Aveyron. În regiunea parcului sunt o serie de munţi ca Mont Lozère, Mont Aigoual şi podişul
Causse Méjean.
Regiunea are o floră şi faună bogată reprezentată prin plante ca: „Roua cerului”, lalele, crini ,
orhidee alpine, lavande şi castani. Animalele mai reprezentative ale parcului sunt: muflonii,
căproare şi cerbi, sau capra de stâncă, castorul şi ciocănitoarea.
Zona centrală sau Parcul propriu-zis, cu o suprafaţă de 91416 ha, cuprinde 52 comune, 117
cătune şi ferme. Ea face obiectul unor reglementări strict urmărite îndeaproape de către un corp
important de „monitori-paznici”. Tot în aceastâ zonă există şi 3 hanuri. Camparea şi caravaningul,
sub toate formele lor sunt permise. În zonă este amenajat un eco-muzeu, alcâtuit dintr-un corp
central - „Casa Mounthozere”, cu sediul în comuna Pont-de-Montrer şi diverse obiective în
ansamblul masivului, ferme, câtune, constructii uzuale - moară, fântâni, brutărie, biserică etc.
Aceste obiective pot fi vizitate în cadrul unor circuite plâtite, conduse de ghizi;
Cea de-a doua zonă, periferică, se întinde pe o suprafaţâ de 237 mii ha, cuprinzând 117
comune, 4000 cătune şi ferme şi circa 48 mii locuitori. Zona beneficiază de un program de
amenajare destinat asigurării desfâşurării activităţilor economice locale şi protecţiei mediului
înconjurâtor. în această zonă sunt construite numeroase hoteluri, centre de vacanţă, terenuri de
camping administrate de sindicate; circulaţia este reglementatâ, un număr important de drumuri
rurale şi forestiere fiind interzise pentru anumite mijloace de locomoţie.
Parcul national Cevennes încurajează activităţile pedestre prin: amenajarea a 23 poteci de
promenadâ, marcate pentru plimbări simple de scurtă durată (2-4 ore), fară ghid însotitor;
amenajarea de poteci numite „sinteză ecologică”, care pot fi parcurse într-o singură zi, cu
participarea gratuită a „monitorilor-paznici”; organizarea de trasee pe poteci ale marilor circuite
ale Franţei; organizarea unor circuite de mai mică întindere din iniţiativa asociaţiilor locale.
Artizanatul este bine reprezentat în toată zona periferică a parcului, în toate aşezările din
zonă întâlnindu-se magazine specializate pe acest profil, sau desfaşurându-se spectacole de
amploare mai mare în zilele de sărbătoare.
De asemenea, sunt marcate numeroase piste ecvestre şi organizate circuite şi sejururi cu
plecare din zona periferică. În această zonă se pot practica, de asemenea, sporturi nautice (caiac-
canoe), speoturismul şi schi-fondul. În perioada estivală sunt organizate seri de veghe m pădure,
proiectii, conferinţe, expozitii, concerte. Conducerea parcului este instalată în localitatea Florac,
situată în zona sa centrală. Aici se află şi serviciul de informare al parcului. Centrele de informare
ale parcului, sindicatele de iniţiativă, librăriile şi depozitele de presă difuzeazâ documentaţiile
publicate despre Parc, revista „Ceveimes", ghiduri, cărti, afişe specializate.
Parcul Naţional din Pirinei (franceză Parc national des Pyrénées) este un parc naţional
francez ce a fost înfiinţat în anul 1967. Parcul se întinde pe o lungime de aproape 100 de km de-a
lungul graniţei cu Spania şi are o lăţime maximă de 15 km.
 Parcul are suptafaţa de 457 km² fiind cel mai mare parc natural din Munţii Pirinei. Regiunea
parcului cuprinde munţii din sudul comunei Lescun Franţa, până la „Valleé d'Aspe” în vest şi
„Valleé d'Aure” în est. Locurile cele mai cunoscute din parc sunt comuna Gavarnie şi masivul
Vignemale care este punctul cel mai înalt din Pirineii francezi.

Parcul Naţional Port-Cros (franceză Parc National de Port-Cros) a fost decretat la data
de 14 decembrie 1963 de preşedintele Franţei Pompidou.

Parcul naţional cuprinde aproape toată regiunea din jurul insulei Port-Cros şi insulelor mai
mici Bagaud, Gabinière şi Rascas, ca şi o fâşie cu o lăţime de 600 m de pe coastă. Ocupând pe
coastă o suprafaţă de 700 ha de uscat şi 1288 ha suprafaţă de apă, el este primul parc naţional din
Europa, care reuneşte o suprafaţă protejată pe uscat şi apă. Din anul 1971 este alipit parcului
suprafaţa de 1000 de ha, ce aparţine insulei vecine.
Parcul naţional ,,Port Cros” cuprinde şi insula Porquerolles cu o suprafaţă de 1250 ha.
Insula Port Cros constituie un parc naţional marin, iar insula Porquerolles un parc domenial
forestier cu multe elemente botanice protejate. Accesul în insulă dinspre continent este asigurat de
vase rapide. În interiorul insulelor sunt amenajate poteci care permit observarea vegetaţiei şi faunei
ocrotitoare, precum şi accesul la un număr de 28 porturi şi baterii militare din sec. XIV-XIX, ce
constituie un patrimoniu istoric de mare valoare. Ambele insule au amenajate mici porturi cu
echipamente tradiţionale, cu reţea electrificată, canalizare, reţea de teledistribuţie, constmcţii
modeme etc. Cazarea turiştilor se face la localnici (în ferme modeme)sau în pensiuni. Insulele pot
fi vizitate tot timpul anuhu farâ acordul prealabil al conducerii parcului sau al personalului de
teren. Vara, turiştii au la dispoziţie: m Port Cros, un centru de primire şi informare (cu sediul m
port), unde se eliberează si documentele necesare şederii în parc şi desfaşurării activităţilor dorite;
o expoziţie privind domeniul marin (acvariu şi proiecţii de diapozitive); poteci tematice (botanice,
istorice, submarine); în Porquerolles, o expoziţie consacrată istoricului insulei; un centru de
prezentare a Conservatomlui botanic (muzeu).
Grupurile organizate pot realiza, pe cele două insule, activitâti educative, cercetâri botanice,
omitologice şi marine. în acest caz este necesară aprobarea prealabilă a conducerii parcului.
Circulaţia pe insule este liberâ, pazmcii-monitori (30 în insula Port Cros) urmărind numai
respectarea de către turişti a reglementărilor parcului.

Parcul natural Vercors protejează bogăţiile naturale şi culturale de pe o suprafaţă de 135

mii ha, delimitată în sud-estul Alpilor. În acest teritoriu se cuprind 50 comune popu-late de 26 mii
locuitori. Parcul oferă multiple posi-bilităţi de practicare a turis-mului: circuite pedestre, ec-vestre
şi cu bicicleta, poteci tematice, vizitări de peşteri şi monumente de arhitec-tură, escaladări de
stânci, schi alpin şi de fond, seju-ruri climatice, activităţi în aer liber în sate (ferme) şi staţiuni,
pescuit şi vână-toare, vizite şi activităţi în ateliere de artizanat sau artă populară, activităţi artistice
(cercuri de sculptură în lemn, pictură pe mătase, artă populară etc.), activităţi în aer liber (sport,
tenis, deltaplan etc.).
 Aceste activitâţi sunt posibile datorită existenţei de amenajări adecvate: 100 km de poteci
parcate, piste de ciclism, 25 locuri pentru picnic, copertine de trasee, terenuri de sport, piscine,
locuri de pescuit, centre de echitaţie (Poimey Club), muzee (Muzeul locurilor preistorice, Muzeul
rezistenţei), peşteri amenajate, platforme de privelişte, centru polivalent, chibwi, de o susţinută
animaţie locală, care vizează astfel primirea şi informarea turiştilor, vizitarea parcului, organizarea
de expoziţii, proiecţii, activităţi culturale, animaţie şcolară, activităţi sportive, concursuri etc.
Cazarea turiştilor se realizeazâ în spaţii particulare şi în unităţile special construite, dispersate pe
tot cuprinsul parcului.

Parcul natural regional Morvan este amenajat în centrul regiunii Bourgogne, la 2 ore
depărtare de Paris şi Lyon, în masivul granitic al Morvanului. Parcul are o întindere de 171676 ha
si cuprinde 64 comune. El a fost creat în 1970, în vederea revitalizării economiei acestei regiuni,
dezvoltării activităţilor în aer liber şi a celor culturale, protejării locurilor şi peisajelor, favorizării
turismului. În acest scop, cu ajutorul organelor locale şi altor organisme centrale au fost organizate
şi realizate: Centre de informare, hoteluri , 15 cabane refugii , peste 70 case particulare în
localităţile mrale , terenuri de campare, locuri pentru picnic, ţarcuri de animale, amenajarea
malurilor râurilor pentru practicarea sporturilor nautice (caiac-canoe) şi pescuitului sportiv, poteci
pedestre şi ecvestre, poteci ecologice etc.
 Parcul beneficiază şi de existenţa a două staţmni balneare şi numeroase locuri arheologice,
monumente istorice şi de arhitecturâ cu o bogată tradiţie etnofolclorică. De asemenea, au fost
amenajate 10 centre de echitaţie, care oferâplimbâri ecvestre, circuite călare, iniţierea în creşterea
cailor, echitaţie de agrement şi sportivă, formare de câlăreti şi instructori de călârie, echitatie pentru
copii, dresuri de cai, participare la concursuri hipice etc. Pentru o bună cunoaştere a parcului,
conducerea lui pune la dispoziţia turiştilor un amplu material documentar (Cartea Parcului, broşuri,
ghiduri ale traseelor turistice, parcărilor, hărţi), un ziar local cu informatii de ultimă oră.

Parcul natural regional Camargue, cu o suprafaţă de 85 mii ha, cuprinde o insulă şi zone
înconjurătoare din sudul deltei Rhonului. Din 1974 este considerat rezervaţie a biosferei. Şi acest
parc, pe lângă scopul de a proteja ecosistemul deltaic al zonei, urmăreşte crearea de condiţii de
relaxare şi instruire a localnicilor într-un mediu natural cu valenţe reconfortante şi elemente
inedite.

Activităţile turistice proprii acestui parc sunt: vizitarea lui pe itinerare tematice, practicarea
pescuitului şi vânătoarei, sporturile pe apă, odihna, toate însă în limitele unor restricţii.
Desfăşurarea acestor activităţi este favorizată de amenajările cu caracter turistic existente (puncte
de vizitare a păsărilor, trasee marcate, pensiuni etc.).
 RESURSE TURISTICE NATURALE:
Munţii Alpi constituie cel mai important edificiu montan, format în timpul orogenezei
alpine în Europa. Reprezintă un lanţ montan lung de 1200 km, format din culmi paralelecare se
întinde din Austria şi Slovenia până în sud-estul Franţei. Mai exact se desfăşoară începând de la
litoralul Mării Ligurice până în Depresiunea Panonică, sub forma unui arc având convexitatea spre
vest. Principalele caracteristici privesc altitudinile mari, de peste 4000 m, altitudinea maximă fiind
în vârful Mont Blanc (4807 m), masivitatea, relieful glaciar, iar în est, pe calcare şi pe dolomite,
relieful carstic. Deşi formează o barieră, Alpii nu au fost niciodată de netrecut. Locurile prin care
sunt traversaţi se numesc trecători, acestea fiind de fapt văi înguste, adânci si lungi, cu pereţii
abrupţi, săpate de apele curgătoare.

Clima este rece cu vegetaţie alpină peste 2000 de metri. Temperatura medie anuală a acestei
regiuni este apropiată celei din Insulele Britanice, dar condiţiile climatice sunt în mare masură
diferite. Aici, zăpada persistă mai multe luni, iar primavara şi vara sunt considerabil mai
reci.Limita la care se întâlnesc pădurile de foioase este de aproximativ 1200 m pe versanţii nordici
ai Alpilor, iar pe cei sudici ea atinge deseori 1500 şi chiar 1700 m. În principal, pădurile de foioase
sunt formate din stejar, fag, frasin şi sicomor, care nu se întâlnesc neapărat împreună şi nici la
aceleaşi înălţimi.
Alpii fac parte dintre lanţurile muntoase cu caracteristici alpine pronunţate, deoarece se
ridică la înălţimi care depăşesc cu mult limitele superioare ale pădurilor. În epoca glaciară au
cunoscut perioade succesive de îngheţ. Glaciaţiile sunt responsabile pentru forma de astăzi a
Alpilor, cu piscuri abrupte, cu depresiuni adânci, cu văi prelungi şi cu lacuri.
Catena principală a Alpilor este alcătuită din numeroase alte şiruri muntoase, cu piscuri
mai puţin ascuţite către est, caracterizându-se prin văi largi şi prelungi.
Munţii Pirinei sunt un lanţ muntos în sud-vestul Europei, formând o graniţă naturală
între Franţa şi Spania. Ei separă Peninsula Iberică de Franţa, întinzându-se peste circa 430 km
între Golful Biscaya la Oceanul Atlantic şi Cap de Creus la Marea Mediterană.
 Munţii Pirinei au ca trăsături de bază: altitudinile ce depăşesc 3000 m, relieful glaciar
reprezentat de circuri şi creste glaciare, şi masivitatea remarcabilă. În Pirineii Centrali, pe o
distanţă de 240 km, nu există nicio trecătoare, în timp ce înălţimile nu coboară sub 2000 de metri.
Pirineii Mediteraneeni şi cei Atlantici, spre deosebire de cei Centrali, sunt mai fragmentaţi,
prezentând văi adânci, mici depresiuni şi culoare. Cea mai mare parte a crestei principale formează
frontiera franco-spaniolă, cu Andorra situată între cele două. Principala excepţie este Val d'Aran,
care aparţine Spaniei, dar se află pe faţa nordică a lanţului.
Din punct de vedere fizic, Pirineii sunt de obicei împărţiţi în trei secţiuni, Centrali,
Occidentali sau Atlantici şi Orientali.Pirineii Centrali se întind către est de la Port de
Canfranc către Val d'Aran, aici aflându-se cele mai înalte vârfuri ale lanţului: Vârful Aneto (sau
Pic de Néthou 3.404 m pe culmea Maladeta), Mont Posets (3.375 m), Mont Perdu( 3.355 m),
Vignemale cu „Pique-Longue” ( 3.298 m). În Pirineii Atlantici, înălţimea medie scade treptat de
la est la vest.
În Pirineii Orientali, cu excepţia unei rupturi la extremitatea estică a Pyrénées Ariégeoises,
altitudinea medie rămâne constantă, până la o scădere bruscă în acea parte a lanţului cunoscută sub
numele de Albères. Pirineii sunt mai vechi decât Alpii: sedimentele lor au fost pentru prima oară
depuse în bazine costale în erele paleozoic şi mezozoic. Între 100 şi 150 milioane de ani în urmă,
în Cretacicul inferior, Golful Gasconiei (sau Golful Biscaya) a apărut, împingând Spania către
Franţa, şi cutând sedimentele, care au format acest lanţ muntos.
Partea estică a Pirineilor e formată în principal din roci granitice şi gneiss, în timp ce în
vest piscurile granitice sunt însoţite de straturi de calcar. Caracterul masiv al munţilor vine de la
abundenţa rocilor granitice, rezistente la eroziune. Minereurile meralice din Pirinei nu sunt foarte
importante, deşi au existat mine destul de mari de fier la Vie de Sos în Ariège şi la
poalele Canigoului în Pyrénées-Orientales.Franţa are numeroase depozite de lignit.
Izvoarele minerale se găsesc în număr mare, şi sunt remarcabile, în special izvoarele termale, care
lipsesc Alpilor. Aceste izvoare termale, printre care cele mai importante sunt la Bagnères-de-
Luchon şi Eaux-Chaudes sunt sulfuroase, situate în principal la altitudini ridicate, unde granitul
intră în contact cu rocile stratificate.
Munţii Vosgi situaţi în estul Franţei, se întind de-a lungul marginii vestice a Câmpiei
Rinului Superior: de la Poarta Burgundiei (o depresiune din apropiere de Belfort) la sud, până
la Pădurea Palatină la nord. Aceştia aparţin sistemului hercinic, fiind puternic erodaţi de agenţii
externi. Munţii Vosgi, un lanţ cu lungimea de aproape 125 km şi cu lăţimea de până la 70 km, sunt
consideraţi rudele apropiate ale Masivului german Pădurea Neagră, situat pe malul drept
al Rinului. Cele două lanţuri muntoase se deosebesc însă din punct de vedere geologic.

Gresia multicoloră, tipică pentru Munţii Pădurea Neagră, poate fi întâlnită doar în regiunile
mai puţin înalte din Vosgii Joşi. Vosgii Înalţi, unde se află cele mai înalte şi mai cunoscute piscuri,
şi anume Grand Ballon (1.423 m), Ballon d'Alsace şi Hohneck, sunt alcătuite din granit. Datorită
vârfurilor lor rotunjite, sunt supranumiţi „munţii balon”, iar multe creste sunt botezate „baloane”.
Versnţii estici ai Vosgilor pierd brusc din altitudine în direcţia Câmpiei Rinului Superior. Râurile
care izvorăsc din zonă, precum Thur sau Bruche, se varsă în Rin, situat în apropiere. Râurile care
au izvoarele pe versanţii vestici, mai puţin abrupţi, precum Moselle, Meurthe şi Sarre,îşi îndreaptă
apele către nord-vest, spre Lorena.
Munţii Jura, alături de Podişul Jura, se găsesc la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, si au
altitudini ce nu depăşesc 1800 m (Vârful Cret de la Neige, 1723 m). Jura are în bază un soclu
cristalin peste care se aşterne o groasă cuvertură calcaroasă cutată în cute paralele, dar şi faliată.
Pe seama acesteia a luat naştere relieful jurasian.
 Se cunosc platouri etajate (Ornans), culmi de anticlinal (mont), văi de sinclinal (val), văi
care traversează flancurile de anticlinal (cluse), depresiuni (combe). Platourile sunt tăiate de văi
uscate, doline, peşteri, labirinte. Pe lângă relieful carstic este prezent şi cel glaciar din care
morenele au o largă extindere în sudul Munţilor Jura. Aceştia au straturile de rocă dispuse în cute
regulate, paralele, şi o structură ce a dat naştere unui tip de relief numit relief jurasian.
Masivul Central Francez prezintă forme din cele mai variate: relief vulcanic puternic
erodat în partea centrală şi nordică, de unde fluviul Loara îşi are obârşia la poalele unui vârf
vulcanic, relief carstic în sud şi dus vest, cu doline şi sectoare de chei, iar, în interior, prezintă
câteva sectoare mai joase, formate pe grabene. Este un masiv hercinic, cu altitudinea medie de 700
m, situat în centrul Franţei, înălţimea maximă fiind atinsă în vârful Mt. Doré (1886 m). Masivul
Central Francez a fost antrenat de mişcările terţiare, adică cele care au conturat edificiul alpin,
fiind cu această ocazie ridicat către est, faliat şi compartimentat. Soclul vechi înclină mult către
vest fiind acoperit de o cuvertură sedimentară mezozoicaă şi neozoică.
În general, peisajele geomorfologice se înscriu în trei trepte caracteristice şi anume: treapta
montană, treapta platourilor şi treapta depresiunilor sau a bazinelor interioare.
În est, spre culoarul Rhône, se înşiră culmi a căror altitudine descreşte mai ales către nord.
Astfel, în extremitatea sudică se înalţă Munţii Cevennes, care trec de 1700 m; în continuare, spre
nord, Munţii Vivarais – o regiune uşor ondulată; apoi Munţii Lyonnais, Beaujolois, Charolais în
jur la 1000 m până în nord, în regiunea Morvan, unde valorile înălţimilor scad sub 1000 m.
 În partea centrală a regiunii, în Auvergne, se ridică edificii vulcanice alcătuite din mici
vulcani de vârstă terţiară sau mai nouă care şi-au păstrat în mică măsură forma iniţială şi platouri
vulcanice.
Numai în extremitatea nordică a regiunii , acolo unde se găseşte Puy de Domes cu înălţime
de 1465 m formele vulcanice s-au conservat mai bine. Aparate vulcanice se întâlnesc şi mai spre
sud în regiunea Puy de Sancy (1886m), Mts Dore. Totuşi regiunea vulcanică cea mai complexă
poartă numele de Cantal şi se află în sudul celor prezentate anterior. Aici se întâlnesc cratere, cica
10, destul de erodate reprezentativ fiind Plomb du Cantal (1858m).
A doua treaptă este constituită din podişuri (platouri), unele situate la altitudini mai mari
(ex: Forez, Margeride, aflate la peste 1400 m), altele ceva mai jos, chiar sub 1000 m (Marche,
Limousine, Segala). O parte din acestea sunt formate pe cristalin şi se găsesc în principal în
jumătatea vestică a masivului, scăzând în altitudine de la est către vest.
Alte platouri sunt dezvoltate pe o groasă cuverturaăde calcare (800-1000m) cu răspândire
mai mare în sudul Masivului Central Francez. Calcarele în pachete groase se întâlnesc la o
altitudine de 1000m, sunt destul de fisurate încât apa a putut pătrunde şi dizolva generând : văi
uscate, doline, mici depresiuni circulare al căror fund este tapetat cu argile roşii, avenuri care
debuşează în râuri subterane, peşteri.
Cea de-a treia treaptă de relief o reprezintă depresiunile (bazinele). Ea e rezultat din
mişcările pe verticală suferite de întregul Masiv Central prin scufundarea unor porţiuni pe linii de
flexură şi asupra cărora au acţionat ulterior agenţii modelatori definitivându-le. Principalele
depresiuni cu caracter de culoare se găsesc în centrul Masivului Central, Limagne, pe Allier şi
afluenţii Forez, Roanne pe Loire. Ele se continuă cu alte depresiuni mai restrânse, şi anume Le
Creusot, St. Etienne, Le Puy.
 Bazinul Acvitaniei este situat în sud-vestul Franţei şi constituie o regiune deschisă către
ocean, fiind delimitată de bariera Munţilor Pirinei în sud şi Masivul Central Francez în est.
Altitudinile sunt cuprinse între 400 - 600 m scăzând 100 m spre regiunea Landelor. Bazinul este
umplut cu sedimente mezozoice peste care se aştern depozite terţiare aduse mai ales din Pirinei,
formând cuvertura de molasă alcătuită dintr-un amestec de pietrişuri calcaroase de Lannemezan şi
argile, nisipuri de Lande.Dispunerea stratelor a impus la contactul cu Masivul Francez apariţia
cuestelor.Dacă nisipurile constituie suportul landelor, calcarele au generat platouri pietroase, iar
molasa un relief colinar.

Câmpia nisipoasă a Landelor este presărată cu dune litorale destul de înalte, formate din
nisipuri continentale şi marine cu grosimi destul de mari uneori cimentate în care apa se infiltrează,
dar poate şi staţiona generând în mlaştini.
Platourile alcătuiesc o regiune destul de întinsă între Poitou în nord şi Aveyron în sud. Sunt
formate pe calcare, argile, nisipuri silicioase. Podişurile Perigord şi Quercy situate la contactul cu
Masivul Central Francez între râurile Isle şi Lot au înălţimi de până la 300m, sunt formate
predominant din calcare mascate deseori de depozite nisipoase.
Bazinul Parisului este delimitat la sud de Masivul Central, la nord de Masivul Ardeni, la
vest de Masivul Armorican, iar la est de câmpia Saône şi Munţii Vosgi. În această cuvetă umplută
cu depozite sedimentare mezozoice şi neozoice din ce în ce mai recente spre centru, stratele înclină
spre mijlocul bazinului.
Posterior sedimentarii, bazinul a cunoscut o mişcare epirogenetica pozitivă în partea estică,
sud-estică însoţită de o activare a eroziunii. Din impactul cu sistemele hidrografice se creeaza
liniile majore ale reliefului, definitivat treptat, pentru ca astăzi să reprezinte cel mai tipic şi extins
relief structural din Europa Atlantica. Există un relief de cueste din Lorena până în Champagne cu
dezvoltare spaţială, înălţimi, grad de fragmentare diferite de la vest către est care se continună şi
în bazinul Londrei.
Există regiuni de cuestă foarte bine conturate în lungul râuilor Meuse, Moselle, l’Ile de
France, dar şi altele, mai puţin evidente cum sunt cuestele Champagne.
Câmpia Alsaciei formată din depozite sedimentare marine şi lacustre terţiare, peste care
se găsesc aluviuni groase cuaternare până la cele actuale, este legată de Munţii Vosgi prin colinele
subvosgiene şi Culoarul Rhôdanian cuprinde: câmpia argiloasă La Bresse cu un relief colinar,
Câmpia Bourgogne cu văi largi, Câmpiile Rhonului Mijlociu şi inferior, aceasta din urmă fiind
vechea deltă a râului Duranace şi câmpia deltaică a Rhônului. La est de Rhône se deschid Câmpia
Lanquedoc parţial mlăştinoasă şi uscată şi Câmpia Roussilon, un fost golf marin.
Tot în Culoarul Rhodanian se găsesc şi platouri, Dombes şi Bas-Dauphine care au o
alcătuire caracteristică şi anume: Dombes, o cuvertură sedimentară, mulată de material morenaic,
iar Bas-Dauphine un mare con de dejecţie.
 Masivul Armorican este situat în nord-vestul Franţei în regiunile Normandiei, Bretagne,
Vendée, Maine şi Anjou. În acest masiv altitudinile nu depăşesc 450 m în Monts d`Arée şi Noire,
înălţimile fiind situate în extremitatea vestică a peninsulei Bretagne, dar trecând uşor peste 400 m
în colinele Normandiei. În regiunea Vendée înălţimile coboară sub 300 m (Puy Crapaud). Cele
mai joase regiuni, în jur de 100-200 m, fiind câmpiile (bazinele interioare): Châteaulin, Rennes,
Laval.

Litoralul este dominat de podişuri (Leon, Trégorrois, Cornouaille, Vannetais), blocuri uşor
ridicate deasupra nivelului mării, înclinate sau nu către aceasta, decupate de văi uşor adâncite doar
unele dintre ale având un profil longitudinal în trepte.
Prin urmare unităţile de relief sunt: Munţii Bretagne cu cele două creste Monts d`Arée şi
Monts Noire, un ansamblu de coline granitice, Colinele Normandie - partea cea mai ridicată a
Masivului Armorican, bombările granitice Vendée, cu forme domoale ce se pierd uşor către Valea
Loire şi bazinele Châteaulin şi Rennes sculptate în şisturi moi, argile şi marne.
Masivul Ardeni se află în partea central-nordică la graniţa cu Belgia. Este alcătuit din
şisturi cristaline cenuşii şi violacee, iar altitudinea maximă nu depăşeşte 600 m (Vârful Croix-
Scaille-504 m). Este traversat de la sud către nord de râul Meuse şi principalul său afluent, Sambre.

Masivele Maures şi Esterel sunt rămăşiţele unui vechi bloc hercinic prins în cutările
alpine. Ele sunt situate la marginea sudică a Alpilor, vecine cu Marea Mediterană şi separate de
Alpi prin depresiuni alungite pe direcţia sud-vest, nord-est începând de la Toulon si continuate pe
valea Ardenes pana la Mediterana. Altitudinile vârfurilor trec uşor de 700 m (Notre Dame des
Anges-779 m în Maures şi Mont Vinaigre-618 m în Esterel).
 Pe lângă şisturi cristaline se întâlnesc de asemenea şi roci eruptive vechi(Msv. Esterel).
Cele doua masive se termină către sud printr-un ţărm destul de articulat cu golfuri mai mult sau
mai puţin deschise spre mare, insule(d’Hyeres) şi peninsule, toate acestea dând farmecul Coastei
de Azur inclusiv regiunea St. Tropez.
Regiunea d`Armagnac (piemontul Lannemezan) este un podiş cu aspect colinar, la
poalele nordice ale Pirineilor cu altitudini cuprinse între 300 şi 700 m.

Este o importantă regiune de molasă sculptată de o reţea de văi asimetrice, cu versantul

estic mai lung. În această molasă sistemul hidrografic Garonne şi-a format văi largi însoţite de
terase. În regiunea Toulouse, apele au creat însă o întinsă câmpie aluvionară.
Reţeaua hidrografică a Franţei este densă, legată printr-un sistem de canele şi orientată
spre Oceanul Atlantic (Sena, Loara,Garonne,Rhin) şi spre Marea Mediterană (Rhone). Există
numeroase lacuri, mai mare fiind Leman (Geneva).
 Rhinul izvorăşte din Alpi în aproprierea Rhônului şi face pe o parte a cursului său mijlociu
(de la Bâle până la confluenţa cu râul Lauter) hotar între Franţa şi Germania.

Din Franţa primeşte ca afluenţi râul Ille, pe care este aşezat oraşul Stasbourg şi Moselle
care trece prin oraşul Nancy.
Partea de nord a Franţei este drenată de fluviul Meuse. Ea are numai cursul superior şi
mijlociu în Franţa. Obârşia sa este la marginea podişului Langres. Se varsă în Marea Nordului
lângă portul belgian Roterdam, după un curs de 950 km.
 Escaut izvorăşte din colinele Vermandois, mai la nord de Saint-Quentin.În Flandra are un
curs leneş şi provoacă inundaţii în câmpia pe care o străbate; se îndreaptă către Belgia, pe care o
traversează, intră în Olanda şi se varsă în Marea Nordului, lângă Anvers.

Somme are izvoarele comune cu ale fluviului Escaut şi se varsă în Marea Mânecii printr-
un estuar. Are valea scurtă (245 km) cu pantă puţin înclinată.
 Pentru a feri regiunea înconjurătoare de inundaţii, cea mai mare parte din cursul lui a fost
îndiguit.
Sena izvorăşte din podişul Langres de la altitudinea de 471 m. După ce străbate podişul
Bourgogne, regiunea Champagne, Ile-de-France, câmpia Parisului şi regiunea Normandiei, se
varsă în Marea Mânecii printr-un larg estuar. Valea Senei (lungă de 770 km) are panta mică, fluviul
desciind meandre numeroase şi largi.

Cursul apei este domol, debitul nu prea bogat (regiunea pe care o străbate primind
precipitaţii puţine), iar regimul apelor destul de regulat. Caracteristicile sale naturale au permis ca
acest fluviu să devină una din arterele principaleale navigaţiei interne. De-a lungul cursului
superior şi mijlociu, Sena primeşte apele numeroşilor ei afluenţi din podişul Bourgogne şi din
Champagne (exceptând râul Oise). Dintre aceşti afluenţi, cel mai cunoscut şi mai lung este Marne.
Loire îşi are izvorul în Masivul Central, pe care-l străbate printr-o vale cu numeroase chei,
trece în câmpie, apoi străbate partea de sud a Masivului Armorican şi se varsă în Oceanul Atlantic.
Datorită faptului că are bazinul în regiuni diferite, regimul apelor sale este neregulat, debitul
variabil. Partea superioară a râului are debitul maxim la sfârşitul iernii şi minim la sfârşitul verii.

Din Gerbier-de-Jonc unde are obârşia coboară spre nord, printr-o vale îngustă săpată în
şisturi cristaline, vale care se lărgeşte în câmpia Forez şi Roanne. Datorită regimului neregulat,
Loire nu poate fi folosită pentru navigaţie decât într-o mică măsură. Acesta este cel mai important
fluviu de pe faţada atlantică şi cel mai lung fluviu din Franţa.
Cel de-al doilea fluviu ca mărime al faţadei atlantice, Garonne, are izvoarele pe versantul
sudic al Masivului Maladetta, în Spania. El traversează Munţii Pirinei şi pătrunde în Franţa la Pont
du Roy. Dintre cei mai importanţi afluenţi ai lui care vin din Masivul Central sunt Tarn şi Lot. În
regiunea cursului inferior Garonne, înainte de a ajunge la Oceanul Atlantic, se uneşte cu râul
Dordogne

Clima franceză este temperată şi variată în NV, aducând vânturi puternice, ploi, ierni
cande, veri răcoroase, fiind influenţate de prezenta Oceanului Atlantic, asemănătoare celei din
sudul Angliei. În est, mai aproape de Europa Continentală a marcat schimbări sezoniere cu ierni
reci şi veri foarte călduroase. Sudul are o climă mediteraneană cu ierni blânde şi veri fierbinţi ce
pot avea temperaturi de peste 30oC, caracterizate de vânturi aspre, neaşteptate şi furtuni dramatice.
Multe zone ale Franţei au un microclimat distinct si vremea se poate schimba foarte rapid.
Mistralul, vânt sălbatic, apare cu precădere iarna şi primăvara, dar poate bate şi în alte perioade.
• Climatul oceanic cuprinde regiunea litorală a peninsulei Bretagne şi a Normandiei
şi se caracterizează prin veri răcoraose (temperatura medie a lunii iulie +17ºC), ierni blânde
(temperatura medie a lunii ianuarie +7ºC), vânturi schimbătoare, violente, deseori cu caracter de
furtună. Plouă mult, peste 200 de zile pe an, cu cea mai mare cantitate de ploaie în timpul toamnei
şi al iernii.
 • Climatul Franţei mijlocii (regiunea pariziană) suferă modificări în raport cu
aproprierea sau depărtaarea de ocean, cea din Aquitania în raport cu latitudinea, cea din est în
raport cu relieful.
a) Climatul regiunii pariziene se caracterizează printr-o temperatură medie a iernii mai
scăzută (Paris ianuarie +2ºC); numărul zilelor cu îngheţ creşte până la 60-80 pe an. Vara este mai
cald, temperatura ajungând până la 18ºC. Maximul de ploi cad la sfârşitul toamnei şi în timpul
verii. Pe tot parcursul anului, în fiecare sezon, predomină influenţele oceanice şi cele continentale.
b) Climatul Bazinului Aquitaniei - influenţa oceanică se resimte aici prin prezenţa ploilor
abundente, iernilor umede şi blânde. Vara este foarte călduroasă şi secetoasă, iar toamna lungă.
Precipitaţiile maximale cad primăvara.
• Climatul Franţei de est : nuanţa continentală a climatului este indicată de diferenţa
dintre temperaturile medii ale lunilor de iarnă (ianuarie 0ºC) şi de vară (iulie +20ºC), de iernile
lungi şi aspre, de primăverile târzii şi de verile călduroase.
• Climatul mediteranean cuprinde ţinuturile dintre Pirineii de răsărit, marginea de
sud şi sud-est a Masivulul Central, Alpii sudici, valea inferioară a Rhonului şi Corsica. Se
caracterizează prin ierni scurte şi blânde, veri călduroase şi secetoase, adevărate veri tropicale.

Atracţii turistice internaţionale

Dintre toate tipurile de turism internaţional ,cel mai important este turismul balnear maritim
sau litoral,care concentrează cca 80% din fluxurile anuale.
Relieful litoral,rezultat în urma acţiunii apelor marine asupra uscatului ţărmurilor,prezintă
atracţie pe de o parte prin formele specifice rezultate (golfuri, estuare, faleze, plaje, capuri,
stramtori, peninsula si insule) pe de altă parte prin suportul oferit amenajarii de staţiuni balneo-
maritime,prezente pe întreaga planeta la latitudini tropicale şi temperate,remarcându-se adevarate
lanţuri şi, de asemenea puncte de atracţie.
Staţiuni de schi:
Staţiunea Chamonix-Mont-Blanc este un oraş din Franţa, în departamentul Haute-
Savoie, în regiunea Ron-Alpi. Cunoscută la nivel mondial, Chamonix reprezintă „Mecca”
alpinismului şi al sporturilor montane, oraşul se situează în partea de nord a Alpilor, la poalele
Masivului Mont-Blanc, foarte aproape de punctul comun de frontieră dintre Franţa, Elveţia şi
Italia. Chamonix Mont-Blanc este a patra comună ca marime din Franta, având o suprafaţă de 245
km². Vârful Mont Blanc (4808,75 m) se situează pe teritoriul comunei învecinate, Saint-Gervais-
les-Bains, foarte aproape de granitţa dintre cele două.
 Vârful şi muntele Mont Blanc, 4810 metri este cel mai înalt punct din Europa Occidentală.
Pe versanţii acestuia, turiştii si iubitorii sporturilor de iarnă pot practica schi, sporturi extreme cum
ar fi rafting, zborul cu parapanta, căţărări montane şi pe gheaţă, snowboarding, ciclism montan şi
multe altele. Glaciarul Vallee Blanche se întinde pe versanţii munţilor Mont Blanc du Tacul şi
Aiguille du Midi.
În localitate se află mai multe vârfuri care depăşesc 4000 m: Piscul Verde, Marii Jorasses,
Dintele Uriasului, Muntele Blestemat şi Muntele Alb din Tacul
Vizitatori din întreaga lume vin să descopere aici unele dintre cele mai provocatoare pârtii
de schi. Teleschiurile performante asigură acces în 5 zone diferite, cu pârtii pentru toate nivelele.
Pe lângă domeniul de schi, staţiunea oferă turişilor un complex întreg de magazine, baruri,
restaurante cât şi facilităţi pentru diverse activităţi sportive.Chamonix nu este o locaţie
convenţională nici modestă, ci una specială, recomandată pentru schiorii de nivel avansat şi mediu.
Cele mai cunoscute zone şi partii de schi din Chamonix sunt urmatoarele: Le Brevent, La
Flagere/Les Praz, Les Planards, şi Domaine de Balme/Le Tours. În sezonul de vara, Chamonix
este un paradis al iubitorilor de drumeţii montane şi natură cu rute şi itinerarii. Chamonix a găzduit
în anul 1924, prima editţe a Jocurilor Olimpice de Iarnă.
Staţiunea montană Courchevel este numele unei zone de schi situată în Savoie regiune
din Alpii Francezi, şi o parte din Les Trois Vallees, cele mai mari zone legate de schi din lume.
Courchevel are un aeroport (Courchevel Aeroport), precum şi un drum de legătură cu restul lumii.
Originala staţiune a fost planificată în timpul celui de al doilea razboi mondial, cu un studiu
efectuat în 1942 de către regimul Vichy şi într-un doctorat de urbanist Laurent Chappis.
Chappis a fost o alegere naturală pentru o directă dezvoltare a staţiunii imediat înainte de
anii de război. Courchevel asemenea, se referă la orase din Courchevel 1300 (Le PRAZ - originalul
sat), Courchevel 1550, Courchevel 1650 (Moriond), si Courchevel 1850, care sunt numite de
altitudini în metri. Cel mai înalt punct din Courchevel 1850 este, de fapt, doar 1747 de metri,
numele a fost ales din motive de marketing pentru a concura cu rivalii arc VAL D'ISERE. Valea
include, de asemenea, orasul La Tania, construit pentru cazarea concurenţilor pentru Olimpiada de
iarnă 1992 în Albertville.

Aeroportul Courchevel are o abordare periculoasă prin văi adânci, care pot fi efectuate
numai de către piloţii specialişti. Courchevel are una dintre cele mai mari baze de instructori de
schi şi a altor sporturi de sezon datorită dimensiunii din cele trei zone ale văii.
De la mijlocul anului 2000, a devenit Courchevel Staţiune de schi de alegere a bogătaşilor
din Rusia, şi numele său a devenit sinonim cu "loc de joacă de iarnaă bogat si celebru" în Rusia.
Încă din anul 1860, când Napoleon al III-lea a decis să renoveze vechile băi romane situate la
poalele Alpilor pentru a le reda folosinţei publice, Termele Naţionale din Aix-les-Bains au devenit
un simbol binecunoscut al sistemului de asigurări de sănătate francez. Este cea mai complexă
staţiune din Trois Vallees, cu o atmosferă mai mult exclusivistă, hoteluri de lux şi pârtii foarte bine
echipate.
Staţiunea Val Thorens este situată în cea de-a treia vale a regiunii de schi Trois Vallee,
la 2300 m altitudine, fiind cea mai înalta staţiune de ski europeană.
 Pentru entuziaştii în căutare de cea mai bună zăpadă, Val Thorens este cea mai bună
destinaţie.
Val d’Isere este situată în Alpii Savoie, staţiunea se remarcă cu o zapadă excelentă pe un
domeniu larg de schi cât şi un amestec de vile şi cabane noi şi mai vechi, baruri şi restaurante.
Pârtiile te duc să descoperi splendoarea munţilor şi fac din această staţiune una din cele mai plăcute
destinaţii pentru schiori.
Atmosfera de aici nu este potrivită numai pentru iubitorii de schi dar şi pentru diverse
facilităţi pe care le oferă turiştilor : locuri plăcute cu diverse ambianţe, cine romantice, focuri lângă
cabane.
Coasta de Argint (Còte d'Argent) se află pe litoralul atlantic din sud – vestul ţării cu
staţiuni ca Biarritz una dintre cele mai renumite din lume, Arcachon având unul dintre cele mai
mari porturi de iahturi din lume şi cea mai mare dună de nisip din Europa - Pyla sur Mer; Bayonne,
etc.
 Coasta de Azur reprezintă unul dintre cele mai atrăgătoare litoraluri cu staţiuni balneo -
maritime renumite pentru unele festivaluri, carnavaluri, muzee din Franţa şi din Europa, având un
relief muntos care cade în apă, lin între Hyeres şi Cannes şi mai abrupt în continuare, spre est.
Coasta de Azur (Côte d’Azur) se află cuprinsă din punct de vedere administrativ în regiunea
Provence-Alpes-Côte d'Azur şi este împărţită la rândul ei în şase departamente. Marele atu al
acestei regiuni a fost dintotdeauna cadrul natural de o frumuseţe spectaculoasă. Munţii Alpi se
prăbuşesc practic în mare, creând astfel o mulţime de golfuleţe sau faleze de o frumuseţe aproape
paradisiacă. Regiunea a cunoscut o dezvoltare turisticaâă extrem de timpurie.
 Familiile nobile sau cele ale burgheziei italiene, franceze, germane sau ruse veneau aici în
perioada antebelică. După cel de-al Doilea Razboi Mondial, investiţiile majore în turism, precum
şi o strategie axată pe diversitate au dus la lărgirea segmentului turistic. Staţiunile de atractivitate
turistică sunt Cannes, St. Tropez şi St. Raphael, Antibes, Nice, Monte Carlo, Monaco etc.
Monaco, aflat în partea estică a Coastei de Azur, riviera franceză este de fapt un mic Las
Vegas european. Chiar puţin mai mult, am îndrazni să spunem dacă ţinem cont de prezenţa unui
număr mare de muzee, castele, vestigii istorice şi straduţe vechi pe care se afla case-monument,
veritabile opere de artă ale secolelor trecute.
Toate aceste lucruri se armonizează perfect cu yachturile mereu ancorate în porturi -
staţiunile de pe Coasta de Azur sunt majoritatea porturi şi puncte de oprire în itinerariul vaselor de
croazieră -, cu bărcuţele de pescari care întregesc farmecul locului şi cu sutele de magazine de lux,
restaurante, hoteluri, reşedinte de vară ale vedetelor sau ale unor personalităţi importante ale lumii
politice sau economice pe plan mondial.
Arhitectura unică, precum şi peisajele absolut spectaculoase, plajele largi şi facilităţile
turistice fac din aceasta zona o regiune turistică istorică ce şi-a atins gradul de perfecţiune.
 Zecile de localităţi care au cunoscut de-a lungul anilor o dezvoltare turistică fără precedent
sunt extrem de frumose datorită golfurilor create în urma întâlnirii Alpilor cu Marea Tireniana –
parte a Marii Mediterane.
Villefrance este zona în care se află oraşele Monte Carlo, Cannes şi Nisa. Villefrance oferă
oaspeţilor săi, plaje însorite, oraşe-staţiuni sofisticate, sate cu acoperişuri din ţiglă roşie şi vederi
spectaculoase.

Numele orasului Monte Carlo se datorează principelui regatului de Monaco, Carlo al III-
lea, care a pus bazele acestui stat datorită monarhiei italiene. După despărţirea principatului de
Italia, în 1861, limba oficială a acestui stat a rămas în continuare italiana. Abia acum o sută de ani
a început să se vorbească exclusiv franceza. Oraşul este celebru din cauza Casino-ului şi celui mai
cautat raliu de formula 1, Grand Prix, şi datorită numeroaselor posibilităti de distracţie, extrem de
atractive.
Nice este un oraş în sud-estul Franţei, pe coasta Mării Mediterane, la poalele Alpilor
Maritimi. Oraşul este al 5-lea ca marime din Franţa, străbătut de Paillon, azi o simplă şuviţă de
apă, presărată cu grădini suspendate şi cărări, dominată de clădirea centrului de congrese
Acrolopis şi Musée d’Art Contemporain cu colecţia sa de lucrări moderne aparţinând în special
şcolii din Nisa a lui Yves Klein, Martial Raysse, Caesar şi Arman. La est se întinde vechiul oraş
al Nisei, un fermecător şi aglomerat labirint de străzi întortocheate şi case în culori pastel. Cours
Saleya trece între oraşul vechi şi mare.
 Prefectură a Alpilor Maritimi NISA este o staţiune de la mijlocul secolului al XVIII-lea.
Stilul arhitectural, îmbinare de elemente medievale cu elemente aparţinând secolului al XX-lea,
este genovez, iar britanicii au creat Promenade des Anglais având aspectul unei autostrăzi, lungă
de 3 km şi ducând la Quai des Etats-Unis.
Nice este un important centru turistic şi statiune balneară, fiind supranumită "capitala
Coastei de Azur" (Côte d'Azur). Printre principalele obiective turistice se numără Muzeul Matisse,
Muzeul de Arte, palatul-muzeu Massena, oraşul vechi cu palatul-muzeu Lascaris şi catedrala Saint
Reparat, grădina şi ruinele castelului, ruinele oraşului roman Cimenelum, mănăstirea franciscană
din Cimiez cu un superb rozariu, grădina botanică Phoenix cu cea mai mare seră din Europa, teatrul
de opera, catedrala ortodoxă rusă.
Este una dintre atracţiile principale ale zonei. Capitala departamentului Alpes Maritimes
concurează ca notorietate cu Monte Carlo – bijuteria principatului Monaco - şi reprezintă cel mai
mare oraş al regiunii. Nice este destinaţia perfectă pentru cei cu un buget mediu – oraşul este
îndeajuns de mare, iar hotelurile de două stele sau hostelurile pot fi găsite cu uşurinţă. De fapt,
Nice este a doua bază hoteliera ca mărime din Franţa, după Paris. Aici se află singurul aeroport de
pe Riviera Franceză şi tot aici se află şi cel mai mare nod rutier al regiunii.
Nice este un oraş 100% turistic şi, de aceea, o enumerare a lucrurilor pe care le puteţi face
aici este destul de dificilă. Practic, de la plajă, la sporturi de apă sau de teren, de la cumpărături
până la vizitarea de muzee, case memoriale, expoziţii, monumente, castele şi teatre, totul este
posibil. Nice este este o staţiune extrem de populară şi mereu aglomerată. Ca obiective turistice
sunt portul, centrul vechi al oraşului, ruinele oraşului roman Cemenelum, Muzeul Matisse, Palatul
Lascaris, precum şi Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană.
 La circa 50 km vest de Nisa, pe ţărmul Mării Mediterane, se află una dintre cele mai
renumite staţiuni de pe Coasta de Azur, Cannes, locul unde se organizează anual celebrul Festival
Internaţional de Film. Oraşul traieşte în fervoarea evenimentelor de artă întreg anul, multumită
numeroaselor organizaţii care contribuie la menţinerea unui spirit cultural cât mai dinamic
Cannes , este un oraş în sud-vestul Franţei, în departamentul Alpes-Maritimes în regiunea
Provence-Alpi-Coasta de Azur, pe malul Mării Mediterane. Este una din cele mai renumite staţiuni
de pe Coasta de Azur. Printre obiectivele turistice majore ale oraşului se numără cheiul la Croisette,
muzeul Castre ,bastionul Sainte Marguerite ,mănăstirea Saint Honorat .

Se află la 35 de kilometri de Nice, la 55 de kilometri de Monaco şi la 60 de kilometri de

graniţa cu Italia. Chiar dacă, până acum 150 de ani, acest orăşel de la malul Mediteranei nu era
altceva decât un mic sat de pescari, astăzi, el este cel mai elegant, sofisticat şi popular oras al
Rivierei Franceze. Localitatea îşi triplează numărul de vizitatori în timpul Festivalului de Film, iar
lunile de vară sunt aglomerate la modul absolut. Cannes este în primul rând o staţiune de lux. Are
bulevarde largi, o faleză impresionantă, extrem de multe magazine, restaurante şi hoteluri de lux.
Partea cultural-istorică nu este însa nici în acest oraş ignoratş. Şi aici puteţi vizita Muzeul Mării,
un muzeu de Artă Contemporană, iar vechiul port şi centrul vechi al oraşului sunt obiective
obligatorii.
Golful Saint Tropez este un loc renumit încă din cele mai vechi timpuri: legenda spune că
numele său vine de la Sfântul Torpes, un martir creştin care a refuzat să renunţe la religia sa. Corpul
său a fost ars şi aruncat pe un vas care a plutit pe apele golfului actual, iar în final a ajuns la ţărm.
Versiunea modernă a oraşului medieval care a fost construit aici este actualmente foarte populară
pentru linia sa de iahturi de lux, cafenele cu terase si circuite pentru maşinile sport. Viaţa de noapte
este încântătoare aici şi deseori se pot vedea elicoptere care aduc oaspeţi de seama la petreceri
private care au loc în multe vile de lux din mica localitate franceză.
 Turiştii consideră ca cele mai bune plaje din Saint Tropez se afla în Baie de Pampelonne,
la sud de golf şi la est de Ramatuelle. Pampelonne oferă o colecţie de plaje desfăşurate pe 5
kilometri de ţărm. Fiecare plajă are 30 de metri în lărgime, majoritatea dintre plaje, foarte şic, sunt
locuri destinate festivităţilor de modă. Altele sunt liniştite şi relaxante iar unele au restaurante şi
cafenele foarte aproape de ţărmul mării.
Staţiunea a atras numeroşi artişti, popularizată mai ales datorită sex simbolului Brigitte
Bardot în "Şi Dumnezeu a creat Femeia”
Auvergne – Bourgogne. Frumuseţea cadrului natural permit practicarea unui turism rural,
de circulaţie, cu valenţe culturale, speoturism şi pentru alpinism.
 Cele mai recunoscute centre turistice sunt: Vichy (renumita staţiune balneară cu ape
minerale şi termominerale) şi Clermont – Ferrand, Limoges.
Insula Corsica este muntoasă, cu un relief pitoresc, cu ţărmuri înalte şi plaje frumoase,
forme carstice interesante, păduri de castani şi tufişuri de maquis, turme de mufloni ce trăiesc liberi
în singurul loc din Europa.
 Fâşia de plajă este amenajată în hinterlandul oraşelor Ajaccio, Bonifacio, Bastia şi Calvi,
care sunt şi principalele centre turistice, ce dispun şi de monumente istorice şi de artă, vile şi
hoteluri.

RESURSE TURISTICE CULTURAL-ISTORICE:

Castelele de pe Valea Loarei:
Este foarte greu să afli numărul exact al castelelor din Franţa. În Valea Loarei, există în jur
de 50, 60 de astfel de reşedinţe medievale, dar conceptul de “castel” este atât de interpretabil, încât
numărul lor se poate dubla sau chiar tripla în funcţie de criteriile aplicate în selecţie. Un lucru este
evident: Franţa, această ţară a castelelor, fie ele regale, princiare, nobiliare sau militare, are cea
mai mare concentraţie de astfel de clădiri din întreaga lume. Simboluri ale regalităţii, valori ale
renascentismului, bijuterii ale artei arhitecturale sau decorative, multe dintre aceste reşedinţe au
devenit astăzi hoteluri sau case de oaspeţi.
Castelele de pe Valea Loarei sunt castele situate în regiunile Centre (Touraine, Blaisois,
Orléanais, Berry) şi Pays de la Loire (Anjou). Printre cele mai remarcabile şi renumite sunt
următoarele:
Castelul Chambord (sec. XVI) este considerat cel mai mare şi cel mai maiestuos de pe
Valea Loarei. Edificat în inima unei păduri, Chambord surprinde prin proporţiile sale gigantice
(440 de camere, 440 de şeminee, 13 scări şi 800 de capitoluri). Este supranumit “Castelul
vânătorii” din cauza colecţiilor sale exceptionale de pictură de epocă cu teme vânătoreşti.

La acest minunat castel, construcţia a fost începută de Francois I în 1519 şi a fost continuată
mult mai târziu de către Henri II, Charles IX şi Henri III. 1.800 – 2.000 de oameni au lucrat la
construcţie în timpul lui Francois I.
 Deşi de-a lungul timpului acest castel a avut mulţi proprietari, nimeni nu-şi are rezidenţa
permanentă, în perioada actuală, în acest castel.
Francois I a locuit el însuşi în acest castel timp de 6 luni. Castelul a fost folosit mai cu
seama ca „loc de retragere” pentru mai mulţi regi sau ca reşedinţă de vânătoare. Nu este menţionat
oficial un arhitect care l-ar fi construit.
Planul castelului este inspirat dintr-o construcţie feudală cu un donjon central şi 4 turnuri.
Corpul central, donjonul, încântă prin ornamentele rafinate şi gustul simetriei , foarte dezvoltat în
epoca Renaşterii. Acest castel extraordinar a combinat ideile italiene cele mai recente în epoca cu
formele arhitecturale franţuzeşti cele mai tradiţionale. La fiecare din cele trei etaje ale donjonului
cele patru unghiuri erau ocupate de apartamente de formă patrată. Fiecare astfel de apartament era
completat cu un altul plasat în unghiul vecin. Se elibera astfel un spaţiu în formă de cruce.
Leonardo da Vinci s-a aflat la originea planului în cruce greacă a donjonului şi a scării sale
centrale, originală prin faptul că două persoane puteau să urce sau să coboare fără să se vadă.
Legenda spune că Leonardo da Vinci, când a locuit la Clos Luce în Amboise, a făcut câteva planuri
şi modele care au fost folosite apoi la construirea castelului. Castelul are de asemenea legături
apropiate cu câteva dintre proiectele lui Domenico da Cortona, un arhitect italian.
În timpul domniei lui Louis XIV, faimoasele piese ale lui Moliere Monsieur de
Pourceaugnac şi Burghezul Gentilom au fost puse în scenă aici.
Castelul Azay-le-Rideau: acest castel farmecă ochii celor ce-l privesc prin echilibru
arhitectural, prin graţia şi rafinamentul ornamentelor sale exteriore, prin maiestritele decoraţiuni
interioare. Clădit în forma literei „L”, Azay este înconjurat de un şanţ alimentat cu apă din râul
Indre. Doar clipocitul discret al curgerii apei ne semnalează prezenţa râului, acesta fiind mascat de
vegetaţia aproape luxuriantă a parcului-gradină.
 Pe lângă frumuseţea sa divină, castelul este atractiv şi datorită posibilităţii de a-l vizita
noaptea. Aici se organizează un spectacol de sunet şi lumină („Son et Lumiere”): imagini feerice
cu lebede în zbor, urmate de chipuri şi portrete proiectate pe un ecran, care este chiar faţada lungă
a palatului, sunt însoţite de sunete diafane.
Castelul Amboise a fost construit de Carol al VIII lea, între secolele 15 şi 16, pe locul unei
fortăreţe mai vechi care se află într-o zonă abruptă, anevoios de urcat, propice apărării.
Prima dovadă a renaşterii franceze, castelul Amboise, uneşte puterea citadelelor cu graţia
noii arhitecturi. Cu excepţia faţadei renascentiste, construită de către François I, castelul reflectă
tradiţia gotică, fanteziile stilului italienesc, remarcându-se numai sporadic, prin motivele
ornamentale.

La mijlocul secolului XV, în momentul în care oraşul se afla sub dominaţia englezilor,
regele Carol al VII lea i-a alungat pe invadatori, castelul fiind, în mare parte distrus. Ludovic al XI
lea, succesorul său, a început lucrările de reconstrucţie ale castelului. Carol al VIII lea a fost însa,
cel care a decis să reconstruiască în întregime fortăreaţa.
În zilele noastre castelul are aceeaşi măreţie ca în perioada sa de glorie din secolele XV –
XVI cu toate că el nu mai reprezintă decât o cincime din ceea ce era o dată. Acum, fosta fortăreaţă
Amboise este proprietate de stat, căruia i-a fost oferit de contele de Paris, fiind gazda unor
spectacole în stil renascentist, organizate periodic de oficialităţile locale.
Astăzi castelul găzduieşte încă o excepţională colecţie de mobilă care este excepţional
conservată. Castelul Amboise reprezintă un punct de atracţie pentru turiştii care, anual, invadează
Valea Loarei dornici să vină în contact cu monumentele care au făcut gloria evului mediu
franţuzesc şi nu numai.
 Castelul Blois oferă un rezumat al stilurilor arhitecturale practicate în epoca feudală, până
la Louis al – XIII – lea. Charles d'Orleans a construit imediat după eliberarea sa din captivitatea
din Anglia lucrări de recondiţionare a donjonului şi a construit severa galerie ce-i poartă numele.
La nivelul parterului, construit din piatră găseşti arcade teşite, aşezate pe stâlpi ortogonali, iar la
etaj faţada de cărămizi e aerisită de ferestre cu cercevele încadrate de piatră. Pe acoperiş se observă
mici lucarne cu pinioane. Totul de o simplitate plină de savoare şi de fineţe.

Louis al – XII – lea a adăugat o nouă aripă celei construite de Charles d'Orleans, mai bogată
în ornamentaţii, dar perfect armonizată. Şi acest castel se compune dintr-un amestec de cărămizi
şi pietre, dar stilul nou şi influenţa italiană sunt aici mai accentuate.
Aripa construită de François I se prezintă ca un aliniament vertical de ferestre bordate de
piastri, care taie un dublu rând orizontal de muluri. Această dispoziţie în şah este îndulcită de
motive ornamentale remarcabile .
Castelul Chenonceau – Castelul Doamnelor primii stăpâni ai castelului Chenonceau au
fost familia de Marques, care a ridicat între secolele XII-XV o moară fortificată şi un castel
medieval pe râul Cher. Din acest edificiu iniţial nu ne mai rămâne azi decât marele donjon ce
străjuie intrarea principală. Două decenii s-au luptat pentru a-şi păstra averea pe care pusese ochii
Thomas Bohier care, prin funcţia sa de perceptor al impozitelor sub trei monarhi, a dispus de
resursele necesare pentru a cumpăra, parcelă cu parcelă, domeniul. În 1512, Bohier a reuşit să preia
întreaga proprietate, a demolat vechile clădiri, cu excepţia unui donjon, şi a construit între 1513-
1521 un nou castel.
 Funcţia sa însa i-a răpit tot timpul, a fost plecat şi în campania italiană aşa că , practic,
constructorul noului edificiu a fost soţia sa Catherine Briçonnet, a cărei influenţă şi-a pus amprenta
asupra alegerii locului, distribuţiei spaţiilor şi primelor decoraţii interioare. Bohier a murit în 1524,
soţia sa, doi ani mai târziu. Fiul lor a trebuit să cedeze castelul regelui Francisc I (1494-1547),
marele patron al Renaşterii franceze.
Fiul său, Henric al II-lea al Franţei (1519-1559), soţul controversatei Caterina de Medici
(1519-1589), atunci când s-a urcat pe tron a dăruit Chenonceau favoritei sale, Diane de Poitiers,
văduva lui Louis de Brézé, strălucitor de frumoasă, chiar şi la o vârstă înaintata (era cu 20 de ani
mai în vârstă decât regele). Ea este cea care va ordona construirea podului suspendat peste Cher
din banii proveniţi din impozitul pe clopote, şi a magnificelor grădini ce-i poartă numele apelând
la serviciile arhitectului Philibert Delorme.
În 1559 când Henric al II-lea al Franţei a fost grav rănit la un turnir, Caterina a preluat
controlul, interzicând accesul Dianei de Poitiers în preajma bolnavului, în pofida repetatelor
chemări ale acestuia. După moartea lui, Caterina a exilat fosta amantă a regelui, şi pentru prima
oară a fost capabilă să exercite puterea conferită de statutul de regină. Aceasta s-a razbunat pe
Diane de Poitiers, luându-i castelul în schimbul celui de la Chaumont. Aceasta s-a retras la Anet,
unde a murit în 1566.
Înaintea morţii sale, în 1589, Caterina de Medici dăruieste castelul Chenonceau nurorii sale
Louise de Lorraine-Vandémont, soţia regelui Henri al III-lea care după asasinarea acestuia, s-a
izolat aici, impunând o atmosferă sumbră, dominată de culorile alb-negru ale doliului. Istoria i-a
păstrat numele de Regina Albă , pentru că a respectat până la moartea sa în 1601, doliul alb, regal.
Castelul trece apoi în proprietatea nepoatei Louisei, Francoise de Lorraine-Mercoeur,
căsătorită cu César de Bourbon, fiica lui Henri al IV-lea şi a Gabriellei d’Estrées. Apoi fiul lui
César, Louis de Vendome intră în posesia castelului şi în sfârşit Louis-Joseph de Vendome
câştigătorul lui Villaviciosa, bătălie care asigura lui Philippe al IV-lea, tronul Spaniei.
Un timp castelul a fost abandonat în secolul 18, după care a intrat în proprietatea
perceptorului regal Claude Dupin pe 9 iunie 1733. Soţia sa, Madame Dupin, bunica lui George
Sand, mare iubitoare de literatură, a întreţinut la Chenonceau un salon frecventat de artişti şi
literaţi: Georges de Buffon (1707-1788), Jean-Jaques Rousseau (1712-1778), Voltaire (1694-
1778) care este, începând din 1747, preceptorul fiului lui Madame Dupin. Revoluţionarii îl cruţă
de la distrugere, graţie popularităţii de care se bucura proprietara sa, care câştigase de-a lungul
vieţii sale afecţiunea tuturor.
Începand cu 1864 atunci când castelul a intrat în proprietatea lui Eugène Pelouze, încep
restaurările castelului. În 1913 este răscumparat de Henri Menier, castelul rămânând de atunci în
proprietatea descendenţilor săi. Astăzi, castelul este înca proprietate privată şi poate fi vizitat doar
parţial.
Grădinile castelului Chenonceau sunt o mărturie remarcabilă a talentului şi rafinamentului
celor două doamne care l-au decorat: Diane de Poitiers şi Caterine de Medici. Chiar de la realizarea
lor, grădinile au reprezentat o parte esenţială a castelului. Când Diane de Poitiers a primit în
proprietate domeniul Chenonceau, în 1547, în jurul castelului nu exista decât o simplă grădină de
legume. Cum locul nu era deloc potrivit pentru necesităţile curţii, timp de 5 ani au fost făcute
modificări, rezultatul fiind grădina care a primit numele creatoarei ei.
În grădini sunt plantate mii de tufe ornamentale şi sute de trandafiri căţărători sau obişnuiţi.
Pe domeniu sunt cultivate în jur de 40.000 de flori, plantate de două ori pe an, primăvara şi vara.
Mai mult, cele peste 70 de hectare de pădure crează făra dubiu decorul perfect pentru plimbări
relaxante.
Castelul Chaumont, la prima vedere, ne face să credem că avem de-a face cu o fortăreaţă
datorită aspectului militar dat de metereze, de drumul de strajă şi podul mobil. Este plăcut şi cochet,
datorită faţadei albe, întreruptă de blazoane şi frize. Intrarea în castel se face printr-un parc plantat
cu cedrii şi având peluze cu flori.
 Trecând de podul mobil ne întampină două turnuri rotunde, bătute cu blazoane, ce păzesc
intrarea. O friză înconjoară pereţii şi tunurile la nivelul parterului; dublul "C" de la Charles de
Chaumont se învecinează cu interpretarea etimologică a cuvântului "chaumont", reprezentată sub
forma unor coline în flăcări. Mai sus se observă emblemele Dianei de Poitier ( amanta regelui
Henry al – II – lea). De-o parte şi de alta a castelului, aripile sunt flancate de două turnuri cu
acoperiş conic.
Turnul Amboise constituie partea cea mai înaltă, severă şi veche a castelului. Imediat după
ce depăşeşti cetăţuia, descoperi curtea, delimitată de 3 construcţii perpendiculare, întinse către
vale. Aripa orientală se termină printr-o capelă a cărei obsida, cu trei ziduri, se sprijină pe contra-
forturi cu pinacle. Aripa de vest se distinge printr-un sombru tur de scară, gotic pur, şi prin
prelungirea sa la nord într-un corp de apartamente cu aspect renascentist.
Castelul Chinon face parte din castelele de pe Valea Loarei care i-au găzduit pe regii
Franţei şi se găseşte în oraşul Chinon. Castelul, care domină râul Vienne, este situat pe ruinele
unor fortificaţii romane, dar aspectul actual este de un castel în ruină, dar şi ruinele au frumuseţea
lor specială, mai ales pentru iubitorii trecutului. Este un loc în care istoria se găseşte la ea acasă.
Formidabila fortăreaţă medievală (aproximativ 40 m lungime şi 100 m lăţime) este opera succesivă
a contilor de Blois, contilor de Anjou şi apoi a Plantageneţilor. În acest castel, regele Carol al VII-
lea a întalnit-o prima dată pe Ioana d'Arc.
 Fortul Coudray (franceza Fort du Coudray) ocupă partea de vest a castelului. Reprezintă
partea cea mai veche a castelului Chinon, existând înca din secolul al X-lea.
Are în componenţă donjonul care ocupă partea estică a construcţiei. A fost construit în
secolul al XIII-lea, sub Philippe Auguste. Are o înălţime de 25 m şi un diametru de 12 m. Numără
trei etaje dintre care, cele două inferioare sunt boltite. Ioana d'Arc a locuit la primul etaj în timpul
sejurului său la Chinon. În acest turn Filip al IV-lea a închis cavalerii Templieri în 1308, înaintea
judecăţii care trebuia să-i condamne la moarte.
Castelul din Mijloc (franceza Chateau du Milieu) era legat de celelalte corpuri prin poduri
mobile. Adăpostea locuinţele regale, construite între secolele XII şi XV, dar din care nu ne-a mai
rămas decât aripa sudică. În nord se găsea capela Sainte Melaine, construită în secolul al X-lea, de
către călugarii Abatiei Bourgueil.
Fortul Saint-Georges a fost construit pentru a proteja latura estică a donjonului. Este
separat de restul castelului printr-un şanţ. Este prima dintre cele trei părţi pe care vizitatorul o poate
vedea la intrarea în citadelă.
Castelul Serrant Castelul Serrant este situat pe Valea Loarei, la 15 km vest de oraşul
Angers, în comuna Saint-Georges-sur-Loire, din departamentul Maine-et-Loire. Este construit pe
fundaţiile unei fortăreţe medievale, fortificată din toate părţile de poduri mobile, doage şi turnuri
masive, proiectând silueta sa severă asupra câmpurilor din jur.
 După secolul al XIV-lea, aceeaşi familie locuieşte şi administrează castelul: generaţiile
celor din familia de Brie se succeda, până într-o zi cand unul din ei este cuprins de un nou curent
venit tocmai din Italia. Charles de Brie este sedus în totalitate de Renaştere şi de noile sale idei
artistice, luând decizia să reconstruiască fortăreaţa medievală în totalitate. Din nefericire, din cauza
serioaselor probleme financiare a trebuit să întrerupă lucrările. Doar turnul din nord, o jumătate
din corpurile centrale cu locuinţe şi începutul aripii alăturate sunt ridicate de la bază.
Un secol mai târziu, în anul 1636 Guillaume de Bautru, consilier de stat ce a marcat curţile
regilor Ludovic XIII şi Ludovic XIV prin comportamentul său libertin, îl achiziţionează şi continuă
lucrările după planul original: corpurile centrale sunt terminate, turnul din sud şi cele două aripi
sunt create. Ultima construcţie care a făcut-o Bautru a fost capela, cu ajutorul lui Jules Hardouin
Mansart, în memoria comandantului armatei franceze, marchizul Vaubrun, soţul lui Marguerite de
Bautru.
În 1749, ultima descendentă a lui Guillaume de Bautru este văduvă şi fără copii. Ea va
vinde castelul lui François Jacques Walsh, fiul capitanului corsar Philip Walsh, care îl
reamenajează: creează un parc în stil englez, construieşte cele două pavilioane şi monumentala
poartă pe care se regăseşte blazonul acestora (o lebadă străpunsă de o săgeată).
În 1830 Valentine Walsh de Serrant se căsătoreşte cu Charles Bretagne Marie Joseph,
ducele de Trémoïlle, familie în sânul căreia se găseşte şi astăzi castelul Serrant. Acesta se preocupă
de restaurarea castelului, încredinţându-i proiectul lui Lucien Magne: din această epocă datează
anumite completări ca: balustrada ornată cu "pots à feu", capitelurile ce împodobesc ferestrele de
la etajul al doilea şi blazonul familiei La Trémoïlle ce se găseşte deasupra intrării principale.
Astăzi castelul este o reşedinţă privată ce aparţine prinţului şi prinţesei de Merode,
descendenţi ai familiei Trémoïlle. Cu acest titlu, ei sunt garanţi ai bunei-stări a castelului.
 Castelul Serrant, prezintă o colecţie extraordinară de mobilă, obiecte de artă, tablouri,
tapiserii şi sculpturi. Biblioteca adăposteşte circa 12.000 de volume cu o valoare inestimabila.

Auvergne este remarcabilă prin stilul propriu al bisericilor romane (secolele XI şi XII).
Ele cuprind câteva elemente din cea mai originală, simplă şi emoţionantă arhitectură din Franţa.
Proporţionate frumos, necompromiţătoare în severitatea lor, ele sunt construite din materiale locale
rezistente – piatră de nisip sau lavă vulcanică – şi sunt caracterizate de o absidă proeminentă, un
ambulatoriu îngust în jurul corului şi de un naos flancat de piloni puternici, cu galerii deasupra
părţilor stranii. Capitelurile sunt adesea complicat sculptate cu teme biblice. Cele mai interesante
exemple pot fi văzute în următoarele locuri : Brioude, Clemont-Ferrand (Notre Dame du-Port),
Issoire, Orcival, Le Puy, Saint Nectaire şi Saint Saturnin.

În Auvergne, puternicul simţ al religiei s-a manifestat într-un mod specific regiunii :
procesiuni în care sfântul protector al parohiei este venerat prin intermediul unei relicve sau al unei
statui, care sunt purtate prin sat şi prin împrejurimi. De pildă, în ziua Înălţării, Fecioara de Orcival
este scoasă din biserică noaptea. De asemenea, specifice regiunii Auvergne sunt Fecioarele Negre,
statui din lemn negru care au apărut sub influenţa bizantină a cruciaţilor. O altă Fecioară Neagră
de renume se regăseşte la Rocamadour.
Stilul gotic îşi are originea în Ile-de-France, aproape de centrele puterii regale. Cel mai
frumos testament al glorioasei perioade gotice se găseşte în catedralele de la Paris şi Chartres,
Amiens şi Reims, Beauvais şi Bourges, Lyon, Le Mans şi Srasbourg.
Tranziţia dintre stilul roman şi cel gotic este evidentă în mănăstirea burgundă de la
Pontigny, o congregaţie bine conservată construită între 1150 şi 1212.
Stilul gotic are ca punct de pornire restricţia tradiţiilor romane şi necesitatea firească de
construire a unor biserici mai spaţioase, mai înalte, mai luminoase. Stilul se caracterizează prin
bolte ogivale, arcuri ascuţite şi contraforturi suspendate. Prin stabilirea spaţiului destinat mulţimii
şi celui de orchestrare, clădirile puteau fi mai îndrăzneţe. Noile tehnici au acordat mai mult spaţiu
liber pentru ferestre mai mari, cele mai sublime fiind vitraliile catedralei din Chartres, cea mai
completă colecţie de vitralii medievale din Europa.
Stilul gotic timpuriu din perioada 1180-1250 este simbolizat de Chartres, care a adoptat
contraforturi suspendate, arcuri ascuţite şi spaţii noi pentru ferestre. Chartres este numit „spiritul
evident al Evului Mediu”, ca fiind cea mai coerentă dintre catedralele gotice.
Catedrala de la Reims se mândreşte cu un naos mai înalt decât cel de la Chartres, si cu o
galerie claire voie (ajur) încununată de statuile animalelor mitice. Ferestrele din clopotniţă cu
barele zvelte de piatră au reprezentat pionieratul motivelor decorative gotice.

Lourdes este o mică comună aflată în Pirinei, în sud-vestul Franţei. Iniţial, doar o aşezare
de trecere, oraşul a devenit în prezent, neîncăpător pentru milioanele de turişti care se îndreaptă
către această direcţie anual. Destinul acestei mici localitaţii s-a schimbat radical în anul 1858, când
însăşi Fecioara Maria l-a onorat cu a sa apariţie miraculoasa. Pana în acel moment, singurul punct
de atracţie erau doar ruinele unui castel fortificat aflat în centrul oraşului. După ce Bernadette
Soubirous a susţinut că Fecioara Maria i s-a arătat în diverse ocazii şi după ce au avut loc câteva
vindecări miraculoase, oraşul a devenit una dintre destinaţiile preferate ale creştiniilor. Pană în
1858, Lourdes era doar un oraş liniştit şi modest, cu o populaţie de doar 4.000 de locuitori. Castelul
era ocupat de o garnizoana de infanterie. Oraşul însemna, în traseul turistic, doar un loc de trecere
către apele termale de la Bareges, Cauterets, Luz-Saint-Sauveur sau Bagneres-de-Bigorre. În data
de 11 februarie 1858, o fetiţa din partea locului, Bernadette Soubirous, în vârstă de 14 ani, a
susţinut ca o doamnă frumoasă i-a ieşit în cale în Grota Massabielle. Această doamnă s-a prezentat
ca fiind Concepţia Imaculată, iar credincioşii au numit-o Binecuvântata Fecioara Maria. Apariţiile
s-au repetat de încă 17 ori şi, după numai un an, mii de pelerini veneau să se reculeaga în mijlocul
noului loc sfânt.

În luna februarie a anului 2008 a avut loc comemorarea a 150 de ani de la prima apariţie a
Fecioarei. La festivităţi au luat parte peste 45.000 de pelerini. Deşi oraşul are numai 15.000 de
locuitori, beneficiază de o capacitate de cazare imensă, a doua în Franţa, după Paris.
Sezonul pelerinajului începe din martie şi durează până în octombrie, iar locul în care s-a petrecut
prima apariţie miraculoasă a Fecioarei a devenit o destinaţie preferată atât a europenilor, cât şi a
creştinilor din alte colţuri ale lumii. Apei care izvorăşte din grotă i s-au atribuit puteri tămăduitoare,
însă se găsesc destui sceptici care să se îndoiasca de adevărul acestor zvonuri neconfirmate
ştiinţific.
Se estimează că un număr de aproximativ 200 de milioane de oameni au vizitat locul din
1860 până în prezent, iar Biserica Romano-Catolică a recunscut oficial 67 de vindecări
miraculoase. Detaliile sunt verificate foarte atent, pentru a se asigura că vindecarea nu are de-a
face cu alte tratamente paralele, şi se bazează doar pe proprietăţile tămăduitoare ale apei. În ciuda
valurilor de credincioşi care iau cu asalt orăşelul în fiecare sezon, există dezbateri asupra naturii
primelor apariţii. Au existat mai multe tentative, atât din partea poliţiei, cât şi din partea bisericii,
de a cerceta posibile încercări de frauda, însa cel putin unii dintre investigatori şi-au schimbat
părerea pe parcurs.
Mulţi dintre cei care ajung aici se arată dezamăgiţi la sosire din cauza mercantilismului
exagerat care se practică pe străzile oraşului. Băştinaşii şi-au dat seama că obiectele de cult religios
reprezintă o sursă sigură de venit, însă rezultatul final se traduce printr-o dominaţie a kitsch-ului.
Vitrinele magazinelor sunt pline până la refuz de statuete şi alte suveniruri religioase, realizate mai
mult sau mai puţin artistic. Fenomenul a dat naştere unor critici aspre, în vreme ce anumite voci
susţin că Lourdes nu este altceva decât o fabrică de bani pentru oraş şi pentru regiune, prin urmare
există un interes crescut în atragerea şi menţinerea interesului pelerinilor.

Le Mont-Saint-Michel este o stâncă granitică (78 m înălţime) în Golful Saint-Malo (Nord

Vestul Franţei), din Marea Mânecii, unde se manifestă cel mai repre-zentativ fenomen de flux şi
reflux: în timpul fluxului este insulă, comunicaţia cu teritoriul continental fiind întreruptă, iar în
timpul refluxului devine peninsulă, o limbă de nisip ieşind de sub ape. Stânca este ocupată de un
sat (cca. 46 locuitori) şi o mănăstire fortificată. A jucat un rol important în istoria Franţei, fiind
singurul loc care nu a putut fi cucerit de armatele engleze în timpul „Războiului de 100 de ani”.
 În prezent, constituie unul din locurile cele mai vizitate din Franţa, (cu 3.200.000 de
vizitatori anual). O şosea pietruită asigură, în ultima vreme, legătura permanentă cu ţărmul
Bretaniei.
Din anul 1979, Mont Saint-Michel se află pe lista patrimoniului mondial cultural
UNESCO.
Aşezată la limita dintre Bretania şi Normandia, această mică insulă de granit are perimetrul
de 900 de metri.
Secolul al XIX-lea a ezitat, în faţa monumentelor, între două atitudini. În timp ce romanticii
aveau gustul straniului, al monstruosului, dacă Victor Hugo era foarte sensibil la aspectul compozit
al Muntelui, în schimb oamenii aflaţi la Administraţia Monumentelor Istorice au preferat
construcţiile fidele, în întregime, unui stil unic. La 6 august 1897, se instalează, în vârful săgeţii
de 32 de metri a bisericii mănăstirii, la 150 de metri deasupra nivelului mării, statuia de cupru a
Sfântului Arhanghel Mihail. La mai puţin de un secol, la 4 octombrie 1987, după reparaţii şi aurire,
s-a reaşezat statuia Arhanghelului, de data aceasta, cu ajutorul elicopterului. Din 1965,
Benedictinii s-au reinstalat în Munte, fără ca abaţia, ca realitate autonomă, să fie reconstituită. În
prezent pe Munte se află Fraternitatea Monastică de la Ierusalim (Abaţia Mont-Saint-Michel). În
1368, confreria Sfântului Iacob declara că primise 15.570 de pelerini la Mont Saint-Michel. Astăzi,
Muntele primeşte trei milioane două sute de mii de vizitatori în fiecare an.
În 1874, statul francez a lansat realizarea unui dig neinundabil, destinat uşurării accesului
la Munte. Dar aceste lucrări au dăunat sitului din cauza acumulării nisipului. Pericolul ca Muntele
să nu mai rămână o insulă era din ce în ce mai mare. Iată ce scria poetul Victor Hugo, cu puţin
înainte de moarte: „Muntele Saint-Michel este pentru Franţa ceea ce Marea Piramidă este pentru
Egipt. Trebuie să-l protejăm de orice mutilare. Trebuie ca Muntele Saint-Michel să rămână o
insulă. Trebuie protejată cu orice preţ această dublă operă a naturii şi a artei”. În anii 1983-1984,
pentru protejarea insularităţii Muntelui, a fost distrus digul Roche-Torin (preşedintele François
Mitterrand a scos, în mod simbolic, prima piatră din dig), dar încă este greu de calculat efectele
acestei suprimări.
Călătorului care doreşte să viziteze Mont Saint-Michel, acesta îi apare la început ca o mică
piramidă stâncoasă înconjurată de o întindere netedă nesfârşită. Pe măsură ce te apropii, desluşeşti
din ce în ce mai multe detalii. Ajungi pe şoseaua care duce direct spre Munte şi îţi parchezi
automobilul. Anunţurile de pe panourile de la intrare te avertizează că fluxul va începe la ora
cutare, dar te liniştesc comunicându-ţi că automobilele, parcate corespunzător, nu vor fi în pericol
să fie înghiţite de ape.
Mareele, în zona Muntelui Saint-Michel, sunt deosebit de spectaculoase, printre cele mai
puternice din Europa, având amplitudinea de până la 15 metri. La echinocţii, în timpul refluxului,
marea se retrage până la cincisprezece, chiar optsprezece kilometri, iar fluxul este printre cele mai
înalte din lume. La reflux, în ciuda avertismentelor, unii oameni se aventurează pe nisipul rămas
ud, se îndepărtează de ţărm pentru a pescui, în micile bălţi rămase în urma retragerii mării, fructe
de mare sau peşti. Dar timpul trece pe nesimţite, iar unii dintre ei sunt surprinşi, departe de ţărm,
de revenirea fluxului şi de multe ori pier înghiţiţi de ape. Victor Hugo spunea că apele fluxului vin
dinspre larg cu viteza unui cal în galop, lucru puţin cam exagerat, după părerea multora. La ora
anunţată, uriaşe mase de apă se revarsă dinspre larg, cu o viteză nemaiîntâlnită peste marile
întinderi de nisip încă umed, rămase în urma refluxului.

MĂNĂSTIRI, BISERICI:
Catedrala Notre-Dame (română Catedrala Doamna Noastră, cu referire la Sfânta
Fecioară). Prima cărămidă de fun-daţie a fost pusă în anul 1163. În 1182, episcopul Maurice de
Sully a sfinţit altarul, dar construcţia catedralei a durat din 1163 până în 1250. Construcţia clădi-
rii cu cinci nave s-a terminat prin lucrările de pe faţada vestică, iar pe la mijlocul secolului al XIII-
lea, prima capodoperă a stilului gotic timpuriu era gata. Cu toate că desenele iniţiale şi strana
evocau încă stilul romanic, aici s-au aplicat pentru prima oară soluţii arhitecturale specifice stilului
gotic.
 Faţada dantelată şi cele două turnuri patrulatere de câte 69 m fiecare radiază echilibru.
Intrarea în catedrală se face prin trei porţi bogat ornamentate, care evocă simbolurile goticului
târziu. Impresia spaţială în interiorul bisericii este copleşitoare, zidurile ei se înalţă pe trei rânduri
de coloane. De proporţii impozante, 130 m lungime, 45 m lăţime, 35 m înălţime, unde încap până
la 10 000 de persoane. Nava principală este împodobită cu statui şi picturi.
Notre-Dame este considerată cea mai întunecată catedrală dintre marile catedrale gotice, dar, pe
bună dreptate, lumina care se filtrează prin rozetele colorate conferă sentimente mistice în
penumbra severă.
Catedrala Notre Dame din Paris este vizitată de circa 13 milioane de persoane anual, ceea
ce înseamnă o medie zil-nica de 30000 de oa-meni. În zilele cu aflu-enţa ridicată, pricinuită de
sărbători sau evenimente importante, se poate ajunge chiar şi la 50000 de oameni. Vorbind despre
vitralii, trebuie să amintim de cele trei roze ale catedralei, care reprezintă una din marile opere de
artă ale creştinătăţii.Roza de sud, numită şi La Rose du Midi, este un dar din partea regelui Saint
Louis şi este consacrată Noului Testament.
 Catedrala Saint-Pierre. Un fost Benedictinarum, capelă construită în anul 1364 în
interiorul incintei, urban cunoscut sub numele de Comuna Clôture, la cererea Papei URBAIN V.

Sf. Pierre a devenit o catedrala in anul 1536, atunci cand Patriarhia de Maguelone a fost
transferata la Montpellier sub regele François I.

Catedrala Notre Dame din Reims este principala catedrală a oraşului, fiind cunoscută
drept locul de încoronare a vechilor regi francezi. Aceasta a înlocuit o biserică mai veche, care a
pierit în urma unui incendiu din anul 1211, urmată mai apoi de basilica în care Clovis a fost botezat
de către Sfântul Remi, episcopul de Reims în anul 496.
 Catedrala din Reims a fost terminată până la sfârşitul secolului al XIII-lea, excepţie făcând
doar faţada de vest. Această parte a catedralei a fost ridicată şi înfrumuseţată în secolul al XIV-
lea, după schiţe rămase din secolul anterior - nava fiind între timp prelungită pentru a deveni
incăpătoare mulţimilor ce doreau să participe la încoronări.
Turnurile, care au o înălţime de 81 de metri, au fost proiectate iniţial pentru a atinge
înălţimea de 120 de metri. Turnul de sud păstrează două mari clopote. Unul dintre clopote, numit
Charlotte de către cardinalul din Lorraine în anul 1570, cântăreşte mai mult de 10 tone.
În anul 1875, societăţile franceze au alocat 80.000 de lire pentru repararea faţadelor şi a
balustradelor. Faţada mare este cea mai fină porţiune a arhitecturii catedralei, fiind şi una dintre
cele mai mari capodopere ale Evului Mediu. Atacurile germane din timpul primului Război
Mondial au distrus părţi semnificative ale catedralei, multe porţiuni ale acesteia fiind surpate.
Imediat după război, toate cele afectate de atacuri au fost reparate sau înlocuite, ajungându-se din
nou la forma iniţială a clădirii.
Cele trei portaluri sunt încărcate cu o mulţime de statui şi statuete. Portalul central, dedicat
Fecioarei Maria, este surmontat de o imensă fereastra rozariu, la rândul ei încadrată într-un arc
decorat bogat cu statuete.
Faţadele transeptelor sunt de asemenea bogat împodobite cu sculpturi. Transeptul de nord,
cu toate lucrările acestuia ne înfaţişează statuetele principalilor episcopi ai oraşului Reims, o scena
a Judecăţii de Apoi şi o reprezentare a lui Iisus.
 În continuare, transeptul de sud împreună cu toate lucrările acestuia ne înfăţişează un
minunat rozariu alături de seria de profeţi şi apostoli ai Vechiului şi Noului Testament.
În anul 1481, un incendiu a distrus acoperişul şi spirele catedralei: din cele patru turnuri ce
flancau transeptele nu a mai ramas nimic înălţat deasupra acoperişului.
Deasupra corului se înalţă un elegant turn clopotniţă din lemn ce atinge înălţimea de 18
metri ce a fost construit în secolul al XV-lea.
Interiorul catedralei din Reims are o lungime de 138.75 de metri şi o lăţime de 30 de metri
în dreptul navei şi de 38 de metri în centrul acesteia. Catedrala are formă de navă fiind alcătuită
din nava cotinuată cu lateralele specifice, transepte şi bolţi, un cor cu două bolte şi o absidă cu mai
multe capele.
Interiorul, asemeni exteriorului, este şi el încărcat cu o mulţime de statui, asemănătoare
celor de pe faţade. Alături de statui, interiorul mai este luminat şi cu vitraliile pline de lumină şi
culoare aparţinând secolului al XIII-lea. Rozariul de deasupra faţadei centrale şi galeria de
dedesubt sunt de o frumuseţe rară. Catedrala din Reims posedă preţioase tapiserii. Dintre acestea,
cele mai reprezentative sunt cele ale lui Robert de Lenoncourt, arhiepiscop din timpul lui Francois
I, reprezentând viaţa Maicii Domnului.
Transeptul nordic păstrează o minunată orgă incastrată într-un suport gotic. Ceasul din
corul catedralei este ornat cu figurine mecanice ciudate. Mai multe tablouri, ale lui Tintoretto,
Nicolas Poussin şi ale altora, alături de lucrările în lemn şi mobilierul corului merită menţionate.
Catedrala deţine şi Sfântul Ampoule sau recipientul în care era ţinut înainte uleiul cu care se ungeau
regii francezi. Odată cu Revoluţia Franceză şi distrugerile acesteia, nici acest obiect de cult nu a
scăpat nevătămat, astfel, o parte a acestuia este incorporata în cel actual.
Catedrala Notre Dame din Reims, fosta abaţie a lui Saint-Remi, a fost înscrisă în lista
patrimoniului mondial de către UNESCO în anul 1991.

Imaginea destinaţiei analizate în rândul turiştilor internaţionali

Bucătăria franceză a evoluat foarte mult de-a lungul secolelor. Din Evul Mediu, o bucătărie
naţional unică şi creativă a început să apară. Acest impuls iniţiat de către bucatarii şefi este
rezultatul diferitelor mişcări sociale şi politice. De-a lungul anilor, diferite denumiri au fost date
stilurilor de gătit franceze care au fost codificate de către maeştrii bucătari. De-a lungul vieţii lor,
aceşti lideri au fost stimaţi pentru contribuţia lor la cultură. Bucătăria franceză s-a dezvoltat în
principal, în oraşul Paris, împreuna cu bucătarii regelui, dar în cele din urmă s-a răspândit în
întreaga ţară şi a fost chiar exportată peste mări.
Mâncarea şi vinul, începând de la cel mai modest sortiment de brânză sau vin de pays până
la foie gras sau „vintage claret”, sunt subiecte de interes constant. Francezii sunt şovini în materie
de gastronomie, dar au şi motive să fie aşa. Pasiunea naţiunii franceze pentru mâncare bună este
firească pentru că Franţa oferă o mare varietate de produse. Are posibilitatea să o facă pentru că
are un teritoriu cu o diversitate climatică şi agricolă deosebită, iar linia de coastă este scăldată atât
de Oc. Atlantic, cât şi de Marea Mediterană, care oferă o mare varietate ispititoare de fructe de
mare.
Valea Loirei oferă somon proaspăt din apele ei, ciuperci cultivate în peşterile din jurul Saumur-
ului şi o bogată varietate de ciuperci sălbatice din pădurile cu lacuri din Sologne, pe lângă o bogaţie
de fructe şi legume- asparagus rotund, cireşe, prune. Specialităţile condimentate din sud-vest
includ foie gras (pateu din ficat de gâscă) din Gasconia, trufe din Perigord, salam crud de Bayonne
şi anşoa afumate din Collioure, în timp ce Provenţa este ţara dovleacului Cavaillon, a roşiilor
pătrunse de soare şi a busuiocului înmiresmat care dă aromă supei pistou.
Brânzeturile se constituie ca una din gloriile care încoronează Franţa. Ele există sub toate
formele şi sub toate mărimile posibile: în formă de pătrat, de piramidă, de inimă sau în crottin.
Regionalismul înseamnă totul, din moment ce conceptul de terroir predomină în brânzeturile
franceze la fel ca în vinuri. Varietatea regională este formidabilă, de la cremosul Camembert la
brânzeturile spalate în bere sau campioanele marmorate cu albastru Roquefort şi Bleu d’Auvergne.

Vinurile în Franţa
Nimeni nu poate vizita Franţa fără sa câştige un respect deosebit pentru vin. Acesta este
omniprezent. Podgoriile de viţă-de-vie străjuiesc drumurile nu numai în Burgundia şi Bordeaux,
ci şi de-a lungul coastei Mediteranei, în regiunea Loirei, lângă graniţa germană şi chiar în Paris.
O hartă a Franţei care prezintă regiunile viticole arată ca şi când cineva ar fi vărsat pe ea
un pahar cu vin. O pată mare în formă de inel acoperă aproape două treimi din suprafaţa ţarii.
Inelul începe chiar sub Paris, se întinde spre vest, spre Atlantic, coteşte spre interior de-a lungul
Mediteranei, apoi şerpuieşte din nou spre sud, acolo de unde a pornit.
 Franţa posedă 11 regiuni mari producătoare de vin: Bordeaux, Champagne, Burgundia,
Beaujolais, Alsacia, Vale Ronului, Valea Loarei, Provenţa, Languedoc-Roussillon, Sud-vestul şi
Franche-Comté.
Alegerea elegantă, indiferent în ce regiune ne-am afla, ests Champagne (cu cât mai sec cu
atât mai bun) ca aperitiv. Dacă bugetul va permite, amintiţi-vă că cele mai bune vinuri albe provin
din Burgundia (Meursault, Puligny Montrachet), cele mai bune vinuri roşii de pe Ron (Hermitage,
Cote Rotie); vinurile dulci precum Sauternes, Jurancon sau Monbazillac nu sunt la modă, dar le
eclipsează pe cele roşii cu un foie gras; extraordinarul Bordeaux roşu şi vinurile din recoltele mai
recente sunt o necesitate în Alsacia sau oriunde în altă parte unde ar trebui să fie oferite.

Alsacia
Alsacia este caracterizată de climatul său semi-continental şi de varietatea sa de struguri
care dau vin (mai ales alb), foarte aromatici. Ca şi în Germania, vinurile sunt denumite în funcţie
de soiul de struguri. Acestea sunt împărţite în trei denumiri: Alsacia, Alsacia numele local, şi
Alsacia Grand Cru (cu numele de gândire), aceasta din urmă fiind limitată la cincizeci şi patru
localităţi si soiurile (Riesling, Pinot Gris, Gewurztraminer şi Muscat).
 Alsacia este de asemenea specialistă în vinurile dulci de la "Late Harvest" şi "Selectarea
Nobilii de seminţe." Podgoria Lorena este redusă la câteva parcele de specialitate care are Gris
Vin.

Armagnac
Situată în inima Gascogne-ului, podgoria Armagnac acoperă aproape 13000 de hectare pe
o mare parte din departamentul Gers, iar unele cantoane din Lot-et-Garonne şi Landes. Există trei
domenii definite de terenurile lor.
 La vest se află Bas-Armagnac,numită si Armagnac negru,unde lemnul de stejar şi de pin
au dat acestei ţări denumirea de negru pe termen lung. Solurile sunt acide predominant nisipoase.

Bordeaux
Bordeaux este cel mai mare producător de vinuri fine din Franţa. Pe malul stâng al râului
Garonne şi estuarul Gironde, mormintele datorează originalitatea teritoriului compus dintr-o
succesiune de platouri şi creste de pietriş provenind în principal din Pirinei. Acest lucru este ideal
pentru Cabernet Sauvignon. Majoritatea viţei de vie, dau vinurile roşii, dulci sau puternice. La sud
de această regiune, prezenţa unui microclimat permite dezvoltarea unor vinuri dulci.

În jurul Libourne-ului, pe malul drept al Dordogne, soiul dominant, Merlot, dă vinuri roşii,
dulci şi de lungă durată de stocare. Între aceste două zone se afla platoul Entre-Deux-Mers, care
a dat numele său unor de vinuri albe seci. Dar include de asemenea zone dedicate vinurilor de
culoare roşie sau roz şi este aliniat de-a lungul Garonne-ului. Ultimul domeniu este cea a regiunilor
de coastă din Bourg şi Blaye, pe malul drept al estuarului Gironde, oferind vinurile rosii,
caracteristice regiunii. Vinurile din Bordeaux au unitatea în complexitatea lor şi in echilibru, din
cauza ponderii luate în pregătirea lor prin asamblarea diferitelor soiuri.

Champagne
Simbol universal de sărbătoare, şampania este cea mai renumită din categoria vinurilor
spumante. Calitatea acestuia este inseparabilă de sol Champagne.

Şampaniile sunt împărţite în cinci grupe: culoare albă până la alb, cele mai fine, realizate
exclusiv din struguri albi (Chardonnay), Blanc de Noirs, obţinute din struguri negri (Pinot); roze
fructat, Crémant, spumă formează o crema. Champagne, de asemenea, produce vinuri: podgorii
Champagne, roz Riceys şi Ratafia un vin alcoolizat, şi Marc de Champagne.

Valea Loirei
Valea Loirei prezintă o gama largă de vinuri variind de la alb la roşu ,trecând şi prin rose,
alb sec şi vinuri spumante. Specialităţile sale cele mai faimoase sunt vinurile albe inclusiv dulci,
d’Anjou si Vouvray. Dimensiunea văii şi a regiunii, spune că este împărţita în mai multe domenii
majore. Ţara Nantes reprezintă zona vinurilor albe seci si Muscadet.
 În plus Anjou şi Saumur poate juca pe o gamă largă de produse şi, printre cele mai
renumite, marile vinuri dulci de Coteaux du Layon şi Quarts-de-shaume. În Touraine Cabernet
oferă o aromă vinurilor roşii (Chinon, Bourgueil, etc.) si Chenin Blanc ,VOUVRAY şi
MONTLOUIS.

Valea Ronului
Valea Rhone produce vinuri roşii, albe şi rose Aceasta este împărţită în două sectoare
principale, vinurile din partea de nord fiind mai delicate şi cele din sud mai bogate. La nord,
denumirile cele mai prestigioase sunt: rosu : Coasta de-Rotie şi Hermitage, alb: Hermitage,
Condrieu şi Chateau Grillet.
 Coastelor Ronului de sud sunt, în principal domeniu de vin roşu, deoarece există o mulţime
de pietre care promovează maturarea strugurilor şi diversificarea viţei de vie. Astfel, vinurile roşii,
puternic colorate, Chateauneuf--Pape sunt ,de obicei, obţinute din treisprezece soiuri de struguri.

Casele de modă din Paris

Poiret, Chanel, Dior etc. majoritatea caselor de modă celebre ale secolului al XX-lea au
fost franţuzeşti. La sfârşitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, saloanele discrete şi vendeusele
lor au favorizat dezvoltarea modei, căci noul look al casei Christian Dior a dat lovitura prezentând
pe scenă fuste de tot felul şi materiale de lux. În 1950, angajamentul casei Chanel de a lansa
îmbrăcăminte mai lejeră care nu necesită ocazii sofisticate au deschis drumul unor creaţii pentru
femeile cu un stil propriu mai liber. Dar marea lovitură a avut loc în 1960 prin moda viitorului
lansată de Yves Saint Laurent, urmată de creaţii trăsnite de modă, cu rochii confecţionate din
plastic şi cu corset din lanţuri, ale casei Courreges şi Pacco Rabanne.

Prin stilurile extravagante şi culorile şocante ale casei Christian Lacroix din 1980, Parisul
a ajuns din nou în vârf. Acum există o alternanţă între strălucirea tradiţională a imaginii sale şi
eleganţa radicală a multora dintre creatorii de moda de azi, Paul Galliano şi Alexander McQueen,
având în frunte casele Dior şi Givenchy.
Astăzi creaţiile vestimentare haute couture sunt purtate de o mână de femei bogate. Ele
trezesc totuşi inspiraţia creatorilor de a-şi extinde linia de modă prin accesorii, parfumuri şi
cosmetice.

Tradiţii şi Obiceiuri
1 Aprilie - Ziua păcălelilor
1 aprilie, <Ziua pãcãlelilor>, a fost initiatã pentru prima datã în Franţa şi a fost numitã
<Poisson d’Avril>, adicã <Ziua Pestelui>, deoarece se agãţa un peşte de partea posterioarã a celui
pãcãlit.
 Se spune cã tradiţia a început în 1852, datoritã schimbãrilor fãcute odatã cu introducerea
calendarului Gregorian, când începutul noului an a fost stabilit la data de 1 ianuarie. Pânã atunci,
aceasta se sãrbãtorea la 1 aprilie. Pentru cã în aceea perioadã nu existau mijloace de comunicare
rapidã, mulţi oameni din provincie nu au avut cum sã afle despre aceastã schimbare, iar când au
aflat, nu au vrut sã ţinã cont de ea, continuând sã sãrbãtoreascã noul an tot la 1 aprilie. Aceştia au
fost luati în derâdere de cãtre cei de la oraş şi etichetaţi cu epitete precum „pãcãliţi”, „proşti” sau
„nebuni”.

Paştele în Franţa
Considerată leaganul creştinătăţii, Franţa sărbătoreşte Paştele cu mult fast. Întreaga ţară
este cuprinsă de euforia sărbătorii, până şi magazinele fiind decorate cu iepuraşi, pui, clopote şi
peşti coloraţi din ciocolată. De cum se trezesc în prima zi de Paşte, copii merg la cuibul pe care l-
au făcut în curte sau în grădina şi găsesc ouăle pascale, special lăsate pentru ei.
 O altă tradiţie pascală importantă pentru francezi este denumită „Clopotele zburatoare”.
Catolicii francezi cred că în Vinerea Mare toate clopetele bisericilor zboara la Vatican, purtând cu
ele durerea celor care au jelit crucificarea Domnului Isus Hristos. Clopotele zburătoare se întorc
în prima zi de Paţte aducând o mulţime de ouă de ciocolată. Respectând această tradiţie, în Franţa
clopotele bisericilor nu mai bat din Vinerea Mare şi până în prima zi de Paşte.

Un alt obicei francez constă într-un concurs de rostogolire a unor ouă crude pe o pantă. Oul
care nu se spărgea este considerat „Oul victorios” şi simboliza piatra care a fost dată la o parte de
la mormântul lui Isus Hristos. În ceea ce-i priveşte pe copii, aceştia se implică într-un joc în care
aruncă ouăle în aer. Primul care a scăpat oul, a pierdut concursul.

Iepuraşul pascal înlocuit de peşti

Spre deosebire de obiceiurile de Paşte din celelalte ţări, în Franţa simbolul Iepurasului este
înlocuit cu peşti şi clopote. Peştii francezi de Paşte poartă denumirea de „Peşti de aprilie”.
 Aceştia îşi fac apariţia pe 1 aprilie, atunci când copii francezi se amuză cu un fel de joc
numit „Păcăleala de aprilie”. În această perioadă, copiii încearcă să lipească hârtii pe care se
găseşte fotografia unui peşte pe spatele a cât mai mulţi adulţi.

Crăciunul în Franţa
Există multe tradiţii în Franţa atunci când oamenii sărbătoresc vacanţa de Crăciun. Aceasta
este o sărbătoare favorită în Franţa şi istoria tradiţiilor datează din Evul Mediu. Vacanţa de Crăciun
şi tradiţiile reprezintă o sărbătoare de familie, o sărbătoare religioasă.
 Decorarea unui brad ca arbore sfânt de Crăciun a început în 1600 şi continuă şi astăzi.
Bradul este decorat cu lumânări şi lumini, steluţe colorate şi beteală. În momentul în care copiii
adorm, jucării, fructe şi bomboane sunt atârnate pe ramurile arborelui. Aceste articole reprezintă
darurile lăsate de Moş Crăciun, în pantofi.

Festivaluri
Cannes - Franţa
Cea mai cunoscută staţiune de pe Coasta de Azur, renumită în special pentru Festivalul
International de Film, Cannes este o destinaţie recomandată pentru orice turist, oferind totul, de la
obiective culturale, monumente istorice şi muzee la plaje şi sporturi nautice, magazine, restaurante,
baruri, cluburi de noapte, şansa de a întâlni celebrităţi din întreaga lume. Este una dintre cele mai
apreciate destinaţii turistice din Franţa, iar orasul cu aproximativ 70.000 de locuitori nu duce
niciodată lipsă de vizitatori. Festivalul International de Film de la Cannes, unul dintre cele mai
vechi şi importante din lume, a avut prima editie în 1939.
 BIBLIOGRAFIE

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C8%9Ba
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C8%9Ba_metropolitan%C4%83
3. http://elearning.masterprof.ro/lectiile/geografie/lectie_13/flora_si_fauna.html
4. https://sites.google.com/site/turismulvirtualxi/relieful-franteo-2
5. https://www.infotour.ro/ghid-turistic/franta/paris/obiective-turistice/
6. https://inbors.com/cele-mai-vizitate-monumente-si-obiective-turistice-din-franta/
7. https://consilierturism.ro/destinatii/top-10-atractii-turistice-din-franta/