Potentialul turistic al Frantei

Cuvânt înainte

Toate statele dispun de numeroase şi reprezentative atracţii turistice naturale şi îndeosebi

cultural-artistice create de-a lungul secolelor de istorie şi civilizaţie, valorile medievale
evidenţiindu-se în mod deosebit. Desigur, şi diferenţele socio-economice, de limbă, cultură,
civilizaţie şi istorie proprii fiecărui popor, se impun în zestrea turistică a statelor. Franţa are o
importanţă deosebită pentru turismul mondial, dar este şi o mare putere mondială din punct de
vedere economic, fiind destinaţia principală pentru fluxurile turistice internaţionale. Această ţară
reprezintă o atracţie continuă pentru turiştii din întreaga lume, un adevărat „paradis turistic” am
putea spune şi un model de urmat pentru alte ţări. Franţa oferă o mare varietate de destinaţii
turistice, datorită diversităţii geografice, climatice dar şi moştenirii culturale în gastronomie, artă şi
arhitectură. Prin varietatea cadrului natural şi bogatul patrimoniu cultural, Franţa dispune de un mare
potenţial turistic, pe care l-a valorificat într-o largă măsură iar puternica infrastructură turistică
permite practicarea unor forme diferite de turism. Chiar si datorită poziţiei geografice, cu deschidere
la Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană se bucură de privilegiul de a fi o ţară cu două faţade , o
mare importanţă turistică. Multă vreme a fost liderul turismului mondial, rămânând şi astăzi una din
principalele ţări în domeniu, din punct de vedere al activităţilor, dotărilor, fluxului mare de turişti şi
veniturilor aferente. Franţa îmbină armonios trecutul cu prezentul. Bulevardele elegante, cafeaua şi
croissantul, pârtiile de ski din Alpi şi plajele de pe Coasta de Azur, toate se regăsesc în ceea ce
numesc francezii „La Belle France” .Aceste sunt şi motivele pentru care am ales ca şi temă
„Potenţialul turistic al Franţei”. Am facut prezentarea potenţialului turistic al Franţei, punând accent
asupra diversităţii resurselor turistice, evidenţind şi principalele centre şi localităţi turistice precum
şi cele mai reprezentative trasee şi circuite.

Proiectul conţine prezentarea generală a Franţei, primul capitol începând cu încadrarea în

teritoriu, urmată de prezentarea căilor de acces, cadrului natural, dar şi renumita istorie. Capitolul II
analizează potenţialul turistic natural al Franţei, menţionând obiectivele turistice determinate de
relief şi climă, dar şi hidrografia, flora şi fauna. O importanţă deosebită i se acordă rezervaţiilor şi
parcurilor naţionale. În capitolul III este analizat potenţialul turistic antropic, aici aducându-se în
prim plan renumitele obiective turistice religioase şi cultural-istorice. Finalul proiectului îl constituie
capitolul IV, capitol ce cuprinde propuneri şi strategii privind dezvoltarea turistică a Franţei.

Capitolul I – Prezentarea generală a Franţei

1.1 Încadrarea în teritoriu.Limite

Franţa este situată în extremitatea vestică a continentului european, fiind cuprinsă între
42°20`- 51°5` latitudine nordică şi 5°55` longitudine vestică - 8°10` longitudine estică. Cea mai
întinsă ţară din Europa Occidentală, Franţa ocupă locul III din întreaga Europa, după Rusia şi
Ucraina, cu o suprafaţă de 551.602 km 2 incluzând şi Insula Corsica. Conturul teritoriului se poate
înscrie într-un hexagon înconjurat de vecinii săi: la nord Marea Mânecii şi Marea Nordului , la vest
Oceanul Atlantic, în sud Marea Mediterană acestea formând graniţele maritime ale Franţei.
Graniţele terestre sunt constituite de ţările aflate în nord : Belgia şi Luxemburg, în nord-est
Germania, în est Elveţia, Italia şi Monaco iar în sud-vest Spania şi cu micul principat Andorra.
Franţa este formată din 22 de regiuni, împărţite în 96 de departamente, la care se adaugă alte teritorii
dependente : Guadelupa, Martinica, Guyana Franceză,Réunion, Polinezia Franceză, Noua
Caledonie, Wallis, Mayotte, St.Pierre, Miquelon,etc. Din teritoriul Franţei, 80% se situează la
altitudini mai mici de 500 m.

1.2 Căile de acces

Fiind o ţară foarte dezvoltată, căile de acces sunt numeroase (aeroporturi, gări, porturi,
autostrăzi). Reţeaua de căi de transport este diversificată şi modernă, dar polarizată îndeosebi din
capitala ţării. Franţa a avut în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, realizări remarcabile în
domeniul transportului feroviar de mare viteză, aşa-numitul TGV. Dispune totodată de o însemnată
reţea de autostrăzi şi alte căi rutiere modernizate. Transporturile pe apa atât fluviale, cât şi maritime,
sunt de asemenea bine dezvoltate. Dispune totodată de o importantă flota comercială maritimă şi de
unele dintre cele mai mari porturi de pe glob: Marsille şi Le Hâvre. Aeroporturile Parisului (Charles

2
de Gaulle si Orly) se înscriu printre cele mai mari din lume. În tehnologia transporturilor , Franţa
este conducătoare mondială, pe lângă ca deţine recordul vitezei pe cale ferată (154km/h) TGV,
modul de confort şi eficienţă.

AEROPORTURI:

Aeroportul Internaţional Charles de Gaulle (Aéroport de Roissy-Charles de Gaulle) este

cel mai mare aeroport a Franţei şi printre cele mai mari din Europa. Este situat în localitatea Roissy-
en-France, 25 km de la Paris, şi este numit după generalul şi fostul preşedinte francez Charles de
Gaulle (1890-1970). Aeroportul a fost deschis în anul 1974.
Aeroportul Paris - Charles De Gaulle este utilizat de companiile aeriene low cost pentru zboruri
interne, internaţionale şi transcontinentale. Cea mai importantă companie aeriană low cost este
Vueling, care are un hub pe acest aeroport. Alte companii aeriene care zboară către CDG sunt Aer
Lingus, Air Arabia, Air Berlin, Air Transat, Atlas Blue, Blue1, bmibaby şi altele. În total sunt 18
companii aeriene low cost care zboară către CDG. Pe aeroportul Paris - Charles De Gaulle se află
trei terminale pentru pasageri.

Aeroportul Bordeaux se află în Franţa şi se numără printre aeroporturile de dimensiuni

medii. Aeroportul este utilizat de pasagerii care călătoresc către oraşul Bordeaux, şi are un singur
terminal. Bordeaux este o destinaţie îndrăgită pentru o escapadă la sfârşitul săptămânii. Aeroportul
Bordeaux oferă zboruri interne în Franţa, zboruri internaţionale şi zboruri transcontinentale.
Companiile Aer Lingus, Air Transat, Baboo, bmibaby, easyJet şi Ryanair oferă zboruri cu destinaţia
BOD. Există 6 companii aeriene low cost cu conexiuni către BOD.

Aeroportul Lyon Saint Exupéry este un aeroport de dimensiuni moderate din Franţa. La 20
km de aeroport se află Lyon. Lyon Saint Exupéry este o destinaţie excelentă pentru vizitarea
obiectivelor turistice. Codul IATA al acestui aeroport este LYS. Pe aeroportul Lyon Saint Exupéry
se află trei terminale pentru pasageri, nu uitaţi să verificaţi unde trebuie să vă înregistraţi la check-in.

Companiile aeriene low cost utilizează acest aeroport pentru zboruri interne, internaţionale şi
transcontinentale. Puteţi ajunge la LYS călătorind cu Aer Lingus, Air Arabia, Air Transat, Atlas

3
Blue, Blue Air, Brussels Airlines, Condor şi altele. În baza noastră de date există 10 companii
aeriene low cost cu conexiuni către acest aeroport.

Aeroportul Nice este un aeroport de dimensiuni moderate din Franţa. Aeroportul este
utilizat de pasagerii care călătoresc către Nisa, care se află la 6 km distanţă. Nice este o destinaţie
îndrăgită pentru petrecerea vacanţei de vară, dar şi pentru sejururi scurte pe tot timpul anului. Codul
IATA folosit pentru a desemna acest aeroport este NCE. Pe aeroportul Nice se află două
terminale.Aeroportul Nice oferă zboruri interne în Franţa, zboruri internaţionale şi zboruri
transcontinentale.

Aeroportul Paris Orly este unul dintre cele mai mari aeroporturi din Franţa. Aeroportul este
situat la 13 km de Paris. Paris Orly este o destinaţie îndrăgită pentru o escapadă la sfârşitul
săptămânii. Pentru abrevierea denumirii aeroportului se utilizează codul ORY. Aeroportul are două
terminale.

GĂRI:

Gara Saint-Charles uşor de recunoscut, după ce a fost folosită ca decor în numeroase filme.
Este una dintre cele mai vechi şi mai frumoase din Franţa, arhitectura clasică, în combinaţie cu
influenţele orientale, fiind cu adevarat surprinzatoare.

Gara de Nord (franceză Gare du Nord) este cea mai mare din cele 6 gări ce deservesc marile
linii din capitala Franţei. Este un important nod multimodal care oferă acces la trenuri d e mare
viteză, ce oferă legături naţionale şi internaţionale (gara este terminalul parizian al serviciilor
Eurostar şi Thalys),trenuri regionale, trenuri expres urbane, metrou şi autobuz. Cu un trafic de 180
milioane pasageri anual este cea mai frecventată gară europeană şi a treia la nivel mondial după cele
din Tokyo şi Chicago.

PORTURI:

Marsilia este cel mai vechi şi al doilea oraş ca mărime din Franţa. Întemeiat de negustorii
greci în anul 600 î.Hr., poarta spre Mediterană, spre Orient şi dincolo de acesta a fost un strălucitor
port timp de mai multe secole.
Astăzi, Vieux Port posedă o piaţă de peşte plină de culoare şi o multitudine de restaurante cu
specific, îndeosebi bazate pe fructe de mare. La ieşire din port, se află La Canebière sau “Cutia de

4
bere” care are acelaşi aspect ca atunci când li s-a prezentat marilor englezi în secolul al XIX-lea. Din
Antichitate, Marsilia a fost cunoscută ca una din cele mai populate zone din Galia. Istoria sa este
extrem de veche: experţii nu au nici o îndoială că Marsilia este cel mai vechi oraş francez; există
unele teorii precum că ultimii supravieţuitori ai Troiei s-ar fi stabilit aici. Marsilia este încă un mare
port, şi asta pentru că a primit imigranţi din tot bazinul mediteranean. Poveştile despre rasism sunt
fondate, dar Marsilia se descurcă bine cu tensiunile sale urbane. Oamenii de aici sunt extrem de
ataşaţi activităţilor portuare şi mulţi lucrează în domeniul naval. Trăsătura cea mai extraordinară a
Marsiliei rămâne portul, deşi partea centrală a oraşului este foarte interesantă din punct de vedere
cultural şi arhitectonic.

Le Havre este un oraş în Franţa, sub-prefectură a departamentului Seine-Maritime, în regiunea

Normandia de Sus, al doilea port al Franţri după Marsilia şi cel mai mare port francez de container.

Oraşul Toulon este un important port şi centru maritim situat pe Coasta de Azur, pe malul Mării
Mediterane, între Marsillia şi staţiunile climaterice Cannes, Nisa si Monte Carlo.

AUTOSTRĂZI:

Lungimea căilor ferate franceze este de 32.727 km, din care 12.986 sunt electrificate.
Superexpresurile franceze sunt denumite TVG ( train de grand vitese – trenuri de mare viteză) şi
sunt cele mai rapide din Europa. Centrul căilor de transport este oraşul Paris, care este şi port fluvial
şi are trei aeroporturi. În ţară există 1504940 km autostrăzi cu plată. Pe căile fluviale interne – având
o lungime de cca. 8500 km – se desfăşoară o importantă activitate de transport de mărfuri. Liniile
aeriene internaţionale sunt conduse de Societatea Naţională Air France, iar liniile interne de Air
Inter.

Eurotunelul, una din realizările inginereşti ale secolului trecut, a fost iniţiat de preşedintele
Mitterrand şi primul ministru al Angliei. Acesta este un succes pentru ambele economii, pentru că
traficul se dezvoltă şi transportul este mai ieftin. De când s-a deschis proiectul vasului amiral în
1994, legătura terestră şi feroviară ia cel puţin o treime din traficul dintre Franţa şi Anglia. Francezii,
satisfăcuţi, arată că pe când legătura lor feroviară este rapidă şi eficientă, serviciul britanic este
trândav datorită eşecului lor de a construi o nouă legătură feroviară.

5
1.3 Cadrul natural

Munţii Alpi constituie cel mai important edificiu montan, format în timpul orogenezei
alpine în Europa. Reprezintă un lanţ montan lung de 1200 km, format din culmi paralelecare se
întinde din Austria şi Slovenia până în sud-estul Franţei. Mai exact se desfăşoară începând de la
litoralul Mării Ligurice până în Depresiunea Panonică, sub forma unui arc având convexitatea spre
vest. Principalele caracteristici privesc altitudinile mari, de peste 4000 m, altitudinea maximă fiind
în vârful Mont Blanc (4807 m), masivitatea, relieful glaciar, iar în est, pe calcare şi pe dolomite,
relieful carstic. Deşi formează o barieră, Alpii nu au fost niciodată de netrecut. Locurile prin care
sunt traversaţi se numesc trecători, acestea fiind de fapt văi înguste, adânci si lungi, cu pereţii
abrupţi, săpate de apele curgătoare. Clima este rece cu vegetaţie alpină peste 2000 de metri.
Temperatura medie anuală a acestei regiuni este apropiată celei din Insulele Britanice, dar condiţiile
climatice sunt în mare masură diferite. Aici, zăpada persistă mai multe luni, iar primavara şi vara
sunt considerabil mai reci.Limita la care se întâlnesc pădurile de foioase este de aproximativ 1200 m
pe versanţii nordici ai Alpilor, iar pe cei sudici ea atinge deseori 1500 şi chiar 1700 m. În principal,
pădurile de foioase sunt formate din stejar, fag, frasin şi sicomor, care nu se întâlnesc neapărat
împreună şi nici la aceleaşi înălţimi. Alpii fac parte dintre lanţurile muntoase cu caracteristici alpine
pronunţate, deoarece se ridică la înălţimi care depăşesc cu mult limitele superioare ale pădurilor. În
epoca glaciară au cunoscut perioade succesive de îngheţ. Glaciaţiile sunt responsabile pentru forma
de astăzi a Alpilor, cu piscuri abrupte, cu depresiuni adânci, cu văi prelungi şi cu lacuri.

Catena principală a Alpilor este alcătuită din numeroase alte şiruri muntoase, cu piscuri mai puţin
ascuţite către est, caracterizându-se prin văi largi şi prelungi.

Munţii Pirinei sunt un lanţ muntos în sud-vestul Europei, formând o graniţă naturală

între Franţa şi Spania. Ei separă Peninsula Iberică de Franţa, întinzându-se peste circa 430 km
între Golful Biscaya la Oceanul Atlantic şi Cap de Creus la Marea Mediterană. Munţii Pirinei au ca
trăsături de bază: altitudinile ce depăşesc 3000 m, relieful glaciar reprezentat de circuri şi creste
glaciare, şi masivitatea remarcabilă. În Pirineii Centrali, pe o distanţă de 240 km, nu există nicio
trecătoare, în timp ce înălţimile nu coboară sub 2000 de metri. Pirineii Mediteraneeni şi cei
Atlantici, spre deosebire de cei Centrali, sunt mai fragmentaţi, prezentând văi adânci, mici
depresiuni şi culoare. Cea mai mare parte a crestei principale formează frontiera franco-spaniolă,
cu Andorra situată între cele două. Principala excepţie este Val d'Aran, care aparţine Spaniei, dar se

6
află pe faţa nordică a lanţului. Din punct de vedere fizic, Pirineii sunt de obicei împărţiţi în trei
secţiuni, Centrali, Occidentali sau Atlantici şi Orientali.Pirineii Centrali se întind către est de la Port
de Canfranc către Val d'Aran, aici aflându-se cele mai înalte vârfuri ale lanţului: Vârful Aneto (sau
Pic de Néthou 3.404 m pe culmea Maladeta), Mont Posets (3.375 m), Mont Perdu( 3.355 m),
Vignemale cu „Pique-Longue” ( 3.298 m). În Pirineii Atlantici, înălţimea medie scade treptat de la
est la vest. În Pirineii Orientali, cu excepţia unei rupturi la extremitatea estică a Pyrénées
Ariégeoises, altitudinea medie rămâne constantă, până la o scădere bruscă în acea parte a lanţului
cunoscută sub numele de Albères. Pirineii sunt mai vechi decât Alpii: sedimentele lor au fost pentru
prima oară depuse în bazine costale în erele paleozoic şi mezozoic. Între 100 şi 150 milioane de ani
în urmă, în Cretacicul inferior, Golful Gasconiei (sau Golful Biscaya) a apărut, împingând Spania
către Franţa, şi cutând sedimentele, care au format acest lanţ muntos.

Partea estică a Pirineilor e formată în principal din roci granitice şi gneiss, în timp ce în vest

piscurile granitice sunt însoţite de straturi de calcar. Caracterul masiv al munţilor vine de la
abundenţa rocilor granitice, rezistente la eroziune. Minereurile meralice din Pirinei nu sunt foarte
importante, deşi au existat mine destul de mari de fier la Vie de Sos în Ariège şi la
poalele Canigoului în Pyrénées-Orientales.Franţa are numeroase depozite de lignit.

Izvoarele minerale se găsesc în număr mare, şi sunt remarcabile, în special izvoarele termale, care
lipsesc Alpilor. Aceste izvoare termale, printre care cele mai importante sunt la Bagnères-de-
Luchon şi Eaux-Chaudes sunt sulfuroase, situate în principal la altitudini ridicate, unde granitul intră
în contact cu rocile stratificate.

Munţii Vosgi situaţi în estul Franţei, se întind de-a lungul marginii vestice a Câmpiei
Rinului Superior: de la Poarta Burgundiei (o depresiune din apropiere de Belfort) la sud, până
la Pădurea Palatină la nord. Aceştia aparţin sistemului hercinic, fiind puternic erodaţi de agenţii
externi. Munţii Vosgi, un lanţ cu lungimea de aproape 125 km şi cu lăţimea de până la 70 km, sunt
consideraţi rudele apropiate ale Masivului german Pădurea Neagră, situat pe malul drept al Rinului.
Cele două lanţuri muntoase se deosebesc însă din punct de vedere geologic. Gresia multicoloră,
tipică pentru Munţii Pădurea Neagră, poate fi întâlnită doar în regiunile mai puţin înalte din Vosgii
Joşi. Vosgii Înalţi, unde se află cele mai înalte şi mai cunoscute piscuri, şi anume Grand Ballon
(1.423 m), Ballon d'Alsace şi Hohneck, sunt alcătuite din granit. Datorită vârfurilor lor rotunjite,
sunt supranumiţi „munţii balon”, iar multe creste sunt botezate „baloane”. Versnţii estici ai Vosgilor
pierd brusc din altitudine în direcţia Câmpiei Rinului Superior. Râurile care izvorăsc din zonă,
precum Thur sau Bruche, se varsă în Rin, situat în apropiere. Râurile care au izvoarele pe versanţii
7
vestici, mai puţin abrupţi, precum Moselle, Meurthe şi Sarre,îşi îndreaptă apele către nord-vest, spre
Lorena.

Munţii Jura, alături de Podişul Jura, se găsesc la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, si au
altitudini ce nu depăşesc 1800 m (Vârful Cret de la Neige, 1723 m). Jura are în bază un soclu
cristalin peste care se aşterne o groasă cuvertură calcaroasă cutată în cute paralele, dar şi faliată. Pe
seama acesteia a luat naştere relieful jurasian. Se cunosc platouri etajate (Ornans), culmi de
anticlinal (mont), văi de sinclinal (val), văi care traversează flancurile de anticlinal (cluse),
depresiuni (combe). Platourile sunt tăiate de văi uscate, doline, peşteri, labirinte. Pe lângă relieful
carstic este prezent şi cel glaciar din care morenele au o largă extindere în sudul Munţilor Jura.
Aceştia au straturile de rocă dispuse în cute regulate, paralele, şi o structură ce a dat naştere unui tip
de relief numit relief jurasian.
Masivul Central Francez prezintă forme din cele mai variate: relief vulcanic puternic

erodat în partea centrală şi nordică, de unde fluviul Loara îşi are obârşia la poalele unui vârf
vulcanic, relief carstic în sud şi dus vest, cu doline şi sectoare de chei, iar, în interior, prezintă câteva
sectoare mai joase, formate pe grabene. Este un masiv hercinic, cu altitudinea medie de 700 m,
situat în centrul Franţei, înălţimea maximă fiind atinsă în vârful Mt. Doré (1886 m). Masivul Central
Francez a fost antrenat de mişcările terţiare, adică cele care au conturat edificiul alpin, fiind cu
această ocazie ridicat către est, faliat şi compartimentat. Soclul vechi înclină mult către vest fiind
acoperit de o cuvertură sedimentară mezozoicaă şi neozoică.

În general, peisajele geomorfologice se înscriu în trei trepte caracteristice şi anume: treapta montană,
treapta platourilor şi treapta depresiunilor sau a bazinelor interioare.

În est, spre culoarul Rhône, se înşiră culmi a căror altitudine descreşte mai ales către nord.
Astfel, în extremitatea sudică se înalţă Munţii Cevennes, care trec de 1700 m; în continuare, spre
nord, Munţii Vivarais – o regiune uşor ondulată; apoi Munţii Lyonnais, Beaujolois, Charolais în jur
la 1000 m până în nord, în regiunea Morvan, unde valorile înălţimilor scad sub 1000 m.

În partea centrală a regiunii, în Auvergne, se ridică edificii vulcanice alcătuite din mici
vulcani de vârstă terţiară sau mai nouă care şi-au păstrat în mică măsură forma iniţială şi platouri
vulcanice.

Numai în extremitatea nordică a regiunii , acolo unde se găseşte Puy de Domes cu înălţime
de 1465 m formele vulcanice s-au conservat mai bine. Aparate vulcanice se întâlnesc şi mai spre sud

8
în regiunea Puy de Sancy (1886m), Mts Dore. Totuşi regiunea vulcanică cea mai complexă poartă
numele de Cantal şi se află în sudul celor prezentate anterior. Aici se întâlnesc cratere, cica 10,
destul de erodate reprezentativ fiind Plomb du Cantal (1858m).

A doua treaptă este constituită din podişuri (platouri), unele situate la altitudini mai mari (ex:
Forez, Margeride, aflate la peste 1400 m), altele ceva mai jos, chiar sub 1000 m (Marche,
Limousine, Segala). O parte din acestea sunt formate pe cristalin şi se găsesc în principal în
jumătatea vestică a masivului, scăzând în altitudine de la est către vest.

Alte platouri sunt dezvoltate pe o groasă cuverturaăde calcare (800-1000m) cu răspândire

mai mare în sudul Masivului Central Francez. Calcarele în pachete groase se întâlnesc la o altitudine
de 1000m, sunt destul de fisurate încât apa a putut pătrunde şi dizolva generând : văi uscate, doline,
mici depresiuni circulare al căror fund este tapetat cu argile roşii, avenuri care debuşează în râuri
subterane, peşteri.

Cea de-a treia treaptă de relief o reprezintă depresiunile (bazinele). Ea e rezultat din
mişcările pe verticală suferite de întregul Masiv Central prin scufundarea unor porţiuni pe linii de
flexură şi asupra cărora au acţionat ulterior agenţii modelatori definitivându-le. Principalele
depresiuni cu caracter de culoare se găsesc în centrul Masivului Central, Limagne, pe Allier şi
afluenţii Forez, Roanne pe Loire. Ele se continuă cu alte depresiuni mai restrânse, şi anume Le
Creusot, St. Etienne, Le Puy.

Bazinul Acvitaniei este situat în sud-vestul Franţei şi constituie o regiune deschisă către
ocean, fiind delimitată de bariera Munţilor Pirinei în sud şi Masivul Central Francez în est.
Altitudinile sunt cuprinse între 400 - 600 m scăzând 100 m spre regiunea Landelor. Bazinul este
umplut cu sedimente mezozoice peste care se aştern depozite terţiare aduse mai ales din Pirinei,
formând cuvertura de molasă alcătuită dintr-un amestec de pietrişuri calcaroase de Lannemezan şi
argile, nisipuri de Lande.Dispunerea stratelor a impus la contactul cu Masivul Francez apariţia
cuestelor.Dacă nisipurile constituie suportul landelor, calcarele au generat platouri pietroase, iar
molasa un relief colinar.
Câmpia nisipoasă a Landelor este presărată cu dune litorale destul de înalte, formate din
nisipuri continentale şi marine cu grosimi destul de mari uneori cimentate în care apa se infiltrează,
dar poate şi staţiona generând în mlaştini.
Platourile alcătuiesc o regiune destul de întinsă între Poitou în nord şi Aveyron în sud. Sunt
formate pe calcare, argile, nisipuri silicioase. Podişurile Perigord şi Quercy situate la contactul cu

9
Masivul Central Francez între râurile Isle şi Lot au înălţimi de până la 300m, sunt formate
predominant din calcare mascate deseori de depozite nisipoase.

Bazinul Parisului este delimitat la sud de Masivul Central, la nord de Masivul Ardeni, la
vest de Masivul Armorican, iar la est de câmpia Saône şi Munţii Vosgi. În această cuvetă umplută
cu depozite sedimentare mezozoice şi neozoice din ce în ce mai recente spre centru, stratele înclină
spre mijlocul bazinului.
Posterior sedimentarii, bazinul a cunoscut o mişcare epirogenetica pozitivă în partea estică,
sud-estică însoţită de o activare a eroziunii. Din impactul cu sistemele hidrografice se creeaza liniile
majore ale reliefului, definitivat treptat, pentru ca astăzi să reprezinte cel mai tipic şi extins relief
structural din Europa Atlantica. Există un relief de cueste din Lorena până în Champagne cu
dezvoltare spaţială, înălţimi, grad de fragmentare diferite de la vest către est care se continună şi în
bazinul Londrei.
Există regiuni de cuestă foarte bine conturate în lungul râuilor Meuse, Moselle, l’Ile de
France, dar şi altele, mai puţin evidente cum sunt cuestele Champagne.

Câmpia Alsaciei formată din depozite sedimentare marine şi lacustre terţiare, peste care se
găsesc aluviuni groase cuaternare până la cele actuale, este legată de Munţii Vosgi prin colinele
subvosgiene şi Culoarul Rhôdanian cuprinde: câmpia argiloasă La Bresse cu un relief colinar,
Câmpia Bourgogne cu văi largi, Câmpiile Rhonului Mijlociu şi inferior, aceasta din urmă fiind
vechea deltă a râului Duranace şi câmpia deltaică a Rhônului. La est de Rhône se deschid Câmpia
Lanquedoc parţial mlăştinoasă şi uscată şi Câmpia Roussilon, un fost golf marin.
Tot în Culoarul Rhodanian se găsesc şi platouri, Dombes şi Bas-Dauphine care au o alcătuire
caracteristică şi anume: Dombes, o cuvertură sedimentară, mulată de material morenaic, iar Bas-
Dauphine un mare con de dejecţie.
Masivul Armorican este situat în nord-vestul Franţei în regiunile Normandiei, Bretagne,
Vendée, Maine şi Anjou. În acest masiv altitudinile nu depăşesc 450 m în Monts d`Arée şi Noire,
înălţimile fiind situate în extremitatea vestică a peninsulei Bretagne, dar trecând uşor peste 400 m în
colinele Normandiei. În regiunea Vendée înălţimile coboară sub 300 m (Puy Crapaud). Cele mai
joase regiuni, în jur de 100-200 m, fiind câmpiile (bazinele interioare): Châteaulin, Rennes, Laval.
Litoralul este dominat de podişuri (Leon, Trégorrois, Cornouaille, Vannetais), blocuri uşor
ridicate deasupra nivelului mării, înclinate sau nu către aceasta, decupate de văi uşor adâncite doar
unele dintre ale având un profil longitudinal în trepte.
10
 Prin urmare unităţile de relief sunt: Munţii Bretagne cu cele două creste Monts d`Arée şi
Monts Noire, un ansamblu de coline granitice, Colinele Normandie - partea cea mai ridicată a
Masivului Armorican, bombările granitice Vendée, cu forme domoale ce se pierd uşor către Valea
Loire şi bazinele Châteaulin şi Rennes sculptate în şisturi moi, argile şi marne.
Masivul Ardeni se află în partea central-nordică la graniţa cu Belgia. Este alcătuit din şisturi
cristaline cenuşii şi violacee, iar altitudinea maximă nu depăşeşte 600 m (Vârful Croix-Scaille-504
m). Este traversat de la sud către nord de râul Meuse şi principalul său afluent, Sambre.
Masivele Maures şi Esterel sunt rămăşiţele unui vechi bloc hercinic prins în cutările alpine.
Ele sunt situate la marginea sudică a Alpilor, vecine cu Marea Mediterană şi separate de Alpi prin
depresiuni alungite pe direcţia sud-vest, nord-est începând de la Toulon si continuate pe valea
Ardenes pana la Mediterana. Altitudinile vârfurilor trec uşor de 700 m (Notre Dame des Anges-779
m în Maures şi Mont Vinaigre-618 m în Esterel). Pe lângă şisturi cristaline se întâlnesc de asemenea
şi roci eruptive vechi(Msv. Esterel). Cele doua masive se termină către sud printr-un ţărm destul de
articulat cu golfuri mai mult sau mai puţin deschise spre mare, insule(d’Hyeres) şi peninsule, toate
acestea dând farmecul Coastei de Azur inclusiv regiunea St. Tropez.
Regiunea d`Armagnac (piemontul Lannemezan) este un podiş cu aspect colinar, la poalele
nordice ale Pirineilor cu altitudini cuprinse între 300 şi 700 m.
Este o importantă regiune de molasă sculptată de o reţea de văi asimetrice, cu versantul estic mai
lung. În această molasă sistemul hidrografic Garonne şi-a format văi largi însoţite de terase. În
regiunea Toulouse, apele au creat însă o întinsă câmpie aluvionară.

Reţeaua hidrografică a Franţei este densă, legată printr-un sistem de canele şi orientată spre
Oceanul Atlantic (Sena, Loara,Garonne,Rhin) şi spre Marea Mediterană (Rhone). Există numeroase
lacuri, mai mare fiind Leman (Geneva).
Rhinul izvorăşte din Alpi în aproprierea Rhônului şi face pe o parte a cursului său mijlociu
(de la Bâle până la confluenţa cu râul Lauter) hotar între Franţa şi Germania. Din Franţa primeşte ca
afluenţi râul Ille, pe care este aşezat oraşul Stasbourg şi Moselle care trece prin oraşul Nancy.
Partea de nord a Franţei este drenată de fluviul Meuse. Ea are numai cursul superior şi
mijlociu în Franţa. Obârşia sa este la marginea podişului Langres. Se varsă în Marea Nordului lângă
portul belgian Roterdam, după un curs de 950 km.
Escaut izvorăşte din colinele Vermandois, mai la nord de Saint-Quentin.În Flandra are un
curs leneş şi provoacă inundaţii în câmpia pe care o străbate; se îndreaptă către Belgia, pe care o
traversează, intră în Olanda şi se varsă în Marea Nordului, lângă Anvers.
11
 Somme are izvoarele comune cu ale fluviului Escaut şi se varsă în Marea Mânecii printr-un
estuar. Are valea scurtă (245 km) cu pantă puţin înclinată. Pentru a feri regiunea înconjurătoare de
inundaţii, cea mai mare parte din cursul lui a fost îndiguit.
Sena izvorăşte din podişul Langres de la altitudinea de 471 m. După ce străbate podişul
Bourgogne, regiunea Champagne, Ile-de-France, câmpia Parisului şi regiunea Normandiei, se varsă
în Marea Mânecii printr-un larg estuar. Valea Senei (lungă de 770 km) are panta mică, fluviul
desciind meandre numeroase şi largi. Cursul apei este domol, debitul nu prea bogat (regiunea pe
care o străbate primind precipitaţii puţine), iar regimul apelor destul de regulat. Caracteristicile sale
naturale au permis ca acest fluviu să devină una din arterele principaleale navigaţiei interne. De-a
lungul cursului superior şi mijlociu, Sena primeşte apele numeroşilor ei afluenţi din podişul
Bourgogne şi din Champagne (exceptând râul Oise). Dintre aceşti afluenţi, cel mai cunoscut şi mai
lung este Marne.
Loire îşi are izvorul în Masivul Central, pe care-l străbate printr-o vale cu numeroase chei,
trece în câmpie, apoi străbate partea de sud a Masivului Armorican şi se varsă în Oceanul Atlantic.
Datorită faptului că are bazinul în regiuni diferite, regimul apelor sale este neregulat, debitul
variabil. Partea superioară a râului are debitul maxim la sfârşitul iernii şi minim la sfârşitul verii.
Din Gerbier-de-Jonc unde are obârşia coboară spre nord, printr-o vale îngustă săpată în şisturi
cristaline, vale care se lărgeşte în câmpia Forez şi Roanne. Datorită regimului neregulat, Loire nu
poate fi folosită pentru navigaţie decât într-o mică măsură. Acesta este cel mai important fluviu de
pe faţada atlantică şi cel mai lung fluviu din Franţa.
Cel de-al doilea fluviu ca mărime al faţadei atlantice, Garonne, are izvoarele pe versantul
sudic al Masivului Maladetta, în Spania. El traversează Munţii Pirinei şi pătrunde în Franţa la Pont
du Roy. Dintre cei mai importanţi afluenţi ai lui care vin din Masivul Central sunt Tarn şi Lot. În
regiunea cursului inferior Garonne, înainte de a ajunge la Oceanul Atlantic, se uneşte cu râul
Dordogne
Rhônul are obârşia în Masivul Saint-Gothard (Elveţia), din apele gheţarului Furca. El
traversează lacul Geneva (Leman) şi la ieşirea din lac intră în Franţa. La Lyon se întâlneşte cu Saône
şi se îndreaptă spre sud de-a lungul culoarului dintre Alpi şi Masivul Central şi după ce primeşte
apele a numeroşi afluenţi ce coboară din Alpi se varsă în Marea Mediterană. De la Lyon la Marea
Mediterană, pe stânga, primeşte râurile: Isère, Drôme şi Durance. Pe partea dreaptă primeşte
numeroşi afluenţi mici, care au văile scurte şi pantele mari. Având afluenţi numeroşi cu regim foarte
variat, Rhônul are în tot timpul anului un debit important de apă. Debitul este evaluat la 1400
m³/sec., aproape tot cât are debitul reunit al tuturor fluviilor care se varsă în Oceanul Atlantic.
12
Cursul apelor sale este repede, periculos, capabil să transporte foarte mult material solid, cu ajutorul
căruia şi-a clădit o deltă care înaintează relativ repede în mare. Fluviul este navigabil de la Lyon la
mare şi constituie în acelaşi timp o serioasă sursă de hidroenergie.
În Franţa există numeroase lacuri, situate în diferite forme de relief, de origine şi dimensiuni
variate. Ca lacuri glaciare aşezate în circuri pot fi citate lacurile: Noir, Blanc şi Vert, iar ca lacuri
glaciare de vale: Langemer, Rerournemer şi Gerardmer (Munţii Vosgi). În Masivul Central sunt
numeroase lacuri de origine vulcanică, spre exemplu lacurile Bouchet şi Aydat. În Munţii Jura,
lacurile Saint-Point şi Nantua sunt cele mai mari.

Poziţia geografică, formele reliefului, orientarea lui şi mişcările aerului sunt factorii care
influenţează clima Franţei
Clima franceză este temperată şi variată în NV, aducând vânturi puternice, ploi, ierni cande,
veri răcoroase, fiind influenţate de prezenta Oceanului Atlantic, asemănătoare celei din sudul
Angliei. În est, mai aproape de Europa Continentală a marcat schimbări sezoniere cu ierni reci şi
veri foarte călduroase. Sudul are o climă mediteraneană cu ierni blânde şi veri fierbinţi ce pot avea
temperaturi de peste 30oC, caracterizate de vânturi aspre, neaşteptate şi furtuni dramatice. Multe
zone ale Franţei au un microclimat distinct si vremea se poate schimba foarte rapid. Mistralul, vânt
sălbatic, apare cu precădere iarna şi primăvara, dar poate bate şi în alte perioade.
 Climatul oceanic cuprinde regiunea litorală a peninsulei Bretagne şi a Normandiei şi
se caracterizează prin veri răcoraose (temperatura medie a lunii iulie +17ºC), ierni blânde
(temperatura medie a lunii ianuarie +7ºC), vânturi schimbătoare, violente, deseori cu caracter de
furtună. Plouă mult, peste 200 de zile pe an, cu cea mai mare cantitate de ploaie în timpul toamnei şi
al iernii.
 Climatul Franţei mijlocii (regiunea pariziană) suferă modificări în raport cu
aproprierea sau depărtaarea de ocean, cea din Aquitania în raport cu latitudinea, cea din est în raport
cu relieful.
a) Climatul regiunii pariziene se caracterizează printr-o temperatură medie a iernii mai
scăzută (Paris : ianuarie +2ºC); numărul zilelor cu îngheţ creşte până la 60-80 pe an. Vara este mai
cald, temperatura ajungând până la 18ºC. Maximul de ploi cad la sfârşitul toamnei şi în timpul verii.
Pe tot parcursul anului, în fiecare sezon, predomină influenţele oceanice şi cele continentale.
b) Climatul Bazinului Aquitaniei - influenţa oceanică se resimte aici prin prezenţa ploilor
abundente, iernilor umede şi blânde. Vara este foarte călduroasă şi secetoasă, iar toamna lungă.
Precipitaţiile maximale cad primăvara.
13
  Climatul Franţei de est : nuanţa continentală a climatului este indicată de diferenţa
dintre temperaturile medii ale lunilor de iarnă (ianuarie 0ºC) şi de vară (iulie +20ºC), de iernile lungi
şi aspre, de primăverile târzii şi de verile călduroase.
 Climatul mediteranean cuprinde ţinuturile dintre Pirineii de răsărit, marginea de sud
şi sud-est a Masivulul Central, Alpii sudici, valea inferioară a Rhonului şi Corsica. Se caracterizează
prin ierni scurte şi blânde, veri călduroase şi secetoase, adevărate veri tropicale.

1.4 Rolul factorului istoric în dezvoltarea turistică a Franţei

Prezenţa umană pe actualul teritoriu al Franţei datează de încă acum 1.800.000 de ani. De-a
lungul timpului s-au dezvoltat o serie de culturi, printre cele mai cunoscute fiind cea de la Lascaux,
fiind datată la 15.000 ani î. Hr.

Neoliticul apare cu 7000 ani î.Hr. iar la începutul Secolului al IX-lea î.Hr. în regiune apar
galii, un trib de origine celtică.

Teritoriul Franţei este cucerit în 59-51 î.Hr. de legiunile lui Caesar, transformat în provincie
romană şi supus unui intens proces de romanizare. Între secolele 3 şi 5 d.Hr. Galia Romană este
pustită de popoarele migratoare (alamani, vizigoti, vandali, huni). Francii, popor germanic stabilit în
secolul 5 în Galia, se contopesc cu galo-romanii şi dau naştere, în secolul următor, poporului
francez, ale cărui baze au fost puse de către Clovis (481-511) din dinastia Merovingienilor. Cel mai
de seamă reprezentant al dinastiei carolingiene, Carol cel Mare (768-814), poartă razboaie
victorioase împotriva saxonilor, avarilor, longobarzilor şi este încoronat împarat al Occidentului
(Imperiul romano-german) la Roma, în anul 800.

Franţa devine astfel prima putere europeană. Frecventele războaie din timpul lui Ludovic
XIV şi XV (1715-1774) accentuează tensiunile sociale, pierderea Tratatului de la Paris (10 februarie
1763), a posesiunilor din India şi a Canadei, adâncind criza economică şi cea a credibilităţii
absolutismului Burbonilor.

Revoluţia franceză (14 iulie 1792-cucerirea Bastiliei) culminează cu proclamarea la 22

septembrie 1792 a primei republici, cu execuţia lui Ludovic XVI (21 ianuarie 1793) şi cu dictatura
iacobină. Războaiele de apărare ale Republicii Franceze sunt continuate de Napoleon Bonaparte,

14
devenit în 1804 împarat al francezilor şi arbitru omnipotent al Europei continentale. Restaurată în
1815, domnia Burbonilor este înlăturată de revoluţia din iulie 1830 care impune monarhia
constituţională a lui Ludovic Filip (1830-1848). În urma revoluţiei din februarie 1848 este
proclamată a II-a Republică (1848-1852), apoi puterea este acaparată de Ludovic Napoleon (nepot al
lui Napoleon Bonaparte), care se proclamă împarat al Franţei sub numele de Napoleon al III-lea.
Înfrângerea din războiul franco-prusac duce la proclamarea, la 4 septembrie 1870 a celei de-a doua
republici. Scurta existenţă a Comunei din Paris (martie-mai 1871) primul stat al proletariatului, este
curmată brutal de represiunea burgheziei. Prin pacea de la Frankfurt pe Main (1871) Franţa pierde
Alsacia şi Lorena şi este obligată să platească Germaniei 5 miliarde de franci aur despagubire de
război.

La 3 septembrie 1939 Franţa declară război Germaniei fasciste, dar este invadată în mai 1940
şi obligată să semneze (în iunie 1940) actul de capitulare. Generalul Charles de Gaulle lansează la
Londra celebrul apel de continuare a luptei de către francezi şi astfel ia fiinţă o largă mişcare de
rezistenţă în care Partidul Comunist Francez deţine un rol important.

În iunie 1944 are loc Debarcarea din Normandia. Parisul se eliberează printr-o insurecţie
victorioasă (19-25 august 1944) şi în capitala Franţei se instalează un guvern provizoriu condus de
generalul de Gaulle (acesta va demisiona în ianuarie 1946). Constituţia din 1946 proclamă cea de a
IV-a Republică şi transformă imperiul colonial în Uniunea Franceză.

Mişcarea populară din mai 1968 paralizează regimul pentru câteva săptămâni, datorită unor
insurecţii fără precedent. Această mişcare se încadrează într-o mişcare revoluţionară mondială şi
este influenţată de curente de extremă stânga (maoism, troţkysm, anarhism etc.), care vor marca anii
1970. Din 1984, peisajul politic este marcat de creşterea partidului de extremă dreapta Frontul
Naţional, care înregistrează de atunci scoruri electorale de peste 10%. În acelaşi timp, electoratul de
extremă stânga se diminuează şi este împărţit de mai multe grupări politice.

De la jumătatea anilor 1990, Franţa este marcată şi de revenirea mişcărilor sociale, mai puternice
decât cele din anii 1980. Astfel, au loc numeroase mişcări de protest: ale liceenilor (1994, 1995,
1999, 2005), ale studenţilor (1994, 1995, 2006), ale funcţionarilor(1995), ale şomerilor (1997-1998),
ale persoanelor aflate pe teritoriul Franţei fără documente (din 1996), ale profesorilor (1995, 2003)
etc.

15
 Cea de a cincea republică este un regim parlamentar în care puterea executivă colaborează cu
puterea legislativă în cadrul unui sistem de separare a puterilor. Spre deosebire de regimurile
prezidenţiale (în genul celor din Statele Unite, Brazilia) unde cele două puteri sunt strict separate,
fiecare putere dispune de un mijloc de presiune asupra celeilalte:: - Adunarea Naţională poate
răsturna guvernul printr-o moţiune de cenzură; - Preşedintele poate dizolva Adunarea Naţională.
Spre deosebire de celelalte regimuri parlamentare (în genul celor din Regatul Unit, Germania), a
cincea republică funţionează optimal dacă majoritatea parlamentară şi preşedintele sunt de aceeaşi
parte a spectrului politic, situaţie în care premierul este responsabil de asemenea, în mod practic dar
nu în mod legal, în faţa preşedintelui care îi poate cere să demisioneze. În caz de coabitare, în mod
uzual, guvernul este responsabil de politica internă a Franţei în timp ce preşedintele este responsabil
re reprezentarea externă a ţării.

Numărul partidelor politice este de 22 printre care Adunarea pentru Republică (fondat în
1976 ), Uniunea pentru Democraţie-Franceză (alianţa a patru partide fondată în 1978 ), Partidul
Socialist-Francez (fondat în 1901), Partidul Socialist Unificat (fondat în 1960), Partidul Ecologist
(Verzii- fondat în 1984), Partidul Comunist Francez (fondat în 1920 ). Preşedintele « Marii
Naţiuni » este ales prin vot direct pe o perioadă de 7 ani.

1.5 Nivelul de dezvoltare social – economic

Situată printre primele cinci puteri ale economiei mondiale, Franţa dispune de variate resurse
minerale, dar cu o producţie modestă şi în scădere, apelând în măsură din ce în ce mai mare la
importul de materii prime şi semifabricate.

Franţa este o ţară industrială importantă, cu peste 30% din populaţia muncitoare angajată în
industrie: în primul rând în producţia de automobile, oţel, textile şi industria aeronautică.

Interesul în domeniul tehnologiei de informare este, de asemenea, în creştere.Agricultura

este încă extrem de importantă, cu toate că astăzi doar 6% din forţa de muncă a ţării este implicată în
agricultură, multe ferme reprezintă încă doar afaceri la scară mică, produsele lactate, vinul şi grâul
constituind principalele articole de export. O altă ramură a economiei în continuă dezvoltare este
turismul şi există multe zone ale ţării care se bazează pe acest comerţ.

16
 Industria are un ridicat nivel tehnologic, competitiv mai ales în aeronautică, material rulant,
energia nucleară, industria alimentară. În ansamblul economiei mondiale, poziţia Franţei s-a erodat
în ultimele două decenii (în 1970 reprezenta 8,2% din producţia industrială a OECD iar în 1990 doar
5,7%).

Politica de reconversiune energetica (reducerea dependenţei de importul de hidrocarburi) a

condus la sporirea la 70% a ponderii centralelor nucleare în producţia de energie electrică (locul
îintâi pe glob). Marile concentrări industriale sunt: regiunea pariziană, valea Rhônului, Sena
inferioară, zona Lyon. Producţia industrială este extrem de diversificată, pondere mai mare în cadrul
exportului având industria autovehiculelor, utilajelor industriale, aeronautica, chimia de sinteză şi
industria alimentară (unt, brânzeturi şi vinuri).

Varietatea condiţiilor naturale a determinat şi o mare diversitate a utilizării terenurilor implicit o

agricultură dintre cele mai comlexe şi competitive care antrenează în jur de 4,1% din populaţia
activă. Sistemele de cultură din Franţa se regăsesc în trei domenii şi anume: cel al culturilor (cereale
asociate cu creşterea animalelor, cultura plantelor tehnice), apoi al creşterii animalelor (în vest
îndeosebi şi în regiunile montane) şi al monoculturilor specializate (Midi, Alsacia, Champagne).
Producţia de cereale situează Franţa pe locul al doilea în Europa, care de multe ori a
constituit furaj pentru animale. Franţa exportă porumb în ţările Pieţei Comune. Cultura orezului
intrată destul de târziu în agricultura franceză se practică aproape excusiv în sud (delta Rhônului) şi
cu irigaţii intense în regiunea Languedoc.
Viticultura ocupă un loc important desfăşurându-se pe mari suprafeţe de teren. De altfel
această cultură este tradiţională în Franţa. Dintre regiunile importante amintim de Midi (Acvitaniei,
Languedoc). Urmează culoarul Loara, Champagne, Alsacia, Bourgogne. Se cultivă viţa de vie şi în
Limagne, Provence şi Berry, obţinându-se vinuri de masă sau de consum curent (Languedoc,
Aquitania, Provence), vinuri transformate cum sunt lichiorurile (Cognac d’Armagnac) şi vinurile
dulci de Roussillon. Să nu uităm că Franţa deţine locul doi pe Glob la producţia de vinuri şi struguri.
Alte culturi întâlnite pe teritoriul Marii Naţiuni sunt cele de sfeclă de zahăr, in şi tutun.
Sfecla de zahăr este cea mai importantă cultură din categoria plantelor tehnice şi se extinde mai ales
în nord şi Bazinul Parisului. Tutunul se cultivă îndeosebi în Bazinul Aquitaniei şi Alsacia. Foarte
diversificată ete cultura legumelor în luncile unor râuri sau în apropierea marilor oraşe, apoi
pomicultura şi floricultura.
În ceea ce priveşte creşterea animalelor, se îmbină formele tradiţionale. Se practică
transhumanţa mai ales în regiunile Languedoc, Provence precum şi formele moderne care presupun

17
asocierea creşterii animalelor cu cultura cerealelor în ferme ca în nord şi Bazinul Parisului sau
creşterea animalelor pe pajişti şi păşuni în munţii joşi. Se adaugă tipul special de creştere a cailor,
păsărilor, porcilor în regiuni cu tradiţie, în mari ferme specializate. Creşterea bovinelor constituie o
preocupare majoră pentru sectorul zootehnic, Franţa situându-se pe primul loc în ierarhia
producătorilor europeni, cu un loc foarte important în producţia mondială de lapte şi brânzeturi. Se
cresc bovine pentru carne în Pirinei şi Masivul Central şi cornute mari pentru lapte în vest, nord şi
est. În anul 1996, Franţa ocupa locul al doilea după Rusia la numărul de bovine (20 milioane de
capete). Creşterea ovinelor este răspândită în Masivul Central, Alpii Sudici, Pirinei. Numărul
acestora, peste 10 milioane de capete, situează Franţa pe locul 5 în Europa. Se mai cresc şi porci şi
păsări în ferme specializate.

Industria

Deşi Franţa dispune de resurse naturale, ele sunt în multe sectoare reduse cantitativ, uneori
neexploatabile. Franţa nu are nici petrol şi nici gaze naturale decât în cantitate mică, din această
cauză fiind nevoită să importe.
Industria energetică a înregistrat mai ales după 1950 o dezvoltare accentuată. A crescut
ponderea petrolului şi a gazelor, a hodroenergiei şi a energiei atomo-electrice în detrimentul
cărbunelui. Resursele energetice, în principal zăcămintele de cărbune sunt înmagazinate de câteva
bazine carbonifere: Pas-de Calais, Lorena (bazine huilifere), Centre-Midi (Blanzy), St.-Etienne şi
alte câteva mai mici: Ales, Carmaux.
Rezervele de petrol sunt reduse şi se găsesc fie în regiunea Landelor, exploatat la Porentis,
Cazaux şi trimis prin conductă la Bordeaux, fie în regiunea pariziană extrăgându-se la Chaily,
Coulomnes, Châteaurenard. Este în creştere însă capacitatea rafinării datorită, în primul rând,
petrolului importat. Franţa ocupă din acest punct de vedere un loc superior în Europa. Rafinăriile
sunt localizate mai cu seamă în porturi acolo unde este adus petrolul. Trei regiuni primesc petrol
importat din care o parte se prelucrează aici. Acestea sunt: regiunea mediteraneană prin complexele
Marseille-Fos şi Sète inclusiv centrele La Mède, Berre, Lavéra, regiunea Aquitaniei prin Bordeaux –
La Verdon şi Nantes-Saint Nazaire cu centrele Pauillac şi Amoes; regiunea estuarului Senei care se
prelungeşte pe culoarul său spre est cu centrele Port-Jerôme, Gonfreville, Petit-Couronne,
Gargenville, Vernon.
Gazele naturale se exploatează în sud-vestul Franţei, principalul zăcământ aflându-se în
centrul Lacq şi zăcământul de la Saint-Marcet. Cu o producţie destul de mică, Franţa este obligată să

18
importe fie din Olanda, fie din Algeria etc. Gazele lichefiate din Algeria sunt aduse in porturile Le
Havre si Fos.
Din totalul energiei produse, circa 17% este obţinută de hidrocentrale, cele mai importante
fiind construite pe Rhône, Durance, Isère, Dordogne.
Energia electrică dată de termocentrale reprezintă doar 7% din producţia naţională.
Principalele termocentrale se găsesc în marile oraşe, din care unele sunt porturi (Marseille, Le
Havre, Nantes-Chevire). Se mai obţine energie electrică prin folosirea energiei mareelor (ex: uzina
din estuarul La Rance), a energiei nucleare (ex: centrala nucleară de la Marcoule, de la Chinon, de la
Chooz etc.), a energiei heliotermice (centrala de la Odeillo din Pirinei).
Industria metalurgiei feroase se bazează pe resurse de minereuri de fier, cele mai importante
zăcăminte găsindu-se în provincia Lorena (Pays de Fer). Ele însumează aproximativ 70% din
rezervele potenţiale ale ţării având în vedere faptul că rezervele totale ale Franţei depăşesc 6 mld.
tone. Există un bazin la vest şi nord-vest de Nancy şi unul între văile l`Orne şi Chiers (Longwy)
adică pe stânga râului Moselle incluzând şi centrele sau împrejurimile acestora : Briey, Thionville,
Aumetz, Piennes.Centre extractive se mai gasesc in provinciile Bretania la Segre landa Angers, in
Normandia Centrala la sud-est de Caen si in provincia Anjou.
În provincia Lorena se găsesc principalele centre siderurgice din nordul Franţei astfel: în
nordul Lorenei Longwy, Thionville, Florange, Hagondange, Moyeuvre, Nilvange, iar în partea
meridională la nord şi sud de oraşul Nancy în centrele Neuves-Maisons, Pont-a-Mousson. Centrele
siderurgice din nord-vest, Valenciennes, Dunkerque ca şi cele din vest şi sud Nantes, Fos folosesc
minereuri de fier importate. Dintre centrele siderurgice aflate foarte aproape de materiile prime mai
importante sunt St. Etienne şi Le Creusot ambele situate în Masivul Central Francez.
Metalurgia neferoasă este orientată spre industria aluminiului, a cuprului, a zincului şi
plumbului. Zăcămintele de bauxită se exploateză în departamentele din sud: Herault în centrul de
exploatare Bedarieux, Var în centrele Brignoles, Bouches-du-Rhône în centrul Les Baux.
Există un al doilea areal, cel alpin, unde siderurgia aluminiului este prezentă valorificând
marea cantitate de energie electrică furnizată de hidrocentralele situate pe reţeaua de ape din Alpi.
Dintre exploatările mai importante amintim: Ugine, St. Jeann, L’Argentiere. Şi la poalele Munţilor
Pirinei se află câteva centre cum sunt Sabart, apoi Lannemezan, Lacq
Industria construcţiilor de maşini reprezintă o ramură industrială foarte activă şi modernă,
care obţine o largă paletă de produse şi tehnologii de la mijloace de transport la aparatură electronică
şi electrotehnică, optică şi de măsurat. Industria mijloacelor de transport este împărţită astfel:

19
 - industria autovehiculelor îndeosebi automobile în regiunea pariziană, pe axa Sena-Le
Havre, Lille, Montbeliard lângă Mulhouse, la Lyon, St, Etienne, La Rochelle, Le Mans.
- industria avioanelor produce diferite tipuri de aparate de zbor şi se întâlneşte în regiunea
pariziană, apoi la Bordeaux, Bayonne, Toulouse, Marseille.
- construcţia navelor este prezentă în marile porturi ale ţării fie la Oceanul Atlantic, fie la
Marea Mediterană. Cele mai importante centre sunt la Toulon, Marseille la Marea
Mediterană, apoi Bordeaux, Nantes, Brest, Chebourg, Le Havre, Calais la Oceanul
Atantic.
Industria chimică are la bază ca materii prime cărbune, petrol, sare gemă, săruri de potasiu.
Ele au contribuit la dezvoltatea unor subramuri ca industria carbochimică (Lorena), petrochimia.
Rafinării cu capacitate mare de prelucrare se află în porturi, dintre care cel mai mare este Marseille-
Fos, iar lângă el, dincolo de delta Rhônului, Sète. Este dezvoltată de asemenea industria chimică de
bază (produse sodice, acid sulfuric) şi cea de sinteză (cauciuc sintetic, mase plastice). Dintre centrele
acestor subramuri mai importante sunt Fessenheim, Potasses d`Alsace (pentre îngăşăminte potasice),
Chauny, Perimetrul Camargue (sare gemă) şi Lacq pe seama sulfurilor din regiune. Este dezvoltată
şi industria farmaceutică îndeosebi la Paris.
Industria textilă are o largă dispersie având la bază importurile de materie primă, bumbac din
SUA şi Sudan, lână din Argentina, Australia, ţările Baltice, iută din India, mătase din Asia Orientală.
În vest, centrul Cholet produce tricotaje din lână şi bumbac. Dar principalele grupări ale industriei
textile se găsesc în nord având ca principali producători: Lille, Roubaix, Tourcoing, Valenciennes şi
centrul foarte activ Cambrai. A doua regiune a industriei textile a bumbacului se află în perimetrul
vosgian cu două centre, Belfort şi Mulhouse. Există însă regiunea central-estică, lyoneză, dominată
de centrul Lyon, puternic centru al mătăsii spre care gravitează şi alte centre textile cum sunt: St.
Etienne, Roanne.
Cultura franceză este bogată, diversificată şi veche, reflectând culturile sale regionale şi influenţa
numeroaselor valuri de imigraţie de-a lungul timpului. Cultura franceză este unul din principalul
liant al Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei care reuneşte diversele ţări ce au afinităţi culturale
şi care au fost puternic influenţate, de-a lungul timpului,de cultura franceză.

Capitolul II – Analiza si valorificarea potenţialului turistic natural la nivelul regiunii

20
2.1 Relieful şi obiectivele lui turistice

Dintre toate tipurile de turism internaţional ,cel mai important este turismul balnear maritim
sau litoral,care concentrează cca 80% din fluxurile anuale.

Relieful litoral,rezultat în urma acţiunii apelor marine asupra uscatului ţărmurilor,prezintă atracţie pe
de o parte prin formele specifice rezultate (golfuri, estuare, faleze, plaje, capuri, stramtori, peninsula
si insule) pe de altă parte prin suportul oferit amenajarii de staţiuni balneo-maritime,prezente pe
întreaga planeta la latitudini tropicale şi temperate,remarcându-se adevarate lanţuri şi, de asemenea
puncte de atracţie.
Staţiuni de schi:

Staţiunea Chamonix-Mont-Blanc este un oraş din Franţa, în departamentul Haute-Savoie,

în regiunea Ron-Alpi. Cunoscută la nivel mondial, Chamonix reprezintă „Mecca” alpinismului şi al
sporturilor montane, oraşul se situează în partea de nord a Alpilor, la poalele Masivului Mont-Blanc,
foarte aproape de punctul comun de frontieră dintre Franţa, Elveţia şi Italia. Chamonix Mont-Blanc
este a patra comună ca marime din Franta, având o suprafaţă de 245 km². Vârful Mont Blanc
(4808,75 m) se situează pe teritoriul comunei învecinate, Saint-Gervais-les-Bains, foarte aproape de
granitţa dintre cele două.

Vârful şi muntele Mont Blanc, 4810 metri este cel mai înalt punct din Europa Occidentală.
Pe versanţii acestuia, turiştii si iubitorii sporturilor de iarnă pot practica schi, sporturi extreme cum
ar fi rafting, zborul cu parapanta, căţărări montane şi pe gheaţă, snowboarding, ciclism montan şi
multe altele. Glaciarul Vallee Blanche se întinde pe versanţii munţilor Mont Blanc du Tacul şi
Aiguille du Midi.

În localitate se află mai multe vârfuri care depăşesc 4000 m: Piscul Verde, Marii Jorasses,
Dintele Uriasului, Muntele Blestemat şi Muntele Alb din Tacul

Vizitatori din întreaga lume vin să descopere aici unele dintre cele mai provocatoare pârtii de
schi. Teleschiurile performante asigură acces în 5 zone diferite, cu pârtii pentru toate nivelele. Pe
lângă domeniul de schi, staţiunea oferă turişilor un complex întreg de magazine, baruri, restaurante
cât şi facilităţi pentru diverse activităţi sportive.Chamonix nu este o locaţie convenţională nici
modestă, ci una specială, recomandată pentru schiorii de nivel avansat şi mediu.

21
 Cele mai cunoscute zone şi partii de schi din Chamonix sunt urmatoarele: Le Brevent, La
Flagere/Les Praz, Les Planards, şi Domaine de Balme/Le Tours. În sezonul de vara, Chamonix este
un paradis al iubitorilor de drumeţii montane şi natură cu rute şi itinerarii. Chamonix a găzduit în
anul 1924, prima editţe a Jocurilor Olimpice de Iarnă.

Staţiunea montană Courchevel este numele unei zone de schi situată în Savoie regiune din
Alpii Francezi, şi o parte din Les Trois Vallees, cele mai mari zone legate de schi din lume.
Courchevel are un aeroport (Courchevel Aeroport), precum şi un drum de legătură cu restul lumii.
Originala staţiune a fost planificată în timpul celui de al doilea razboi mondial, cu un studiu efectuat
în 1942 de către regimul Vichy şi într-un doctorat de urbanist Laurent Chappis. Chappis a fost o
alegere naturală pentru o directă dezvoltare a staţiunii imediat înainte de anii de război. Courchevel
asemenea, se referă la orase din Courchevel 1300 (Le PRAZ - originalul sat), Courchevel 1550,
Courchevel 1650 (Moriond), si Courchevel 1850, care sunt numite de altitudini în metri. Cel mai
înalt punct din Courchevel 1850 este, de fapt, doar 1747 de metri, numele a fost ales din motive de
marketing pentru a concura cu rivalii arc VAL D'ISERE. Valea include, de asemenea, orasul La
Tania, construit pentru cazarea concurenţilor pentru Olimpiada de iarnă 1992 în Albertville.

Aeroportul Courchevel are o abordare periculoasă prin văi adânci, care pot fi efectuate numai
de către piloţii specialişti. Courchevel are una dintre cele mai mari baze de instructori de schi şi a
altor sporturi de sezon datorită dimensiunii din cele trei zone ale văii.

De la mijlocul anului 2000, a devenit Courchevel Staţiune de schi de alegere a bogătaşilor

din Rusia, şi numele său a devenit sinonim cu "loc de joacă de iarnaă bogat si celebru" în Rusia.

Încă din anul 1860, când Napoleon al III-lea a decis să renoveze vechile băi romane situate la
poalele Alpilor pentru a le reda folosinţei publice, Termele Naţionale din Aix-les-Bains au devenit
un simbol binecunoscut al sistemului de asigurări de sănătate francez. Este cea mai complexă
staţiune din Trois Vallees, cu o atmosferă mai mult exclusivistă, hoteluri de lux şi pârtii foarte bine
echipate.

Staţiunea Val Thorens este situată în cea de-a treia vale a regiunii de schi Trois Vallee, la
2300 m altitudine, fiind cea mai înalta staţiune de ski europeană. Pentru entuziaştii în căutare de cea
mai bună zăpadă, Val Thorens este cea mai bună destinaţie.

Val d’Isere este situată în Alpii Savoie, staţiunea se remarcă cu o zapadă excelentă pe un
domeniu larg de schi cât şi un amestec de vile şi cabane noi şi mai vechi, baruri şi restaurante.

22
Pârtiile te duc să descoperi splendoarea munţilor şi fac din această staţiune una din cele mai plăcute
destinaţii pentru schiori. Atmosfera de aici nu este potrivită numai pentru iubitorii de schi dar şi
pentru diverse facilităţi pe care le oferă turiştilor : locuri plăcute cu diverse ambianţe, cine
romantice, focuri lângă cabane.

Coasta de Argint (Còte d'Argent) se află pe litoralul atlantic din sud – vestul ţării cu staţiuni
ca Biarritz una dintre cele mai renumite din lume, Arcachon având unul dintre cele mai mari porturi
de iahturi din lume şi cea mai mare dună de nisip din Europa - Pyla sur Mer; Bayonne, etc.

Coasta de Azur reprezintă unul dintre cele mai atrăgătoare litoraluri cu staţiuni balneo -
maritime renumite pentru unele festivaluri, carnavaluri, muzee din Franţa şi din Europa, având un
relief muntos care cade în apă, lin între Hyeres şi Cannes şi mai abrupt în continuare, spre est.
Coasta de Azur (Côte d’Azur) se află cuprinsă din punct de vedere administrativ în regiunea
Provence-Alpes-Côte d'Azur şi este împărţită la rândul ei în şase departamente. Marele atu al acestei
regiuni a fost dintotdeauna cadrul natural de o frumuseţe spectaculoasă. Munţii Alpi se prăbuşesc
practic în mare, creând astfel o mulţime de golfuleţe sau faleze de o frumuseţe aproape paradisiacă.
Regiunea a cunoscut o dezvoltare turisticaâă extrem de timpurie.

Familiile nobile sau cele ale burgheziei italiene, franceze, germane sau ruse veneau aici în
perioada antebelică. După cel de-al Doilea Razboi Mondial, investiţiile majore în turism, precum şi
o strategie axată pe diversitate au dus la lărgirea segmentului turistic. Staţiunile de atractivitate
turistică sunt Cannes, St. Tropez şi St. Raphael, Antibes, Nice, Monte Carlo, Monaco etc.

Monaco, aflat în partea estică a Coastei de Azur, riviera franceză este de fapt un mic Las
Vegas european. Chiar puţin mai mult, am îndrazni să spunem dacă ţinem cont de prezenţa unui
număr mare de muzee, castele, vestigii istorice şi straduţe vechi pe care se afla case-monument,
veritabile opere de artă ale secolelor trecute. Toate aceste lucruri se armonizează perfect cu
yachturile mereu ancorate în porturi - staţiunile de pe Coasta de Azur sunt majoritatea porturi şi
puncte de oprire în itinerariul vaselor de croazieră -, cu bărcuţele de pescari care întregesc farmecul
locului şi cu sutele de magazine de lux, restaurante, hoteluri, reşedinte de vară ale vedetelor sau ale
unor personalităţi importante ale lumii politice sau economice pe plan mondial. Arhitectura unică,
precum şi peisajele absolut spectaculoase, plajele largi şi facilităţile turistice fac din aceasta zona o
regiune turistică istorică ce şi-a atins gradul de perfecţiune.

23
 Zecile de localităţi care au cunoscut de-a lungul anilor o dezvoltare turistică fără precedent
sunt extrem de frumose datorită golfurilor create în urma întâlnirii Alpilor cu Marea Tireniana –
parte a Marii Mediterane.

Villefrance este zona în care se află oraşele Monte Carlo, Cannes şi Nisa. Villefrance oferă
oaspeţilor săi, plaje însorite, oraşe-staţiuni sofisticate, sate cu acoperişuri din ţiglă roşie şi vederi
spectaculoase.
Numele orasului Monte Carlo se datorează principelui regatului de Monaco, Carlo al III-lea, care a
pus bazele acestui stat datorită monarhiei italiene. După despărţirea principatului de Italia, în 1861,
limba oficială a acestui stat a rămas în continuare italiana. Abia acum o sută de ani a început să se
vorbească exclusiv franceza. Oraşul este celebru din cauza Casino-ului şi celui mai cautat raliu de
formula 1, Grand Prix, şi datorită numeroaselor posibilităti de distracţie, extrem de atractive.

Nice este un oraş în sud-estul Franţei, pe coasta Mării Mediterane, la poalele Alpilor
Maritimi. Oraşul este al 5-lea ca marime din Franţa, străbătut de Paillon, azi o simplă şuviţă de apă,
presărată cu grădini suspendate şi cărări, dominată de clădirea centrului de congrese Acrolopis şi
Musée d’Art Contemporain cu colecţia sa de lucrări moderne aparţinând în special şcolii din Nisa a
lui Yves Klein, Martial Raysse, Caesar şi Arman. La est se întinde vechiul oraş al Nisei, un
fermecător şi aglomerat labirint de străzi întortocheate şi case în culori pastel. Cours Saleya trece
între oraşul vechi şi mare.

Prefectură a Alpilor Maritimi NISA este o staţiune de la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Stilul arhitectural, îmbinare de elemente medievale cu elemente aparţinând secolului al XX-lea, este
genovez, iar britanicii au creat Promenade des Anglais având aspectul unei autostrăzi, lungă de 3
km şi ducând la Quai des Etats-Unis.
Nice este un important centru turistic şi statiune balneară, fiind supranumită "capitala
Coastei de Azur" (Côte d'Azur). Printre principalele obiective turistice se numără Muzeul Matisse,
Muzeul de Arte, palatul-muzeu Massena, oraşul vechi cu palatul-muzeu Lascaris şi catedrala Saint
Reparat, grădina şi ruinele castelului, ruinele oraşului roman Cimenelum, mănăstirea franciscană din
Cimiez cu un superb rozariu, grădina botanică Phoenix cu cea mai mare seră din Europa, teatrul de
opera, catedrala ortodoxă rusă.

Este una dintre atracţiile principale ale zonei. Capitala departamentului Alpes Maritimes
concurează ca notorietate cu Monte Carlo – bijuteria principatului Monaco - şi reprezintă cel mai

24
mare oraş al regiunii. Nice este destinaţia perfectă pentru cei cu un buget mediu – oraşul este
îndeajuns de mare, iar hotelurile de două stele sau hostelurile pot fi găsite cu uşurinţă. De fapt, Nice
este a doua bază hoteliera ca mărime din Franţa, după Paris. Aici se află singurul aeroport de pe
Riviera Franceză şi tot aici se află şi cel mai mare nod rutier al regiunii.

Nice este un oraş 100% turistic şi, de aceea, o enumerare a lucrurilor pe care le puteţi face
aici este destul de dificilă. Practic, de la plajă, la sporturi de apă sau de teren, de la cumpărături până
la vizitarea de muzee, case memoriale, expoziţii, monumente, castele şi teatre, totul este posibil.
Nice este este o staţiune extrem de populară şi mereu aglomerată. Ca obiective turistice sunt portul,
centrul vechi al oraşului, ruinele oraşului roman Cemenelum, Muzeul Matisse, Palatul Lascaris,
precum şi Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană.

La circa 50 km vest de Nisa, pe ţărmul Mării Mediterane, se află una dintre cele mai renumite
staţiuni de pe Coasta de Azur, Cannes, locul unde se organizează anual celebrul Festival
Internaţional de Film. Oraşul traieşte în fervoarea evenimentelor de artă întreg anul, multumită
numeroaselor organizaţii care contribuie la menţinerea unui spirit cultural cât mai dinamic

Cannes , este un oraş în sud-vestul Franţei, în departamentul Alpes-Maritimes în regiunea

Provence-Alpi-Coasta de Azur, pe malul Mării Mediterane. Este una din cele mai renumite staţiuni
de pe Coasta de Azur. Printre obiectivele turistice majore ale oraşului se numără cheiul la Croisette,
muzeul Castre ,bastionul Sainte Marguerite ,mănăstirea Saint Honorat .

Se află la 35 de kilometri de Nice, la 55 de kilometri de Monaco şi la 60 de kilometri de

graniţa cu Italia. Chiar dacă, până acum 150 de ani, acest orăşel de la malul Mediteranei nu era
altceva decât un mic sat de pescari, astăzi, el este cel mai elegant, sofisticat şi popular oras al
Rivierei Franceze. Localitatea îşi triplează numărul de vizitatori în timpul Festivalului de Film, iar
lunile de vară sunt aglomerate la modul absolut. Cannes este în primul rând o staţiune de lux. Are
bulevarde largi, o faleză impresionantă, extrem de multe magazine, restaurante şi hoteluri de lux.
Partea cultural-istorică nu este însa nici în acest oraş ignoratş. Şi aici puteţi vizita Muzeul Mării, un
muzeu de Artă Contemporană, iar vechiul port şi centrul vechi al oraşului sunt obiective obligatorii.

Golful Saint Tropez este un loc renumit încă din cele mai vechi timpuri: legenda spune că numele
său vine de la Sfântul Torpes, un martir creştin care a refuzat să renunţe la religia sa. Corpul său a
fost ars şi aruncat pe un vas care a plutit pe apele golfului actual, iar în final a ajuns la ţărm.
Versiunea modernă a oraşului medieval care a fost construit aici este actualmente foarte populară

25
pentru linia sa de iahturi de lux, cafenele cu terase si circuite pentru maşinile sport. Viaţa de noapte
este încântătoare aici şi deseori se pot vedea elicoptere care aduc oaspeţi de seama la petreceri
private care au loc în multe vile de lux din mica localitate franceză. Turiştii consideră ca cele mai
bune plaje din Saint Tropez se afla în Baie de Pampelonne, la sud de golf şi la est de Ramatuelle.
Pampelonne oferă o colecţie de plaje desfăşurate pe 5 kilometri de ţărm. Fiecare plajă are 30 de
metri în lărgime, majoritatea dintre plaje, foarte şic, sunt locuri destinate festivităţilor de modă.
Altele sunt liniştite şi relaxante iar unele au restaurante şi cafenele foarte aproape de ţărmul mării.

Staţiunea a atras numeroşi artişti, popularizată mai ales datorită sex simbolului Brigitte
Bardot în "Şi Dumnezeu a creat Femeia”

Auvergne – Bourgogne. Frumuseţea cadrului natural permit practicarea unui turism rural,
de circulaţie, cu valenţe culturale, speoturism şi pentru alpinism. Cele mai recunoscute centre
turistice sunt: Vichy (renumita staţiune balneară cu ape minerale şi termominerale) şi Clermont –
Ferrand, Limoges.
Insula Corsica este muntoasă, cu un relief pitoresc, cu ţărmuri înalte şi plaje frumoase,
forme carstice interesante, păduri de castani şi tufişuri de maquis, turme de mufloni ce trăiesc liberi
în singurul loc din Europa. Fâşia de plajă este amenajată în hinterlandul oraşelor Ajaccio, Bonifacio,
Bastia şi Calvi, care sunt şi principalele centre turistice, ce dispun şi de monumente istorice şi de
artă, vile şi hoteluri.

2.2 Potenţialul turistic climatic al regiunii

Activitatea turistică este bine susţinută de un valoros potenţial turistic – natural antropic –
diferenţiat de la ţară la ţară, în funcţie de care sunt organizate diferite tipuri de turism.

Ca urmare a poziţiei geografice, Franţa beneficiază de un climat ce-i permite să desfăşoare

orice tip de turism, mai ales că în zilele noastre turismul este o activitate foarte importantă.
Potenţialul turistic climatic al Franţei este valorificat atât prin practicarea turismului balnear
maritim, cât şi practicarea turismului montan şi de sporturi de iarnă, datorită suprafeţei întinse a
Republicii, care ii oferă o mare varietate de relief, şi, implicit climă. Aceste tipuri de turism sunt
influenţate de factorii climatici, deoarece clima este cea care creează condiţii propice schierii sau

26
curelor heliomarine. Clima şi implicit temperaturile adecvate fiecărei zone şi unitate de relief duce la
stabilirea unui anumit tip de turism.

Turismul montan şi de sporturi de iarnă este practicat pe arie largă pentru drumeţie, cură
climaterică şi practicarea sporturilor de iarnă. Acest tip de turism se poate desfăşura acolo unde
temperaturile sunt scăzute, aerul rece iar clima permite acest lucru. Turismul balnear maritim, cu o
largă dezvoltare în teritoriu, este practicat pentru cura heliotermă sau climaterică sau având alte
motivaţii terapeutice.Un climat favorabil si prezenţa apei face din litoralul francez, o destinaţie
turistică propice curelor balnear maritme şi multor alte activităţi printre care se numără pescuitul,
plaja sub soarele fierbinte al Coastei d’Azur. O vreme nefavorabilă duce la o scădere a numărului de
turişti şi bineînţeles a veniturilor rezultate.

2.3 Reţeaua hidrografică şi obiectivele turistice legate de ea

Cea mai mare parte dintre râuri se varsă în Oceanul Atlantic şi mările anexe, numai câteva ajungând
în Marea Mediterană.

Principalele râuri care se varsă în bazinul Oceanului Atlantic şi mările anexe

Rhinul izvorăşte din Alpi în aproprierea Rhônului şi face pe o parte a cursului său mijlociu
(de la Bâle până la confluenţa cu râul Lauter) hotar între Franţa şi Germania. Din Franţa primeşte ca
afluenţi râul Ille, pe care este aşezat oraşul Stasbourg şi Moselle care trece prin oraşul Nancy.
Partea de nord a Franţei este drenată de fluviul Meuse. Ea are numai cursul superior şi
mijlociu în Franţa. Obârşia sa este la marginea podişului Langres. Se varsă în Marea Nordului lângă
portul belgian Roterdam, după un curs de 950 km.
Escaut izvorăşte din colinele Vermandois, mai la nord de Saint-Quentin.În Flandra are un
curs leneş şi provoacă inundaţii în câmpia pe care o străbate; se îndreaptă către Belgia, pe care o
traversează, intră în Olanda şi se varsă în Marea Nordului, lângă Anvers.
Somme are izvoarele comune cu ale fluviului Escaut şi se varsă în Marea Mânecii printr-un
estuar. Are valea scurtă (245 km) cu pantă puţin înclinată. Pentru a feri regiunea înconjurătoare de
inundaţii, cea mai mare parte din cursul lui a fost îndiguit.
Sena izvorăşte din podişul Langres de la altitudinea de 471 m. După ce străbate podişul
Bourgogne, regiunea Champagne, Ile-de-France, câmpia Parisului şi regiunea Normandiei, se varsă

27
în Marea Mânecii printr-un larg estuar. Valea Senei (lungă de 770 km) are panta mică, fluviul
desciind meandre numeroase şi largi. Cursul apei este domol, debitul nu prea bogat (regiunea pe
care o străbate primind precipitaţii puţine), iar regimul apelor destul de regulat. Caracteristicile sale
naturale au permis ca acest fluviu să devină una din arterele principaleale navigaţiei interne. De-a
lungul cursului superior şi mijlociu, Sena primeşte apele numeroşilor ei afluenţi din podişul
Bourgogne şi din Champagne (exceptând râul Oise). Dintre aceşti afluenţi, cel mai cunoscut şi mai
lung este Marne.
Loire îşi are izvorul în Masivul Central, pe care-l străbate printr-o vale cu numeroase chei,
trece în câmpie, apoi străbate partea de sud a Masivului Armorican şi se varsă în Oceanul Atlantic.
Datorită faptului că are bazinul în regiuni diferite, regimul apelor sale este neregulat, debitul
variabil. Partea superioară a râului are debitul maxim la sfârşitul iernii şi minim la sfârşitul verii.
Din Gerbier-de-Jonc unde are obârşia coboară spre nord, printr-o vale îngustă săpată în şisturi
cristaline, vale care se lărgeşte în câmpia Forez şi Roanne. Datorită regimului neregulat, Loire nu
poate fi folosită pentru navigaţie decât într-o mică măsură. Acesta este cel mai important fluviu de
pe faţada atlantică şi cel mai lung fluviu din Franţa.
Cel de-al doilea fluviu ca mărime al faţadei atlantice, Garonne, are izvoarele pe versantul
sudic al Masivului Maladetta, în Spania. El traversează Munţii Pirinei şi pătrunde în Franţa la Pont
du Roy. Dintre cei mai importanţi afluenţi ai lui care vin din Masivul Central sunt Tarn şi Lot. În
regiunea cursului inferior Garonne, înainte de a ajunge la Oceanul Atlantic, se uneşte cu râul
Dordogne.

Râurile care se varsă în Marea Mediterană

Rhônul are obârşia în Masivul Saint-Gothard (Elveţia), din apele gheţarului Furca. El
traversează lacul Geneva (Leman) şi la ieşirea din lac intră în Franţa. La Lyon se întâlneşte cu Saône
şi se îndreaptă spre sud de-a lungul culoarului dintre Alpi şi Masivul Central şi după ce primeşte
apele a numeroşi afluenţi ce coboară din Alpi se varsă în Marea Mediterană. De la Lyon la Marea
Mediterană, pe stânga, primeşte râurile: Isère, Drôme şi Durance. Pe partea dreaptă primeşte
numeroşi afluenţi mici, care au văile scurte şi pantele mari. Având afluenţi numeroşi cu regim foarte
variat, Rhônul are în tot timpul anului un debit important de apă. Debitul este evaluat la 1400
m³/sec., aproape tot cât are debitul reunit al tuturor fluviilor care se varsă în Oceanul Atlantic.
Cursul apelor sale este repede, periculos, capabil să transporte foarte mult material solid, cu ajutorul

28
căruia şi-a clădit o deltă care înaintează relativ repede în mare. Fluviul este navigabil de la Lyon la
mare şi constituie în acelaşi timp o serioasă sursă de hidroenergie.

Lacurile

În Franţa există numeroase lacuri, situate în diferite forme de relief, de origine şi dimensiuni
variate. Ca lacuri glaciare aşezate în circuri pot fi citate lacurile: Noir, Blanc şi Vert, iar ca lacuri
glaciare de vale: Langemer, Rerournemer şi Gerardmer (Munţii Vosgi). În Masivul Central sunt
numeroase lacuri de origine vulcanică, spre exemplu lacurile Bouchet şi Aydat. În Munţii Jura,
lacurile Saint-Point şi Nantua sunt cele mai mari.
Munţii Alpi sunt foarte bogaţi în lacuri de origine glaciară cum sunt, de exemplu, lacurile
Bourget, Annecy şi Leman (Geneva). Spre deosebire de acestea, care sunt de mari dimensiuni, în
Munţii Pirinei există multe lacuri mici, aşezate în circuri glaciare. Nici câmpiile şi nici litoralul nu
sunt lipsite de lacuri. Ele se găsesc în special în Languedoc şi Landes. Lacurile din Languedoc, de
origine maritimă, au apă sărată, ele comunicând foarte puţin cu marea sau fiind complet izolate
printr-un cordon litoral (de exemplu: Lacul Leucate). .

Obiective turistice:

Castelele de pe Valea Loarei:

Este foarte greu să afli numărul exact al castelelor din Franţa. În Valea Loarei, există în jur de
50, 60 de astfel de reşedinţe medievale, dar conceptul de “castel” este atât de interpretabil, încât
numărul lor se poate dubla sau chiar tripla în funcţie de criteriile aplicate în selecţie. Un lucru este
evident: Franţa, această ţară a castelelor, fie ele regale, princiare, nobiliare sau militare, are cea mai
mare concentraţie de astfel de clădiri din întreaga lume. Simboluri ale regalităţii, valori ale
renascentismului, bijuterii ale artei arhitecturale sau decorative, multe dintre aceste reşedinţe au
devenit astăzi hoteluri sau case de oaspeţi.

Castelele de pe Valea Loarei sunt castele situate în regiunile Centre (Touraine, Blaisois,
Orléanais, Berry) şi Pays de la Loire (Anjou). Printre cele mai remarcabile şi renumite sunt
următoarele:

29
 Castelul Chambord (sec. XVI) este considerat cel mai mare şi cel mai maiestuos de pe
Valea Loarei. Edificat în inima unei păduri, Chambord surprinde prin proporţiile sale gigantice (440
de camere, 440 de şeminee, 13 scări şi 800 de capitoluri). Este supranumit “Castelul vânătorii” din
cauza colecţiilor sale exceptionale de pictură de epocă cu teme vânătoreşti.

La acest minunat castel, construcţia a fost începută de Francois I în 1519 şi a fost continuată
mult mai târziu de către Henri II, Charles IX şi Henri III. 1.800 – 2.000 de oameni au lucrat la
construcţie în timpul lui Francois I.

Deşi de-a lungul timpului acest castel a avut mulţi proprietari, nimeni nu-şi are rezidenţa
permanentă, în perioada actuală, în acest castel.

Francois I a locuit el însuşi în acest castel timp de 6 luni. Castelul a fost folosit mai cu seama
ca „loc de retragere” pentru mai mulţi regi sau ca reşedinţă de vânătoare. Nu este menţionat oficial
un arhitect care l-ar fi construit.

Planul castelului este inspirat dintr-o construcţie feudală cu un donjon central şi 4 turnuri.
Corpul central, donjonul, încântă prin ornamentele rafinate şi gustul simetriei , foarte dezvoltat în
epoca Renaşterii. Acest castel extraordinar a combinat ideile italiene cele mai recente în epoca cu
formele arhitecturale franţuzeşti cele mai tradiţionale. La fiecare din cele trei etaje ale donjonului
cele patru unghiuri erau ocupate de apartamente de formă patrată. Fiecare astfel de apartament era
completat cu un altul plasat în unghiul vecin. Se elibera astfel un spaţiu în formă de cruce.

Leonardo da Vinci s-a aflat la originea planului în cruce greacă a donjonului şi a scării sale
centrale, originală prin faptul că două persoane puteau să urce sau să coboare fără să se vadă.
Legenda spune că Leonardo da Vinci, când a locuit la Clos Luce în Amboise, a făcut câteva planuri
şi modele care au fost folosite apoi la construirea castelului. Castelul are de asemenea legături
apropiate cu câteva dintre proiectele lui Domenico da Cortona, un arhitect italian.

În timpul domniei lui Louis XIV, faimoasele piese ale lui Moliere Monsieur de Pourceaugnac
şi Burghezul Gentilom au fost puse în scenă aici.

Castelul Azay-le-Rideau: acest castel farmecă ochii celor ce-l privesc prin echilibru
arhitectural, prin graţia şi rafinamentul ornamentelor sale exteriore, prin maiestritele decoraţiuni
interioare. Clădit în forma literei „L”, Azay este înconjurat de un şanţ alimentat cu apă din râul

30
Indre. Doar clipocitul discret al curgerii apei ne semnalează prezenţa râului, acesta fiind mascat de
vegetaţia aproape luxuriantă a parcului-gradină.

Pe lângă frumuseţea sa divină, castelul este atractiv şi datorită posibilităţii de a-l vizita
noaptea. Aici se organizează un spectacol de sunet şi lumină („Son et Lumiere”): imagini feerice cu
lebede în zbor, urmate de chipuri şi portrete proiectate pe un ecran, care este chiar faţada lungă a
palatului, sunt însoţite de sunete diafane.

Castelul Amboise a fost construit de Carol al VIII lea, între secolele 15 şi 16, pe locul unei
fortăreţe mai vechi care se află într-o zonă abruptă, anevoios de urcat, propice apărării.

Prima dovadă a renaşterii franceze, castelul Amboise, uneşte puterea citadelelor cu graţia noii
arhitecturi. Cu excepţia faţadei renascentiste, construită de către François I, castelul reflectă tradiţia
gotică, fanteziile stilului italienesc, remarcându-se numai sporadic, prin motivele ornamentale.

La mijlocul secolului XV, în momentul în care oraşul se afla sub dominaţia englezilor, regele
Carol al VII lea i-a alungat pe invadatori, castelul fiind, în mare parte distrus. Ludovic al XI lea,
succesorul său, a început lucrările de reconstrucţie ale castelului. Carol al VIII lea a fost însa, cel
care a decis să reconstruiască în întregime fortăreaţa.

În zilele noastre castelul are aceeaşi măreţie ca în perioada sa de glorie din secolele XV –
XVI cu toate că el nu mai reprezintă decât o cincime din ceea ce era o dată. Acum, fosta fortăreaţă
Amboise este proprietate de stat, căruia i-a fost oferit de contele de Paris, fiind gazda unor
spectacole în stil renascentist, organizate periodic de oficialităţile locale.

Astăzi castelul găzduieşte încă o excepţională colecţie de mobilă care este excepţional
conservată. Castelul Amboise reprezintă un punct de atracţie pentru turiştii care, anual, invadează
Valea Loarei dornici să vină în contact cu monumentele care au făcut gloria evului mediu franţuzesc
şi nu numai.

Castelul Blois oferă un rezumat al stilurilor arhitecturale practicate în epoca feudală, până la
Louis al – XIII – lea. Charles d'Orleans a construit imediat după eliberarea sa din captivitatea din
Anglia lucrări de recondiţionare a donjonului şi a construit severa galerie ce-i poartă numele. La
nivelul parterului, construit din piatră găseşti arcade teşite, aşezate pe stâlpi ortogonali, iar la etaj
faţada de cărămizi e aerisită de ferestre cu cercevele încadrate de piatră. Pe acoperiş se observă mici
lucarne cu pinioane. Totul de o simplitate plină de savoare şi de fineţe.

31
 Louis al – XII – lea a adăugat o nouă aripă celei construite de Charles d'Orleans, mai bogată
în ornamentaţii, dar perfect armonizată. Şi acest castel se compune dintr-un amestec de cărămizi şi
pietre, dar stilul nou şi influenţa italiană sunt aici mai accentuate.

Aripa construită de François I se prezintă ca un aliniament vertical de ferestre bordate de

piastri, care taie un dublu rând orizontal de muluri. Această dispoziţie în şah este îndulcită de motive
ornamentale remarcabile .

Castelul Chenonceau – Castelul Doamnelor primii stăpâni ai castelului Chenonceau au

fost familia de Marques, care a ridicat între secolele XII-XV o moară fortificată şi un castel
medieval pe râul Cher. Din acest edificiu iniţial nu ne mai rămâne azi decât marele donjon ce
străjuie intrarea principală. Două decenii s-au luptat pentru a-şi păstra averea pe care pusese ochii
Thomas Bohier care, prin funcţia sa de perceptor al impozitelor sub trei monarhi, a dispus de
resursele necesare pentru a cumpăra, parcelă cu parcelă, domeniul. În 1512, Bohier a reuşit să preia
întreaga proprietate, a demolat vechile clădiri, cu excepţia unui donjon, şi a construit între 1513-
1521 un nou castel.

Funcţia sa însa i-a răpit tot timpul, a fost plecat şi în campania italiană aşa că , practic,
constructorul noului edificiu a fost soţia sa Catherine Briçonnet, a cărei influenţă şi-a pus amprenta
asupra alegerii locului, distribuţiei spaţiilor şi primelor decoraţii interioare. Bohier a murit în 1524,
soţia sa, doi ani mai târziu. Fiul lor a trebuit să cedeze castelul regelui Francisc I (1494-1547),
marele patron al Renaşterii franceze.

Fiul său, Henric al II-lea al Franţei (1519-1559), soţul controversatei Caterina de Medici
(1519-1589), atunci când s-a urcat pe tron a dăruit Chenonceau favoritei sale, Diane de Poitiers,
văduva lui Louis de Brézé, strălucitor de frumoasă, chiar şi la o vârstă înaintata (era cu 20 de ani mai
în vârstă decât regele). Ea este cea care va ordona construirea podului suspendat peste Cher din banii
proveniţi din impozitul pe clopote, şi a magnificelor grădini ce-i poartă numele apelând la serviciile
arhitectului Philibert Delorme.

În 1559 când Henric al II-lea al Franţei a fost grav rănit la un turnir, Caterina a preluat
controlul, interzicând accesul Dianei de Poitiers în preajma bolnavului, în pofida repetatelor chemări
ale acestuia. După moartea lui, Caterina a exilat fosta amantă a regelui, şi pentru prima oară a fost
capabilă să exercite puterea conferită de statutul de regină. Aceasta s-a razbunat pe Diane de

32
Poitiers, luându-i castelul în schimbul celui de la Chaumont. Aceasta s-a retras la Anet, unde a murit
în 1566.

Înaintea morţii sale, în 1589, Caterina de Medici dăruieste castelul Chenonceau nurorii sale
Louise de Lorraine-Vandémont, soţia regelui Henri al III-lea care după asasinarea acestuia, s-a izolat
aici, impunând o atmosferă sumbră, dominată de culorile alb-negru ale doliului. Istoria i-a păstrat
numele de Regina Albă , pentru că a respectat până la moartea sa în 1601, doliul alb, regal.

Castelul trece apoi în proprietatea nepoatei Louisei, Francoise de Lorraine-Mercoeur,

căsătorită cu César de Bourbon, fiica lui Henri al IV-lea şi a Gabriellei d’Estrées. Apoi fiul lui
César, Louis de Vendome intră în posesia castelului şi în sfârşit Louis-Joseph de Vendome
câştigătorul lui Villaviciosa, bătălie care asigura lui Philippe al IV-lea, tronul Spaniei.

Un timp castelul a fost abandonat în secolul 18, după care a intrat în proprietatea
perceptorului regal Claude Dupin pe 9 iunie 1733. Soţia sa, Madame Dupin, bunica lui George
Sand, mare iubitoare de literatură, a întreţinut la Chenonceau un salon frecventat de artişti şi literaţi:
Georges de Buffon (1707-1788), Jean-Jaques Rousseau (1712-1778), Voltaire (1694-1778) care
este, începând din 1747, preceptorul fiului lui Madame Dupin. Revoluţionarii îl cruţă de la
distrugere, graţie popularităţii de care se bucura proprietara sa, care câştigase de-a lungul vieţii sale
afecţiunea tuturor.

Începand cu 1864 atunci când castelul a intrat în proprietatea lui Eugène Pelouze, încep
restaurările castelului. În 1913 este răscumparat de Henri Menier, castelul rămânând de atunci în
proprietatea descendenţilor săi. Astăzi, castelul este înca proprietate privată şi poate fi vizitat doar
parţial.

Grădinile castelului Chenonceau sunt o mărturie remarcabilă a talentului şi rafinamentului

celor două doamne care l-au decorat: Diane de Poitiers şi Caterine de Medici. Chiar de la realizarea
lor, grădinile au reprezentat o parte esenţială a castelului. Când Diane de Poitiers a primit în
proprietate domeniul Chenonceau, în 1547, în jurul castelului nu exista decât o simplă grădină de
legume. Cum locul nu era deloc potrivit pentru necesităţile curţii, timp de 5 ani au fost făcute
modificări, rezultatul fiind grădina care a primit numele creatoarei ei.

În grădini sunt plantate mii de tufe ornamentale şi sute de trandafiri căţărători sau obişnuiţi.
Pe domeniu sunt cultivate în jur de 40.000 de flori, plantate de două ori pe an, primăvara şi vara.

33
Mai mult, cele peste 70 de hectare de pădure crează făra dubiu decorul perfect pentru plimbări
relaxante.

Castelul Chaumont, la prima vedere, ne face să credem că avem de-a face cu o fortăreaţă
datorită aspectului militar dat de metereze, de drumul de strajă şi podul mobil. Este plăcut şi cochet,
datorită faţadei albe, întreruptă de blazoane şi frize. Intrarea în castel se face printr-un parc plantat
cu cedrii şi având peluze cu flori.

Trecând de podul mobil ne întampină două turnuri rotunde, bătute cu blazoane, ce păzesc
intrarea. O friză înconjoară pereţii şi tunurile la nivelul parterului; dublul "C" de la Charles de
Chaumont se învecinează cu interpretarea etimologică a cuvântului "chaumont", reprezentată sub
forma unor coline în flăcări. Mai sus se observă emblemele Dianei de Poitier ( amanta regelui Henry
al – II – lea). De-o parte şi de alta a castelului, aripile sunt flancate de două turnuri cu acoperiş
conic.

Turnul Amboise constituie partea cea mai înaltă, severă şi veche a castelului. Imediat după ce
depăşeşti cetăţuia, descoperi curtea, delimitată de 3 construcţii perpendiculare, întinse către vale.
Aripa orientală se termină printr-o capelă a cărei obsida, cu trei ziduri, se sprijină pe contra-forturi
cu pinacle. Aripa de vest se distinge printr-un sombru tur de scară, gotic pur, şi prin prelungirea sa la
nord într-un corp de apartamente cu aspect renascentist.

Castelul Chinon face parte din castelele de pe Valea Loarei care i-au găzduit pe regii Franţei
şi se găseşte în oraşul Chinon. Castelul, care domină râul Vienne, este situat pe ruinele unor
fortificaţii romane, dar aspectul actual este de un castel în ruină, dar şi ruinele au frumuseţea lor
specială, mai ales pentru iubitorii trecutului. Este un loc în care istoria se găseşte la ea acasă.
Formidabila fortăreaţă medievală (aproximativ 40 m lungime şi 100 m lăţime) este opera succesivă
a contilor de Blois, contilor de Anjou şi apoi a Plantageneţilor. În acest castel, regele Carol al VII-
lea a întalnit-o prima dată pe Ioana d'Arc.

Fortul Coudray (franceza Fort du Coudray) ocupă partea de vest a castelului. Reprezintă
partea cea mai veche a castelului Chinon, existând înca din secolul al X-lea.

34
 Are în componenţă donjonul care ocupă partea estică a construcţiei. A fost construit în
secolul al XIII-lea, sub Philippe Auguste. Are o înălţime de 25 m şi un diametru de 12 m. Numără
trei etaje dintre care, cele două inferioare sunt boltite. Ioana d'Arc a locuit la primul etaj în timpul
sejurului său la Chinon. În acest turn Filip al IV-lea a închis cavalerii Templieri în 1308, înaintea
judecăţii care trebuia să-i condamne la moarte.

Castelul din Mijloc (franceza Chateau du Milieu) era legat de celelalte corpuri prin poduri
mobile. Adăpostea locuinţele regale, construite între secolele XII şi XV, dar din care nu ne-a mai
rămas decât aripa sudică. În nord se găsea capela Sainte Melaine, construită în secolul al X-lea, de
către călugarii Abatiei Bourgueil.

Fortul Saint-Georges a fost construit pentru a proteja latura estică a donjonului. Este separat
de restul castelului printr-un şanţ. Este prima dintre cele trei părţi pe care vizitatorul o poate vedea la
intrarea în citadelă.

Castelul Serrant Castelul Serrant este situat pe Valea Loarei, la 15 km vest de oraşul
Angers, în comuna Saint-Georges-sur-Loire, din departamentul Maine-et-Loire. Este construit pe
fundaţiile unei fortăreţe medievale, fortificată din toate părţile de poduri mobile, doage şi turnuri
masive, proiectând silueta sa severă asupra câmpurilor din jur.

După secolul al XIV-lea, aceeaşi familie locuieşte şi administrează castelul: generaţiile celor
din familia de Brie se succeda, până într-o zi cand unul din ei este cuprins de un nou curent venit
tocmai din Italia. Charles de Brie este sedus în totalitate de Renaştere şi de noile sale idei artistice,
luând decizia să reconstruiască fortăreaţa medievală în totalitate. Din nefericire, din cauza
serioaselor probleme financiare a trebuit să întrerupă lucrările. Doar turnul din nord, o jumătate din
corpurile centrale cu locuinţe şi începutul aripii alăturate sunt ridicate de la bază.

Un secol mai târziu, în anul 1636 Guillaume de Bautru, consilier de stat ce a marcat curţile
regilor Ludovic XIII şi Ludovic XIV prin comportamentul său libertin, îl achiziţionează şi continuă
lucrările după planul original: corpurile centrale sunt terminate, turnul din sud şi cele două aripi sunt
create. Ultima construcţie care a făcut-o Bautru a fost capela, cu ajutorul lui Jules Hardouin
Mansart, în memoria comandantului armatei franceze, marchizul Vaubrun, soţul lui Marguerite de
Bautru.

35
 În 1749, ultima descendentă a lui Guillaume de Bautru este văduvă şi fără copii. Ea va vinde
castelul lui François Jacques Walsh, fiul capitanului corsar Philip Walsh, care îl reamenajează:
creează un parc în stil englez, construieşte cele două pavilioane şi monumentala poartă pe care se
regăseşte blazonul acestora (o lebadă străpunsă de o săgeată).

În 1830 Valentine Walsh de Serrant se căsătoreşte cu Charles Bretagne Marie Joseph, ducele
de Trémoïlle, familie în sânul căreia se găseşte şi astăzi castelul Serrant. Acesta se preocupă de
restaurarea castelului, încredinţându-i proiectul lui Lucien Magne: din această epocă datează
anumite completări ca: balustrada ornată cu "pots à feu", capitelurile ce împodobesc ferestrele de la
etajul al doilea şi blazonul familiei La Trémoïlle ce se găseşte deasupra intrării principale.

Astăzi castelul este o reşedinţă privată ce aparţine prinţului şi prinţesei de Merode,

descendenţi ai familiei Trémoïlle. Cu acest titlu, ei sunt garanţi ai bunei-stări a castelului.

Castelul Serrant, prezintă o colecţie extraordinară de mobilă, obiecte de artă, tablouri,

tapiserii şi sculpturi. Biblioteca adăposteşte circa 12.000 de volume cu o valoare inestimabila

2.4 Flora şi fauna

Franţa cuprinde mai ales formele de vegetaţie care se întâlnesc în regiunile cu climă
temperată. Vegetaţia naturală a fost mult modificată de om, regiuni întregi fiind cultivate. În prezent
20% din suprafaţa ţării este acoperită de păduri(stejar, fag, conifere), iar 19% de păşuni şi fâneţe.

Caracterele vegetaţiei variază în raport cu latitudinea şi altitudinea. Astfel, în Normandia şi

Bretania, pe solurile sărace şi stâncoase, domină păşunile care asigură hrana vitelor. Pădurea de
stejar se găseşte refugiată pe versanţii adăpostiţi, pe care însă omul a distrus-o în mare parte pentru a
face loc păşunilor.

În Bazinul Acvitaniei pădurea ocupă o mare suprafaţă. În Landes au fost plantate întinse
teritorii nisipoase cu pini şi stejari. În centrul şi estul Franţei se întâlnesc păşuni, păduri de stejar,
păduri de fag, iar în nord-est, păduri de carpen. În ţinuturile muntoase vegetaţia se repartizează în
general corespunzător cu altitudinea şi clima, astfel: între 900-1200 m – păduri de foiase (stejar şi
fag) intercalate cu păşuni; de la 1200-1700 m – etajul coniferelor (brad, pin), arbori rezistenţi la frig;
de la 1700 m – arbuşti şi păşuni. Pe înălţimile mari ale Munţilor Alpi, Jura şi Pirinei, zăpada,
vânturile violente şi absenţa verii împiedică prezenţa chiar şi a păşunilor; aici cresc muşchi şi

36
licheni, dar se gasesc numeroase rezervatii ce protejeaza elementele rare de flora si fauna, inclusiv
animalele aclimatizate(mufon, cerb sika, capra neagră etc.)

Ţinuturile din jurul Mării Mediterane se disting printr-o vegetaţie veşnic verde ce cuprinde şi
specii rezistente la uscăciune, ce alcătuiesc cunoscuta pădure de maquis. Măslinul, mirtul,
rozmarinul, leandrul, stejarul verde, stejarul de plută şi pinul sunt plantele caracteristice acestei
regiuni.

2.5 Prezentarea principalelor arii protejate din Franţa

De-a lungul timpului, problemele de conservare a naturii au fost rezolvate într-o manieră
generală şi globală în cadrul fiecărei ţări, regiuni, zone sau localităţi în parte. Deşi întreaga natură ar
trebui conservată, există şi unele zone în care trăiesc specii unice sau rare de floră şi faună, cu
valoare deosebită, şi care trebuie să beneficieze de o atenţie suplimentară. Aceste zone sunt
denumite zone protejate însă, potrivit reglementărilor Consiliului Europei, nu pot dobândi acest titlu
decât în măsura în care, în interiorul lor, sunt realizate efectiv lucrări de protejare a naturii.

Problemele conservării mediului sunt reglementate prin Convenţia pentru protejarea

patrimoniului natural şi cultural, încheiată în anul 1978 la Paris, iar organismul cu prerogative în
acest sens este reprezentat de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN) care s-a
preocupat de-a lungul timpului îndeosebi de elaborarea unui sistem de clasificare a ariilor protejate
urmărind:(a)conştientizarea guvernelor asupra importanţei ariilor protejate;(b) încurajarea
guvernelor să dezvolte sisteme de arii protejate ale căror obiective de management să fie în
conformitate cu condiţiile naţionale şi locale;(c)reducerea confuziei generate de adoptarea a
numeroşi termeni diferiţi pentru a descrie tipuri diferite de arii protejate;(d)asigurarea unor
standarde internaţionale pentru a sprijini contabilizarea şi compararea globală şi regională între ţări;
(e)asigurarea unui cadru pentru colectarea, procesarea şi diseminarea datelor privitoare la ariile
protejate;(f)îmbunătăţirea comunicării şi înţelegerii între toţi cei implicaţi inacţiunile de conservare.

Parcul Naţional Vanoise (franceză Parc National de la Vanoise, prescurtat PNV) este un
parc naţional situat în Alpii Graici (Alpes grées) din Franţa. El a fost iniţiat în anul 1963 pentru

37
protejarea caprei negre din regiune, fiind primul parc naţional din Franţa. În anul 1976 primeşte
diploma europeană pentru protecţia naturii şi animalelor.

PNV este denumirea abreviată a parcului, care se întinde în regiunea Maurienne din Alpii de
vest şi regiunea Tarentaise, provincia Savoie din regiunea Rhône-Alpes. Parcul are suprafaţa de 530
km2, din care cca. 50 km2 sunt acoperiţi de gheţari, pe teritoriul lui se află peste 40 de vârfuri cu
altitudinea de de peste 3000 m deasupra nivelului mării. Parcul este subîmpărţit în două zone: zona
centrală cu o supraveghere severă ( 1480 km²) şi zona periferică pe teritoriul căruia se află 28 de
comune şi centrul turistic de administrare al parcului. Altitudinea parcului este între 685 m şi 3855
m (La Grande Casse). Latura de est a parcului pe o lungime de 14 km este mărginit de graniţa cu
Parcul Naţional Gran-Paradiso din Italia.

Vârfuri importante:Pointe de la Grande Casse (3855 m),Mont Pourri (3779 m),Dent

Parrachée (3697 m),Bellecôte (3417 m),Pointe de Labby (3521 m),Pointe du Génépy (3551
m),Dôme de Chasseforêt (3586 m),Dôme de l'Arpont (3599 m).

Fauna este reprezentată prin: capra de stâncă (Capra ibex), capra neagră (Rupicapra
rupicapra), muflonul (Ovis orientalis musimon), (Marmota marmota), (Gypaetus barbatus), (Aquila
chrysaetos) şi (Mustela erminea).

Pe teritoriul parcului sunt ca. 500 km de căi de drumeţie, se pot practica sporturile de iarnă
cu excepţia lui Val-d'Isère, Tignes şi Trois Vallées unde sunt regulamente severe de protecţie a
naturii. In parc există de asemenea o reţea de colibe pentru popas administrate de „Club Alpin
Français”.

Parcul Naţional Cevenne (franceză Parc National des Cévennes) este situat în sudul Franţei
în regiunea muntoasă Cevennes, având suprafaţa de 3213 km².

Incă din anul 1913 speologul „Eduard Alfred Martel” propune, pentru protejarea naturii,
crearea în regiune a unui parc naţional. Idea lui a fost preluată în anul 1956 de administraţia
departamentului Lozère, idea fiind realizată abia în anul 1970.

Centrul de administrare al parcului este în Florac, parcul se întinde pe teritoriul

departamentelor Lozère şi Gard şi numai o mică parte pe teritoriul departamentelor Ardèche şi
Aveyron. În regiunea parcului sunt o serie de munţi ca Mont Lozère, Mont Aigoual şi podişul
Causse Méjean.

38
 Regiunea are o floră şi faună bogată reprezentată prin plante ca: „Roua cerului”, lalele, crini ,
orhidee alpine, lavande şi castani. Animalele mai reprezentative ale parcului sunt: muflonii, căproare
şi cerbi, sau capra de stâncă, castorul şi ciocănitoarea.

Zona centrală sau Parcul propriu-zis, cu o suprafaţă de 91416 ha, cuprinde 52 comune, 117
cătune şi ferme. Ea face obiectul unor reglementări strict urmărite îndeaproape de către un corp
important de „monitori-paznici”. Tot în aceastâ zonă există şi 3 hanuri. Camparea şi caravaningul,
sub toate formele lor sunt permise. În zonă este amenajat un eco-muzeu, alcâtuit dintr-un corp
central - „Casa Mounthozere”, cu sediul în comuna Pont-de-Montrer şi diverse obiective în
ansamblul masivului, ferme, câtune, constructii uzuale - moară, fântâni, brutărie, biserică etc. Aceste
obiective pot fi vizitate în cadrul unor circuite plâtite, conduse de ghizi;

Cea de-a doua zonă, periferică, se întinde pe o suprafaţâ de 237 mii ha, cuprinzând 117
comune, 4000 cătune şi ferme şi circa 48 mii locuitori. Zona beneficiază de un program de
amenajare destinat asigurării desfâşurării activităţilor economice locale şi protecţiei mediului
înconjurâtor. în această zonă sunt construite numeroase hoteluri, centre de vacanţă, terenuri de
camping administrate de sindicate; circulaţia este reglementatâ, un număr important de drumuri
rurale şi forestiere fiind interzise pentru anumite mijloace de locomoţie.

Parcul national Cevennes încurajează activităţile pedestre prin: amenajarea a 23 poteci de

promenadâ, marcate pentru plimbări simple de scurtă durată (2-4 ore), fară ghid însotitor;

amenajarea de poteci numite „sinteză ecologică”, care pot fi parcurse într-o singură zi, cu
participarea gratuită a „monitorilor-paznici”; organizarea de trasee pe poteci ale marilor circuite ale
Franţei; organizarea unor circuite de mai mică întindere din iniţiativa asociaţiilor locale.

Artizanatul este bine reprezentat în toată zona periferică a parcului, în toate aşezările din
zonă întâlnindu-se magazine specializate pe acest profil, sau desfaşurându-se spectacole de amploare
mai mare în zilele de sărbătoare.

De asemenea, sunt marcate numeroase piste ecvestre şi organizate circuite şi sejururi cu

plecare din zona periferică. În această zonă se pot practica, de asemenea, sporturi nautice (caiac-
canoe), speoturismul şi schi-fondul. În perioada estivală sunt organizate seri de veghe m pădure,
proiectii, conferinţe, expozitii, concerte. Conducerea parcului este instalată în localitatea Florac,
situată în zona sa centrală. Aici se află şi serviciul de informare al parcului. Centrele de informare

39
ale parcului, sindicatele de iniţiativă, librăriile şi depozitele de presă difuzeazâ documentaţiile
publicate despre Parc, revista „Ceveimes", ghiduri, cărti, afişe specializate.

Parcul Naţional din Pirinei(franceză Parc national des Pyrénées) este un parc naţional
francez ce a fost înfiinţat în anul 1967. Parcul se întinde pe o lungime de aproape 100 de km de-a
lungul graniţei cu Spania şi are o lăţime maximă de 15 km. Parcul are suptafaţa de 457 km² fiind cel
mai mare parc natural din Munţii Pirinei. Regiunea parcului cuprinde munţii din sudul comunei
Lescun Franţa, până la „Valleé d'Aspe” în vest şi „Valleé d'Aure” în est. Locurile cele mai
cunoscute din parc sunt comuna Gavarnie şi masivul Vignemale care este punctul cel mai înalt din
Pirineii francezi.

Parcul Naţional Port-Cros(franceză Parc National de Port-Cros) a fost decretat la data de

14 decembrie 1963 de preşedintele Franţei Pompidou.

Parcul naţional cuprinde aproape toată regiunea din jurul insulei Port-Cros şi insulelor mai
mici Bagaud, Gabinière şi Rascas, ca şi o fâşie cu o lăţime de 600 m de pe coastă. Ocupând pe
coastă o suprafaţă de 700 ha de uscat şi 1288 ha suprafaţă de apă, el este primul parc naţional din
Europa, care reuneşte o suprafaţă protejată pe uscat şi apă. Din anul 1971 este alipit parcului
suprafaţa de 1000 de ha, ce aparţine insulei vecine.

Parcul naţional ,,Port Cros” cuprinde şi insula Porquerolles cu o suprafaţă de 1250 ha. Insula
Port Cros constituie un parc naţional marin, iar insula Porquerolles un parc domenial forestier cu
multe elemente botanice protejate. Accesul în insulă dinspre continent este asigurat de vase rapide.
În interiorul insulelor sunt amenajate poteci care permit observarea vegetaţiei şi faunei ocrotitoare,
precum şi accesul la un număr de 28 porturi şi baterii militare din sec. XIV-XIX, ce constituie un
patrimoniu istoric de mare valoare. Ambele insule au amenajate mici porturi cu echipamente
tradiţionale, cu reţea electrificată, canalizare, reţea de teledistribuţie, constmcţii modeme etc.
Cazarea turiştilor se face la localnici (în ferme modeme)sau în pensiuni. Insulele pot fi vizitate tot
timpul anuhu farâ acordul prealabil al conducerii parcului sau al personalului de teren. Vara, turiştii
au la dispoziţie: m Port Cros, un centru de primire şi informare (cu sediul m port), unde se
eliberează si documentele necesare şederii în parc şi desfaşurării activităţilor dorite; o expoziţie
privind domeniul marin (acvariu şi proiecţii de diapozitive); poteci tematice (botanice, istorice,
submarine); în Porquerolles, o expoziţie consacrată istoricului insulei; un centru de prezentare a
Conservatomlui botanic (muzeu).

40
Grupurile organizate pot realiza, pe cele două insule, activitâti educative, cercetâri botanice,
omitologice şi marine. în acest caz este necesară aprobarea prealabilă a conducerii parcului.
Circulaţia pe insule este liberâ, pazmcii-monitori (30 în insula Port Cros) urmărind numai
respectarea de către turişti a reglementărilor parcului.

Parcul natural Vercors protejează bogăţiile naturale şi culturale de pe o suprafaţă de 135

mii ha, delimitată în sud-estul Alpilor. În acest teritoriu se cuprind 50 comune popu-late de 26 mii
locuitori. Parcul oferă multiple posi-bilităţi de practicare a turis-mului: circuite pedestre, ec-vestre şi
cu bicicleta, poteci tematice, vizitări de peşteri şi monumente de arhitec-tură, escaladări de stânci,
schi alpin şi de fond, seju-ruri climatice, activităţi în aer liber în sate (ferme) şi staţiuni, pescuit şi
vână-toare, vizite şi activităţi în ateliere de artizanat sau artă populară, activităţi artistice (cercuri de
sculptură în lemn, pictură pe mătase, artă populară etc.), activităţi în aer liber (sport, tenis, deltaplan
etc.).

Aceste activitâţi sunt posibile datorită existenţei de amenajări adecvate: 100 km de poteci
parcate, piste de ciclism, 25 locuri pentru picnic, copertine de trasee, terenuri de sport, piscine,
locuri de pescuit, centre de echitaţie (Poimey Club), muzee (Muzeul locurilor preistorice, Muzeul
rezistenţei), peşteri amenajate, platforme de privelişte, centru polivalent, chibwi (Casa speologilor,
clubul tinerilor etc.), de o susţinută animaţie locală, care vizează astfel primirea şi informarea
turiştilor, vizitarea parcului, organizarea de expoziţii, proiecţii, activităţi culturale, animaţie şcolară,
activităţi sportive, concursuri etc. Cazarea turiştilor se realizeazâ în spaţii particulare (la fenne sau
case particulare, în toate localităţile din parc) şi în unităţile special construite, dispersate pe tot
cuprinsul parcului (hotel, campinguri cu circa 600 locuri, 9 refugii păzite, 18 refugii semipăzite, 26
refugii şi adăposturi nepăzite, terenuri pentru caravaninguri şi corturi).

Parcul natural regional Morvan este amenajat în centrul regiunii Bourgogne, la 2 ore
depărtare de Paris şi Lyon, în masivul granitic al Morvanului. Parcul are o întindere de 171676 ha si
cuprinde 64 comune. El a fost creat în 1970, în vederea revitalizării economiei acestei regiuni,
dezvoltării activităţilor în aer liber şi a celor culturale, protejării locurilor şi peisajelor, favorizării
turismului. În acest scop, cu ajutorul organelor locale şi altor organisme centrale au fost organizate
şi realizate: Centre de informare, hoteluri (peste 100 unităţi cu 5-20 locuri sau 30-40 locuri), 15
cabane refugii (cu 20-30 locuri în dormitoare comune, loc de pregătirea mâncârii, grupuri sanitare),
peste 70 case particulare în localităţile mrale (cu o ca-pacitate de circa 350 locuri), terenuri de
campare, locuri pentru picnic, ţarcuri de animale, amenajarea malurilor râurilor pentru practicarea

41
sporturilor nautice (caiac-canoe) şi pescuitului sportiv, poteci pedestre şi ecvestre, poteci ecologice
etc. Parcul beneficiază şi de existenţa a două staţmni balneare (Château-Chinon şi Saint-Honore-des-
Bains) şi numeroase locuri arheologice, monumente istorice şi de arhitecturâ cu o bogată tradiţie
etnofolclorică. De asemenea, au fost amenajate 10 centre de echitaţie, care oferâplimbâri ecvestre,
circuite călare, iniţierea în creşterea cailor, echitaţie de agrement şi sportivă, formare de câlăreti şi
instructori de călârie, echitatie pentru copii, dresuri de cai, participare la concursuri hipice etc.
Pentru o bună cunoaştere a parcului, conducerea lui pune la dispoziţia turiştilor un amplu material
documentar (Cartea Parcului, broşuri, ghiduri ale traseelor turistice, parcărilor, hărţi), un ziar local
cu informatii de ultimă oră.

Parcul natural regional Camargue, cu o suprafaţă de 85 mii ha, cuprinde o insulă şi zone
înconjurătoare din sudul deltei Rhonului. Din 1974 este considerat rezervaţie a biosferei. Şi acest
parc, pe lângă scopul de a proteja ecosistemul deltaic al zonei, urmăreşte crearea de condiţii de
relaxare şi instruire a localnicilor într-un mediu natural cu valenţe reconfortante şi elemente inedite.
Activităţile turistice proprii acestui parc sunt: vizitarea lui pe itinerare tematice, practicarea
pescuitului şi vânătoarei, sporturile pe apă, odihna, toate însă în limitele unor restricţii. Desfăşurarea
acestor activităţi este favorizată de amenajările cu caracter turistic existente (puncte de vizitare a
păsărilor, trasee marcate, pensiuni etc.).

Capitolul III – Analiza şi valorificarea potenţialului turistic antropic

3.1. Obiective turistice religioase

Auvergne este remarcabilă prin stilul propriu al bisericilor romane (secolele XI şi XII). Ele
cuprind câteva elemente din cea mai originală, simplă şi emoţionantă arhitectură din Franţa.
Proporţionate frumos, necompromiţătoare în severitatea lor, ele sunt construite din materiale locale
rezistente – piatră de nisip sau lavă vulcanică – şi sunt caracterizate de o absidă proeminentă, un
ambulatoriu îngust în jurul corului şi de un naos flancat de piloni puternici, cu galerii deasupra
părţilor stranii. Capitelurile sunt adesea complicat sculptate cu teme biblice. Cele mai interesante

42
exemple pot fi văzute în următoarele locuri : Brioude, Clemont-Ferrand (Notre Dame du-Port),
Issoire, Orcival, Le Puy, Saint Nectaire şi Saint Saturnin.

În Auvergne, puternicul simţ al religiei s-a manifestat într-un mod specific regiunii :
procesiuni în care sfântul protector al parohiei este venerat prin intermediul unei relicve sau al unei
statui, care sunt purtate prin sat şi prin împrejurimi. De pildă, în ziua Înălţării, Fecioara de Orcival
este scoasă din biserică noaptea. De asemenea, specifice regiunii Auvergne sunt Fecioarele Negre,
statui din lemn negru care au apărut sub influenţa bizantină a cruciaţilor. O altă Fecioară Neagră de
renume se regăseşte la Rocamadour.

Stilul gotic îşi are originea în Ile-de-France, aproape de centrele puterii regale. Cel mai
frumos testament al glorioasei perioade gotice se găseşte în catedralele de la Paris şi Chartres,
Amiens şi Reims, Beauvais şi Bourges, Lyon, Le Mans şi Srasbourg.

Tranziţia dintre stilul roman şi cel gotic este evidentă în mănăstirea burgundă de la Pontigny,
o congregaţie bine conservată construită între 1150 şi 1212.

Stilul gotic are ca punct de pornire restricţia tradiţiilor romane şi necesitatea firească de
construire a unor biserici mai spaţioase, mai înalte, mai luminoase. Stilul se caracterizează prin bolte
ogivale, arcuri ascuţite şi contraforturi suspendate. Prin stabilirea spaţiului destinat mulţimii şi celui
de orchestrare, clădirile puteau fi mai îndrăzneţe. Noile tehnici au acordat mai mult spaţiu liber
pentru ferestre mai mari, cele mai sublime fiind vitraliile catedralei din Chartres, cea mai completă
colecţie de vitralii medievale din Europa.

Stilul gotic timpuriu din perioada 1180-1250 este simbolizat de Chartres, care a adoptat
contraforturi suspendate, arcuri ascuţite şi spaţii noi pentru ferestre. Chartres este numit „spiritul
evident al Evului Mediu”, ca fiind cea mai coerentă dintre catedralele gotice.

Catedrala de la Reims se mândreşte cu un naos mai înalt decât cel de la Chartres, si cu o

galerie claire voie (ajur) încununată de statuile animalelor mitice. Ferestrele din clopotniţă cu barele
zvelte de piatră au reprezentat pionieratul motivelor decorative gotice.

Lourdes este o mică comună aflată în Pirinei, în sud-vestul Franţei. Iniţial, doar o aşezare de
trecere, oraşul a devenit în prezent, neîncăpător pentru milioanele de turişti care se îndreaptă către
această direcţie anual. Destinul acestei mici localitaţii s-a schimbat radical în anul 1858, când însăşi

43
Fecioara Maria l-a onorat cu a sa apariţie miraculoasa. Pana în acel moment, singurul punct de
atracţie erau doar ruinele unui castel fortificat aflat în centrul oraşului. După ce Bernadette
Soubirous a susţinut că Fecioara Maria i s-a arătat în diverse ocazii şi după ce au avut loc câteva
vindecări miraculoase, oraşul a devenit una dintre destinaţiile preferate ale creştiniilor. Pană în 1858,
Lourdes era doar un oraş liniştit şi modest, cu o populaţie de doar 4.000 de locuitori. Castelul era
ocupat de o garnizoana de infanterie. Oraşul însemna, în traseul turistic, doar un loc de trecere către
apele termale de la  Bareges, Cauterets, Luz-Saint-Sauveur sau Bagneres-de-Bigorre. În data de 11
februarie 1858, o fetiţa din partea locului, Bernadette Soubirous, în vârstă de 14 ani, a susţinut ca o
doamnă frumoasă i-a ieşit în cale în Grota Massabielle. Această doamnă s-a prezentat ca fiind
Concepţia Imaculată, iar credincioşii au numit-o Binecuvântata Fecioara Maria. Apariţiile s-au
repetat de încă 17 ori şi, după numai un an, mii de pelerini veneau să se reculeaga în mijlocul noului
loc sfânt. 

În luna februarie a anului 2008 a  avut loc comemorarea a 150 de ani de la prima apariţie a
Fecioarei. La festivităţi au luat parte peste 45.000 de pelerini. Deşi oraşul are numai 15.000 de
locuitori, beneficiază de o capacitate de cazare imensă, a doua în Franţa, după Paris.
Sezonul pelerinajului începe din martie şi durează până în octombrie, iar locul în care s-a petrecut
prima apariţie miraculoasă a Fecioarei a devenit o destinaţie preferată atât a europenilor, cât şi a
creştinilor din alte colţuri ale lumii. Apei care izvorăşte din grotă i s-au atribuit puteri tămăduitoare,
însă se găsesc destui sceptici care să se îndoiasca de adevărul acestor zvonuri neconfirmate ştiinţific.

Se estimează că un număr de aproximativ 200 de milioane de oameni au vizitat locul din

1860 până în prezent, iar Biserica Romano-Catolică a recunscut oficial 67 de vindecări miraculoase.
Detaliile sunt verificate foarte atent, pentru a se asigura că vindecarea nu are de-a face cu alte
tratamente paralele, şi se bazează doar pe proprietăţile tămăduitoare ale apei. În ciuda valurilor de
credincioşi care iau cu asalt orăşelul în fiecare sezon, există dezbateri asupra naturii primelor
apariţii. Au existat mai multe tentative, atât din partea poliţiei, cât şi din partea bisericii, de a cerceta
posibile încercări de frauda, însa cel putin unii dintre investigatori şi-au schimbat părerea pe parcurs.

Mulţi dintre cei care ajung aici se arată dezamăgiţi la sosire din cauza mercantilismului
exagerat care se practică pe străzile oraşului. Băştinaşii şi-au dat seama că obiectele de cult religios
reprezintă o sursă sigură de venit, însă rezultatul final se traduce printr-o dominaţie a kitsch-ului.
Vitrinele magazinelor sunt pline până la refuz de statuete şi alte suveniruri religioase, realizate mai
mult sau mai puţin artistic. Fenomenul a dat naştere unor critici aspre, în vreme ce anumite voci

44
susţin că Lourdes nu este altceva decât o fabrică de bani pentru oraş şi pentru regiune, prin urmare
există un interes crescut în atragerea şi menţinerea interesului pelerinilor.

Le Mont-Saint-Michel este o stâncă granitică (78 m înălţime) în Golful Saint-Malo (Nord

Vestul Franţei), din Marea Mânecii, unde se manifestă cel mai repre-zentativ fenomen de flux şi
reflux: în timpul fluxului este insulă, comunicaţia cu teritoriul continental fiind întreruptă, iar în
timpul refluxului devine peninsulă, o limbă de nisip ieşind de sub ape. Stânca este ocupată de un sat
(cca. 46 locuitori) şi o mănăstire fortificată (ridicată începând cu secolul al VIII-lea, până prin
secolele al XII-lea - al XIV-lea). A jucat un rol important în istoria Franţei, fiind singurul loc care nu
a putut fi cucerit de armatele engleze în timpul „Războiului de 100 de ani”. În prezent, constituie
unul din locurile cele mai vizitate din Franţa, (cu 3.200.000 de vizitatori anual). O şosea pietruită
asigură, în ultima vreme, legătura permanentă cu ţărmul Bretaniei.

Din anul 1979, Mont Saint-Michel se află pe lista patrimoniului mondial cultural UNESCO.

Aşezată la limita dintre Bretania şi Normandia, această mică insulă de granit are perimetrul
de 900 de metri.

Secolul al XIX-lea a ezitat, în faţa monumentelor, între două atitudini. În timp ce romanticii
aveau gustul straniului, al monstruosului, dacă Victor Hugo era foarte sensibil la aspectul compozit
al Muntelui, în schimb oamenii aflaţi la Administraţia Monumentelor Istorice au preferat
construcţiile fidele, în întregime, unui stil unic. La 6 august 1897, se instalează, în vârful săgeţii de
32 de metri a bisericii mănăstirii, la 150 de metri deasupra nivelului mării, statuia de cupru a
Sfântului Arhanghel Mihail. La mai puţin de un secol, la 4 octombrie 1987, după reparaţii şi aurire,
s-a reaşezat statuia Arhanghelului, de data aceasta, cu ajutorul elicopterului. Din 1965, Benedictinii
s-au reinstalat în Munte, fără ca abaţia, ca realitate autonomă, să fie reconstituită. În prezent pe
Munte se află Fraternitatea Monastică de la Ierusalim (Abaţia Mont-Saint-Michel). În 1368,
confreria Sfântului Iacob declara că primise 15.570 de pelerini la Mont Saint-Michel. Astăzi,
Muntele primeşte trei milioane două sute de mii de vizitatori în fiecare an.

În 1874, statul francez a lansat realizarea unui dig neinundabil, destinat uşurării accesului la
Munte. Dar aceste lucrări au dăunat sitului din cauza acumulării nisipului. Pericolul ca Muntele să
nu mai rămână o insulă era din ce în ce mai mare. Iată ce scria poetul Victor Hugo, cu puţin înainte
de moarte: „Muntele Saint-Michel este pentru Franţa ceea ce Marea Piramidă este pentru Egipt.
Trebuie să-l protejăm de orice mutilare. Trebuie ca Muntele Saint-Michel să rămână o insulă.

45
Trebuie protejată cu orice preţ această dublă operă a naturii şi a artei”. În anii 1983-1984, pentru
protejarea insularităţii Muntelui, a fost distrus digul Roche-Torin (preşedintele François Mitterrand a
scos, în mod simbolic, prima piatră din dig), dar încă este greu de calculat efectele acestei suprimări.

Călătorului care doreşte să viziteze Mont Saint-Michel, acesta îi apare la început ca o mică
piramidă stâncoasă înconjurată de o întindere netedă nesfârşită. Pe măsură ce te apropii, desluşeşti
din ce în ce mai multe detalii. Ajungi pe şoseaua care duce direct spre Munte şi îţi parchezi
automobilul. Anunţurile de pe panourile de la intrare te avertizează că fluxul va începe la ora cutare,
dar te liniştesc comunicându-ţi că automobilele, parcate corespunzător, nu vor fi în pericol să fie
înghiţite de ape.

Mareele, în zona Muntelui Saint-Michel, sunt deosebit de spectaculoase, printre cele mai
puternice din Europa, având amplitudinea de până la 15 metri. La echinocţii, în timpul refluxului,
marea se retrage până la cincisprezece, chiar optsprezece kilometri, iar fluxul este printre cele mai
înalte din lume. La reflux, în ciuda avertismentelor, unii oameni se aventurează pe nisipul rămas ud,
se îndepărtează de ţărm pentru a pescui, în micile bălţi rămase în urma retragerii mării, fructe de
mare sau peşti. Dar timpul trece pe nesimţite, iar unii dintre ei sunt surprinşi, departe de ţărm, de
revenirea fluxului şi de multe ori pier înghiţiţi de ape. Victor Hugo spunea că apele fluxului vin
dinspre larg cu viteza unui cal în galop, lucru puţin cam exagerat, după părerea multora. La ora
anunţată, uriaşe mase de apă se revarsă dinspre larg, cu o viteză nemaiîntâlnită peste marile întinderi
de nisip încă umed, rămase în urma refluxului.

Catedrala Notre-Dame (română Catedrala Doamna Noastră, cu referire la Sfânta Fecioară).

Prima cărămidă de fun-daţie a fost pusă în anul 1163. În 1182, episcopul Maurice de Sully a sfinţit
altarul, dar construcţia catedralei a durat din 1163 până în 1250. Construcţia clădi-rii cu cinci nave s-
a terminat prin lucrările de pe faţada vestică, iar pe la mijlocul secolului al XIII-lea, prima
capodoperă a stilului gotic timpuriu era gata. Cu toate că desenele iniţiale şi strana evocau încă stilul
romanic, aici s-au aplicat pentru prima oară soluţii arhitecturale specifice stilului gotic.

Faţada dantelată şi cele două turnuri patrulatere de câte 69 m fiecare radiază echilibru.
Intrarea în catedrală se face prin trei porţi bogat ornamentate, care evocă simbolurile goticului
târziu. Impresia spaţială în interiorul bisericii este copleşitoare, zidurile ei se înalţă pe trei rânduri de

46
coloane. De proporţii impozante, 130 m lungime, 45 m lăţime, 35 m înălţime, unde încap până la
10 000 de persoane. Nava principală este împodobită cu statui şi picturi.

Notre-Dame este considerată cea mai întunecată catedrală dintre marile catedrale gotice, dar, pe
bună dreptate, lumina care se filtrează prin rozetele colorate conferă sentimente mistice în penumbra
severă.

Catedrala Notre Dame din Paris este vizitată de circa 13 milioane de persoane anual, ceea ce
înseamnă o medie zil-nica de 30000 de oa-meni. În zilele cu aflu-enţa ridicată, pricinuită de
sărbători sau evenimente importante, se poate ajunge chiar şi la 50000 de oameni. Vorbind despre
vitralii, trebuie să amintim de cele trei roze ale catedralei, care reprezintă una din marile opere de
artă ale creştinătăţii.Roza de sud, numită şi La Rose du Midi, este un dar din partea regelui Saint
Louis şi este consacrată Noului Testament.

Catedrala Saint-Pierre. Un fost Benedictinarum, capelă construită în anul 1364 în interiorul

incintei, urban cunoscut sub numele de Comuna Clôture, la cererea Papei URBAIN V. Sf. Pierre a
devenit o catedrala in anul 1536, atunci cand Patriarhia de Maguelone a fost transferata la
Montpellier sub regele François I.

Catedrala Notre Dame din Reims este principala catedrală a oraşului, fiind cunoscută
drept locul de încoronare a vechilor regi francezi. Aceasta a înlocuit o biserică mai veche, care a
pierit în urma unui incendiu din anul 1211, urmată mai apoi de basilica în care Clovis a fost botezat
de către Sfântul Remi, episcopul de Reims în anul 496.

Catedrala din Reims a fost terminată până la sfârşitul secolului al XIII-lea, excepţie făcând
doar faţada de vest. Această parte a catedralei a fost ridicată şi înfrumuseţată în secolul al XIV-lea,
după schiţe rămase din secolul anterior - nava fiind între timp prelungită pentru a deveni incăpătoare
mulţimilor ce doreau să participe la încoronări.

Turnurile, care au o înălţime de 81 de metri, au fost proiectate iniţial pentru a atinge

înălţimea de 120 de metri. Turnul de sud păstrează două mari clopote. Unul dintre clopote, numit
Charlotte de către cardinalul din Lorraine în anul 1570, cântăreşte mai mult de 10 tone.

În anul 1875, societăţile franceze au alocat 80.000 de lire pentru repararea faţadelor şi a
balustradelor. Faţada mare este cea mai fină porţiune a arhitecturii catedralei, fiind şi una dintre cele
mai mari capodopere ale Evului Mediu. Atacurile germane din timpul primului Război Mondial au

47
distrus părţi semnificative ale catedralei, multe porţiuni ale acesteia fiind surpate. Imediat după
război, toate cele afectate de atacuri au fost reparate sau înlocuite, ajungându-se din nou la forma
iniţială a clădirii.

Cele trei portaluri sunt încărcate cu o mulţime de statui şi statuete. Portalul central, dedicat
Fecioarei Maria, este surmontat de o imensă fereastra rozariu, la rândul ei încadrată într-un arc
decorat bogat cu statuete.

Faţadele transeptelor sunt de asemenea bogat împodobite cu sculpturi. Transeptul de nord, cu

toate lucrările acestuia ne înfaţişează statuetele principalilor episcopi ai oraşului Reims, o scena a
Judecăţii de Apoi şi o reprezentare a lui Iisus.

În continuare, transeptul de sud împreună cu toate lucrările acestuia ne înfăţişează un

minunat rozariu alături de seria de profeţi şi apostoli ai Vechiului şi Noului Testament.

În anul 1481, un incendiu a distrus acoperişul şi spirele catedralei: din cele patru turnuri ce
flancau transeptele nu a mai ramas nimic înălţat deasupra acoperişului.

Deasupra corului se înalţă un elegant turn clopotniţă din lemn ce atinge înălţimea de 18 metri
ce a fost construit în secolul al XV-lea.

Interiorul catedralei din Reims are o lungime de 138.75 de metri şi o lăţime de 30 de metri în
dreptul navei şi de 38 de metri în centrul acesteia. Catedrala are formă de navă fiind alcătuită din
nava cotinuată cu lateralele specifice, transepte şi bolţi, un cor cu două bolte şi o absidă cu mai
multe capele.

Interiorul, asemeni exteriorului, este şi el încărcat cu o mulţime de statui, asemănătoare celor

de pe faţade. Alături de statui, interiorul mai este luminat şi cu vitraliile pline de lumină şi culoare
aparţinând secolului al XIII-lea. Rozariul de deasupra faţadei centrale şi galeria de dedesubt sunt de
o frumuseţe rară. Catedrala din Reims posedă preţioase tapiserii. Dintre acestea, cele mai
reprezentative sunt cele ale lui Robert de Lenoncourt, arhiepiscop din timpul lui Francois I,
reprezentând viaţa Maicii Domnului.

Transeptul nordic păstrează o minunată orgă incastrată într-un suport gotic. Ceasul din corul
catedralei este ornat cu figurine mecanice ciudate. Mai multe tablouri, ale lui Tintoretto, Nicolas
Poussin şi ale altora, alături de lucrările în lemn şi mobilierul corului merită menţionate. Catedrala
deţine şi Sfântul Ampoule sau recipientul în care era ţinut înainte uleiul cu care se ungeau regii

48
francezi. Odată cu Revoluţia Franceză şi distrugerile acesteia, nici acest obiect de cult nu a scăpat
nevătămat, astfel, o parte a acestuia este incorporata în cel actual.

Catedrala Notre Dame din Reims, fosta abaţie a lui Saint-Remi, a fost înscrisă în lista
patrimoniului mondial de către UNESCO în anul 1991.

3.2 Obiective turistice cultural – istorice

Castelul Fontainebleau

Cu o istorie de opt secole, Château de Fontainebleau este unul dintre cele mai interesante
obiective turistice din Franţa , fiind în trecut locuinţa preferată a suveranilor, de la încoronarea lui
Ludovic VII în 1137 la căderea celui de al Doilea Imperiu în 1870, dar şi locul unde manierismul
italian a căpătat specific francez. De fapt, manierismul francez de secol XVI avea să poarte numele
de "stil Fontainebleau", combinând decoraţiunile interioare, sculptura, pictura, decoraţiunile în lemn
sau metal cu arhitectura peisagistică din grădini. Castelul pe care îl vedem astăzi este opera mai
multor generaţii de monarhi francezi, care au apelat la cei mai buni pictori, decoratori şi arhitecţi ai
vremii. Adevărat muzeu de dimensiuni impresionante, Château de Fontainebleau este înconjurat de
superbe grădini.

Dupa ce în trecut vechiul castel de aici fusese preferat de suveranii pasionaţi de vânătoare, domeniul
a fost practic abandonat, până în vremea lui Francois I . La întoarcerea din captivitate, acesta va
prefera să se stabilească la Fontainebleau, mai ales pentru pădurile de aici, perfecte pentru un
vânător. Cu excepţia vechiului donjon, întregul castel a fost reconstruit începand din 1528,
interioarele fiind realizate de decoratori italieni, Rosso si Primatice , care au îmbinat frescele şi
stucatura, introducând moda italiană în spatiul francez. De atunci s-a păstrat prea puţin, dar Galerie
Francois I oferă câteva detalii importante. Colecţionar pasionat, monarhul a adus la Château de
Fontainebleau şi primele colecţii de bijuterii, roci, arme, sculptură şi pictură, mai ales operele
marilor maeştri italieni : Leonardo da Vinci, Caritatea lui Andrea del Sarto, pânze de Rafael şi
lucrări ale unor artişti mai puţin importanţi.

49
Henri II, fiul lui Francois I, a continuat să înfrumuseţeze castelul, cu ajutorul arhitectului Philibert
Delorme, realizând decoraţiunile Sălii de Bal şi completând colecţiile de artă. Odata cu Henry IV,
începe o epocă fastă pentru domeniul Fontainebleau, regele preferând să locuiască aici mai mult ca
în orice altă parte. Henri IV a extins castelul, i-a angajat pe pictorii Dubreuil, Dubois şi Freminet
pentru noile decoraţiuni şi a supravegheat amenajarea grădinilor. După moartea sa în 1610 lucrările
vor fi continuate de Ludovic XIII, fiul său. La randul său, Ludovic XIV va înfrumuseta castelul,
preferând însă să se ocupe în special de Versailles sau Trianon, vizitând însa anual Château de
Fontainebleau, unde aveau să se petreacă evenimente importante din istoria Franţei, precum
revocarea Edictului de la Nantes, în 1685. Strâns legată de istoria monarhiei franceze, istoria
domeniului şi renumele său începeau să atragă atenţia altor monarhi europeni, artişti, scriitori.

Revoluţia Franceză ar fi putut aduce sfârşitul domeniului, dar acesta scapă de distrugeri, mobilierul
şi o mare parte din colecţia de artă fiind însa vândute. Aici s-a instalat Şcoala Centrală şi mai târziu
Şcoala Specială Militară. Abia odată cu Napoleon Bonaparte Fontainebleau redevine reşedintă a
suveranului. Împaratul remobilează încăperile, revine periodic şi chiar îşi va petrece aici ultimele
zile înainte de abdicarea din aprilie 1814 şi plecarea pe Insula Elba. În tot acest timp gusturile lui
Napoleon vor schimba destul de mult aspectul castelului şi domeniului, apropiindu-l de imaginea de
astăzi. Va transforma vechea sală regală în Sală a Tronului, reface apartamentele personale,
transformă deja celebrele Grands Appartements în Săli de recepţie, renovează şi repară stricăciunile
aduse de trecerea timpului.

Tradiţia vizitării domeniului şi a sejururilor la Fontainebleau s-a păstrat şi mai târziu, iar Louis-
Philippe va supraveghea personal cea mai amplă campanie de restaurare, aducând mobilier şi
decoraţiuni noi, completând colecţia de artă şi armuri. Napoleon III va cumpara în continuare
mobilier, construită în aripa Ludovic XV o nouă sală de spectacole, în timp ce împărăteasa Eugenie
a realizat decoraţiunile pentru noi saloane şi a deschis un mic "Muzeu chinezesc" la parter.

Castelul Gaillard des Andelys 

Unul dintre cele mai importante castele medievale din Europa, este un edificiu de secol XII
păstrat parţial, a cărui istorie este strâns legată de Richard Inima de Leu, unul dintre cei mai
puternici monarhi ai perioadei. Castelul a fost construit între 1197 - 1198, pentru a proteja capitala
normandă Rouen de un atac din partea regelui Franţei, Philippe Auguste. Din păcate, Richard Inima
de Leu a căzut pe câmpul de luptă în 1199, într-un conflict cu vasalul său, Vicontele de Limoges. Iar
în iarna lui 1203 Philippe Auguste a început asediul, Chateau Gaillard des Andelys fiind cucerit în

50
1204. Dărâmat parţial în secolele ulterioare, castelul a rămas totuşi o construcţie solidă şi
impresionantă, chiar dacă departe de forţa şi strălucirea de la început. Este un obiectiv turistic foarte
important pe harta Franţei.

Castelul Carcassonne

Construit în secolul XII, este unul dintre cele mai bine păstrate castele medievale din Europa,
un oraş-cetate foarte greu de cucerit în trecut, situat în regiunea Languedoc-Roussillon. Cetatea a
jucat un rol major în istoria Franţei de-a lungul timpului, iar după secolul XII a fost ani buni unul
dintre punctele strategice importante, foarte greu de cucerit. Degradat în timp, a fost reconstruit şi
renovat începand din secolul XIX, devenind unul dintre cele mai frumoase oraşe medievale din
lume.

Castelul Vaux-le-Vicomte

Château de Vaux-le-Vicomte este un castel baroc francez situat în Maincy, în apropiere de Melun,
55 km sud-est de la Paris, în Seine-et-Marne departamentul Franţa. A fost construit între anii 1658 -
1661 pentru Nicolas Fouquet, Marchizul de Belle Ile, Vicontele de Melun şi de Vaux. Castelul a fost
în mai multe moduri de lucru cel mai influent construit în Europa la mijlocul secolului al 17-lea şi
cea mai mare si elaborată casă construită în Franţa, după Château de Maisons. La Vaux-le-Vicomte,
arhitectul Louis Le Vau, arhitectul peisagist André Le Notre, pictor şi decorator-Charles Le Brun au
lucrat împreună la un proiect la scară largă pentru prima dată. Colaborarea lor a marcat începutul
unei noi ordini: mod magnific care este asociat cu "Louis XIV stil" implică un sistem de muncă
colectiv, care ar putea fi aplicate la structura, interioarele sale şi opere de artă, precum şi crearea
unui întreg peisaj.

Castelul Rambouillet

Château de la Rambouillet, fosta reşedinţă regală devenită reşedinţă prezidenţială din 1896,
este situat în Rambouillet, capitala districtului de sud a Yvelines în Franţa, într-un parc de 100 de
hectare, în pădurea Rambouillet. Castelul de la Rambouillet a fost sediul reuniunii primului summit
al ţărilor industrializate, la iniţiativa Preşedintelui Valéry Giscard d'Estaing în 1975. Şase ţări au
participat: Germania (Helmut Schmidt), Statele Unite ale Americii (Gerald Ford), Franţa, Italia
(Aldo Moro), Japonia (Takeo Miki) şi Regatul Unit (Harold Wilson).
După aceea castelul a găzduit în mod regulat şefi de stat străini care erau în vizita în Franţa.

51
Castelul d’Ancy-le-France

Reprezentant al stilului de viaţă al Renaşterii, Château d'Ancy-le-Franc face parte dintr-o

compoziţie profund originală, în simplitatea ei, fără precedent în Italia, la fel ca în Franţa.
Moştenitorea terenului Ancy-le-France , în urma decesului mamei sale, Anne de Husson, Contesă de
Tonnerre, Antoine de Clermont III, a decis să construiască un castel pe un teren verde, care să
permită realizarea acestuia pe gusturile ei, fără nevoia de a se acomoda cu o construcţie prea veche.

Începuta în 1542, cladirea a fost, probabil, finalizată în 1550. Regularitate perfectă reglementează
organizarea de volume şi faţade. Patru clădiri deseneaza un pătrat perfect flancat la colţuri de case
pătrate. Interiorul conţine o serie de picturi murale remarcabile (din ipsos). Pe lângă castel, include
grajduri mari, o curte de fermă, clădiri diferite ", a cărui nebunie" a făcut în 1761 şi este situat în
mijlocul lacului, în partea de sud.

Castelul Versailles

Versailles a fost resedinţa oficială pentru regii Franţei între anii 1682 şi 1790. Iniţial a fost
doar o căsuţă de vânătoare, construită în 1624 de Ludovic al XIII-lea. A fost extins de Ludovic al
XIV-lea la începutul anului 1669. Regele Soare l-a folosit pentru escapadele sale amoroase
construind o minunată grădină în jurul palatului. Terasa care era îndreptată spre grădină a fost
demolată iar pe locul ei a fost concepută Sala Oglinzilor, locul unde a fost decis destinul Europei
timp de mai bine de un secol.

Sala Oglinzilor, lungă de 73 de metri, lată de 10,5 metri şi înaltă de 12,3 metri are pe tavan pictate
câteva scene din viaţa regelui Ludovic al XIV-lea din momentul în care a început domnia în anul
1661 şi până în anul 1678 cand a fost pacea din Nijmegen. Regele trecea în fiecare zi prin această
sală în drumul său spre capelă şi spre apartament. Sala era folosită pentru a găzdui recepţiile mari,
nunţile regale şi întâlnirile între ambasadori. În acest castel, în Camera Oglinzilor, a fost semnat
Tratatul de la Versailles. În 1837 palatul a devenit primul muzeu de istorie al Franţei.

Palatul de Justiţie

Palatul de Justiţie din Paris, este situat în prima unitate teritorial – administrativă a capitalei
franceze, pe insula Cite care ocupă aproximativ o treime din suprafaţă. El este format din mai multe
instituţii judiciare franceze. Se învecinează: la nord cu Quai d’Horloge, la est cu Palais de
Boulevard, în sud cu Quai des Orfevres iar la vest cu strada Harlay şi Place Dauphine. În prezent

52
palatul este unul din centrele sistemului judiciar francez, din moment ce găzduieşte Curtea de
Casaţie, cea mai înalta instanţă judiciară.

Palais de Papes

Palais des Papes este simbolul de influenţă a bisericii creştine în Occident din secolul XIV.
Construit de la 1335 în mai puţin de douăzeci de ani, acesta este opera principală a doi papi,
Benedict al XII-lea şi succesorul lui Clement al VI.

Monumentul este cel mai mare palat gotic din lume (15 000 m2 de podea sau în volum 4 catedrale
gotice), şi prezintă vizitatorilor mai mult de douăzeci de locuri, teatre, evenimente cu rezonanţă
universală, inclusiv apartamente private ale Papei şi un peisaj fabulos de frescele executate de către
artistul italian Matteo Giovannetti.
Monumentul, de asemenea, oferă vizitatorului evenimente culturale regulate pe tot parcursul anului.
Expoziţii tematice şi de învăţământ, concerte sunt organizate. În timpul verii o mare expoziţie de
artă ocupă capela principală, în timp ce performanţele Festivalului Avignon, creat de Jean Vilar în
1947, are loc în iulie, în curtea Palatului.

3.3 Arta populară şi manifestările etnofolclorice

Bucataria franceză

Bucătăria franceză a evoluat foarte mult de-a lungul secolelor. Din Evul Mediu, o bucătărie naţional
unică şi creativă a început să apară. Acest impuls iniţiat de către bucatarii şefi este rezultatul
diferitelor mişcări sociale şi politice. De-a lungul anilor, diferite denumiri au fost date stilurilor de
gătit franceze care au fost codificate de către maeştrii bucătari. De-a lungul vieţii lor, aceşti lideri au
fost stimaţi pentru contribuţia lor la cultură. Bucătăria franceză s-a dezvoltat în principal, în oraşul
Paris, împreuna cu bucătarii regelui, dar în cele din urmă s-a răspândit în întreaga ţară şi a fost chiar
exportată peste mări.

53
Mâncarea şi vinul, începând de la cel mai modest sortiment de brânză sau vin de pays până la foie
gras sau „vintage claret”, sunt subiecte de interes constant. Francezii sunt şovini în materie de
gastronomie, dar au şi motive să fie aşa. Pasiunea naţiunii franceze pentru mâncare bună este
firească pentru că Franţa oferă o mare varietate de produse. Are posibilitatea să o facă pentru că are
un teritoriu cu o diversitate climatică şi agricolă deosebită, iar linia de coastă este scăldată atât de
Oc. Atlantic, cât şi de Marea Mediterană, care oferă o mare varietate ispititoare de fructe de mare.
Valea Loirei oferă somon proaspăt din apele ei, ciuperci cultivate în peşterile din jurul Saumur-ului
şi o bogată varietate de ciuperci sălbatice din pădurile cu lacuri din Sologne, pe lângă o bogaţie de
fructe şi legume- asparagus rotund, cireşe, prune. Specialităţile condimentate din sud-vest includ
foie gras (pateu din ficat de gâscă) din Gasconia, trufe din Perigord, salam crud de Bayonne şi anşoa
afumate din Collioure, în timp ce Provenţa este ţara dovleacului Cavaillon, a roşiilor pătrunse de
soare şi a busuiocului înmiresmat care dă aromă supei pistou.
Brânzeturile se constituie ca una din gloriile care încoronează Franţa. Ele există sub toate formele şi
sub toate mărimile posibile: în formă de pătrat, de piramidă, de inimă sau în crottin. Regionalismul
înseamnă totul, din moment ce conceptul de terroir predomină în brânzeturile franceze la fel ca în
vinuri. Varietatea regională este formidabilă, de la cremosul Camembert la brânzeturile spalate în
bere sau campioanele marmorate cu albastru Roquefort şi Bleu d’Auvergne.

Vinurile în Franţa

Nimeni nu poate vizita Franţa fără sa câştige un respect deosebit pentru vin. Acesta este
omniprezent. Podgoriile de viţă-de-vie străjuiesc drumurile nu numai în Burgundia şi Bordeaux, ci şi
de-a lungul coastei Mediteranei, în regiunea Loirei, lângă graniţa germană şi chiar în Paris.
O hartă a Franţei care prezintă regiunile viticole arată ca şi când cineva ar fi vărsat pe ea un pahar cu
vin. O pată mare în formă de inel acoperă aproape două treimi din suprafaţa ţarii. Inelul începe chiar
sub Paris, se întinde spre vest, spre Atlantic, coteşte spre interior de-a lungul Mediteranei, apoi
şerpuieşte din nou spre sud, acolo de unde a pornit.
Franţa posedă 11 regiuni mari producătoare de vin: Bordeaux, Champagne, Burgundia, Beaujolais,
Alsacia, Vale Ronului, Valea Loarei, Provenţa, Languedoc-Roussillon, Sud-vestul şi Franche-
Comté.

54
Alegerea elegantă, indiferent în ce regiune ne-am afla, ests Champagne (cu cât mai sec cu atât mai
bun) ca aperitiv. Dacă bugetul va permite, amintiţi-vă că cele mai bune vinuri albe provin din
Burgundia (Meursault, Puligny Montrachet), cele mai bune vinuri roşii de pe Ron (Hermitage, Cote
Rotie); vinurile dulci precum Sauternes, Jurancon sau Monbazillac nu sunt la modă, dar le
eclipsează pe cele roşii cu un foie gras; extraordinarul Bordeaux roşu şi vinurile din recoltele mai
recente sunt o necesitate în Alsacia sau oriunde în altă parte unde ar trebui să fie oferite.

Alsacia

Alsacia este caracterizată de climatul său semi-continental şi de varietatea sa de struguri care dau
vin (mai ales alb), foarte aromatici. Ca şi în Germania, vinurile sunt denumite în funcţie de soiul de
struguri. Acestea sunt împărţite în trei denumiri: Alsacia, Alsacia numele local, şi Alsacia Grand Cru
(cu numele de gândire), aceasta din urmă fiind limitată la cincizeci şi patru localităţi si soiurile
(Riesling, Pinot Gris, Gewurztraminer şi Muscat).Alsacia este de asemenea specialistă în vinurile
dulci de la "Late Harvest" şi "Selectarea Nobilii de seminţe." Podgoria Lorena este redusă la câteva
parcele de specialitate care are Gris Vin.

Armagnac

Situată în inima Gascogne-ului, podgoria Armagnac acoperă aproape 13000 de hectare pe o mare
parte din departamentul Gers, iar unele cantoane din Lot-et-Garonne şi Landes. Există trei domenii
definite de terenurile lor. La vest se află Bas-Armagnac,numită si Armagnac negru,unde lemnul de
stejar şi de pin au dat acestei ţări denumirea de negru pe termen lung. Solurile sunt acide
predominant nisipoase.

Bordeaux

Bordeaux este cel mai mare producător de vinuri fine din Franţa. Pe malul stâng al râului Garonne şi
estuarul Gironde, mormintele datorează originalitatea teritoriului compus dintr-o succesiune de
platouri şi creste de pietriş provenind în principal din Pirinei. Acest lucru este ideal pentru Cabernet
Sauvignon. Majoritatea viţei de vie, dau vinurile roşii, dulci sau puternice. La sud de această
regiune, prezenţa unui microclimat permite dezvoltarea unor vinuri dulci. În jurul Libourne-ului, pe
malul drept al Dordogne, soiul dominant, Merlot, dă vinuri roşii, dulci şi de lungă durată de stocare.
Între aceste două zone se afla platoul Entre-Deux-Mers, care a dat numele său unor de vinuri albe

55
seci. Dar include de asemenea zone dedicate vinurilor de culoare roşie sau roz şi este aliniat de-a
lungul Garonne-ului. Ultimul domeniu este cea a regiunilor de coastă din Bourg şi Blaye, pe malul
drept al estuarului Gironde, oferind vinurile rosii, caracteristice regiunii. Vinurile din Bordeaux au
unitatea în complexitatea lor şi in echilibru, din cauza ponderii luate în pregătirea lor prin
asamblarea diferitelor soiuri.

Champagne

Simbol universal de sărbătoare, şampania este cea mai renumită din categoria vinurilor spumante.
Calitatea acestuia este inseparabilă de sol Champagne. Şampaniile sunt împărţite în cinci grupe:
culoare albă până la alb, cele mai fine, realizate exclusiv din struguri albi (Chardonnay), Blanc de
Noirs, obţinute din struguri negri (Pinot); roze fructat, Crémant, spumă formează o crema.
Champagne, de asemenea, produce vinuri: podgorii Champagne, roz Riceys şi Ratafia un vin
alcoolizat, şi Marc de Champagne.

Valea Loirei

Valea Loirei prezintă o gama largă de vinuri variind de la alb la roşu ,trecând şi prin rose, alb sec şi
vinuri spumante. Specialităţile sale cele mai faimoase sunt vinurile albe inclusiv dulci, d’Anjou si
Vouvray. Dimensiunea văii şi a regiunii, spune că este împărţita în mai multe domenii majore. Ţara
Nantes reprezintă zona vinurilor albe seci si Muscadet. În plus Anjou şi Saumur poate juca pe o
gamă largă de produse şi, printre cele mai renumite, marile vinuri dulci de Coteaux du Layon şi
Quarts-de-shaume. În Touraine Cabernet oferă o aromă vinurilor roşii (Chinon, Bourgueil, etc.) si
Chenin Blanc ,VOUVRAY şi MONTLOUIS.

Valea Ronului

Valea Rhone produce vinuri roşii, albe şi rose Aceasta este împărţită în două sectoare principale,
vinurile din partea de nord fiind mai delicate şi cele din sud mai bogate. La nord, denumirile cele
mai prestigioase sunt: rosu : Coasta de-Rotie şi Hermitage, alb: Hermitage, Condrieu şi Chateau
Grillet. Coastelor Ronului de sud sunt, în principal domeniu de vin roşu, deoarece există o mulţime
de pietre care promovează maturarea strugurilor şi diversificarea viţei de vie. Astfel, vinurile roşii,
puternic colorate, Chateauneuf--Pape sunt ,de obicei, obţinute din treisprezece soiuri de struguri.

56
Casele de modă din Paris

Poiret, Chanel, Dior etc. majoritatea caselor de modă celebre ale secolului al XX-lea au fost
franţuzeşti. La sfârşitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, saloanele discrete şi vendeusele lor au
favorizat dezvoltarea modei, căci noul look al casei Christian Dior a dat lovitura prezentând pe
scenă fuste de tot felul şi materiale de lux. În 1950, angajamentul casei Chanel de a lansa
îmbrăcăminte mai lejeră care nu necesită ocazii sofisticate au deschis drumul unor creaţii pentru
femeile cu un stil propriu mai liber. Dar marea lovitură a avut loc în 1960 prin moda viitorului
lansată de Yves Saint Laurent, urmată de creaţii trăsnite de modă, cu rochii confecţionate din plastic
şi cu corset din lanţuri, ale casei Courreges şi Pacco Rabanne.
Prin stilurile extravagante şi culorile şocante ale casei Christian Lacroix din 1980, Parisul a ajuns
din nou în vârf. Acum există o alternanţă între strălucirea tradiţională a imaginii sale şi eleganţa
radicală a multora dintre creatorii de moda de azi, Paul Galliano şi Alexander McQueen, având în
frunte casele Dior şi Givenchy.
Astăzi creaţiile vestimentare haute couture sunt purtate de o mână de femei bogate. Ele trezesc totuşi
inspiraţia creatorilor de a-şi extinde linia de modă prin accesorii, parfumuri şi cosmetice.

Tradiţii şi Obiceiuri

1 Aprilie - Ziua păcălelilor

1 aprilie, <Ziua pãcãlelilor>, a fost initiatã pentru prima datã în Franţa şi a fost numitã <Poisson
d’Avril>, adicã <Ziua Pestelui>, deoarece se agãţa un peşte de partea posterioarã a celui pãcãlit.
Se spune cã tradiţia a început în 1852, datoritã schimbãrilor fãcute odatã cu introducerea
calendarului Gregorian, când începutul noului an a fost stabilit la data de 1 ianuarie. Pânã atunci,
aceasta se sãrbãtorea la 1 aprilie. Pentru cã în aceea perioadã nu existau mijloace de comunicare
rapidã, mulţi oameni din provincie nu au avut cum sã afle despre aceastã schimbare, iar când au
aflat, nu au vrut sã ţinã cont de ea, continuând sã sãrbãtoreascã noul an tot la 1 aprilie. Aceştia au

57
fost luati în derâdere de cãtre cei de la oraş şi etichetaţi cu epitete precum „pãcãliţi”, „proşti” sau
„nebuni”.

Franţa, Italia, Belgia, Luxemburg

Acestea sunt ţările la care se refera binecunoscutul termen de "Continental breakfast" (mic dejun
continental), limitând masa de dimineaţă la un minimum de alimente necesare stimulării şi
sustenanţei: cafea şi pâine. În Franţa, cea mai savurată cafea este café au lait (cafeaua cu lapte)
servită în vase mari de ceramică. Mai există însa şi persoane care optează pentru alte tipuri de
băuturi, cum ar fi cafeaua neagră, ceaiul sau ciocolata caldă. Similar, în Italia, cele mai des întalnite
sunt cu siguranţă cappuccino, caffe nero (cafea neagra), tè (ceai), sau latte al cacao (lapte cu cacao).
În ambele cazuri, partea solidă a micului dejun este de obicei un croissant (corn), o brioşă sau o felie
de pâine prajită servită cu unt şi conserve.
În Franţa există tradiţia de a se pune o buturuga groasă în foc numită “Butucul de Crăciun” care este
lăsat să ardă toată noaptea.

Paştele în Franţa

Considerată leaganul creştinătăţii, Franţa sărbătoreşte Paştele cu mult fast. Întreaga ţară este
cuprinsă de euforia sărbătorii, până şi magazinele fiind decorate cu iepuraşi, pui, clopote şi peşti
coloraţi din ciocolată. De cum se trezesc în prima zi de Paşte, copii merg la cuibul pe care l-au făcut
în curte sau în grădina şi găsesc ouăle pascale, special lăsate pentru ei.
O altă tradiţie pascală importantă pentru francezi este denumită „Clopotele zburatoare”. Catolicii
francezi cred că în Vinerea Mare toate clopetele bisericilor zboara la Vatican, purtând cu ele durerea
celor care au jelit crucificarea Domnului Isus Hristos. Clopotele zburătoare se întorc în prima zi de
Paţte aducând o mulţime de ouă de ciocolată. Respectând această tradiţie, în Franţa clopotele
bisericilor nu mai bat din Vinerea Mare şi până în prima zi de Paşte.
Un alt obicei francez constă într-un concurs de rostogolire a unor ouă crude pe o pantă. Oul care nu
se spărgea este considerat „Oul victorios” şi simboliza piatra care a fost dată la o parte de la
mormântul lui Isus Hristos. În ceea ce-i priveşte pe copii, aceştia se implică într-un joc în care
aruncă ouăle în aer. Primul care a scăpat oul, a pierdut concursul.
Iepuraşul pascal înlocuit de peşti

58
Spre deosebire de obiceiurile de Paşte din celelalte ţări, în Franţa simbolul Iepurasului este înlocuit
cu peşti şi clopote. Peştii francezi de Paşte poartă denumirea de „Peşti de aprilie”. Aceştia îşi fac
apariţia pe 1 aprilie, atunci când copii francezi se amuză cu un fel de joc numit „Păcăleala de
aprilie”. În această perioadă, copiii încearcă să lipească hârtii pe care se găseşte fotografia unui peşte
pe spatele a cât mai mulţi adulţi.
Crăciunul în Franţa

Există multe tradiţii în Franţa atunci când oamenii sărbătoresc vacanţa de Crăciun. Aceasta este o
sărbătoare favorită în Franţa şi istoria tradiţiilor datează din Evul Mediu. Vacanţa de Crăciun şi
tradiţiile reprezintă o sărbătoare de familie, o sărbătoare religioasă.
Decorarea unui brad ca arbore sfânt de Crăciun a început în 1600 şi continuă şi astăzi. Bradul este
decorat cu lumânări şi lumini, steluţe colorate şi beteală. În momentul în care copiii adorm, jucării,
fructe şi bomboane sunt atârnate pe ramurile arborelui. Aceste articole reprezintă darurile lăsate de
Moş Crăciun, în pantofi.

Festivaluri

Cannes - Franţa

Cea mai cunoscută staţiune de pe Coasta de Azur, renumită în special pentru Festivalul International
de Film, Cannes este o destinaţie recomandată pentru orice turist, oferind totul, de la obiective
culturale, monumente istorice şi muzee la plaje şi sporturi nautice, magazine, restaurante, baruri,
cluburi de noapte, şansa de a întâlni celebrităţi din întreaga lume. Este una dintre cele mai apreciate
destinaţii turistice din Franţa, iar orasul cu aproximativ 70.000 de locuitori nu duce niciodată lipsă
de vizitatori. Festivalul International de Film de la Cannes, unul dintre cele mai vechi şi importante
din lume, a avut prima editie în 1939.

Muzee şi obiective turistice :

59
La Croisette : principalul bulevard din oraş, mărginit de palmieri, aici veţi găsi
numeroase restaurante şi magazine. 

La Suquet : partea veche a oraşului, merită vizitată pentru farmecul şi armonia arhitecturală a
clădirilor.

Musee de la Castre : cel mai cunoscut muzeu din Cannes, găzduit în Chapelle de St Anne, are o
bogată colecţie de opere de artă, instrumente muzicale, artă decorativă, precum şi o interesantă
secţiune de etnografie.

Musee d'Art et d'Histoire de Provence : o bogată colecţie de piese diverse, din preistorie până în
prezent. Sediul muzeului este o operă de artă arhitecturală, datând din secolul XVIII.

Muzeul Mării : perfect pentru un loc unde marea şi călătoriile pe mare au jucat mereu un rol foarte
important, muzeul prezintă în colecţiile sale lumea mărilor, cu flora şi fauna acestora, accentul fiind
pus pe speciile rare ce pot fi găsite în regiune.

Musee International de la Parfumerie : un muzeu "elitist", ce prezintă parfumuri din toata lumea,
majoritatea realizate de parfumieri celebri, precum şi o gamă largă de piese istorice şi colecţii de
sticle de parfum.

Galimard : într-un oraş în care există un muzeu al parfumurilor, Galimard era o prezenţă
obligatorie. Este o parfumerie perfect functională, unde vizitatorii pot descoperi pas cu pas câteva
dintre misterele unei industrii de milioane de dolari. De la laboratoarele unde se mixează esenţele la
secţiile de unde ies sticluţele de parfum, Galimard este o călătorie fascinantă. Mai mult, sub
îndrumarea unui maestru parfumier, doritorii îşi pot crea propriile esenţe. Totul, normal, contra cost.

Parcul Phoenix : Gradina Botanică din Cannes este deosebit de bogată şi bine pusă în valoare de
îngrijirea atentă, aici găsindu-se numeroase specii de plante, majoritatea exotice, precum şi cea mai
mare seră din Europa.

Parc Zoologique de Frejus : iniţial era o gradină zoologică traditională, astăzi a devenit un
adevărat parc pentru safari. În uriaşa rezervaţie naturală au fost recreate habitatele naturale ale
diverselor specii.

Quartier des Anglais : un cartier din partea veche a oraşului, şi-a păstrat farmecul datorită
impresionantelor vile, creaţii arhitecturale inspirate de castele, vile romane, elegante edificii clasice.

60
Este un loc perfect pentru o plimbare, iar clădiri precum Villa Eleonore Louise sau Villa Fiesole
merită admirate ca opere de artă.

Ile Ste Marguerite : puteţi descoperi locul unde legendarul Om cu Mască de Fier a rămas preţ de
peste un deceniu. Celula în care a fost închis poate fi vizitată în Fortul Ste Marguerite.

La Rochelle – Franta

Unul dintre cele mai interesante oraşe de pe coasta Franţei, este o localitate foarte veche, care a jucat
un rol important în istoria Franţei,  ca centru comercial şi politic.  Astăzi este o destinaţie turistică
foarte apreciată, centru cultural apreciat de cunoscători - în primul rând pentru muzee şi Festivalul
de Film - şi un oraş cu o atmosferă aparte. Partea centrală a oraşului datează din secolul XVII şi
impresionează de la prima vizită prin arhitectura şi eleganţă. Între portul oraşului şi Place de Verdun
se găseşte şi cea mai atraăgătoare parte a vechiului La Rochelle. Portul este dominat de poarta de
intrare în vechile cartiere, Grosse Horloge. La sud de La Rochelle se găseşte Ile d'Oleron, a doua
insulă ca mărime din Franţa, cu numeroase plaje bine întreţinute.

Obiective în La Rochelle :

Musee Grevin : un muzeu original al figurilor de ceară, ce prezintă scene din istoria oraşului, din
secolul XII şi până în prezent. Printre exponate se numără scena fondării oraşului, de către Eleanor
de Aquitaine, unul dintre asediile asupra oraşului sau începuturile comerţului cu cele două Americi.

Musee des Beaux-Arts : cu o colecţie variată şi foarte bogată, veţi găsi aici în principal pictura
franceză de secol XVII - XIX, dar şi lucrări de secol XX. găzduit într-un superb palat episcopal de
secol XVIII.

Musee de Nouveau-Monde : prezintă în detaliu istoria de 300 de ani a relaţiilor dintre portul
francez şi Lumea Nouă, cele două Americi, de la descoperirile geografice la fondarea de colonii sub
steag francez şi comerţ. Veţi putea descoperi aici amănunte interesante din viaţa coloniilor franceze
din America şi din Indiile de Vest.'

61
Musee d'Obigny-Bernon : interesant mai ales pentru colecţia de ceramică, are şi numeroase alte
piese diverse, între care şi o colecţie de artă din Orientul Îndepărtat.

Muzeul de Istorie Naturala : cu numeroase colecţii etnografice şi zoologice, a pornit de la colecţia

donată de Clement de Lafaiile. Veţi găsi aici câteva exponate aparte, precum o statuie din Insula
Pastelui, o girafă împăiată şi multe altele.

Catedrala Saint-Louis : cel mai mare lăcaş de cult din La Rochelle. Construcţia catedralei a
început în 1742 şi s-a terminat în 1748. Edificiul a fost modificat şi extins în 1849 - 1862, când au
fost terminate elementele şi decoraţiunile interioare, precum şi domul, împodobit cu picturi semnate
de William Bouguereau.

Turnul St Nicolas : cel mai vechi turn din La Rochelle, construit în 1371 - 1382. Iniţial era
înconjurat de ape, fiind turn de observare, apoi a fost încadrat în complexul portuar.

Tour de la Chaine : un alt turn, construit pentru a apăra intrarea în port şi a împiedica accesul
navelor străine. În interior se găseşte un mic muzeu de istorie a luptelor navale.

Hotel de Ville : clădirea primăriei din oraş este un exemplu extraordinar de stil gotic de secol XIV.
În 1996 acest monument istoric a fost distrus parţial de un atentat al separatiştilor corsicani, dar a
fost refăcut ulterior.

Festivalul de benzi desente de la Angoulême

În spaţiul francez, benzile desenate sunt considerate a noua artă. Franţa are o tradiţie îndelungată în
ceea ce priveşte benzile desenate, unde sunt numite BD-uri (abreviat de la bande dessinée). Spre
deosebire de termenul american de “comics” (amuzant) ce implică o formă de arta ce nu poate fi
luată în serios, aici benzile desenate sunt private ca a noua artă şi concepţia asupra lor este alta. În
America benzile desenate din Franţa şi din Europa în general sunt categorisite drept romane grafice
datorită modului în care acestea sunt tipărite (în cantităţi mari, pe volume). Benzile desenate franco-
belgiene au un stil propriu în ceea ce priveşte modul în care sunt ilustrate. Spre deosebire de modul
foarte realist şi idealist folosit în mare parte de artiştii de bandă desenată americani, artiştii franco-
belgieni tratează ilustrarea benzilor cu o libertate mai mare. Ei pun mai mult preţ pe poveste şi pe
faptul că modul în care arată este mai puţin important decât povestea pe care o spune o bandă
desenată, dar asta nu înseamnă că benzile franco-belgiene nu sunt atractive din punct de vedere

62
vizual. Linia din benzile desenate franco-belgiene este mai vibrată în contradicţie cu cea foarte
exactă, pe care o găsim în benzile desenate americane. Unul dintre primele stiluri care au fost
inventate în Franţa a fost “linia clară”, care este caracterizat prin lipsa totală a umbrelor şi a
negrului, o linie neîntreruptă şi proporţionalitatea realistă. Acest stil este considerat un stil
“încetinit” datorită faptului că nu există linii dinamice, de fugă. Alt stil franco-belgian este cel
realist, care încearcă să arate foarte convingător şi natural, dar în acelaşi timp să menţină acea
conştienţă a faptului că este un desen. Mai trebuie menţionat şi stilul comic-dinamic cu o linie de
grosime variată şi nişte desene foarte agitate. Cel mai cunoscut festival de bandă desenate este cel de
la Angoulême din Franţa început din 1974.

Festivalul internaţional de artă lirică

Festivalul International de Artă Lirică din Aix-en-Provence este un festival de operă şi muzică
clasică creat în 1948 şi are loc în fiecare vară în Aix-en-Provence. Aceasta este una dintre marile
festivaluri de operă europene, cu o afinitate deosebită pentru operele de spectacole Mozart.
Reprezentaţiile date la început, în aer liber în curtea fostului Arhiepiscop acum sunt răspândite pe
mai multe site-uri : teatrul Archevêché, Grand Théâtre de Provence (construita in 2007), teatru Jeu
de Paume.

Costume tradiţionale

La mijlocul secolului al nouăsprezecelea, în provinciile îindepartate, apare un fenomen îin care

numai războiul din 1914 va putea arata evoluţia: costume regionale sau tradiţionale (numite mai
apoi “folclorice”). Succesul lor în acea epocă pune în mod inevitabil întebări asupra originii
lor.Apariţia şi proliferarea rămân însa un mister pentru istorici. Înainte de revoluţie nu pare că
diferitele provincii ale Regatului Franţei prezintă atât de multe costume specifice. Costumele din
Bretania mai ales, de o mare originalitate, atrag atenţia cu frumuseţea pitorească, în timp ce Frederic
Mistral se mândreşte cu frumuseţea clasică a costumelor din Arlesienne.

Deşi nu este cea mai reprezentativă în Alsacia, panglica mare şi neagră este cea mai cunoscută în
afara regiunii. Ea a fost mai ales purtată de femei în anumite zone cum ar fi Kochersberg şi Pays de
Hanau. Iniţial aceasta este doar un nod mic care a crescut de-a lungul anilor ajungând la lungimea de

63
un metru. Asociată unei fuste roşii brodată cu catifea neagră şi un bolero cu sclipici negru, panglica
devine simbolul folclorului alsacian. Acest costum a fost abandonat între 1871 şi 1918 în semn de
rezistenţă împotriva Germaniei, apoi tradiţia a revenit. Panglica prezintă mai multe variante: cu nod
negru pentru femei protestante, cu nod alb pentru familiile înstărite, cu nod roşu specifice regiunii
Geispolsheim şi Bitschhoffen.

În Bretania există 66 de tipuri de costume principale care, pentru majoritatea, se împart în mai multe
categorii pe care oamenii nu le pot confunda. Fiecare costum Breton supus unor legi riguroase,
acoperă teritorii bine delimitate care corespund unei entităţi etnice, unele dând numele de “clan”.
Cele mai cunoscute costume bretone provin din Cornouaille, şi apar ca fiind cele mai remarcabile şi
mai variate. Femeile din Île de Sein sunt întoteauna îmbrăcate în negru: sorţul lor, hainele, şalul şi
coiful sugerează că sunt mai mult sau mai puţin în doliu. În apropiere de Insula Plougastel,
costumele nu sunt totdeauna aceleaşi în funcţie de sezon şi circumstanţe. Într-adevar, în timpul
săptămânii rochia este neagră, cu un şorţ în dungi şi o eşarfă cu buline albe pentru tinerele
domnişoare, iar pentru femeile căsătorite o eşarfa de culoare albastră. În zilele de sărbătoare rochia
este violetă, şorţul de culoare verde sau bleu deschis, corsetul fiind albastru sau portocaliu. Coiful
este alb, fără nici o altă culoare.

În general costumele bărbaţilor sunt negre, dar în regiunea Quimper, sacoul şi vesta sunt albastre, de
aceea numim această regiune ţara albastră. Din păcate toate aceste ţinute tradiţionale sunt pe cale de
dispariţie, mai ales în estul provinciei franceze, Bretania. Numai unele cantoane din Bretania au
păstrat atât costumele feminine cât şi cele masculine. Chiar dacă costumul a dispărut, coiful este
înca foarte popular, iar la petreceri sau nunţi oamenii ies în costumele lor.

3.4 Alte obiective turistice de natură antropică

La Cité des Sciences este un muzeu futurist care celebrează ingeniozitatea omului prin
numeroasele sale exponate fiind unul dintre cele mai mari si mai vizitate muzee de ştiinţă .Parc de la
Villette este o zonă unică de cultură şi petrecere a timpului liber de la Paris. Oferind o mare varietate
de expoziţii şi spectacole, această răscruce de drumuri culturală este, de asemenea, un parc frumos,

64
cu grădini din jurul canalului Ourcq. La Cité des Sciences este situat în partea de sus a parcului, şi
este o capodoperă a arhitecturii moderne.

Printre caracteristicile sale se numără:

 Explora, unde există posiblitatea pilotării unui airplan, de a sta în interiorul unui aparat de
fotografiat, de a explora întregul corp uman, vizita racheta Ariane etc.
 Argonaute, un submarin deschis pentru vizitatori
 Planetariu
 Geode, una din cele mai mari cupole geodezice din lume,
 Cinaxe, un simulator echipat asemănător cu cel folosit pentru a antrena piloţii de tren şi
inginerii

Muzeul Luvru (franceză Musée du Louvre) este cel mai mare muzeu de istorie şi artă din
Franţa (după suprafaţă, 210.000 m2 dintre care 60.600 m2 destinaţi expoziţiilor) atât la nivel de
suprafaţă cât şi la nivelul mărimii colecţiilor, şi unul dintre cele mai importante muzee din lume.
Situat în centrul capitalei franceze, Paris, între cheiul drept al Senei şi strada Rivoli (franceza Quai
de Louvre - Rue Am. de Coligny - Rue Rivoli), în primul arondisment, într-o clădire istorică, fost
palat regal, Palatul Luvru. Exponatele de artă franţuzeşti acoperă o largă parte din istoria Franţei, de
la Dinastia Căpetienilor până în zilele noastre, Muzeul Luvru fiind plin de bogăţii care se întind de
la sculptură şi pictură europeană, la antichităţi,obiecte arheologice, ceramică sau alte obiecte de arte
şi obiecte decorative.

Muzeu cu caracter universal, Luvrul posedă opere de artă din epoci diferite ale civilizaţiei,
din antichitate până la 1848 şi acoperă o arie geo-culturală întinsă, de la Europa Occidentală, Grecia,
Egipt până la Orientul Apropiat (la Paris există - în linii mari - o împărţire a domeniilor de expunere
muzeală: arta europeană din perioada de după 1848 este incredinţată Muzeului d’Orsay şi Centrului
Pompidou iar artele asiatice sunt expuse la Muzeul naţional de Arte asiatice Guimet, arta africană,
americană şi din Oceania este sub tutela Muzeului Quai Branly), o serie de capodopere fiind expuse
în Pavilionul Sesiunilor al muzeului Luvru.

Luvrul este de asemenea şi unul dintre cele mai vizitate muzee din lume, cu aproximativ 8,5
milioane de vizitatori în 2008, fapt demonstrat de cozile care aglomerează galeriile sale.

65
 La originea Luvrului se află o cetate construită de către Filip al II-lea al Franţei în anul 1190
şi care ocupă o pătrime a actualei Curţi Pătrate. Planul cetăţii era constituit dintr-un patrulater cu
laturile de 78x72m, înconjurat de şanţuri, flancat de turnuri şi având două căi de acces. În mijlocul
cetăţii se află un donjon fortificat: Marele Turn al Luvrului. Una dintre principalele misiuni ale
cetăţii era de a supraveghea partea din avalul Senei, aceasta parte fiind una dintre zonele folosite
adesea de invadatori înca de pe vremea vikingilor. Odata cu transferul bunurilor aparţinând
Ordinului Templierilor către Ordinul Ospitalierilor, vistieria regală, păstrată până atunci în Casa
Templierilor din Paris, este transferată în 1317 la Luvru. Carol al V-lea va transforma ulterior
Luvrul în reşedinţa regală cu ajutorul arhitectului Richard du Temple.

Nemaifiind de nici un folos, Marele Turn al Luvrului este demolat de către Francisc I, rege
renascentist al Franţei, în 1528, iar în 1546 începe transformarea fortăreţei în reşedinţă de lux.
Francisc I dispune de asemenea demolarea întregii aripi de vest a cetăţii, pe care o înlocuieşte cu o
construcţie în stil renascentist creată de către Pierre Lescot.

Francisc I este şi cel care a achiziţionat o serie de lucruri clasice şi mai ales contemporane
italiene şi patronând artişti ca Leonardo Da Vinci. Mona Lisa (Gioconda)a fost, de asemenea,
achiziţionată de la Leonardo da Vinci în 1516, după ce îl invitase pe acesta în Franţa să lucreze la
Amboise la castelul Clos-Lucé (nume vechi, Cloux) unde artistul şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii.
Lucrările de transformare a cetăţii sunt continuate ulterior în timpul domniilor lui Henric al II-lea si
Carol al IX-lea, partea de sud a ceea ce mai rămăsese din vechiul Luvru este la rândul ei demolată
pentru a face loc unei aripi tot în stil renascentist.

În anul 1594, Henric al IV-lea decide unirea palatului Luvru cu palatul Tuileries construit de
Caterina de Medici. Este începutul unui proiect de anvergură ce este acum denumit Le Grand
Dessein şi a cărui primă etapă consta în Marea Galerie ce uneşte pavilionul Lesdiguères (numit
astfel in onoarea lui François de Bonne, baron de Champsaur, primul duce de Lesdiguères) cu
pavilionul La Trémoille (numit in onoarea lui Henri de la Trémoille).

Curtea Pătrată este realizată de către arhitecţii Jacques Lemercier şi apoi Louis Le Vau, sub
domniile lui Ludovic al XIII-lea şi Ludovic al XIV-lea, având de patru ori dimensiunea curţii
renascentiste de pe timpul lui Francisc I, dimensiune ce duce implicit şi la demolarea a ceea ce mai
rămăsese din cetatea medievală. Amenajarea şi decorarea palatului sunt realizate de pictori celebri
precum Poussin, Romanelli sau Le Brun. Această dezvoltare a Luvrului este însă întreruptă brusc în
anul 1678, când Ludovic al XIV-lea alege Versailles ca centru al puterii şi ca reşedinţă regală.

66
 Naţionalizarea majorităţii bunurilor de artă franceză de după Revoluţie au făcut ca în 1793 să
se deschidă public Museé de la Republique. Cea mai mare contribuţie a avut-o Napoleon I, care a
dus prăzile de război din multiplele sale companii. Ludovic al XVIII-lea a achiziţionat lucrări printre
care Venus din Milo, dar în 1840 Luvru a devenit încă o dată proprietate de stat.

Museé d’Orsay

Gare d’Orsay i s-a găsit un nou scop când a devenit una din cele mai importante galerii de
artă ale oraşului. Museé d’Orsay expune lucrări din a doua jumătate a secolului XIX, incluzând
pânze celebre ale lui Monet, Manet, Renoir, Van Gogh şi Cézanne. Păstrând arhitectura construcţiei
“belle epoque”, Gae Aulenti a reconceput spaţiul interior, păstrând aspectul original al gării iniţiale.
Acesta împreuna cu Italo Rota, Piero Castiglioni, Richard Peduzzi a încercat să realizeze o
prezentare unitară a interiorului de un volum imens. Au fost refăcute vechile pardoseli şi s-a păstrat
cupola de sticlă pentru asigurarea iluminatului natural al clădirii.

Iniţial clădirea muzeului a fost la sfârşitul secolului XIX gara din piatră frumos ornamentată,
construită de arhitectul Victor Laloux pentru expoziţia universală de la 1900 şi apoi centru de
expediere a prizonierilor în timpul Primului Razboiului Mondial.

De asemenea a servit drept decor pentru mai multe filme dintre care-l amintim pe cel facut
după romanul “Procesul” scris de Kafka, şi adaptat de Orson Welles în 1962. A fost de asemenea
folosită ca scenă pentru reprezentaţiile trupei de teatru a lui Renaud Barrault până în 1980. A fost cât
se poate de aproape sa fie demolată şi în locul ei să se construiască un nou hotel

În 1973 Direcţia muzeelor din Franţa a hotărât ca vechea gară să devină muzeu şi să
adăpostească toate artele după a doua jumătate a secolului XIX. Gara d’Orsay a intrat în patrimoniul
cultural al statului în acelaşi an iar decizia finală de transformare în muzeu a venit în 1977. În
decembrie 1986 preşedintele Republicii, Francois Mitterrand a inaugurat noul muzeu.

Colecţiile reprezintă toată diversitatea şi creaţia artistică a lumii occidentale între anii 1848
şi1914. Acestea au provenit în principal din trei locuri, de la muzeul Luvru, operele artiştilor născuţi
după 1820 şi în general arta celei de-a Doua Republici; apoi de la muzeul Jeu de Paume, opere
impresioniste, şi de la muzeul naţional de artă care din 1976 s-a mutat la centrul Georges Pompidou
şi a păstrat doar operele artiştilor născuţi după 1878.

67
 Muzeul are trei nivele, parterul cu sălile amplasate de-o parte şi cealaltă a încăperii
principale, la nivelul intermediar sau mezanin sunt terase care fac legătura cu sălile de expoziţie iar
etajul superior este amenajat chiar sub vestibulul care se prelungeşte până la hotelul din strada
Bellechasse.

Numeroase alte spaţii distincte sunt accesibile de la aceste trei nivele şi anume pavilionul de
sus, pasajele vitrate ale marii cupole din partea de est a gării, restaurantul muzeului amenajat în
vechea sala de mese a hotelului, cafeneaua autorilor, libraria şi auditoriumul.

Podul Alexandru III

Considerat cel mai frumos pod al Parisului, Podul Alexandru III este cu siguranţă podul cu
cele mai multe decoraţiuni ale oraşului şi o minune a ingineriei secolului XIX.

Finalizat în anul 1900 cu ocazia Expoziţiei Universale de la Paris, podul poarta numele
ţarului Rusiei, Alexandru III, în cinstea relaţiilor ruso-franceze, stabilite în urma Alianţei din 1892.
Această alianţă politico-militară a fost creată ca o reacţie la Alianţa Germaniei cu Austro-Ungaria
din 1879. Fiul lui Alexandru III, ţarul Nicolae II a pus piatra de temelie a podului în octombrie 1896.
Lucrările efective au început 6 luni mai târziu.

În acelaşi timp cu podul “Alexandru III”, au fost construite, tot cu ocazia Expoziţiei, şi Gara
Orsay, Petit Palais si Grand Palais. Expoziţia de la Paris din 1900 a atras un numar impresionant de
50 de milioane de vizitatori.

Podul a fost ridicat pentru a uni malul stâng de malul drept al Senei, pentru a putea permite
milioanelor de vizitatori ai Expoziţiei – care se desfăşura pe o parte a râului – să poată să viziteze şi
partea opusă a oraşului.

Podul este decorat generos cu felinare şi sclupturi reprezentând heruvimi, nimfe şi cai
înaripaţi. La fiecare capăt, podul are statui de 17 m înălţime. La realizarea ornamentelor au
participat diferţi artist.

Arcul de Triumf (Arc de Triomphe în franceză)

Una din renumitele frumuseţi ale Parisului este colosalul Arc de Triumf.Situat în capitala Franţei, Paris, în
Place de l'Étoile, la extremitatea vestică a bulevardului Champs-Élysées (cel mai fumos bulevard din lume, după
parizieni). Comandat de Napoleon Bonaparte în 1806, a fost înalţat în secolul XIX şi terminat în 1836, 30 de ani

68
mai târziu. Inspirat de arhitectura romană şi înalt de cincizeci de metri, poartă patru statui, câte una pe fiecare
stâlp:

- Triumful din 1810

- Rezistenţa

- Pacea

- La Marseillaise

Pe zidurile interioare sunt înscrişi cei 558 de generali ai Imperiului. Numele celor care au
murit în luptă sunt subliniate.

Arcul face parte acum din monumentele naţionale franceze cu o mare însemnatate istorică.
La picioarele sale se afla Mormântul Soldatului Necunoscut din Primul Razboi Mondial; sistemul ce
alimentează flacăra care îl comemorează a fost pentru prima dată folosit aici. Soldatul este sarbătorit
pe fiecare 11 noiembrie, ziua armistiţiului semnat între Franţa şi Germania în 1918.

Place de la Concorde, cea mai mare piaţă a Parisului, este situată de-a lungul Senei, între
Gradinile Tuilerie şi Champs-Elysee şi a fost construită între 1754-1763 de arhitectul regelui Louis
al XV lea, Jacques Ange Gabriel, motiv pentru care piaţa a purtat în trecut numele regelui şi a
găzduit statuia ecvestră a acestuia. În timpul Revoluţiei franceze piaţa a căpătat numele de Piaţa
Revoluţiei (Place de la Revolution). În această piaţă a fost instalată celebra ghilotină unde între
1793-1795 au fost decapitaţi printre alţii: Louis al XVI lea, Maria-Antoaneta, Robespierre, Danton.
Piaţa işi păstrează aspectul de secol al XVIII lea. În 1836, în locul statuii ecvestre a lui Louis al XV
lea, înlaturată în timpul Revoluţiei franceze, a fost instalat Obeliscul din Luxor, primit de regele
Louis Philippe de la guvernatorul Egiptului, Mohamed Ali în 1836, care a onorat mormântul lui
Ramses al II-lea la Luxor acum 3000 de ani .Marea dramă a locului a avut loc la 17 ianuarie 1793,
când regele Ludovic al XVI-lea a fost ghilotinat aici. La ora 10 dimineaţa, regele a ajuns într-o
căruţă împreună cu confidentul său şi doi jandarmi. Şi-a scos haina şi cravata, apoi s-a urcat pe
eşafod. În timp ce zgomotul teribil de tobe ale soldaţilor, regele a strigat “Je suis perdu” (Sunt
pierdut). Capul lui, retezat, a fost apoi ridicat în sus pentru a fi văzut de mulţime.

Muzeul Rodin

69
 Construit pe la 1730 de către arhitectul Jean Aubert, palatul era, pe dinauntru mai ales, o
bijuterie a stilului rocaille. Chiar daca azi apare spoliat, el trecea, în epoca inaugurala, drept sediu al
fastului şi al rafinamentului.

În 1753, la moartea obscurului comanditar, proprietatea a trecut în mainile mareşalului Louis

Antoine de Gontaut-Biron, sub numele căruia clădirea începe, de fapt, să fie cunoscută. Biron
remodelează complet parcul, transformându-l – după cum ne informează ghidurile epocii – într-una
dintre cele mai frumoase grădini pariziene. Un oaspete celebru, ajuns aici incognito în 1782, a fost
chiar viitorul ţar Paul I.

După străbaterea unei epoci de declin, în anii nesiguri ai schimbării regimului, edificiul şi-a
regăsit demnitatea iniţială, devenind sediu al legaţiei pontificale, iar apoi al Ambasadei Rusiei. Mai
târziu, în 1820, Societatea „Sacré-Coeur de Jésus“, destinată educării domnişoarelor din înalta
societate, a revendicat locul, instituind aici o disciplină austeră. Pentru a se face adecvată noii
funcţiuni, clădirea şi-a sacrificat podoabele interioare superflue (lambriuri, oglinzi, detalii de
feronerie sau pictură). După o altă jumatate de veac, în 1876, a fost construită capela, transformată
azi în anticameră a întregului ansamblu, servind drept sală pentru expoziţii temporare.

La începutul secolului trecut, în urma divorţului dintre Biserics si Stat, palatul de odinioară,
confiscat si eliberat, se infăţişa ca o carcasa tristă, înconjurată de o vegetatie aflată în neorânduială.
Era în 1905. Trei ani mai târziu, sculptorul Auguste Rodin, îndemnat de Rainer-Maria Rilke, îşi
instala aici atelierul. Trecuseră deja prin Casa Biron, înaintea sa, câteva figuri remarcabile – Jean
Cocteau, Henri Matisse sau Isidora Duncan. Treptat, Rodin începe să locuiasca şi să organizeze
spaţiul luat în primire, transformând parcul într-un teatru mut al statuilor sale tragice.

Proiectul viitorului muzeu începe sa fie conturat în 1911, cu sprijinul unei întregi societăţi de
prieteni şi de admiratori, între care şi Claude Monet, Octave Mirbeau sau Raymond Poincaré; în
1916, cu un an înaintea morţii, artistul donează statului francez toate colecţiile sale, fotografiile şi
arhivele, precum şi ansamblul operei – sculpturs şi desen –, fără însa a mai apuca să asiste la
inaugurarea din 1919.

Patrimoniul de sculptură al acestui stabiliment este impresionant prin amploare si prin

varietate: aproximativ 6.600 de lucrări în marmură, bronz, ipsos, teracotă sau ceara. Trecând prin
încăperile Casei Biron ţi se înfaţişează, într-o armonie nefisurată, stadii ale creativităţii sculptorului,
articulaţiile poeticii sale (materia ordonată de formă, legatură organică între blocul de marmură şi

70
corpul sculpturii, incompletitudinea sau, dimpotrivă, fragmentarea, însemnătatea mâinii ca instanţa
creatoare, filiaţia michelangelesca etc.) şi momente biografice. Impresia de atelier pe care,
inevitabil, o lasă acest muzeu este fericit completată de piesele din colecţia artistului: un tablou de
Edvard Munch reprezentând Gânditorul, un nud de Renoir sau un père Tanguy de Van Gogh,
stampe japoneze, dar şi o copie romană după un Hercule elenistic, o statuetă egipteană sau o
sculptură tombală de secol XV.

Muzeul Rodin – Casa Biron de altădată – este acum o instituţie vie. Cu aproximativ 500.000
de vizitatori pe an – alături de Luvru, Versailles şi Musée d’Orsay –, muzeul reprezintă una dintre
cele mai vizitate instituţii de acest tip din Franţa. El nu dezvăluie doar universul rodinian, ci
înscenează, în acelaşi timp, prin expoziţiile sale temporare, felurite întalniri între acesta şi artiştii de
ieri si de azi.

Champs Elyseés, unul din cele mai frecventate locuri din lume, este un bulevard important
din capitala franceză. Cu cinematografele, cafenelele, şi magazinele sale de lux, Champs-Élysées
este una dintre cele mai faimoase străzi din lume.La chioşcuri se pot face cumpărături şi numeroase
galerii şi arcade interioare oferă o destindere în orice anotimp. Pe la jumătatea drumului coborâtor se
găseşte Hotelul Georges V. Cele mai alese localuri din Paris se găsesc pe străzile limitrofe ale
bulevardului. Jumătatea inferioară a bulevardului, şerpuieşte printre castanii, printre care sunt
plasate câteva dintre teatre şi restaurante: Petit Palais, Grand Palais, două muzee din sticlă şi oţel, ce
conţin expoziţii alternative de picturi din secolul XIX-lea şi XX-lea. În partea opusă a bulevardului
se găseşte Palais de l’Elzsee, reşedinţa oficialăa preşedintelui Republicii. Bulevardul porneşte din
Place de la Concorde spre fostul Place de l'Étoile (acum Place Charles de Gaulle), locaşia Arcului de
Triumf, formând o parte din linia aşa-numitei Axe historique.

Champs-Élysées a fost la origine nişte campuri, până în 1616 când Marie de Medici a decis
să construiască o cărare în trei linii. În 1724, bulevardul a fost extins până la Place de l'Étoile.

La sfârşitul anilor 1700, a devenit un bulevard al modei, unde Regina Marie Antoinette se
plimba împreună cu curtenii săi, şi unde lua lecţii de muzică la Hotel Crillon. Champs-Élysées a
devenit un oraş în 1828, în care au apărut noi poteci, fântâni şi iluminare cu gaz. Peste ani,
bulevardul a trecut prin mai multe transformări, din care cea mai recentă este cea din 1993, când au
fost lărgite trotuarele.

71
 Hotel des Invalides a fost construit la ordinal regelui Ludovic al XIV ca să servească drept
azil pentru soldaţii invalizi. Enormul corp de cladiri a fost terminat în cinci ani (1671-1676). De
fapt, el funcţiona ca o casă pentru veteran, dintre care mulţi, în ciuda handicapului lor, au fost trimişi
ca paznici în locurile fortificate din toată Franţa. Regimul era unul foarte strict: cei care întârziau la
masă, urmau să ocupe loc la mese izolate în mijlocul sălii, şi să bea apă.

Graţiosul dom, cu o spirală în vârf şi o înălţime de 102 metri, a fost iniţial cupola Bisericii
regale. Astăzi clădirea adăposteşte mormântul eroilor armatei franceze ca: Napoleon I, Fach,
Vauban, Turenne, dar şi Muzeul de arme, cel mai spaţios muzeu militar din lume. În fosta sală de
mese, astăzi Salle des Armures, unde sunt expuse armuri militare. În aceeaşi aripă se găseşte şi o
valoroasă colecţie de arme vechi şi îmbrăcăminte de luptă. Aripa opusă este dedicată celor două
Războaie Mondiale.

Invalides este probabil un obiectiv turistic cunoscut mai ales pentru că aici se află
Mormântul lui Napoleon I. În anul 1840 regele Ludovic Filip a dat permisiunea să se readucă la
Paris osemintele împăratului. O mulţime gălăgioasă a întâmpinat pe 15 decembrie carul ornate cu
vulturi, albine de aur şi 14 statui de omagiu purtând sicriul simbolic, creaţia aurită cântărind 11818
kg. Sicriul a fost plasat în biserica din Done pentru o perioadă de 10 zile, diind des vizitat de
admiratori. Sarcofagul actual, din porfir roşu, a fost conceput puţin mai târziu de către Visconti şi de
atunci este aşezat direct sub dom.

Turnul Eiffel este simbolul Franţei cel mai răspândit la nivel mondial. Numit după arhiectul
său, Gustave Eiffel, este una dintre principalele destinaţii turistice, cu mai mult de 5,5 milioane de
vizitatori anual. Turnul are 300 metri înaltime şi cântăreşte peste 10.000 de tone. Structura a fost
construită în 1887-1889 din oţel produs la Reşiţa, în România. Turnul Eiffel mai are în compoziţie
oţel de la furnalul din Govajdia, localitatea Ghelar din judeţul Hunedoara Construcţia are 3 nivele:
accesul publicului la primul şi al doilea nivel se poate face atât pe scări, cât şi cu liftul, în schimb
accesul la ultimul nivel se face exclusiv cu liftul. A fost construit pentru Expoziţia Internaţională din
1889, în ciuda opoziţiei susţinute a personalităţilor naţionale care îl considerau nesigur şi urât.
Astăzi, însă, este considerat drept simbolul oraşului şi una dintre cele mai frapante piese de artă
arhitecturală din lume.

72
 Pentru început a căutat să dea o folosinţă practică Turnului, care fusese inţial proiectat doar
pentru 20 de ani. Astfel, el a condus experimente de rezistenţă la vânt, l-a folosit ca post de
observaţii meteorologice şi ca antena pentru noua ştiinţă a radiotelegrafiei. Când concesiunea
Expoziţiei a expirat în 1909, turnul urma să fie demolat, dar valoarea sa ca antenă pentru transmisii
radio l-a salvat. Elementele adăugate pentru transmisiile de televiziune i-a suplimentat înălţimea cu
17 m. Din punctul cel mai înalt al celor trei platforme, vederea se întinde pe mai mult de 64 km. De
la doi acrii ai turnului, un imens câmp, Champ de Mars , se întinde până la Şcoala Militară, care a
fost construită între 1769-1772 si continuă să fie folosită de Colegiul de Război.
Turnul şi-a primit cel de-al 200.000.000 invitat pe 28 noiembrie 2002. Când a fost construit,
era cea mai mare clădire din lume. Întreţinerea turnului include 50 de tone de vopsea maro închis, la
fiecare 7 ani. Depinzând de temperatura aerului, Turnul Eiffel îşi schimbă înălţimea cu câţiva
centimetri datorită contracţiei şi dilatării aliajului de metale. Luând în considerare standardele de
siguranţă în acel moment, este remarcabil faptul că un singur muncitor a murit în construcţia
turnului, în timpul instalării lifturilor. Lifturile originale funcţionau cu ajutorul unui sistem hidraulic,
lifturile actuale sunt electrice.

Palais des Beaux-Arts din Lille este al doilea muzeu ca mărime din Franşa, după Luvrul din
Paris. Aici sunt adăpostite, într-o impunatoare clădire, colecţii impresionante de pictură, sculptură şi
ceramică.Muzeul a fost amenajat în totalitate, inclusiv subsolurile, misterioase pivniţe boltite ce
adăpostesc o colecţie de picturi flamande, medievale,renascentiste, precum si sculpturi.Muzeul
beneficiază de colecţii renumite în întreaga lume oferind o panoramă foarte largă asupra artei
europene, începând cu Evul Mediu şi până în secolul al XX-lea.
Palais des Beaux-Arts din Lille găzduieşte o impresionantă colecţie de picturi, care numără
aproximativ 650 de opere ale mai multor maeştri, cum ar fi : Delacroix, Monet, Rubens, Van Dyck
şi multi altii. Aceste opere sunt expuse publicului în funcţie de şcoala căreia îi aparţin.
Foarte bine reprezentată la muzeul din Lille este şcoala flamandă şi pictura olandeză, muzeul
beneficiind din plin de pe urma vecinătăţii geografice cu aceste regiuni.
Pictura franceza este, aşa cum era de aşteptat, cea mai importantă parte a artei reprezentată la Lille,
acesteia adăugându-i-se şi opere ale sculpturii, printre care cele mai importante sunt cele ale lui
Rodin. La Palais des Beaux-Arts sunt adăpostite şi opere ale maeştrilor Goya, Greco si Ribera.

73
 Palais des Beaux-Arts este un mare edificiu de cultură al Franţei şi chiar al Europei şi îşi
merită din plin locul în peisajul cultural al epocii noastre.

Grădinile Chartreux, care, după cât se pare, au fost create de fraţii Bülher, în 1855, arată ca
o cascadă de flori în terase curgând de pe dealul care mărgineşte Saônul legându-l de platoul Croix-
Rousse. Parcul cunoscut sub numele de „Capul de aur” este numit astfel după o legendă care spune
ca aici a fost găsită o comoară, o gramadă de aur, în care se afla şi un uriaş cap al lui Hristos.

Grădina a fost desenată tot de fraţii Bülher şi acoperă o suprafaţă de peste 120 de hectare.
Este faimoasă mai ales prin cele 60.000 de tufe de trandafiri care în fiecare an îşi împrăştie
mireasma şi constituie atracţia nu doar al turiştilor ci şi a tuturor celor care intră aici.

Grădina botanică expune 3500 de specii de plante pe o suprafaţă de circa nouă hectare sau în
sera de 5000 mp. Grădina zoologică adăposteşte 250 mamifere, 400 păsări şi 80 de reptile. Printre
aceste parcuri minunate trebuie amintite şi cele din jurul bisericilor si muzeelor printre care un loc
de frunte îl ocupă Grădina Muzeului Saint-Pierre, Muzeul de Artă. Este un colţişor unde locuitorii
găsesc calmul, pacea care le poate aminti Paradisul.

Este amenajată în curţile interioare ale unei foste mănăstiri şi este împodobite cu frize şi
mozaicuri antice dar şi cu statui de Carpeau, Rodin si Bourdelle. Nimic artificial şi nimic forţat în
aceste insule de verdeaţă.

Opera Naţională. Domul de sticlă vechi de 300 de ani a devenit o marcă a Lyonului, situate
între primărie şi râul Ron. Primele cinci etaje ale operei sunt subterane, iar cupola de sticlă
adăposteşte încă şase etaje.

Sala are 1.200 de locuri şi şase rânduri verticale de balcoane cu vedere spre orchestră. Sala în
stil italian este aliniată cu lemn negru cu accente aurii, care adaugă un aer luxos încăperii. Clădirea
Operei Naţionale adăposteşte Compania de Balet şi renumita Orchestră de Operă.

Muzeul de Artă Frumoase

Departe de a fi un marginal aşezământ de provincie, acesta adăposteşte veritabile comori,

fiind el însuşi amplasat într-un cadru monumental cu îndelunga istorie. Mai precis, instituţia de azi

74
se află în locul vechii abatii Saint-Denis, întemeiată în 1067 şi radical transformată în 1730. De fapt,
doar jumatate din stabilimentul actual – unic exemplu local de decoraţie sculptată rocaille – datează
din acea epocă. Din vechea mănăstire, furiei iconoclaste burgheze din 1791 i-a supravieţuit doar
palatul abatial.

Clădirea a cunoscut prefaceri majore la începutul secolului al XIX-lea, o întreagă aripă fiind
construită pe latura nordică a curţii. În sfârţit, în 1913, preşedintele Franţei, Raymond Poincaré,
oficiază actul de inaugurare a muzeului. Astăzi, la aproape un secol distanţa, este o clădire austeră,
ritmată însă de culorile vii cu care au fost acoperite, în curtea interioară, golurile zidite ale unor foste
ferestre. Încă din prima sală se oferă întalnirea cu una dintre „piesele de rezistenţă“ ale
patrimoniului: un ansamblu unic de 13 portrete lucrate de Lucas Cranach cel Bătrân şi fiul său,
reprezentând figuri de la Curtea de Pomerania şi de Saxa din epoca Reformei.

Mai departe, în cea de-a doua încăpere, se iveşte colecţia de vechi maeştri francezi, flamanzi
şi olandezi.

Următoarea încăpere expune o sumă de piese de secol XVIII. De-a lungul pereţilor gălbui sau
de un verde opalin sunt înşirate piese de mobilier de diverse stiluri şi scoli, cu funcţiunile cele mai
fantaste. Bine acordate cu frivolitatea de budoar a Vechiului Regim, în această secvenţă a muzeului,
sunt tablourile lui Luca Carlevaris sau Francesco Guardi, dar mai ales cele ieşite de sub penelul lui
Fragonard si Boucher.Sunt prezente în muzeu şi odalisca cu gracilitate de portelan chinezesc
răsturnată pe un divan albastru, cunoscută în câteva versiuni şi ridicată la rangul de emblema a
rococoului, Marat asasinat, una dintre cele câteva replici de atelier după capodopera lui Jacques-
Louis David.

Aripa cu care se încheie parcursul muzeal este rezervată stadiilor modernităţii franceze. Aici
se găseşte, spre exemplu, o serie de 27 de tablouri de Corot, cea mai importantă, de altfel, după
rezerva de la Luvru. Bine reprezentată este şi Şcoala de la Barbizon – cu Millet, Rousseau, Troyon
sau Dupré –, dar şi impresionismul, cu pânze de Boudin, Monet, Sisley, Pissaro, sau fovismul lui
Matisse, Dufy, Marquet.

Muzeul de Arte Frumoase din Reims nu are, desigur, amploarea si renumele marilor colecţii
pariziene. Are, în schimb, piese valoroase si mai ales o îngrijită reprezentare.

Disneyland Paris este localizat la Marne-la-Vallée, la 32 km est de Paris, pe o suprafaţă de

1.943 ha (1/5 din mărimea oraşului). Impresionantul parc de distracţii a fost ridicat în 1992 şi are

75
peste 40 de atracţii. Până acum singurul parc Disneyland din Europa, şi-a deschis porţile încărcate
de magie turiştilor dornici de o zi de distracţie fără griji. Parcul este împărţit în 5 "ţări", 5 tărâmuri
fantastice fiecare cu atracţiile, restaurantele şi magazinele ghidate după o temă particulară,între care
se poate deplasa cu ajutorul unui trenuleţ care are câte o gară în fiecare dintre ele. DisneyLand nu se
adresează doar copiilor, ci este o distracţie pentru oricine, indiferent de vârstă Creat de
“imaginatori”, vrăjitori artistici şi mecanici care-şi petrec viaţa născocind atracţii minunate şi
ciudate, acesta este cel mai avansat parc Disney din puncte de vedere tehnologic, beneficiind de
cibernetica artistică numită “audio-amimatronică” unde figurine de mărime naturală şi parcă
însufleţite vorbesc, cântă şi dansează.

Din 1889, istoria Franţei a cunoscut o perioadă unică, caracterizată prin eliminarea rigorilor
sociale şi a încurajării libertăţii de exprimare la toate nivelurile. “
Această atmosfera boemă a fost mediul excelent pentru un 'boom' al creativităţii, caracterizat prin
diversitate şi aplomb în privinţa exprimarilor artistic. Cercurile literare apareau şi dispăreau în
funcţie de dispoziţia participanţilor, iar pictorii găseau inspiraţie iîn tot ceea ce părea a fi o
contradicţie pentru clasicism. Contextul era perfect pentru naşterea unuia dintre simbolurile
franceze, cabaretul Moulin Rouge.

Pe 6 octombrie 1889 aveau să se deschidă porţile celei mai “zgomotoase” mori de vânt din lume,
construită de Joseph Oller. Pictat în roşu aprins şi amplasat lângă Montmartre a revoluţionat
conceptul music-hall-ului prin spectacole impresionante. Întruchiparea infamiei nu fusese nicicând
mai incitantă: Moulin Rouge se distingea în totalitate de orice club al vremii. Cabaretul devenise
distracţia favorită a majorităţii, astfel că de-a lungul timpului lista numelor celebre care i-au călcat
pragul s-a mărit considerabil, popularitatea show-ului depăşind rapid graniţele Franţei. Artişti ca
Josephine Baker, Frank Sinatra, Yvette Guilbert, Jane Avril sau Edith Piaf au facut senzaţie pe
celebra scenă Moulin Rouge.

Montmartre a fost de-a lungul timpului reşedinţa marilor artişti, între care renumitul Toulouse-
Lautrec. Basilica Notre-Dame du Sacre-Coeur a fost construită în speranţa că legenda creată în jurul
clubului infam va fi oarecum ştearsă. Însă Montmartre a continuat să fie considerat locul de întâlnire
al celor cu moravuri uşoare, unde stripteusele ofereau frecvent favoruri, iar spectacolele cu tentă
erotică stârneau întotdeauna controverse. În plus, imaginea Moulin Rouge nu avea cum să dispară în
vreme ce Franţa trecea printr-o perioadă de tranziţie, când cabaretul era poate cea mai puternică
expresie a libertăţii şi a bucuriei de a trăi.

76
Înainte de Primul Război Mondial, Moulin Rouge devenise un adevarat templu al operetei. Muzica
lui Offenbach însoţea adesea evenimentele, iar publicul era în extaz la apariţia deja cunoscutelor
“Voluptata”, “La Feuille de Vigne”, “Le Reve d'Egypte”. Mistinguett este însă numele care a
rezonat puternic în cadrul marelui show. În 1907 artista şi-a făcut debutul la Montmartre cu
spectacolul “La Revue de la Femme”, fiind totodată iniţiatoarea valsului “Chaloupee”. Talentul sau
a obţinut reacţii neaşteptate din partea publicului, asigurându-i statutul de star. În 1939 a început o
perioadă de declin, care a durat până în 1951, iar în acest timp plecarea lui Mistinguett a făcut ca
spectacolul să îşi piardă savoarea.  După cel de-Al Doilea Razboi Mondial însă Moulin Rouge a
revenit mai puternic şi mai interesant ca niciodată, prin implicarea lui Georges France, fondatorul
clubului Balajo. Moulin Rouge a obţinut apreciere la nivel mondial şi este singurul spectacol căruia i
s-a dedicat un  musical celebru - 'The Red Windmill', cu Nicole Kidman şi Ewan McGregor.C ortina
Moulin Rouge dezvăluie spectacole magnifice, completate cu decoruri glamour şi susţinute de artişti
costumaţi în cele mai inedite ţinute. Primul program artistic susţinut la Moulin Rouge a fost
cunoscutul dans franţuzesc can-can, pe ale cărui ritmuri alerte femeile costumate în rochii roşii, cu
volane splendide, îşi sincronizează mişcările în cele mai mici detalii. Ideea perfecţiunii completată
de efortul artiştilor au constituit unul dintre marile avantaje care au propulsat cabaretul parizian în
randul celor mai 'gustate' evenimente mondene din toate timpurile.

Viaductul Millau este un pod rutier hobanat (pe cabluri) ce trece peste valea Tarn, în
departamentul Aveyron , în Franţa. Podul asigură continuitatea autostrăzilor A75 şi A71 între Paris
şi Béziers.

Acest pod, inaugurat oficial pe 14 decembrie 2004, deţine patru recorduri mondiale

Viaductul Millau este plasat pe teritoriul comunelor Millau şi Creissels.Înainte de construirea

podului, traficul de pe autostradă cobora pe fundul văii râului Tarn, urmând drumul naţional 9, în
apropiere de Millau. Acest lucru producea aglomeraţie la începutul şi sfârşitul vacanţei de vară.

Podul traversează valea Tarn desupra celui mai jos punct al acesteia, unind două dealuri de calcar,
Causse du Larzac şi Causse Rouge, dealuri plasate în parcul natural regional Grands Causses.

77
Autostrada A75 este unul din cele mai importante căi de comunicaţie care unesc sudul şi nordul
Franţei. Construcţia sa a început în 1975 şi s-a terminat în 2004, odată cu terminarea viaductului.

Primele studii pentru construirea podului au început în 1988. Viaductul este declarat lucrare de
utilitae publică pe 10 ianuarie 1995. Alegerea soluţiei hobanate propuse de consorţiul Europe Études
— Société d'Études R.Foucault et Associés — Sogelerg — Norman Foster este făcută pe 9 iulie
1996. A fost deci nevoie de nu mai puţin de opt ani pentru a defini traseul şi a alege soluţia. Încă
cinci ani au fost necesari pentru alegerea constructorului.

Piatra de temelie a fost pusă pe 14 decembrie 2001 şi viaductul a fost pus în serviciu pe 17
decembrie 2004.

Viaductul de la Millau a fost unul din primele obiective concesionate potrivit legii finanţării
autostrăzilor din Franţa din 2001. Potrivit acestei legi, lucrarea de artă este proprietatea statului
francez şi este concesionată unei companii care suportă şi costurile de construcţie. În cazul acestui
pod, concesionarul, grupul EIFFAGE, a obţinut concesiunea pe o perioadă neobişnuit de lungă, de
78 ani. Perioada este necesară pentru amortizarea investiţiei. În contract sunt prevăzute şi cazurile în
care statul şi concesionarul pot încheia anticipat contractul.

Viaductul este un pod hobanat cu o lungime de 2.460 m. Traversează râul Tarn la aproape 270 m
altitudine. Tăblia, cu o lărgime de 32 m, conţine o autostradă cu 2 bezi şi o bandă de urgenţă pe
fiecare sens de mers.

Podul este susţinut de şapte picioare prelungite prin piloni de 87 m înălţime, de care sunt agăţate
cele 11 perechi de hobane. Raza de curbură a podului este de 20 km, ceea ce permite vehiculelor o
traiectorie mai precisă decât în linie dreaptă.

Capitolul IV – Propuneri şi strategii privind dezvoltarea turistică a Franţei

Un prim pas în dezvoltarea turismului francez este alocarea de fonduri pentru

studii/prognoze si politici de marketing şi cercetări aplicative pe plan local sau zonal, urmat de
publicitate agresivă în domeniul internet(pagini web pentru agentii de turism pentru fiecare regiune
a Franţei, conţinând calendar de evenimente, tradiţiile specifice fiecărei zone sau fiecărui oraş, căile
de acces disponibile cât şi tipurile de turism care se pot practica în zona respectivă), în publicaţiile
78
cotidiane şi de specialitate(reclame în ziare şi reviste cu specific turistic, geografic, etnic etc.),
participarea la târguri de turism internaţionale cât şi organizarea acestora în interiorul ţării, pentru
popularizarea zonelor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare.

Se vor cerceta toate variantele de turism disponibile pentru dezvoltare în fiecare zonă aleasă,
bazându-se în principal pe tipul de relief, climă, tradiţii şi istoria specifică.

Astfel, turismul de afaceri se va dezvolta în marile oraşe, ca Paris, Lyon, dar şi în zonele
puternic industrializate din afara oraselor, unde investitorii ar putea aduce noi proiecte. Se vor aloca
fonduri pentru locuri de cazare atractive la preţ şi calitate business.

Turismul cultural se va extinde, punându-se accentul pe zonele în care au locuit mari artişti
francezi sau străini, castelele de pe malul Rhon-ului etc. Deasemeni se vor aloca fonduri pentru
construirea hotelurilor şi restaurantelor cu specific artistic, decorate în stilul ce se doreşte a fi pus în
evidenţă(exemplu, pentru un castel din era romantica se vor folosi elemente decorative în acelaşi
ton, pentru a crea atmosfera întregita).

Turismul sezonier sau de weekend se va împărţi în două categorii, cel balnear/maritim şi cel
montan. Pentru a dezvolta cu adevarat acest tip de turism se va lărgi sensul sau prin proiectarea şi
construirea de noi moduri de relaxare şi când anotimpul şi vremea nu permit plaja( la mare) sau ski-
ul(la munte). Aceste proiecte vor fi conduse de echipe formate din specialişti în domeniu, ce vor
căuta printre altele moduri de reabilitare tehnică sau construirea unor noi centre balneare,
prelungirea sezonului de schi prin menţinerea zăpezii artificiale pe pârtie cu ajutorul tunurilor,
încurajarea pescuitului pe râurile si fluviile unde este posibil etc.

Se va căuta şi îmbunătăţirea departamentului de resurse umane, implicând mai multe

persoane în activitatea turistică, oferind locuri noi de muncă în saturile mici, nedezvoltate.

Este necesară deasemenea crearea unor trasee turistice pentru fiecare tip de turism, pentru a
valorifica fiecare zonă la adevarata sa putere, permiţând turistului să descopere toate avantajele,
tradiţiile gastronomice, culturale etc ale zonei. Dezvoltarea durabilă a turismului, respectând atât
mediul înconjurător cât şi omul este foarte importantă în turismul de orice tip.

Crearea unui brand specific fiecărei zone este încă o prioritate, organizarea unor evenimente
noi, festivaluri sau târguri în vederea promovării diferitelor tradiţii sau meşteşuguri.

79
 Printre altele, căile de acces trebuie inmulţite, vechile centre istorice, catedralele, bisericile şi
orice alt monument/cladire cu valore istorică să fie reabilitată. Pentru acestea se vor cauta investitori
sau se vor accesa fonduri europene speciale.

Per total, se va încuraja şi promova orice extindere şi îmbunătăţire adusă agroturismului

zonal.

Concluzii

Turismul este susţinut de un patrimoniu natural şi antropic de excepţie, mai importante fiind
parcurile şi rezervaţiile naturale, obiectivele turistice cultural istorice, religioase dar şi antropice,
unde se adaugă o bogată istorie,cultură şi civilizaţie . Franţa are potenţialul de a împlini toate aceste
deziterate ale turiştilor atraşi de peisajul superb, de oraşele încărcate de istorie, de cultura unică,
mâncarea şi vinul neîntrecut. Fiecare zonă a Franţei îşi are caracteristicile individuale proprii. După
cum spunea Victor Hugo „În Paris se simte bătaia inimii Europei. Parisul este oraşul oraşelor”.

Viitorul Franţei constă într-o economie bazată pe servicii şi vânzare în străinătate. Şomajul şi
siguranţa vieţii orăşeneşti sunt preocupările sociale ale francezilor, urmate de cele rapide şi de
polarizare de dreapta şi de stânga.

Franţa este o ţară industrială importantă, cu peste 30% din populaţia muncitoare angajată în
industrie: în primul rând în producţia de automobile, oţel, textile şi industria aeronautică.

Viticultura ocupă un loc important desfăşurându-se pe mari suprafeţe de teren. De altfel

această cultură este tradiţională în Franţa.

În concluzie, Franţa este un adevărat model de sistem de transport diversificat, funcţional şi

modern. Pe de altă parte are o economie dezvoltată, care o plasează, de regulă pe locurile 5 – 6, în
care locul principal îl ocupă serviciile ( 70%), dar se impun şi industria şi agricultura, ultima fiind
foarte performantă si care face din Franţa unul dintre marii exportatori pe plan mondial.

80
Bibliografie

1. Neguţ S., Ielenicz M., Bălteanu D., “Geografie”, Editura Humanitas Educational,
Bucureşti, 2008

2.Vasile Glăvan, “Geografia turismului pe plan mondial(Europa)”, Editura Institutului Eden,

Bucureşti, 1992

3. Erdeli G., Nicolae Ilinca, Şerban Cătălina, “Geografie – Europa – România – Uniunea
Europeană. Probleme fundamentale”, Editura CD Press, Bucureşti, 2008

4. Franţa – Ghid complet, Editura Aquila’93, Oradea

5. http://fr.wikipedia.org

6. http://ro.wikipedia.org

7. http://www.paris.org

8. http://www.france-vin.com

9. http://www.papalis-des-papes.com

10. http://www.chateau-ancy.com

11. http://www.chateauversailles.fr

12. http://www.scritube.com

13. http://us.franceguide.com

14. http://www.primariacj.ro

15. http://francetraditions.com

81