În Franța există mai multe zone climatice, care variază dinspre nord înspre sud.

Astfel, în nord-vest
predomină clima temperat-maritimă, cu ierni blânde și veri răcoroase, precipitațiile fiind repartizate
uniform de-a lungul lunilor anului. În centrul țării, clima este temperată de tranziție, cu ierni mai reci și
veri mai calde. Litoralul sudic al țării are climă subtropical-mediteraneană, în timp ce în sud-vestul țării,
datorită munților Pirinei clima poate fi, la înălțimi de peste 1.500 de metri, temperat alpină. -sfertul
nord-vestic al țării aparține zonei bretone, cu nuanțe pariziene și flamande; aceasta este caracterizată
printr-un regim de temperatură blând, cu variații reduse de temperatură și cu precipitații relativ
importante; -la sud de aceasta, zona aquitană, cu aceleași caracteristici ca și zona bretonă, dar cu
temperaturi mai ridicate; -în nord-estul țării, zona Lorenei deține caracteristici semicontinentale, cu ierni
reci și precipitații mai reduse decât în vest; -pe coasta Mării Mediterane, zona provensală este
caracterizată prin numeroase zile însorite, cu veri calde și uscate și cu ierni blânde și umede; -între zona
Lorenei și cea provensală se află zona dunăreană cu rol de zonă de tranziție, cu variații mari de
temperatură; -zona montană, ce corespunde regiunilor de altitudini ridicate, este caracterizată prin ierni
reci și umede, cu precipitații nivale importante.

Relieful Franței este dezvoltat pe structuri hercinice, unde există podișuri, munți, câmpii și alpine (Alpii
si Pirinei). Treapta podișurilor și câmpiilor situată în jumătatea nordică a Franței, cuprinde, prin altele:
Masivul Central (Massif Central) cu înălțimi vulcanice (Puy de Sanch 1.886 m, Plomb du Cantal 1.858 m,
Puy de Dome 1.485 m), înconjurat de suprafețe mai joase, sub 1000 m larg vălurite și continuate spre S-
E de culmile Cevennes (altitudine maximă 1.702 m) ce domină valea largă a fluviului Rhone. Bazinul
aquitanian (Bassian aquitain) în sud-vest, cu podișuri calcaroase în est și nord, și o câmpie maximă de
4810 m pe vârful Mont Blanc, aflat pe granița cu Italia, cu văi adânci și relief glaciar tipic
(ghețari,lacuri,văi), situați în partea de S-E a țării. Aceasta este cea mai mare înalțime de pe conținutul
european, cu excepția Munților Caucaz, de la granița cu Asia.

Pe teritoriul Franţei există şi numeroase lacuri din care cele mai cunoscute sunt: Leman/Geneva la
granită cu Elveţia (582km), Bourget (44km), Grandlieu si d'Annecy. Apele Franţei sunt legate între ele
prin canale navigabile în lungime totală de 4.600 km. În afara apelor enumerate mai sus, mai există şi
ape subterane, dintre care cele mai cunoscute sunt apele arteziene, al caror nume provine de la numele
provinciei Artois.

Turismul în Franța este un sector economic important , atât pentru francezi care aleg să -și petreacă
vacanța, și străinii care vin să facă o viață. Conform cifrelor Organizației Mondiale a Turismului , din anii
1990, Franța a fost destinația turistică numărul unu în lume (89 de milioane de sosiri de turiști
internaționali în 2017), dar se află pe locul șase în ceea ce privește frecvența. În hoteluri, cu 140 de
milioane nopți, după Statele Unite , China , Spania , Italia și Regatul Unit , și pe locul trei (în spatele
Statelor Unite și Spaniei) la încasările de turism internațional până în 2015, când scade pe locul patru în
spatele Chinei.

Franța turistică atracție este explicată de numărul mare și varietatea de puncte de interes,

diversitatea peisajelor , bogăția patrimoniului enogastronomic, istoric, cultural și artistic, b climatul
temperat și accesul facil. Și infrastructura de transport, dar și de echipamentele mari și variate ale țării în
structurile de primire ( hoteluri , restaurante, parcuri de distracții etc.). Astfel, fiecare departament
francez este un departament turistic cu mai multe puncte de interes.
Cele mai importante puncte turistice din Franta sunt: Disneyland, Muzeul Louvre, Muzeul din Versaille,

Turnul Eifel, Centrul Pompidou, Muzeul Orsay, Arcul de triumph si multe altele.

Așezare și frontiere

Hartă fizică simplificată a Franței metropolitane

Franța metropolitană se află la una dintre extremitățile vestice ale Europei. Are ieșire la Marea Nordului
către nord, la Canalul Mânecii către nord-vest, la Oceanul Atlantic către vest și la Marea Mediterană
către sud-est. Se învecinează cu Belgia și Luxemburg la nord-est, cu Germania și Elveția la est, cu Italia și
cu Monaco la sud-est, cu Spania și cu Andorra la sud-vest.

Dacă frontierele sudice ale țării corespund unor creste montane, frontierele nord-estice nu corespund,
aproape deloc, vreunor limite geografice fizice[b] sau lingvistice.[c]

Franța metropolitană cuprinde mai multe insule, cea mai mare fiind Corsica, multe fiind, însă, mici insule
de coastă. Metropola se încadrează între paralelele de 42°19'46" N și 51°5'47" N, și între meridianele de
4°46' V și 8°14'42" E.

Franța este formată, însă, și din numeroase teritorii aflate în afara continentului european, denumite în
vorbirea curentă „teritorii de peste mări” (în franceză territoires d’outre-mer, prescurtat „DOM-TOM”),
ceea ce face ca Franța să aibă teritorii în toate oceanele lumii cu excepția celui Arctic.

Aceste teritorii au diverse statute în cadrul organizării administrativ-teritoriale a Franței și sunt situate
astfel:

pe continentul sud-american: Guyana Franceză;

în Oceanul Atlantic: Saint-Pierre-et-Miquelon și, în Antile, la Guadelupa, Martinica, Saint-Martin și Saint-

Barthélemy;

în Oceanul Pacific: Polinezia Franceză, Noua Caledonie, Wallis și Futuna și Clipperton;

în Oceanul Indian: Réunion, Mayotte, Îles Éparses, Insulele Crozet, Insulele Kerguelen și Saint-Paul și
Amsterdam(d);

în Antarctica: Țara Adélie.[d]

Prin intermediul teritoriilor de peste mări, Franța deține, astfel, și frontiere terestre cu Brazilia, cu
Surinam și cu Regatul Țărilor de Jos prin partea franceză a insulei Saint-Martin.

Suprafața Franței metropolitane este de 552.000 km²[9], cu o densitate de aproximativ un locuitor pe

hectar. Luând în calcul și totalitatea teritoriilor de peste mări, Franța are o suprafață totală de 675.000
km².

Franța este a 42-a țară din lume ca mărime a suprafeței terestre și a treia cea mai mare țară din Europa,
după Rusia și Ucraina, deși, dacă se iau în calcul teritoriile de peste mări, este mai întinsă ca Ucraina,
fiind, totodată, și cea mai întinsă țară a Uniunii Europene.

Teritoriul metropolitan continental are o lungime de circa 1.000 km de la nord la sud și de la est la vest.

Lungimea totală a țărmurilor, incluzând aici și teritoriile de peste mări, este de 8.245 km.

Geologie, relief și hidrografie

Geologia Franței

Teritoriul metropolitan al Franței oferă forme de relief și peisaje naturale deosebit de variate.[b 1] Mari
părți din teritoriul actual al Franței s-au înălțat de-a lungul mai multor episoade tectonice, în special în
orogeneza hercinică din paleozoic, care stă la originea masivelor Armorican, Central, Morvan, Vosgi,
Ardeni și Corsican.[b 2] Munții Alpi, Pirinei și Jura sunt mult mai tineri, și sunt mai puțin erodați[b 2] —
Alpii ating 4.810 m altitudine în Mont Blanc (cel mai înalt punct al Franței).[10] Deși 60% din comunele
Franței sunt clasificate ca având risc seismic, acest risc rămâne unul moderat.[11]

Aceste masive delimitează mai multe bazine sedimentare, cele mai mari fiind bazinul Aquitaniei în sud-
vest și Bazinul Parisului în nord[b 2] — acesta din urmă cuprinzând mai multe regiuni cu soluri deosebit
de fertile, în special platourile cu soluri acide din Beauce și Brie.[b 3] În rest, diferite căi naturale de
trecere, cum ar fi valea Ronului, permit comunicații facile.[b 4] Zonele litorale oferă și ele peisaje
diverse: maluri abrupte ale masivelor muntoase (Coasta de Azur, de exemplu), câmpii ce se termină cu
faleze (Coasta de Alabastru), regiuni umede și forestiere, cum ar fi Sologne(d) sau mari câmpii nisipoase
(Câmpia Languedoc).[b 5]

Rețeaua hidrografică a Franței este, în principal, drenată de patru mari fluvii: Loara, Sena, Garonne și
Ron,[b 6] la care se mai pot adăuga și Meuse și Rinul, mai puțin importante pentru Franța, dar fluvii
majore la nivel european. Bazinele hidrografice ale primelor patru acoperă peste 62% din teritoriul
metropolitan.[b 6]

Franța dispune de 11 milioane de km² de ape marine teritoriale, în trei oceane, 97% din această
suprafață fiind asociată teritoriilor de peste mări.[12]

Clima

Hartă a principalelor zone climatice din Franța

Clima Franței metropolitane este una temperată,[b 7] influențată de anticiclonul Azorelor, ca și restul
Europei de Vest,[13] cu variante regionale sau locale destul de însemnate. Tipologia actuală reține șase
mari zone climatice:[b 7]

sfertul nord-vestic al țării aparține zonei bretone, cu nuanțe pariziene și flamande; aceasta este
caracterizată printr-un regim de temperatură blând, cu variații reduse de temperatură și cu precipitații
relativ importante;

la sud de aceasta, zona aquitană, cu aceleași caracteristici ca și zona bretonă, dar cu temperaturi mai
ridicate;

în nord-estul țării, zona Lorenei deține caracteristici semicontinentale, cu ierni reci și precipitații mai
reduse decât în vest;

pe coasta Mării Mediterane, zona provensală este caracterizată prin numeroase zile însorite, cu veri
calde și uscate și cu ierni blânde și umede;

între zona Lorenei și cea provensală se află zona dunăreană cu rol de zonă de tranziție, cu variații mari
de temperatură;

zona montană, ce corespunde regiunilor de altitudini ridicate, este caracterizată prin ierni reci și umede,
cu precipitații nivale importante.

Mare parte din teritoriile de peste mări este, în schimb, dominată de clima tropicală (de intensitate
variabilă),[b 8] excepție făcând Guyana franceză (climă ecuatorială),[14] Saint-Pierre-et-Miquelon (climă
temperat-oceanică)[15] și teritoriile australe și antarctice franceze (cu climă polară și temperat-
oceanică).[16]

Franța metropolitană se confruntă și cu evenimente climatice cu consecințe importante: furtuni (cele

din decembrie 1999(fr) au doborât 7% din copacii din pădurile franceze[b 9]), canicule (canicula din 2003
din Europa soldându-se cu 15.000 de morți[b 9]), incendii și inundații.
Temperatura medie în Franța a crescut cu 0,1 °C în medie pe deceniu de-a
lungul secolului al XX-leaAșezare și frontiere

Hartă fizică simplificată a Franței metropolitane

Franța metropolitană se află la una dintre extremitățile vestice ale Europei. Are ieșire la Marea
Nordului către nord, la Canalul Mânecii către nord-vest, la Oceanul Atlantic către vest și la Marea
Mediterană către sud-est. Se învecinează cu Belgia și Luxemburg la nord-est,
cu Germania și Elveția la est, cu Italia și cu Monaco la sud-est, cu Spania și cu Andorra la sud-vest.
Dacă frontierele sudice ale țării corespund unor creste montane, frontierele nord-estice nu
corespund, aproape deloc, vreunor limite geografice fizice [b] sau lingvistice.[c]
Franța metropolitană cuprinde mai multe insule, cea mai mare fiind Corsica, multe fiind, însă, mici
insule de coastă. Metropola se încadrează între paralelele de 42°19'46" N și 51°5'47" N, și între
meridianele de 4°46' V și 8°14'42" E.
Franța este formată, însă, și din numeroase teritorii aflate în afara continentului european, denumite
în vorbirea curentă „teritorii de peste mări” (în franceză territoires d’outre-mer, prescurtat „DOM-
TOM”), ceea ce face ca Franța să aibă teritorii în toate oceanele lumii cu excepția celui Arctic.
Aceste teritorii au diverse statute în cadrul organizării administrativ-teritoriale a Franței și sunt situate
astfel:

 pe continentul sud-american: Guyana Franceză;

 în Oceanul Atlantic: Saint-Pierre-et-Miquelon și, în Antile, la Guadelupa, Martinica, Saint-
Martin și Saint-Barthélemy;
 în Oceanul Pacific: Polinezia Franceză, Noua Caledonie, Wallis și Futuna și Clipperton;
 în Oceanul Indian: Réunion, Mayotte, Îles Éparses, Insulele Crozet, Insulele Kerguelen și Saint-
Paul și Amsterdam(d);
 în Antarctica: Țara Adélie.[d]
Prin intermediul teritoriilor de peste mări, Franța deține, astfel, și frontiere terestre cu Brazilia,
cu Surinam și cu Regatul Țărilor de Jos prin partea franceză a insulei Saint-Martin.
Suprafața Franței metropolitane este de 552.000 km²[9], cu o densitate de aproximativ un locuitor
pe hectar. Luând în calcul și totalitatea teritoriilor de peste mări, Franța are o suprafață totală de
675.000 km².
Franța este a 42-a țară din lume ca mărime a suprafeței terestre și a treia cea mai mare țară
din Europa, după Rusia și Ucraina, deși, dacă se iau în calcul teritoriile de peste mări, este mai
întinsă ca Ucraina, fiind, totodată, și cea mai întinsă țară a Uniunii Europene.
Teritoriul metropolitan continental are o lungime de circa 1.000 km de la nord la sud și de la est la
vest.
Lungimea totală a țărmurilor, incluzând aici și teritoriile de peste mări, este de 8.245 km.

Geologie, relief și hidrografie

Geologia Franței

Teritoriul metropolitan al Franței oferă forme de relief și peisaje naturale deosebit de variate. [b 1] Mari
părți din teritoriul actual al Franței s-au înălțat de-a lungul mai multor episoade tectonice, în special
în orogeneza hercinică din paleozoic, care stă la originea
masivelor Armorican, Central, Morvan, Vosgi, Ardeni și Corsican.[b 2] Munții Alpi, Pirinei și Jura sunt
mult mai tineri, și sunt mai puțin erodați[b 2] —  Alpii ating 4.810 m altitudine în Mont Blanc (cel mai
înalt punct al Franței).[10] Deși 60% din comunele Franței sunt clasificate ca având risc seismic, acest
risc rămâne unul moderat.[11]
Aceste masive delimitează mai multe bazine sedimentare, cele mai mari fiind bazinul Aquitaniei în
sud-vest și Bazinul Parisului în nord[b 2] — acesta din urmă cuprinzând mai multe regiuni cu soluri
deosebit de fertile, în special platourile cu soluri acide din Beauce și Brie.[b 3] În rest, diferite căi
naturale de trecere, cum ar fi valea Ronului, permit comunicații facile.[b 4] Zonele litorale oferă și ele
peisaje diverse: maluri abrupte ale masivelor muntoase (Coasta de Azur, de exemplu), câmpii ce se
termină cu faleze (Coasta de Alabastru), regiuni umede și forestiere, cum ar fi Sologne(d) sau mari
câmpii nisipoase (Câmpia Languedoc).[b 5]
Rețeaua hidrografică a Franței este, în principal, drenată de patru mari
fluvii: Loara, Sena, Garonne și Ron,[b 6] la care se mai pot adăuga și Meuse și Rinul, mai puțin
importante pentru Franța, dar fluvii majore la nivel european. Bazinele hidrografice ale primelor patru
acoperă peste 62% din teritoriul metropolitan. [b 6]
Franța dispune de 11 milioane de km² de ape marine teritoriale, în trei oceane, 97% din această
suprafață fiind asociată teritoriilor de peste mări.[12]

Clima
Hartă a principalelor zone climatice din Franța

Clima Franței metropolitane este una temperată,[b 7] influențată de anticiclonul Azorelor, ca și

restul Europei de Vest,[13] cu variante regionale sau locale destul de însemnate. Tipologia actuală
reține șase mari zone climatice:[b 7]

 sfertul nord-vestic al țării aparține zonei bretone, cu nuanțe pariziene și flamande; aceasta este
caracterizată printr-un regim de temperatură blând, cu variații reduse de temperatură și cu
precipitații relativ importante;
 la sud de aceasta, zona aquitană, cu aceleași caracteristici ca și zona bretonă, dar cu
temperaturi mai ridicate;
 în nord-estul țării, zona Lorenei deține caracteristici semicontinentale, cu ierni reci și precipitații
mai reduse decât în vest;
 pe coasta Mării Mediterane, zona provensală este caracterizată prin numeroase zile însorite, cu
veri calde și uscate și cu ierni blânde și umede;
 între zona Lorenei și cea provensală se află zona dunăreană cu rol de zonă de tranziție, cu
variații mari de temperatură;
 zona montană, ce corespunde regiunilor de altitudini ridicate, este caracterizată prin ierni reci și
umede, cu precipitații nivale importante.
Mare parte din teritoriile de peste mări este, în schimb, dominată de clima tropicală (de intensitate
variabilă),[b 8] excepție făcând Guyana franceză (climă ecuatorială),[14] Saint-Pierre-et-Miquelon (climă
temperat-oceanică)[15] și teritoriile australe și antarctice franceze (cu climă polară și temperat-
oceanică).[16]
Franța metropolitană se confruntă și cu evenimente climatice cu consecințe importante: furtuni (cele
din decembrie 1999(fr) au doborât 7% din copacii din pădurile franceze[b 9]), canicule (canicula din
2003 din Europa soldându-se cu 15.000 de morți[b 9]), incendii și inundații.
Temperatura medie în Franța a crescut cu 0,1 °C în medie pe deceniu de-a lungul secolului al XX-
lea