UNIVERSITATEA CREŞTINĂ "DIMITRIE CANTEMIR"

FACULTATEA DE MANAGEMENT TURISTIC ŞI COMERCIAL

BUCUREȘTI

RESURSE ȘI DESTINAȚII TURISTICE

JUDEȚUL BACĂU
Numele şi prenumele:

LAZĂR MIRCEA
Anul II IFR

BUCUREȘTI

2019
 Patrimoniu turistic natural al județului Bacău

Date generale

Suprafață: 6.621 km²

Populație: 616.168 locuitori (locuitori)
Reședință: Bacău
Județul Bacău este situat în partea central-estică a României, între 45° 55' si 46° 40' latitudine
nordică și 26° 66' si 27° 30' longitudine estică și are o suprafață de 6 603 kilometri pătrați
(reprezentând 2,8% din suprafata totală a României) din care 42,2% este acoperită de păduri iar 55%
de terenuri agricole. Diversitatea reliefului: câmpii, dealuri, văi , munți, varietatea formațiunilor
vegetale, gama de culori și de forme, toate acestea reprezintă frumusețea acestor meleaguri. Este
traversat de trei cursuri de râuri importante: Siret, Bistrița, Trotus. Varietatea peisajului, stațiunile
balneare, monumentele istorice și de arta conferă județului Bacău titlul de județ-turistic, principalele
regiuni turistice fiind: Slanic-Moldova, Poiana-Sarată, Târgul Ocna si Poiana Uzului.
Printre localitățile importante ale acestui județ se regăsesc:
• Onești
 • Târgu Ocna - aici există cel mai mare sanatoriu subteran din Europa, situat într-o mină de
sare. Acesta este folosit în tratarea bolilor aparatului respirator. În sălile subterane se găsesc
paturi, o pista de popice și terenuri de sport.
• Tescani - aici se organizează anual evenimente culturale cum ar fi: Tabăra internaționala de
artă, Gala tinerilor artiști.
Județul Bacău este situat în partea estică a României, și ocupă 2,8% din suprafața României.
Municipiul Bacău este reședința administrativă a județului. Județul Bacău are un relief variat și
pitoresc având Carpații Răsăriteni și dealurile străbătute de văile râurilor Bistrița, Trotus, Siret,
Tazlău, Casin și Slanic și este un important punct de acțractie turistică având peisaje pitorești,
monumente de artă și istorice, case memoriale. Din suprafața județului, 26.700 ha sunt acoperite de
păduri. Restul din suprafața județului o reprezintă terenurile cultivate. La sfârșitul anului 1995
populația numară 753.479 locuitori. Din punct de vedere administrativ, județul are doua municipii
(Bacău si Onești), șase orașe (Buhuși, Comănești, Dărmănești, Moinești, Slanic-Moldova, Tg. Ocna)
si 79 sate.

Resurse turistice naturale

Hidrografia

Rețeaua hidrografică este alcătuită în principal din apele din bazinul mijlociu al Șiretului și
din lacurile de acumulare construite pe cursurile inferioare ale râurilor Bistrița, Tazlău, Uz și
Siret. Râul Siret (în ucraineană Серет, în maghiară Szeret, în trad. "Dragul") izvorăște în Carpații de
nord pe teritoriul Ucrainei de azi, în Bucovina de Nord. În antichitate s-a numit Hierasus. Parcurge
706 km și se varsă în Dunăre, lângă Galați. Dintre afluenții fluviului, are cel mai mare bazin
hidrografic din țară.
 Clima

Regimul climatic ce caracterizează județul Bacău se încadrează în sectorul de climă

continental-moderată și cel cu climă de munte, având ca specific un regim termic moderat, umezeala
relativ mare cu precipitații atmosferice bogate.
Temperaturile aerului înregistrează valori anuale cuprinse între -1ºC și +9ºC. Cantitatea anuală
de precipitații este cuprinsă între 700-1400mm, mai mare în partea nordică și nord-vestică a
județului.
Frecvența medie anuală a vânturilor se caracterizează printr-o circulație a aerului dinspre vest,
cu o frecvență medie anuală de circa 1820% și a celui din nord cu o frecvență aproximativă de 1011%
. Vitezele medii anuale se mențin între 3 și 3,8m/s, iar în munți atingând peste 50m/s.

Flora și fauna

Vegetația și fauna sunt caracterizate printro varietate de specii în funcție de altitudine, unele
având caracter endemic munților. Speciile de animale sunt bine reprezentate, prezentând o mare
varietate în funcție de altitudine: în zona alpină întâlnim capra neagră, marmota, acvila de stâncă, în
jnepeniș, cocoșul de mesteacăn, iar în pădurile de conifere și rășinoase, râsul, cocoșul de munte, ursul
brun, cerbul carpatin și altele.
În județul Bacău au fost inventariate speciile de flora și faună: 258 de specii de floră, 354 de
specii de faună, 189 de specii de flora și fauna de interes comunitar, 68 de specii de interes
național. În vederea realizării obligațiilor asumate de România față de Uniunea Europeană de a
crește pe termen lung, numărul ariilor naturale protejate, astfel încât suprafața zonelor cu regim de
protecție și conservare să depășească 10% din suprafața țării, conservarea și utilizarea durabilă a
patrimoniului natural constituie un obiectiv de interes major și o componentă fundamentală a
strategiei naționale pentru dezvoltarea durabilă.

Soluri:

Învelisul de soluri pe cuprinsul judesului Bacau este variat, el reflectând caracterul complex
al factorilor naturali, care conditioneaza formarea sa. În regiunile deluroase din sud, ca si în
depresiunile colinare apar solurile brune si soluri podzolice. În dealurile Chioarului si în nord,
acestora li se adauga soluri negre de fâneata. În arealul montan se succed solurile brune acide, solurile
brune podzolice la altitudini mai mici. Solurile aluviale sunt mai putin raspândite. Calitatea solurilor
este afectata atât din motive antropice cât si din cauze naturale. Sursele principale de poluare a solului
sunt activitatile de metalurgie neferoasa si extractia si prepararea minereurilor neferoase. Este
estimata o suprafata de cca.30.000ha de terenuri poluate. Având în vedere specificul poluarii chimice
a solului se poate evidentia caracterul cumulativ al poluarii acestui factor de mediu.

Rezervatii naturale

Stejarul din Borzesti

Arbore secular, ocrotit prin lege, in jurul caruia exista legende ce ne duc ianpoi in timp, pana
in vremea lui Stefan cel Mare.
Poiana Sarariei
Rezervatie botanica, situata langa Targu Ocna.
Codrul secular de la Runc-Racova
Codrul secular Runc de langa comuna Racova, este o rezervatie naturala de circa 60 ha de padure de
fag de 150 ani, cu diametre si inaltimi impresionante, unice in tara.
Dofteana
Este un parc dendrologic cu o rezervatie forestiera in care cresc circa 70 specii lemnoase, din
care 50 sunt exotice (Abies norduariiana, Chamacyparis lawspniana, Larix leptolepis, Picea omorika,
Pinus banksiana s.a).
Hemeiusi
Parcul dendrologic, situat la nord de Bacau are o suprafata de 47,5 ha. Aici cresc peste 500
specii de plante lemnoase, dintre care 370 exotice.
Haghiac
Parc dendrologic situat pe valea Doftanei la 13 km nord-vest de Targu Ocna, o rezervatie
forestiera ce cuprinde numeroase specii de plante, in special arbori: pinul Oriental, originar din China,
Coreea sau Japonia (intalnit foarte rar in Europa).
Parcul de agrement de la Comanesti
Este un parc de pe fostul Domeniu Ghica-Comanesti cu specii decorative foarte rare precum:
paltinul de camp, molidul japonez, chiparosul de Sawara, platinul argintiu, artarul de Pensilvania.
"Plaiurile si stancariile Nemirei"
Rezervatie naturala complexa, asezata pe culmea principala a Muntelui Nemira, constituita
dintr-o portiune de teren unde cresc specii rare ca floarea de colt, pinul oriental si arboretul de tisa.
 Resurse turistice cultural-istorice

Muzee, castele, palate, concace și expoziții

Centrul de Cultura Rosetti Tescanu - George Enescu
Centrul de Cultura "Rosetti Tescanu - George Enescu", denumit in continuare Centru, este o
institutie publica de cultura, cu personalitate juridica, aflata in subordinea Ministerului Culturii si
Cultelor, fiind finantata din venituri proprii si subventii acordate de la bugetul de stat; cuprinde si
Casa Memoriala Rosetti - Enescu, conform Actului de donatiune. Sediul Centrului este in localitatea
Tescani, nr. 126, jud. Bacau, cod 607056, imobil aflat in proprietatea publica a statului si in
administrarea Centrului.
 In anul 1980, prin Hotarare a Guvernului, conform Actului de donatiune, facut de Maria
Rosetti Enescu s-a infiintat Asezamantul de Cultura, institutie ce functioneaza in fostul conac al
Rosettestilor. Asezamantul a fost casa de creatie.
Intre 1980-1990 a fost inaugurata Casa Memoriala Rosetti - Enescu din incinta Imobilului
Principal. Din 1990 a devenit Centrul de Cultura Tescani, apoi din 1993 Centrul de Cultura "Rosetti
Tescanu - George Enescu"
Centrul de Cultura functioneaza in fostul conac al unei mari familii boieresti - Rosetti
Tescanu. In incinta se afla conacul familiei Rosetti Tescanu, construit in 1880, devenit la inceputul
secolului XX, resedinta familiei celui mai mare muzician roman, George Enescu. Familia Rosetti
Tescanu, din care provenea sotia Maestrului, este atestata in aceste locuri inca de la sfarsitul secolului
al XVI-lea. A fost o familie bogata, de boieri carturari, ctitori de scoli, asezaminte de cultura, biserici
care au participat direct la infaptuirea Unirii Principatelor si la evenimentele de la 1848.
In anul 1947, o parte din proprietate a fost daruita Statului roman, reprezentat prin Ministerul
Culturii, de catre Maria Rosetti Enescu.

Castelul familiei Ştirbei

 Palatul Ştirbei a fost construit la sfârşitul secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX de
Gheorghe Ştirbei şi Elisabeta Băleanu. Este amplasat pe un platou aflat la altitudinea de 600 m. Se
poate ajunge pe partea stângă a Văii Uzului, pe un drum ce se desprinde din şosea, urcă pe dealul
Măguricea. La o distanţă de 4 km, înaintând spre înălţimea dealului împădurit cu foioase şi conifere,
se află amplasat acest frumos castel.
Pădurile din împrejurimile oraşului Dărmăneşti, pe sute de hectare, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, au aparţinut familiei domneşti Barbu Ştirbei. Prinţul Gheorghe Ştirbei a
amplasat acest frumos castel într-o zonă pitorească, integrându-se perfect în ambianţa locului.
Din parcul palatului se intră în pădure şi de aici se poate urca pe diferite trasee şi chiar pe
muntele Nemira. Palatul a fost construit de maeştri italieni, după planurile arhitectului Nicolae Ghika
Dudeşti.
Este o construcţie masivă din caramidă pe 4 nivele (subsol, parter şi două etaje, parţial P+1 în
zona terasei semicirculare), cu o aripă (în „L”) numai parter + etaj şi alte două corpuri parter, anexate
acesteia din urmă. Intrarea principală se face pe o terasă cu scări ample. Încăperile corpului principal
destinate zonei oficiale au dimensiuni mult mai mari, cu deschideri până la 10 m. Tot aici avem acces
spre terasa deschisă, semicirculară cu latura de 2,40 m. Corpul lateral, cu încăperi mai mici, ridicat
pe 2 nivele, reprezintă zona administrativă a palatului. Faţadele (parţial tencuite, parţial cu zidărie
aparentă) prezintă ferestre cu ancadramente din caramidă aparentă şi balcoane cu elemente decorative
din lemn. Soclul este înalt din piatră de carieră.
Între anii 1947-1977 clădirea a funcţionat cu destinaţia de sanatoriu T.B.C. Din 1978 devine
tabără pentru copii.

Monumentul DADA
 Tristan Tzara este pseudonimul poetului şi eseistului român Samuel Rosenstock, născut la
Moineşti şi stabilit în Franţa. Tzara a fost cofondatorul mişcării culturale Dadaiste care a condus la o
revoluție majoră în artele plastice şi literatură. Tzara a murit în 1963, la Paris, şi este îngropat în
Cimitirul Montparnasse.
Generaţia de artişti de după Primul Război Mondial, confruntată pentru prima dată cu ororile
unui război care nu dădea semne că s-ar apropia de sfârşit, a fost una din cele mai radicale din istoria
umanităţii. Intelectualii, dezertorii, refugiații politici, toţi revoltaţii împotriva absurdităţii acestui
conflict, se reunesc în mod regulat în jurul scriitorului român Tristan Tzara, organizatorul Cabaretului
„Voltaire”, în Zurich, capitala Elveţiei, pe atunci stat neutru. Vrând să răspundă absurdului prin
absurd, ei îşi manifestă revolta mai curând prin provocare, decât prin idei estetice, astfel înfiinţând
ceea ce urma să devină curentul artistic „Dada”.
Monumentul DADA a fost ridicat la intrarea în municipiul Moineşti (dinspre Bacău) în cinstea
lui Tristan Tzara şi a curentului artistic generat de acesta, la celebrarea a 100 de ani de la naşterea
artistului. Monumentul fost realizat de sculptorul german de origine română Ingo Glass.

Muzeul Etnografic – Biserica “Sf. Ap. Petru şi Pavel”

În anul 1924 enoriaşii din Boiştea împreună cu preotul Constantin Moiceanu au hotărât să
ridice o nouă biserică la mijlocul parohiei, întrucât cea veche se dovedise neîncăpătoare. Astfel au
format un consiliu parohial de iniţiativă care să adune bani şi materiale pentru această lucrare. În vara
anului 1924 a început procurarea materialelor şi au început să se pună bazele noii construcţii.Biserica
a fost construită din piatră cioplită de meşteri iscusiţi sub conducerea renumitului maistru pietrar Ion
Silvestru din Comăneşti, după anul 1938. Venind al doilea război mondial, lucrările au fost întrerupte,
acoperirea făcîndu-se abia în 1950, iar biserica s-a terminat în anul 1958.
În timp, biserica a fost dotată cu multe obiecte necesare cultului şi înfrumuseţării ei. În curtea
bisericii s-a ridicat un monument în memoria eroilor dărmăneşteni – definitivat în anul 1994 şi sfinţit
în ziua de 27 noiembrie a aceluiaşi an. Cu această ocazie preotului Ioan Buguş, pentru munca depusă
la această parohie, i s-a conferit drept merit distincţia de „iconom stavrofor”. De asemenea, pe locul
unei foste magazii, s-a ridicat o frumoasă casă praznicală cu două nivele. La parter se află bucătăria
dotată cu sobă şi gaze, apă curentă, boiler electric, o chiuvetă din inox, veselă, şi o sală de mese pentru
aproximativ o sută cincizeci de persoane.
La etaj s-a amenajat un mic muzeu etnografic, în care s-au depus diferite obiecte folosite pe
plan local de înaintaşi, fiind acum pe plan de dispariţie cum ar fi: costume populare bărbăteşti şi
femeieşti, scoarţe şi lăicere, diferite obiecte necesare uzului gospodăresc precum: stative de ţesut,
urzoi, maşină şi furcă de tors, meliţă de cânepă, cheptenei, sucală, suveică, precum şi icoane şi carte
veche.
Monumentul – Muzeu Măgura Ocnei

Muzeu Măgura Ocnei este unul dintre cele mai impresionante monumente ridicate în memoria
ostașilor căzuți în primul război mondial. Este Situat la altitudinea de 520 m pe dealul Măgura, la 2
km de şoseaua Târgu Ocna – Slănic Moldova, după un drum care urcă spectaculos pe coasta muntelui.
A fost construit între 1925-1928 în memoria celor peste 14.000 de ostaşi români căzuţi în Primul
Război Mondial pe fronturile de la Oituz, Coşna şi Cireşoaia.
Pe frontispiciu stă înscris: “Spuneţi generaţiilor viitoare că noi ne-am făcut datoria”.
Lucrările pentru ridicarea acestui impunător edificiu au fost făcute de către soldaţii veterani,
rămaşi în viaţă după aprigele lupte de la Oituz-Coşna-Cireşoaia. Fondurile necesare pentru această
construcţie au fost adunate prin subscripţie publică de către Mihai Teodoru, iniţiatorul acestui proiect,
sprijinit de arhitectul Constantin Ciogolea, fiu al oraşului stabilit la Bucureşti. Monumentul Eroilor
cuprinde un parter şi două etaje, legate printr-o scară interioară circulară, are o înălţime de 22 m şi
este în întregime ridicat din piatră cioplită, în formă de obuz. Până la începutul celui de-al Doilea
Război Mondial, era păzit zi şi noapte de ostaşii din garnizoana oraşului. După război, Monumentul
a fost lăsat în paragină dar, între anii 1972-1974, el a fost renovat si deschis ca muzeu.
Muzeul deține o colecție de fotografii originale din primul război mondial (printre care
aflându-se și cele cu general Al. Averescu – conducătorul Armatei a II-a, general C. Pezan, general
E. Grigorescu), diferite tipuri de armament și muniție din primul război mondial (arme, obuze de tun
folosite de vânătorii de munte, cartușe de diferite calibre etc.), medalii onorifice acordate pentru fapte
de vitejie, uniforme de soldat din 1917.
La parter există o placă comemorativă depusă pe mormântul eroului necunoscut, descoperit
în tranşeele încă vizibile de la Coşna, cu un text emoţionant: „Ostaşi ce aţi căzut pentru ţară, Viteji ai
credinţei, soldaţi, Oriunde în morminte voi staţi, Vă fie ţărâna uşoară! (Eroilor căzuţi în războiul
1916-1919).” Deasupra mormântului eroului necunoscut străjuiesc 2 drapele de luptă ale
Regimentului 15 infanterie şi a Regimentului 4 Artilerie, două din regimentele care au dus greul
războiului de pe frontul de la Oituz.
Lângă clădirea muzeului a fost adusă crucea-monument care a fost ridicată iniţial la Coşna pe
locul în care a căzut eroic caporalul grenadier Constantin Muşat din Regimentul 2 Grăniceri.
La 50 m mai în sus se găseşte mănăstirea Măgura Ocnei

Casa memoriala George Bacovia

Casa memoriala George Bacovia este punctul de inceput al oricarui itinerar cultural bacauan.
In imediata vecinatate a monumentalei statui a lui Stefan cel Mare, pe fosta strada a Liceului,
actualmente strada George Bacovia, la nr. 13, batrana casa isi imbraca ferestrele in reflexele calde ale
trandafirilor. Poet simbolist, redescoperit de exegeti in multiple ipostaze stilistice, de bibliografi ca
pretios subiect de studiu, ca si de simplii iubitori de poezie, Gheorghe Vasiliu - George Bacovia - desi
disparut dintre noi de aproape o jumatate de secol, face parte din viata noastra.
Volumele sale de versuri, ce au cunoscut multiple editii, au fost traduse in numeroase limbi.
A desfasurat si o intensa activitate de promotor al culturii, fiind unul dintre intemeietorii revistei
Ateneu. Drept recunoastere a valorii creatiei sale, Liceul in care a studiat, Teatrul din Bacau,
Universitatea George Bacovia, Scoala generala nr. 27 Bacau si Biblioteca din Buhusi au primit
numele sau si, incepand din anul 1971, se desfasoara la Bacau Festivalul George Bacovia, manifestare
ce atrage in urbea noastra personalitati marcante ale culturii romane. Spirit meditativ, profund, fapt
atestat si de volumele valoroase ce se pastreaza inca in biblioteca din casa, de o gingasie sufleteasca
exceptionala - dupa cum ni-l prezinta sotia sa, Agatha Grigorescu-Bacovia, intr-unul din volumele
dedicate poetului , Bacovia si-a distilat destinul, transformandu-l in poezie. El ne-a facut cunoscut ca
materia plange, ca mugurul alb si roz si pur este vis de-albastru si azur.
Aparitia unui poet talentat in tirgul de negustori care era Bacaul sfarsitului de secol XIX pare
neverosimila. Si totusi, daruit cu o sensibilitate artistica speciala, mostenita de la mama sa, Zoita
Vasiliu, il gasim pe adolescentul Bacovia preocupat de formarea sa spirituala, abonat la reviste de
literatura frantuzesti, la curent cu noile dezvoltari in sociologie, psihologie, arta. La 19 ani era deja
un poet matur. Scrisese, printre altele, majoritatea poezilor ce vor alcatui volumul de debut, Plumb.
In Casa din strada Liceului nr.7, astazi strada George Bacovia, parintii poetului s-au mutat in anul
1906, in primavara. Student fiind atunci la Bucuresti, la Facultatea de Drept, si venind acasa in
vacanta de Paste, poetul a scris una din cele mai gingase ode inchinate primaverii din literatura
romana, Note de primavara.
Casa memoriala a fost deschisa publicului in anul 1971. Anul acesta, prin grija domnului
primar Dumitru Sechelariu, care a acordat sprijin financiar, s-au executat lucrari de consolidare a
casei. In aceasta cladire, ce dateaza din ultimul deceniu al secolului XIX, sunt pastrate numeroase
obiecte de uz personal si piese de mobilier ce au apartinut poetului. In toate cele cinci incaperi
destinate vizitarii sunt expuse marturii reprezentative, manuscrise originale, documente si piese de
patrimoniu.

Casa memoriala Nicu Enea

 Clădirea în care se află expoziţia memorială Nicu Enea a fost construită în anul 1926,
proprietar fiind Gheorghe Paloşanu, tatăl Elvirei Enea. În această casă soţii Elvira şi Nicu Enea au
trăit în perioada 1929 – 1960, informaţie inscripţionată şi pe plăcuţa de pe faţada casei, care o atestă
ca obiectiv de patrimoniu.
În noiembrie 1968, Elvira Enea face o ofertă de donaţie care cuprinde imobilul, terenul aferent,
130 de lucrări de pictură, 210 de lucrări de grafică, mobilier şi obiecte care au aparţinut pictorului
Nicu Enea, donaţie acceptată de Comitetul Judeţean de Cultură în luna mai 1969. După amenajarea
casei, în luna decembrie 1970 aceasta se deschide pentru public, Elvira Enea îndeplinind funcţia de
custode.
Colecţia ‘Nicu Enea” este alcătuită din lucrările şi obiectele donate. Din totalul lucrărilor care
alcătuieşte colecţia, 54 de lucrări de pictură sunt expuse în cele trei săli ale casei la care se adaugă
mobilierul, obiectele personale ale pictorului şi câteva lucrări de sculptură mică. Expoziţia
permanentă oferă vizitatorului posibilitatea cunoaşterii operei lui Nicu Enea (1897-1960) a cărui
afirmare se suprapune temporal şi spiritual uneia dintre cele mai fertile şi tulburătoare perioade din
istoria artei româneşti, perioada interbelică.

Biserici si manastiri

Biserica si Curtea Domneasca

Biserica Precista a fost zidita la 1491 de Alexandru-Voda - fiul si coregentul lui Stefan cel
Mare - care isi stabilise resedinta la Bacau. Biserica, din caramida aparenta, este tipica pentru seria
ctitoriilor domnesti din aceasta epoca. Lacasul a fost reparat de domnitorul Vasile Lupu (1641), care
a inchinat-o apoi, ctitoriei sale de la Iasi, Manastirea Trei Ierarhi. In incinta manastirii se pastreaza si
ruinele unui palat domnesc (1481) in care Alexandru-Voda a locuit.
Ruinele vechii Curti Domnesti datand din vremea lui Stefan cel Mare, pastreaza vestigii ale casei
(pivnitele) si ale turnului-locuinta. In ansamblu se afla si biserica "Adormirea Maicii Domnului" -
Precista, construita de Alexandru, fiul lui stefan cel Mare, intre anii 1490-1491.

Biserica Casin
Biserica Casin mai este cunoscuta si drept "Manastirea Casin" sau chiar "Biserica Manastirii
Casin", mai ales din cauza aparentei cacofonii. Este insa o sintagma acceptata in limba romana, la fel
ca "Biserica Catolica". Comuna si localitatea Manastirea Casin se afla in judetul Bacau, iar manastirea
de acolo a fost construita in anul 1655.
 Biserica Casin se gaseste in zona verde, linistita si boiereasca a Domenilor, aproape de Arcul
de Triumf, cu care se intrece in inaltime, fiind unul din lacasele de cult inalte din, menite sa fie vazute
de la distanta, nu sa fie ascunse intre blocuri. Biserica parohiei Parcul Domeniilor este asezata la
intersectia unor artere mari de circulatie si domina intreaga zona prin monumentalitatea ei.

Biserica „Sf. Varvara“ – Mina Trotuş

Biserica Sfânta Varvara este o biserică impresionantă, atât prin “arhitectura” originală a
acesteia, cât şi prin poziționarea ei. Bisericuța, închinată ocrotitoarei minerilor, se află într-o imensă
salină – mina de sare “Trotuş” – din oraşul Târgu Ocna.
Salina este situată la circa doi kilometri de oraș, în masivul de sare Vâlcele-Slatinele, la 240
de metri adâncimeşi reprezintă, prin microclimatul de salină, un important factor natural de cură
utilizat în terapia afecțiunilor respiratorii.
 Biserica a fost zidită şi amenajată în perioada aprilie-decembrie 1992. Acest lăcaş de
rugăciune, ctitorit numai de minerii ce muncesc aici, se află aşezat la o adâncime de 240 de metri,
sub nivelul solului.
Biserica Sfânta Varvara a rămas şi în prezent una dintre puţinele biserici din ţara noastră,
construite în saline, şi singura din Europa realizată aproape integral din sare.
Aproape întregul “mobilier“ al bisericii este lucrat în sarea muntelui. Astfel, aplicele pereţilor,
marele candelabru, stranele, scaunul arhieresc şi alte obiecte de cult, fac un tot unitar cu locul în care
sunt aşezate.
Toate obiectele din sare au fost tratate cu un lac special, pentru a nu atrage umezeala şi pentru
a asigura rezistenţa în timp. Biserica este destul de mare, puternic luminată, iar din interior nu lipsește
nici unul dintre elementele de arhitectură ortodoxă. Catapeteasma este alcătuită din 24 de icoane, una
dintre ele reprezentând-o pe Sfânta Varvara, patroana spiritualăşi ocrotitoarea minerilor.

Mânăstirea „Măgura Ocnei“

Mânăstirea Măgura Ocnei – Schitul Măgura Ocnei este menţionat prima oară în 1665. Se pare
că, pe la 1757, schitul devine metoc al Epitropiei generale a Casei Spitalelor Sf.Spiridon şi doar aşa
se poate explica faptul că, în pomelnicul acestei sihăstrii, Constantin Racoviţă voievod apare ca prim
ctitor al aşezământului monahal.
Schitul a avut în lunga sa existenţă trei biserici construite succesiv. Prima, cu hramul Înălţarea
Domnului, a existat până pe la 1757, când cu sprijinul domnului Constantin Racoviţă se construieşte
un nou lăcaş cu hramul Sf.Gheorghe. Ruinându-se, o nouă biserică, cu hramul Buna Vestire, va fi
ridicată, în anul 1803, de către arhimandritul Iacov. În timpul Primului Război Mondial, Schitul a fost
bombardat, însă nu a putut fi distrus. A fost reparat în 1923.
 Biserica „Cuvioasa Parascheva“

Cea mai veche biserică de lemn, “Cuvioasa Paraschiva”, numită ulterior Biserica Domnească,
a fost construită din bârne, pe malul drept al Vâlcicăi, pentru şavgăi. Tradiţia spune că biserica a fost
refăcută pe locul alteia mai vechi care a ars. Theodor Codrescu menţiona că, în secolele XVI-XVII,
“Ocna nu era decât o mică adunătură a celor 100 de şavgăi, plus a altor oameni meseriaşi şi
comercianţi ce locuiau mai mult valea Vâlcicăi, la poalele dealului n.v. unde se aflau ocnele vechi,
părăsite de mai bine de 100 de ani şi unde se afla Biserica Sfânta Paraschiva ce exista pe la 1580,
cum atesta mai ieri o piatră mormântală slavonă, azi stricată în bucăţi” .
Şi Nicolae Iorga arăta în 1905 că, înaintea celorlalte biserici ale târgului (Precista, Sf. Nicolae,
Sf. Treime), “a fost înălţată biserica de lemn, pe un deal rotund, care poartă numele de Biserica
Domnească”.Tradiţia locală atribuie această ctitorie domnitorului Ioan Vodă cel Viteaz, pe la 1573.
În această biserică modestă de lemn, slujea pe la 1599 popa Metodie. De altfel şi inscripţia de pe o
piatră de temelie, din 5 septembrie 1653, dovedeşte o vechime mai mare a bisericii. După formele
sale constructive, de plan dreptunghiular, cu absidă decroşată, Biserica Cuvioasa Paraschiva
(Domnească) aparţine secolului al XVII-lea, dar va fi refăcută în 1725, în urma unui incendiu, de
Dediu, mare spătar şi jupâneasa Ruxandra, socrii lui Mihai Racoviţă. Actuala biserică datează din
anul 1725, construită de Dediu Codreanu, mare spătar, socrul lui Mihai Racoviţă Voievod.
Inscripţia aflată deasupra uşii la intrare glăsuieşte: ”Leat 7233 (1725), aprilie 30.Această
sfântă biserică s-au prefăcut în zilele Măriei Sale Ion Mihai Racoviţă Voievod gospodja şi Ana în
domnia 3-a cu cheltuiala dumisale Dediului vel spătar şi jupâneasa dumisale Ruxandra, părinţii
doamnei Anii şi prin osteneala dumisale Catrina în cămărăşii (a) 3”, iar pe uşorul uşii din stânga este
probabil numele meşterului Mihai Radu.
În decursul anilor, biserica s-a bucurat de numeroase privilegii din partea mai multor Domni:
Mihai Racoviţă, Constantin Racoviţă, Mihai Şuţu, şi alţii.
Biserica are un plan simplu în formă de corabie, cu absida altarului decroşată, tipologic
aparţinând secolului al XVIII- lea. În prelungirea pronaosului a fost adăugată la o dată târzie,
clopotniţa cu turn , căptuşită cu scândură. Clopotniţa are două clopote: cel mic, cu inscripţie ilizibilă
iar cel mare cu o inscripţie din 1861, în care se artă că el a fost turnat cu cheltuiala şavgăilor şi a
primarului Iorgu Metaxa. Temelia bisericii este din piatră de carieră.
Biserica este pardosită cu dale de piatră iar pereţii căptuşiţi cu scândură cu nervuri care se
grupează în cheia de boltă dublă. Remarcabil este iconostasul alcătuit din icoane de o mare frumuseţe,
fiind renovate în anii 1789, 1800, 1810 şi 1830.
În prezent, biserica este folosită drept capelă mortuară, fiind poziţionată în mijlocul cimitirului
parohiei, unde se odihnesc o serie de personalităţi de vază de altădată: profesor universitar Mihail
Botez, arhitectul Ioan Scarlat Scheletti, Dr. Ioan Pastia, Colonel Gheorghe A. Enescu cavaler al
ordinului “ Mihai Viteazul”.

Biserica din Borzeşti

Edificiul este de plan dreptunghiular fără turlă, întâlnit la mai multe ctitorii ştefaniene, boltit
cu calote sferice. Faţadele prezintă ocniţe şi firide, dar şi decoraţii de ceramică smălţuită – discuri şi
cărămizi. Soclul şi ancadramentele au profilatură gotică.
Decoraţia faţadelor rezultă din îmbinarea materialelor de construcţie (piatră brută şi
cărămidă), din jocul de arcături oarbe şi firide, din folosirea ceramicii smălţuite, din elementele de
piatră profilată în stil gotic (soclu, ancadramente).
În incinta bisericii funcţionează Muzeul de Cultură şi Artă Religioasă, înfiinţat în anul 1994,
cu un patrimoniu cultural important: icoane, obiecte de cult şi cărţi vechi religioase (secolele XVII-
XIX).
Mănăstirea de la Runc
 Atribuită de tradiția orală voievoduluui Ștefan cel Mare și Sfant, care ar fi construit-o în urma
luptei de la Gura Orbicului din anul 1457, mănăstirea Runc apare consemnată documentar la data de
1 aprilie 1695 cu ocazia unei danii făcute de medelnicerul Ionașcu Isăcescu cu soția sa Alexandra,
considerați a fi de fapt ctitorii acestui sfânt lăcaș.
Biserica mănăstirii, cu hramul sf. Arhangheli Mihail și Gavril, ctitorită de medelnicerul
Ionașcu Isăcescu și soția sa Alexandra a fost restaurată și pictată (pictorul Gherghe Matei din Arad)
între anii 1986-1988 find resfințită la 2 octombrie 1988.

Biserica „Sfântul Ioan“

Biserica Sfântul Ioan se află în municipiul Bacău, fost înălţată între 1802 şi 1812, se
presupune, de către loan Mocanu şi preotul loan Moisa. Biserica Sf. Ioan a fost ridicată la marginea
cimitirului de atunci. Dorinţa oamenilor a venit după marele cutremur din 1802, când albia râului
Bistriţa s-a mutat spre Siret, lăsând în urmă un mare dezastru, afectând biserica Precista, singura
existentă la acea dată în Bacău.
Pictura sa interioară reprezintă stilul bizantin şi a fost realizată în doua etape, 1922-1931 şi
1969-1970. În primele decenii ale secolului XIX, când încă nu apăruseră şcolile publice, preoţii
acestei biserici îi învăţau pe copiii de târgoveţi să scrie şi să citească.

Mânăstirea Ciolpani
 Biserica Sf.Nicolae a fost construită pe locul unde, cu multe veacuri în urmă, sulițașul Ciolpan,
ostaș în oastea domnitorului Moldovei, Petru Șchiopul, întemeiase un schit de călugări. În anul 1730,
schitul se afla într-o avansată stare de degradare,iar medelnicerulTeodor Cantacuzino a pus pe cei
mai pricepuți meșteri ai locului săconstruiască din lemn de stejar din împrejurime o bisericuța de
lemn.
În prezent aceasta este printre cele mai mici lăcașuri de acest gen din Moldova (L=7m, l=3m
la pronaos, 5m la absidele laterale și 2m la altar). Are planul treflat, pronaosul absidat, absidele
laterale pe trei laturi, și absida altarului pe cinci laturi, decroșată.
Pe ancadramentul sculptat al ușii de la intrare, în partea superioară, sunt dăltuite în lemn de
stejar două pisanii în slove chirilice: una din 1730, când afost ctitorită biserica și cea de a doua din
1846, când a fost șindrilită.
Clopotniţa este la 30 m nord-est de biserica mare. Este construită din bolovani de piatră de
formă pătrată. Are trei etaje şi gang de intrare.

Mânăstirea Răchitoasa

La sfârşitul veacului al XVII-lea marele clucer Ianaki a făcut la Răchitoasa o bisericuţă mică
durată de lemn de stejar, care se găsea lângă Mănăstirea Răchitoasa de astăzi.
Pe locul unde se afla altarul acesteia s-a ridicat o cruce. Ea a servit drept biserică a cimitirului
sătesc. Mai apoi, în anul 1697, marele spătar Ilie Ianaki, şi cu soţia sa Theofana, fiica voevodului
Mihai Racoviţă, au zidit actuala mănăstire.
Istoria acestei mănăstiri, ultima din România care şi-a recăpătat statutul pierdut în urmă cu
140 de ani, se întinde pe durata a patru secole. În testamentul său, scris în româneşte în anul 1704,
spătarul Ilie Ianaki scria următoarele: “cine s-ar amesteca a strica a noastră tocmeală şi aşezare ce am
făcut, să fie triclet şi proclet afurisit” adică, ne lămureşte el mai departe, “să fie blestemat de Domnul
Dumnezeu şi de toţi sfinţii. Amin”. Incapabil să administreze mănăstirea, fiul său, Gavriil, a închinat-
o, în anul 1729, mănăstirii greceşti Vatopedu de la Muntele Athos.
 Din nefericire, biserica mănăstirii Răchitoasa a fost dărîmată de cutremurul din 31 mai 1739.
A fost renovată, ultima oară, la sfîrşitul secolului XIX.
Aşa după cum informează Melchisedec Ştefănescu, episcop al Romanului, în anul 1882,
“mănăstirea aceasta este acum prefăcută în penitenciar pentru oameni fără căpătîi şi vicioşi. Biserica
e în bună stare, dar încăperile mănăstirii, unde locuiesc deţinuţii, precum şi personalul administrativ
al penitenciarului, sunt vechi, negrijite şi umede şi reclamă urgente îmbunătăţiri pentru ca
penitenciarul să nu devină lăcaş de condamnaţi la moarte”.

Biserica “Sf. Fecioară” Bacău

Biserica Sfânta Fecioară a fost construită în secolul al XV-lea de un grup de călugări

franciscani veniţi de la Şumuleu Ciuc, sub patronatul Margaretei Muşat (Losonczi Margit), prima
soţie a domnitorului Alexandru cel Bun (domn al Moldovei între 29 iunie 1400 - 1 ianuarie 1432).
Margareta Muşat a fost fiica palatinului Ladislau (Ştefan) Losonczi, voievod al Transilvaniei între
anii 1376-1391.
Episcopul Bernardino Quirini, care îşi avea reşedinţa la Bacău şi care a fost numit în 1590 de
către papa Sixt al V-lea ca episcop catolic pentru catolicii din Moldova şi Ţara Românească, a trimis
la Roma o relaţie din care reiese că în vremea aceea erau 216 familii de catolici cu 1692 de suflete, şi
două biserici, una închinată Sfintei Fecioare Maria şi construită din piatră, şi alta din lemn, închinată
Sfântului Nicolae.
În perioada în care Bernardino Quirini a fost episcop (1590-1604), Biserica Sf. Fecioară a
devenit catedrală episcopală. În Biserica Sf. Fecioară au fost înmormântaţi 4 episcopi: Bernardino
Quirini (decedat la 17 septembrie 1604), Ieronim Arsengo (decedat în luna aprilie 1610), Valerian
Lubienecki (decedat la sfârşitul anului 1617) şi Marcu Bandulovic-Bandini (decedat la 27
ianuarie1650).
În anul 1676, în timpul unor inundații devastatoare, Biserica Sf. Fecioară a fost înghițită de
apele Bistriței În anul 1839, sub conducerea noului episcop Petru Rafael Arduini, a început
construcţia unei biserici noi, care dăinuie şi astăzi, cu hramul Sf. Nicolae.
 Resurse tehnico-economice

Rețelele de căi de comunicație în județul Bacău reprezintă 1,49% din suprafața județului sub
media pe țară de 1,63%. Rețeaua de căi de comunicații și transport nu deservește în județul Bacău
direcțiile Est - Vest prin trasee directe și facile de legatură cu traseele importante: DN, DJ, drumuri
europene;
Drumurile locale, județene și comunale sunt modernizate într-un procent foarte mic;
Densitatea drumurilor publice în județ este de 37,07 față de 32,9 km/100 km2 densitatea pe
țară;
Pe rețeaua de drumuri, lucrările de artă (poduri, podete, pasaje) nu sunt la clasa de importanță
existentă și la cerințele traficului actual.

Rețeaua de căi ferate

Densitatea căilor ferate în județul Bacău este slabă 37,66 km/1000km2, față de 46,2 km/1000
km2 în România;
Zona de est a județului nu dispune de cale ferată și legături cu județele învecinate pe aceasta
cale;
Municipiul reședință de județ Bacău, nu dispune de legături solide prin cale ferată cu județele
învecinate din vest si est;
Traseele secundare existente de căi ferate nu sunt duble și electrificate;
Profilele transversale ale căilor de circulate importante (2 fire cu supralărgiri) nu sunt
gabaritice și propice, prin respectarea zonelor de siguranță și protecție ale traficului modern și
european.

Transport aerian
Aeroportul Internațional Bacău deservește zona județului Bacău. Poziția în teritoriu crează
disfuncționalități datorită amplasamentului acestuia în zona de locuit a municipiului Bacău.
 BIBLIOGRAFIE

1. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Jude%C5%A3ul_Bac%C4%83u
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C8%9Bul_Bac%C4%83u
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_localit%C4%83%C8%9Bi_din_jude%C8
%9Bul_Bac%C4%83u
4. http://www.csjbacau.ro/p_judetul-bacau.html
5. https://pe-harta.ro/bacau/