FRANȚA

Realizat de: Moise Mihai-Mircea

Recu Raluca Ana-Maria
Tarcea Costina-Ionela

Cuprins
1.Poziția geografică
2.Geologia
3.Relieful
4.Clima
5.Hidrografia
6.Vegetația și fauna
7.Solurile
8.Dinamica și structura populației
7.Repartiția și dinamica populației
8.Mobilitatea teritorială a populației
9.Așezările omenești
10.Economia
11.Industria
12.Agricultura
13.Căile de comunicații și transporturile
14.Turismul
16.Comerțul
Simboluri ale Franței
Curiozități
Parisul în Evul Mediu
Istoria Franței
Bibliografie
 1.Poziția geografică

Franța este un stat situat în vestul Europei cu o suprafață de 547.028 km 2, iar dacă luăm
în considerare și insula Corsica, cu o suprafață de 551.602 km2). La nord de învecinează cu
Belgia, Luxemburg, la est cu Germania, Elveția, Italia și Monaco și la sud cu Spania și Andora.
Are ieșire la trei mări: spre nord-vest Marea Mânecii împreună cu Strâmtoarea Calais o desparte
de Marea Britanie; la vest, Oceanul Atlantic și la sud-est, Marea Mediterană. Cei peste 3.000 km
de țărm au favorizat instalarea timpurie a unei vieți portuare, a comerțurilor și a schimburilor,
punând țara în contact cu cele mai îndepărtate colțuri ale lumii.
Pe lângă Franța metropolitană (continentală), statul Francez mai deține și alte teritorii,
rămășițe ale fostului Imperiu Colonial: Insula Corsica între Marea Ligurica și Marea Mediterană,
Guiana Franceză în America de Sud, un grup de insule din Antilele Mici (Guadelupa și
Martinica, Insula Sfântul Martin- pe teritoriul acestei insule se învecinează cu Olanda), Noua
Caledonie, Polinezia Franceză și alte insule în Oceanul Pacific, un grup de insule în Oceanul
Indian ( Mayotte și Reunion sunt cele mai cunoscute) și Insula Saint Pierre și Miquelon în estul
Canadei.
Menționăm că în această lucrare nu vom trata decât Franța metropolitană. Poziția
Geografică influențează în special climatul și regimul hidrologic care la rândul lor influențează
vegetația, biosfera și pedosfera. Poziția în estul Oceanului Atlantic determină apariția unui
climat oceanic în vestul și nord-vestul Franței, iar Marea Mediterană determină un climat
mediteraneean în sudul și sud-estul Franței.

2. Geologia

Se știe că la sfârșitul proterozoicului Armorica și Masivul Central făceau parte din

supercontinentul Gondwana. În Ordovician, Armorica și continuarea sa estică, numită
Superterrana Hunică s-a deplasat spre nord, ceea ce a redeschis Oceanul Paloethetys. Ca o
consecință, Oceanul Rheic ce o despărțea de Laurusia s-a micșorat din ce în ce mai mult și a fost
subdus sub Armorica. Coliziunea finală din carbonifer dintre Gondwana și Laurusia a sudat
Masivul Central în partea interioară a Arcului Varisc (sursa : en.wikipedia.org)..
În cretacic, microcontinentul Iberia s-a ciocnit cu Placa Europeană, rezultând Munții
Pirinei. În mezozoic, Marea Thetys dintre Laurusia și Gondwana a început să se micșorezeze din
ce în ce în ce mai mult, ca urmare a coliziunii dintre cele două continente. A rezultat Centura
Alpină. Munții Alpi sunt un segment din această centură, rezultați din coliziunea plăcilor
Africană și Eurasiatică, care s-a petrecut la sfârșitul cretacicului. Prin acumularea sedimentelor în
aria dintre Alpi și Arcul Varisc, s-a format molasa. Aceasta a fost cutată în paleogen, rezultând
Munții Jura. Formarea Bazinelor Acvitaniei și Parisului începe în triasic și continuă până în
pleistocen. În paleogen-neogen începe activitatea vulvanică în Masivul Central Francez. În
pleistocen au loc glaciațiunile ce impun un relief glaciar de tip alpin în Munții Alpi și de tip
pirenaic în Munții Pirinei (sursa : en.wikipedia.org).
Toate unitățile de orogen sunt formate din șisturi cristaline cu intruziuni granitice. În
Masivul Central Francez se găsesc de asemenea roci eruptive (bazalte), iar o parte din Munții
Alpi sunt alcătuiți din fliș.

3. Relief

Relieful Franței, component esențial al cadrului natural, este variat. Cuprinzînd în

proporție de 66% câmpii și platouri joase, 23 % munți mijlocii și 11% munți înalți. Asocierea
diferențială a componentelor cadrului-natural pe plan regional a contribuit la prezența mai multor
unități naturale.
Masivul Armorican este situat în nord-vestul Franței în regiunile Normandia, Bretagne,
Vendée, Maine și Anjou. Are altitudini ce nu depășesc 450 m în Munții d’Arée și Noire, înălțimi
situate în extremitatea vestică a penisulei Bretagne, dar trec ușor peste 400 m în Colinele
Normandiei (Foret d’Ecouves, 417 m și Munții des Avaloirs ). În regiunea Vendée înălțimile
coboară sub 300 m (Puy Crapaud).
Cele mai joase regiuni, în jur de 100-200 m, sunt câmpiile (bazinele interioare)
Châteaulin, Rennes, Laval.
 Litoralul este dominat de podişuri (Leon, Trégorrois, Cornouaille, Vannetais) blocuri
ușor ridicate deasupra nivelului mării, înclinate sau nu către acestea, decupate de văi ușor
adâncite doar unele cu un profil longitudinal în trepte.
Rezultă prin urmare existența următoarelor unități de relief: Munții Bretagne cu cele două
creste M-ts. d’Arée și M-ts. Noire, un ansamblu de coline granitice; Colinele Normandiei, partea
cea mai ridicată a Masivului Armorican, cu culmi grezoase și văi adâncite; bombările granitice
Vendée, cu forme domoale ce se pierd ușor către Valea Loire și bazinele Châteaulin și Rennes
sculptate în șisturi moi, argile și marne.
Masivul Central Francez. Este situat în centrul țării și prezintă o mare varietate de forme
de relief și peisaje. Constituie un bastion hercinic intens și șlefuit, compact, cu o altitudine medie
de aproximativ 700 m. Este încadrat de regiuni coborâte, câmpii și depresiuni (culoare). Ca și
alte unități de relief vechi și Masivul Central Francez a fost antrenat de mișcările terțiare, adică
cele care au conturat edificiul alpin, fiind cu această ocazie ridicat către est, faliat și
compartimentat.
Numai în extremitatea nordică a regiunii acolo unde se găsește Puy de Domes cu
înălțimea de 1.465 m formele vulcanice s-au conservat mai bine. Aparate vulcanice se întâlnesc
și mai spre sud în regiunea Mts. Doré, cu Puy de Stancy (1.886 m). Totuși regiunea vulcanică
cea mai complexă poartă numele de Cantal și se află în sudul celor prezentate anterior. Aici se
întâlnesc cratere, circa 10, destul de erodate reprezentativ fiind Plomb du Cantal (1.858 m).
Terenurile formate pe seama curgerilor de lave au fost fragmentate de rețeaua hidrografică
separându-le în planeze bazaltice sau endezite (ex. Aubrac).
Munții Vosgi sunt situați în nord-estul țării între Bazinul Parisului în vest și Câmpia
Alsaciei în est. Altitudinile maxime se întâlnesc în jumătatea sudică și trec de 1.400 m (Ballon de
Guebwiller, 1.426 m). Fac parte din același sistem hercinic fiind alcătuiți din șisturi cristaline,
gresii, granite.
Spre Câmpia Alsaciei, Munții Vosgi se termină printr-un abrupt de falie, iar spre Bazinul
Parisului printr-un glacis. Acestă disimetrie a apărut în urma mișcărilot terțiare când blocul
Vosgi a fost în întregime înălțat, dar mai mult în sud, unde se găsesc și marile înălțimi.
Masivele Ardeni. În partea central-nordică la granița cu Belgia se află Masivul Ardeni.
Are un profil asimetric înclinând ușor spre Bazinul Parisului și câmpiile de vest ale Belgiei. Este
alcătuit din șisturi cristaline cenușii și violacee. Nu depășește 600 m în altitudine (Vf Coix-
Scaille, 504 m). Este traversat de la sud către nord, de râul Meuse și principalul său afluent
Sambre. Valea Meuse este destul de adâncită, cu sectoare de defilee care dau un farmec deosebit
peisajului.
Masivele Maures și Esterel. Se situează în partea sud-estică a Franței, în zona Coastei de
Azur. Altitudinile trec ușor de 700 m (Notre Dame des Anges, 779 m în M. Maures și Mt.
Vinaigre, 618 m în M. Esterel). Pe lângă șisturi cristaline, se întâlnesc și roci eruptive vechi
(Msv. Esterel). Cele două masive se termină către sud printr-un țărm destul de articulat cu golfuri
mai mult sau mai puțin deschise spre mare, insule (d’Hyeres) și peninsule, toate acestea dând
farmecul Coastei de Azur.
Un peisaj aparte îl introduc formațiunile calcaroase, care , în general, capătă caracter de
capuri, peninsule, creând un relief de atracție mai ales în perimetrul Coastei de Azur. Nu lipsesc
nici plajele, dar acestea sunt înguste, în general restrânse ca dimensiuni și pietroase.
Munții Alpi se găsesc în partea de est a Franței și se desfășoară sub forma unui arc pe
circa 350 km, cu convexitate spre vest. Altitudinea maximă în Alpii Franței depășește 4.000 m
(4.807m Mont Blanc). Sunt străbătuți de văi puternic adâncite cum sunt Durance, Drome, Isère,
Ron. Eroziunea legată de îngheț-dezgheț ca și cea torențială și glaciară au un rol important în
fasonarea relieului. Ea a generat și continuă să creeze creste, abrupturi, mari conuri de dejacție,
chei adânci, văi și circuri glaciare. Față de actuala cumpănă de ape Alpii au un profil asimetric,
marcat de un abrupt către Italia și culmi ce descresc în altitudine către Ron (Vest-Franța).
Trecătorile sunt situate în cea mai mare parte între 1.800 m și 2.000 m și sunt cantonate fie în
înșeuări glaciare fie pe văi sau regiunii cu dislocații. Există trăsături care separă Alpii Francezi
în două grupe și anume: Alpii de Nord și alpii de Sud.
Alpii de Nord se desfășoară între văile Drome, Durance până la lacul Leman-valea Ron.
În limita acestui segment alpin se disting trei mari unități și anume: în vest, spre culoarul
Rohdanian, Prealpii formați dintr-o cuvertură sedimentară cutată, urmată spre est de un culoar de
contact (Gresivaudan) către următoarea subunitate adică Alpii Înalți, foarte putenic cutați.
În masivele cristaline, în principal Mont-Blanc se întâlnesc creste, vârfuri piramidale,
abrupturi marcând prezența unui amplu peisaj glaciar cu un periglaciar impunător, conuri de
pietre, culoare de grohotiș etc.
Treapta alpină înaltă, alcătuită din culmi semețe, versanți prăpăstioși și văi putenic
adâncite, are o mare densitate hidrografică și cele mai întinse suprafețe glaciare, cu ghețari
(Ghețarul Mer de Glace lung de 18 km) din care unii coboară până la aproximativ 1.200 m
altitudine.
Alpii de Sud țin de la râurile Drome, Durance până la Marea Mediterană având ca limită
de vest același Culoar Rhodanian. Și aici se individualizează zona subalpină (Prealpii Francezi)
cu altitudini care coboară sub 2.000 m, relieful fiind dezvoltat pe o mare diversitate de roci
(calcare, conglomerate, gresii) cu văi adâncite sub formă de canion (ex. Valea Verdon).
Munții Pirinei sunt o regiune muntoasă masivă, cu înălțimi care trec de 3.000 m. Se întind
pe circa 400 km de la est către vest. Prezintă un abrupt pronunțat către Câmpia Acvitaniei și unul
mai domol către Ebru.
Pirineii Centrali trec de 2.500 m, sunt formați din șisturi cristaline, granite pe seama
cărora au apărut vârfuri semețe (Pic d’Aneto, 3 400 m, Pic du Midi 2 877 m). Ghețarii de platou,
ca de altfel întreg relieful glaciar cu cele peste 600 de lacuri glaciare mici și cel fluviatil evident
în întregul compartiment muntos și mai ales în etajul alpin sporesc frumusețea peisajului.
Munții Jura alături de Podișul Jura se găsesc la granița dintre Franța și Elveția. Nu
depășesc 1.800 m (Vf. Cret de la Neige, 1.723 m). Podișul Jura se ridică deasupra Câmpiei
Saône cu circa 300-400 m, iar Munții Jura din est depășesc Colinele Elveției cu circa 1.000 m.
Câmpia Alsaciei și Culoarul Rhodanian. În estul și sudul țării, de-a lungul Rhinului și
Rhonului se găsesc mici câmpii încadrate spre vest de Masivul Central Francez și Vosgi, iar spre
est de Prealpi și Pădurea Neagră. Astfel se separă Câmpia Alsaciei, o fosă hercinică umplută cu
depozite sedimentare marine și lacustre terțiare, peste care se găsesc aluviuni groase cuaternare
până la cele actuale. Este legată de Munții Vosgi prin colinele subvosgiene.
La vest de Ron se deschid Câmpia Languedoc, parțial mlăștinoasă, parțial uscată, și
Câmpia Roussillon - un fost golf marin.
Bazinul Parisului și Bazinul Acvitaniei. O bună parte a teritoriului țării este ocupat de
câmpii, câmpii colinare, în general situate sub 350 m altitudine. Multe din ele au fost bazine de
sedimentare (mezo-neozoice) umplute cu materiale diferite ca proveniență din care nu lipsesc
calcarele, nisipurile, argilele, marnele.
În partea nordică, nord-vestică se găsește câmpia Flandrei. Este formată din depozite
cretoase, argiloase și nisipoase care se aștern pe structura hercinică a Ardenilor. De aici și
numele de Flandra cretoasă, apoi Flandra argiloasă și Flandra maritimă (nisipoasă) și regiunea
Pas-de-Calais cu nisipuri, dune, coordoane litorale.
 Bazinul Parisului este delimitat de Masivul Central Francez în sud, masivul Ardeni în
nord, Masivul Armorican în Vest și Culoarul Saône, Munții Vosgi în est. În această cuvetă
umplută cu depozite sedimentare mezozoice și neozoice din ce în ce mai recente spre centru,
stratele înclină spre mijlocul bazinului.
Franța are un țărm foarte complex în lungul căruia se disting: capuri (Raz), golfuri
(Morbihan), estuare sau riass (Rance), numeroase insule și peninsule îl prezintă peninsula
Bretagne. În sudul țărmului mediteranean este dominat de tip faleze, ca în cazul Pirineilor și
Alpilor maritimi, fie de nispuri, cordoane, lagune, delte precum regiunea Languedoc-Ron.
Așezările omenești sunt poziționate mai ales în culoare și văi, datorită prezenței apelor
curgătoare. În acest caz se întâlnesc orașe de convergență, la confluența a mai multor râuri
(Lyon, Paris, Grenoble). Golfurile și estuarele favorizează și ele situl unor orașe pe țărm,
înlesnind activitățile portuare.

4. Clima

Franța, prin poziționarea sa în cadrul Europei, prezintă mai multe tipuri de climate pe
teritoriul ei. În vest, datorită influenței de îmblânzire a Curentului Golfului și a vânturilor de vest
apare un climat temperat-oceanic, cu ierni blânde și ploioase și veri răcoroase și umede
(Bordeaux: 6,4°C în ianuarie, 20,8°C în iulie, 934 mm precipitații anual; Brest: 6,6°C în ianuarie,
16,6 20,8°C în iulie, 1144 mm precipitații anual). Spre est, datorită depărtării de Oceanul
Atlantic, Bazinul Acvitaniei prezintă un climat oceanic degradat, cu amplitudini termice mai
mari și precipitații mai puține (Paris: 4,7°C în ianuarie, 20°C în iulie, 650 mm precipitații anual).
Partea de nord-est a Franței are un climat semicontinental, ca urmare a continentalismului mai
accentuat, în care amplitudinea este și mai mare, iar precipitațiile mai reduse (Strasboug: 1,6°C
în ianuarie, 19,5°C în iulie, 631 mm precipitații anual). În partea de sud-est există un climat
mediteranean, cu veri calde și secetoase și ierni blânde și ploioase (Nice: 9,1°C în ianuarie,
23,1°C în iulie, 803 mm precipitații anual). În Munții Alpi și în Pirinei, în Masivul Central apare
climatul montan, care se caracterizează printr-o scădere a temperaturilor și o creștere a
precipitațiilor odată cu creșterea altitudinii. În Bourg-Saint-Maurice, situat la peste 700 m
altitudine în Alpi, temperatura medie lunară este de 0,6°C în ianuarie, 18,6°C în iulie, sunt 985
mm precipitații anual și 55 zile cu ninsori. Pe vârful Mont Blanc, vântul poate atinge 150 km/h și
temperatura poate scădea la -40°C ianuarie. Temperatura maximă poate atinge 3 C°. Pe Valea
Ronului se formează mistralul, un vânt rece, sec, însoțit de vreme însorită, care bate dinspre nord
spre zona mediterană. Apare datorită difernțeleor de presiune dintre dorsala anticiclonală
atlantică și zona de joasă presiune din Marea Ligurică. Este un vânt în general folositor, deoarece
determină perioade îndelungate de cer limpede, previne înghețul primăvăratic al culturilor.
Țăranii sunt nevoiți însă să planteze perdele protectoare de chiparoși și plopi prentru a-și proteja
culturile.

4. Hidrografia

Rețeaua hidrografică a Franței este complexă, are caracter divergent, „castele de apă”
fiind Masivul Central de Drancez, Munții Alpi și Munții Pirinei. Râurile Franței se varsă în patru
mări: Marea Nordului, Marea Mânecii, Oceanul Atlantic și Marea Mediterană. În Marea
Nordului se varsă Rinul (cu afluentul Moselle), Meuse (cu Sambre), Escaut (oland. Schelde) cu
afluentul Lys. Acestea trei formează în Olanda o delta comună. În Marea Mânecii, principalul
râu este Sena (776km) cu afluenții Marne, Yonne și Oise.
În Oceanul Atlantic se varsă două mari fluvii: Loara și Garonne. Loara izvorăște din
Masivul Central Francez, are ca fluenți Allier, Cher, Indre, Vienne(cu Creuse) și se varsă printr-
un estuar. Garonne izvorăște din Munții Pirinei și are ca principal affluent râurile Tarn și
Dordogne. Cu acesta din urmă formează un estuar comun.
În Marea Mediterană, principalul râu care se varsă este Ronul (Ron). Principalul afluent
de pe malul drept este Saône (cu Doubs), iar pe partea stângă primește doi afluenți mari: Isère si
Durance. Se varsă printr-o deltă de 930 km2 numită Camargue.
Cel mai mare lac al Frantei este Lacul Geneva sau Leman care s-a format prin baraj
morenaic. Are o suprafață totală de 578,3 km2 din care 234 km2 în Franța. Alte lacuri cu
suprafețe mari sunt lagunele din Sudul Franței care se numesc „Étang”. Printre cele mai mari se
numără: Étang de Berre (55 km2), Étang de Thau (75 km2), Étang de Vaccarès (63 km2). Cel
mai mare lac glaciar, situat în totalitate pe teritoriul Franței este Lacul de Bourget și are o
adâncime de 145 m și este cel mai adânc din acest stat. Cel mai mare lac artificial este Lac du
Der-Chantecoq. A fost construit pentru a proteja Parisul de inundații. Atunci când debitul râului
Marne depășește debitul critic, apele râului sunt revărsate în acest lac. Franța are 82 de zone cu
apă minerală naturală dintre care cele mai cunoscute sunt: Vichy, Perrier, Evian, Vittel etc.
Râurile din Franța au mai multe moduri de alimetare: cele ce pornesc din zona alpină și
pireneană au alimentare glacio-nivală, iar celelalte, o alimentare majoritar pluvială. Pe când
râurile ce aparțin bazinului Oceanului Atalantic (Loara și Garonne) și Mării Mânecii și Nordului
(Sena, Meuse), dar și Saône (cu Doubs), au un regim simplu, cu maximul debitului în ianuarie-
februarie și minimul în august-septembrie, râurile cu alimentare din zona alpină (Rinul, Ronul,
Isere, Durance și Var) au un debit complex. Prezintă fie aceiași succesiune a maximelor și
minimului asemenea celei prezentate mai sus, dar cu o amplitudine mult mai mică (datorită
numărului mare de afluenți- Rinul și Ronul), fie un debit cu maximul principal în mai-iunie și un
maxim secundar în octombrie - celelalte. Primul maxim rezultă din topirea ghețarilor din Alpi,
iar cel de-al doilea ca urmare a precipitațiilor din zona mediteraneană.

6. Vegetația și fauna

Vegetația nu corespunde zonele climatice în totalitate ci prezintă o distribuție complexă a

ei. În partea mediteraneană apare maquis-ul, o vegetație secundară de arbuști dezvoltată pe
șisturi cristaline și garriga, dezvoltat pe calcare. În zona mediteraneană și oceanică acvitaniană
apare vegetația de pin. Până la latitudinea de 48 se dezvoltă o vegetație de stejar, iar la nord de
această paralelă, cea de fag. În masivele montane apar păduri de conifere (bradul și molidul,
pinul silvestru - Alpi, Pirinei și Masivul Central, laricele – Alpi).
Diversitatea climei şi a reliefului Franţei face ca şi fauna locală să fie foarte variată.
Trăiesc aici atât diferite specii de animale marine sau care preferă zonele de coastă, cât şi
animale specifice regiunilor montane. Printre speciile rare din Munţii Alpi se numără ibexul, iar
în Pirinei trăiesc lupi şi urşi, al căror număr este la ora actuală în continuă creştere. Delta
Rhonului este un mediu ideal de viaţă pentru păsări. Bâtlanii, flamingo şi multe alte specii
migratoare care îşi fac aici cuiburile şi îşi caută hrana în apă constituie o privelişte extrem de
interesantă nu numai pentru ornitologi.
Corsica este din punct de vedere al faunei un spaţiu de-a dreptul fascinant. Pe insulă au
apărut în cursul timpului o serie de specii endemice de vietăţi şi de plante, adaptate condiţiilor
naturale specifice. În zonele montane înalte trăieşte vulturul bărbos - un răpitor de dimensiuni
impresionante, cu o anvergură a aripilor de 2,8 metri. O altă specie rară este broasca
Discoglossus montalenti (broasca corsicană), un adevărat maestru al camuflajului, care se
identifică aproape în întregime cu mediul înconjurător şi este, deci, foarte greu de văzut. Pe
insulă trăiesc, de asemenea, multe broaşte ţestoase şi şopârle. În Moltifao a fost înfiinţat aşa-
numitul "Sat al broaştelor ţestoase", care se ocupă de pentru salvarea şi înmulţirea acestor
animale.
Nici în Munţii Pirinei nu lipsesc speciile endemice de animale. Unele dintre moluştele şi
insectele de aici nu pot fi întâlnite în nici un alt loc de pe planetă. Dintre amfibii putem menţiona
tritonul de Pirinei, iar dintre vertebrate, tipice sunt caprele negre şi ibexul de Pirinei.
Franţa se află în zona de climă temperată, majoritatea faunei fiind constituită din specii
care trăiesc mai ales în pădurile de foioase sau de conifere. Printre acestea se numără cerbii,
porcii mistreţi, urşii bruni, iar dintre păsări barza albă, care poate fi întâlnită în întreaga Europă.
În ape trăiesc ţiparul, o adevărată specialitate culinară, macroul, crabul.

7. Solurile

Cea mai mare parte a teritoriului Franței e ocupată de clasa cambisolurilor (cu tipurile
entricambosol și districambosol), răspândire uniform pe întregul cuprins al țării. Clasa
protisolurilor este reprezentată de litosolurile, psamosoluri și aluviosoluri. Clasa cernisolurilor
este reprezentată de rendzine, din nou, răspândite aproape în toate unitățile de relief. Luvisolurile
sunt reprezentate de luvosoluri, planosoluri și alosoluri. Clasa spodisolurilor apare sub forma
podzolurilor, în Bazinul Acvitaniei și zonele montane. Din clasa pelisolurilor apare vertosolul,
din cea a andisolurilor – andosolul (Masivul Central) și din cea a hidrisolurilor – stagnosolurile,
gleisolurile și limnsolurile. Apare solonceacul din clasa salsodisolurilor (în zona de vărsare a
Charentului în Oceanul Atlantic). Din clasa histisolurilor apar histosolul și foliosolul.
Potrivit Enciclopediei Britanice, în zona Parisului există trei tipuri de sol, anume solul
brun de pădure, varietatea solului brun de pădure din nord-vest (northwestern brown forest soil)
și podzolul european. Solul francez este fertil, lucru foarte important pentru agricultura Franței.

8. Dinamica și structura populației

 La începutul sec. XIX, populația Franței era de 28,3 milioane locuitori,pentru ca în 1851
să aibă 36,5 milioane, în 1946 era de 40,5 milioane, în 1962 46,2 milioane, iar în 1981 să crească
la 53, 8 milioane locuitori.
Există unele neregularități în caracterul evoluției, dar ritmul s-a accelerat după 1945.
Astfel, între 1945 și 1970 populația Franței a crescut cu 12 milioane de locuitori, prin urmare, a
avut loc o explozie demografică după al Doilea Război Mondial, însă reprezentând o creștere
demografică moderată în raport cu creșterea vertiginoasă a populației lumii.
Între 1965-1975 situația s-a schimbat radical ca de altfel în toată Europa Occidentală.
Asistăm la o creștere demografică nesemnificativă și o creștere prin imigrație în declin.
În anul 2014, Franța metropolitană se afla pe locul trei între țările europene ca număr al
populației (după Rusia și Germania) cu 63,929,000 locuitori. Evoluția numerică a populației
reflectă, pe de-o parte, raportul dintre natalitate și mortalitate, iar pe de alta, rolul mișcării
migratorii.
Dacă anterior anului 1946 se constată un regres al natalității după acest an asistăm la o
evidentă redresare demografică. În general după 1945, natalitatea s-a menținut la nivelul 18%,
chiar 20,6% pentru ca în 1998 să ajungă la 12,6‰. Și mortalitatea se menține la valori cuprinse
între 9‰ și 9,2‰. În acest sens sporul natural nu depășește 3-4‰. Totuși în unele departamente,
cum sunt cele situate la sud de Loire, decesele sunt mai numeroase decât nașterile.
Imigranții reprezintă astăzi circa 8 % din populația totală, dar pot ajunge în marile
aglomerări urbane la 10-15%.
Regiunile cu un procent mai m are al imigranților sunt : Bazinul Acvitaniei (Aquitan),
Roussillon-Languedoc, Provence; în nord și nord-est ca și în regiunea Alpilor de Nord forța de
muncă imigrantă este ocupată mai ales în industrie și servicii. Durata medie de viață s-a mărit
considerabil, micșorându-se în același timp și mortalitatea infantilă.
În ceea ce privește structura populației pe principalele grupe de vârstă și pe sexe se
constată următoarele : în 1991 grupa de vârstă 0-14 ani deținea 18, 8 % cea de 15-59 ani 60, 9%,
iar cea de peste 60 de ani 20,3%.
În structura piramidei vârstelor se constată o pondere însemnată a grupei de mijloc (15-59
de ani) unde predomină bărbații, iar la cea terminală, adică peste 60 de ani, predomină femeile.
Populația activă reprezintă 25 milioane persoane, din care 1% în cercetare și administrație.
 Există 7,2 milioane de imigranți (prima și a doua generație) (11,1% din populație) dintre
care 5,1 din afara Uniunii Europene, majoritatea venind din Europa (Portugalia, Italia și Spania,
alte țări), din Magreb (Algeria, Maroc și Tunisia), Africa Subsahariană, Turcia, Asia de Sud-Est
etc.

9. Repartiția și densitatea populației

Valoarea medie a densității populației este de 116 loc/km 2 în 2014, dar există deosebiri
importante în repartiția valorilor. Astfel, valori mai mici ale densității se găsesc în regiuni
montane împădurite sau în regiunea Landes etc. Arealele cu valori ridicate se suprapun:
regiunilor urban-industriale, regiunilor de culturi specializate, regiunilor viticole.
Pe regiuni administrative cele mai ridicate valori se întâlnesc în Ille-de-France cu peste
850 loc/km2, Nord Pas-de-Calais cu peste 300 loc/km2 și Alsacia, Normandia Superioară,
Provence-Alpi-Coasta de Azur, Ron-Alpi, Bretagne cu valori cuprinse între 100 și 194 loc/km 2.
Cele mai mici valori sunt cunoscute în regiunile Corsica, Limousin, Bourgogne, Auvergne, Les
Alpes.
Valori mari înregistează Regiunea Pariziană, aproape 900 loc./km 2 care deține circa 20 %
din populația țării, Marseille-Nice și Lyon-Sf. Etienne cu circa 300 loc./km 2. Există la nivelul
țării două mari regiunii cu valori ale densității populației care ajung și chiar depășesc 1.000
loc./km2. Una se află în nordul țării, fiind vorba de aglomerarea urbană Lille-Roubaix-Tourcoing,
apoi Sena Inferioară și Regiunea Pariziană. Al doilea areal se află situat în lungul Rhonului
cuprinzând și Regiunea Pariziană. Al doilea areal se află situat în lungul Rhonului cuprinzând si
regiunea Mării Mediterane.

10. Mobilitatea teritorială a populației

Repartiția populației poate fi explicată printre altele și prin deplasările acesteia spre
regiunile care oferă condiții de muncă atractive. Există o deplasare cotidiană de la sat spre oraș
sau de la un oraș la altul, mișcare ce s-a amplificat și o dată cu dezvoltarea și extinderea
transportului inclusiv a celui individual. Un rol deosebit l-au avut și îl au deplasările sezoniere
specifice activităților agricole. În acest sens se constată deplasările din Bretania spre Bazinul
Parisului sau din Masivul Central Francez spre Languedoc, în lungul Rhonului spre regiunea
mediteraneană. Există însă și deplasări din regiuni rurale, care nu mai corespund exigențelor
cerute de populație, către orașecum sunt cele din regiunea pariziană, mediterraneană, Alsacia.

11. Așezările omenești

Orașele
Trei pătrimi din întreaga populațíe a Franței trăiește la orașe. După poziția geografică,
centrele urbane pot fi de convergență ( a căilor de comunicație – Le Mans), de convergență și
contact (contactul dintre unitățile geografice diferite – Lyon), situate în bazinele carbonifere
(Lille, St. Etienne), la estuarele fluviilor Seine, Loire, Gironde (Le Havre, St. Nazaire, Bordeaux)
etc. După numărul locuitorilor se disting orașe mici, mijlocii, mari și foarte mari. Orașele cu
peste 100 000 locuitori constituie o categorie importantă, numărând 41 de orașe în 2014.
După funcțiile care au început să se contureze la finele secolului al XIX-lea se deosebesc :
orașe industriale care pot fi miniere, textile (Roubaix, Tourcoing) sau navale (St. Nazaire, le
Havre). Altă categorie o formează orașele cu rol în comunicații. Ele însoțesc sau se găsesc la
intersecția unor mari rute de transport, pe unele existând legături chiar in timpul romanilor (ex.
Limoges). De asemenea, căile ferate care pot fi centre de triaj sau gări importante, de obicei
situate în proximitatea unor mari orașe (ex. Aubraix pentru Orleans). Orașele-porturi fie pe
fluvii, canale sau la mare s-au specializat între timp (Toulon, Boulogne pentru pește, Marseille
pentru activități complexe), sfera lor de activitate fiind mult mai cuprinzătoare. Orașele pot fi
comerciale (Nice, Avignon) sau orașe cu funcții terțiare și industriale (Paris, Lyon, Grenoble,
Nantes), cu funcții terțiare variate, dar și indutriale ( Marseille, Toulouse, Bordeaux, Strasbourg,
Metz), orașe de servicii și administrație (Montpellier, Orleans, Aix-en-Provence).

Cea mai mare concentrare urbană de tipul aglomerației, care reprezintă un ansamblu de
așezări urbanizate situate în jurul unuii pol unic (Ph. Pinchemel,1975) este cea pariziană cu 12,2
milioane de locuitori. În Franța de Nord se află conurbația Lille-Roubaix-Tourcoing, care are 3,8
milioane locuitori. În bazinul carbonifer Saint Etienne se află conurbația cu același nume,
formată din centre urbane, în general mici, care are 506 000 de locuitori.
 Cele mai mari orașe după Paris sunt Marseille, Lyon, Toulouse, Nice, Nantes, Strasbourg,
Montpellier, Bordeaux și Lille.

Aspecte sociale

Franța zilelor noastre se confruntă cu adânci probleme sociale rezultate din dificultățile de
integrare ale unor comunități de imigranți în societatea franceză. În continuare vom reda un
articol dintr-un ziar despre această problemă.
« Ceea ce se întâmplă în aceste zile în Franța cu rromii este suficient pentru a înțelege
unde s-a ajuns într-unul din statele care, pe deasupra, și-a asumat rolul de lider și promotor al
multiculturalismului. Prigoană ministrului de Interne, Manuel Valls, împotrivă tuturor cetățenilor
de etnie rromă, pe care îi consideră imposibil de integrat în societatea franceză, singură soluție în
cazul lor fiind bascularea peste graniță, este doar efectul și nu cauza noului trend care ia naștere
în Vest.
Măsurile ministrului de Interne francez sunt susținute și de președintele Hollande, care
speră că astfel să stopeze prăbușirea încrederii în partidul socialist, o schimbare de poziție
radicală față de promisiunile din campania electorală de anul trecut. Ipocrizia președintelui
francez în chestiunea rromilor e însă răul cel mai mic. Dublă măsură a multiculturalismului
practicat la Paris nu e nici el decât efectul creșterii sentimentelor de ură față de o anumită rasă.
Un studiu sondaj realizat după anunțul măsurilor radicale vis-a-vis de cetățenii de etnie
rromă a dezvăluit că 77% dintre francezi sunt de acord și îl susțin pe ministrul Manuel Valls în
luptă să de epurare a Hexagonului de rasă care "nu poate fi integrată" și pentru care "nu există
altă soluție decât trimiterea acasă". Un procent apropiat de cei 80% dintre francezii care, în anii
'30, considereau că este dificil să-i integrezi pe evrei.
Faptul că, întâmplător, odată cu anunțarea acestor măsuri extreme față de o minoritate
Guvernul francez a anunțat oficial și că se opune aderării României în spațiul Schengen, deși în
urmă cu doar câteva luni oficialitățile de la Paris promiseseră că vor susține Bucureștiul, este
acum de înțeles. Niciun politician nu îndrăznește să facă o conexiune între cele două evenimente,
oficial, însă este extrem de greu să nu le privești că fiind intrinsec conectate și reciproc
influențabile.
 Este cu atât mai îngrijorător că astfel de reacții și sentimente se dezvoltă în Franța, țara
poate cea mai puțin înclinată spre astfel de manifestări și care a făcut din dezvoltarea
multiculturalismului politică de stat. În comparație cu nouă modă a prigoanei rromilor din
Franța, spaimele britanicilor în față valului de emigranți barbari din România și Bulgaria care vor
pustii Regatul Unit pălesc și păr legitime. Însă vălul e abia la început.
La început s-a vorbit de posibilitatea de a împarți Europa în două: state de categoria I și
state de categoria a ÎI-a. Nici atunci nu a îndrăznit nimeni să le spună de unde vin astfel de idei.
Astăzi însă privim la asasinatele din Grecia ale simpatizanților mișcării neonaziste Zorii Aurii
fără a fi înspăimântați. Ne sperie însă mai mult gândul că o minoritate este de vina pentru mare
parte din răul pe care îl trăim, dar nu știm cum să intervenim că să o punem la punct mai repede
și mai eficient. Francezii au descoperit deportarea. Iar noi nu știm să le răspundem pe măsură
statului pe care îl avem în UE. » (sursa : Iulian Meca – ziare.ro, 30 sept 2013).

12. Economia

Poziția geografică mediteraneeană și atlantică, cadrul natural favorabil cultivării

diferitelor plante, resursele naturale variate au constituit premise însemnate ale dezvoltării
economice.
În prezent, Franța face parte din categoria țărilor avansate economic. Produsul național
brut a fost, în 2013, de aproximativ 2.000 miliarde euro, fapt care o situează pe locul al doilea în
Europa după Germania. Pe locuitor, în același an produsul național brut era de 27.860 euro,
structura producției fiind reliefată și de distribuția acestuia pe ramuri de activitate (industria-24
%, serviciile-72% și agricultura- 4% în 2007).

13. Industria

Industria energetică a înregistrat mai ales după anul 1950 o dezvoltare accentuată. A
crescut ponderea petrolului și gazelor, a hidroenergiei și energiei atomo-electrice în detrimentul
cărbunelui. 79% din energia produsă în Franța este de origine nucleară. Resursele energetice în
principal zăcămintele de cărbune sunt înmagazinate în câteva bazine carbonifere: Pas-de-Calais
(bazinul huilifer), Lorena (bazin huilifer), Centre-Midi (Blanzy), St. Etienne și alte câteva mai
mici cum sunt Ales, Carmaux.
Unele din centrele vechi de exploatare au fost închise din cauza nestabilității. Producția de
cărbune a scăzut la 10 milioane/t (cea mai mare parte fiind obținută din bazinul de Nord, Pas-de-
Calais). Însăși producția de cărbune pe cap de locuitor a scăzut de la 422 kg în 1980 la 133 kg în
1994. Pentru acoperirea necesarului se importă cărbune din Germania, Polonia, Anglia, America.
Rezervele de petrol sunt reduse și se găsesc fie în regiunea Landelor, exploatat la
Porentis, Cazaux și trimis prin conductă la Bordeaux, fie în regiunea pariziană extrăgându-se la
Chaily, Coulomnes, Châteaurenard. Este în creștere însă capacitatea rafinării datorită, în primul
rând, petrolul importat. Franța ocupă din acest punct de vedere un loc superior în Europa.
Rafinăriile sunt localizate mai cu seamă în porturi, acolo unde este adus petrolul fie din țări ale
Africii (Algeria, Gabon, Libia), Asiei de Sud-Vest (Orientul Apropiat), Americii de Sud, Europa.
Trei regiuni primesc petrol importat din care o parte se prelucrează aici. Acestea sunt: regiunea
mediteraneană prin complexele Marseille-Fos și Sète inclusiv centrele La Mède, Berre, Lavéra,
regiunea Acvitaniei, regiunea Bordeaux—La Verdon și Nantes-Saint-Nazaire cu centrele
Pauillac și Amoes ; regiunea culoarului Senei care se prelungește pe culoarul săuu spre est cu
centrele Port-Jerome, Gonfreville, Petit-Couronne, Gargenville, Vernon. Prin estuarul Senei,
adică prin portul Le Havre, sosesc și produse petroliere ca de altfel și prin Dunkerque.Producția
de benzină a fost în 1993 de 17.815.000 tone, iar cantitatea de petrol importată se ridică la circa
70 milioane tone (1995). Capacitatea de rafinare în 1995 era de 96.100 milioane tone.
Gazele naturale se exploatează în sud-vestul Franței principalul zăcământ aflându-se în
centrul Lacq și zăcământul de la Saint-Mercet. Cu o producție destul de mică Franța este obligată
să importe fie din Olanda, din Algeria etc. Gazele lichefiate din Algeria sunt aduse în porturile
Le Havre și Fos.
Uraniul se ecploatează în zona limitrofă a Masivului Central Francez. În Munții Pirinei se
exploatează fier, aluminiu, cupru și plumb. În Podișul Normandiei se exploatează fier, iar în
Podișul Jura, sare. În Munții Cevenni, la est de Toulouse, se exploatează argint.
Producția energiei electrice a crescut de la 325,7 miliarde KWh în 1985 la 476,2 miliarde
KWh în 1997 cu o producție pe cap de locuitor de 8.225 KWh (1994). Din totalul energiei
produse, circa 17% este obținută de hidrocentrale, cele mai importante fiind construite pe Ron,
Durance, Isère, Dordogne.
 Energia electrică dată de termocentrale reprezintă doar 7% din producția națională.
Principalele termocentrale se găsesc îmn marile orașe, din care unele sunt porturi (Marseille, Le
Havre, Nantes-Chevire).
Se mai obține energie electrică prin folosirea energiei mareelor (ex. uzina din estuarul La
Rance), a energiei nucleare (ex. centrala nucleară de la Marcoule, de la Chinon, de la Chooz etc.)
a energiei heliotermice (centrala de la Odeillo din Pirinei). Franța se numără printre cele mai
mari puteri ale lumii în ceea ce privește puterea instalată a reactoarelor nucleare (59.948 MW în
57 reactoare), dar și printre primele țări care au construit centrale nucleare (Mareuil în 1956).
Energia electrică de origine nucleară în structura producției de energie electrică în Franța
reprezintă circa 79%, adică locul 2 pe glob. Cele mai cunoscute centrale fiind Chinon (pe valea
Loirei), Bugey în Alpi și Marcoule pe Ron, Chooz.
Franța utilizează și energia mereelor în condițiile în care acestea au o amplitudine de cel
puțin 5 m. Litoralul atlantic al țării dispune de astfel de condiții, încât în anul 1967, în regiunea
Bretagne, s-a construit prima centrală mareemotrică, La Rance.
Printre ramurile economice tradiționale, se numără agricultura (vii, cereale, păstoritul, creșterea
animalelor), exploatarea cărbunelui în Alsacia, ceasornicăria în Beçanson, industria fierului, a
construcțiilor de mașini.
Principalele industrii sunt industria constucțiilor de mașini, chimică, automobilistică,
aeronautică, construcții navale, electronică, vestimentară, alimentară.

14.Agricultura

În comparație cu alte țări din Europa de Vest, agricultura cuprinde un procent ridicat din
populația activă. Franța se remarcă printr-o producție agricolă variată, cu mecanizare și
chimizare avansate(de la sfârșitul sec. al XIX-lea începe să se extindă folosirea mașinilor
agricole), prin producție mare de vinuri, de sfeclă de zahăr, de cereale și prin orientarea tot mai
accentuată spre creșterea animalelor.
Alternanța între zonele înalte și joase, cuestele adăpostite și însorite, solurile diferite se
reflectă în peisajul agrar al țării. Asupra evoluției producției agricole, structurii sale, repartiției
teritoriale, au acționat factorii socio-economici.
 Pe ansamblul țării, terenul arabil ocupă 31,6%, terenurile pomicolee și viticole 2,9%,
pășunile și fânețele 23,9%, pădurile 26,6 % etc. Intensitatea utilizării terenurilor se deosebește de
la o zonă la alta, în regiunea de nord, în cea a Parisului, În Alsacia și Acvitania etc., aceasta fiind
mai pronunțată. Dintre culturile cerealiere prevalează gâul și porumbul. Grâul se cultivă pe
suprafețe mari mari în bazinul Parisului și în regiunea de nord). Producția de cereale situează
Franța pe locul al 2-lea în Europa. Obține peste 60 mil.t/an din care jumătate grâu cultivat în
aproape toată țara (cu excepția munților înalți). Totuși suprafețele cele mai întinse se întâlnesc în
nordul țării și Bazinul Parisului.
Porumbul se cultivă în Acvitania, Limange, Alsacia etc., zone cu veri calde și umede. În
delta fluviului Ron (în Camargue) se practică cultura orezului.

15. Căile de comunicație și transporturile

Franța are o rețea densă de căi de comunicație, pe care se transportă diferite mărfuri. Din
traficul total de mărfuri, 40% revine transportului feroviar, 43% celui auto, 8% căilor navigabile
și 9% transportului aerian și conductelor de petrol și gaze.
Dispune de circa 35.000 km căi ferate, un transport de mare viteză (TGV) pe aproximativ
1.200 km și cu circa 10.000 km căi ferate electrificate. Aproape toate magistralele feroviare trec
prin Paris, capitala constituind un foarte importanat loc de convergență.
O mare importanță au, de asemeanea, căile rutiere, cu o lungime de peste 80.000 km din
care în 2014 existau 11882 km de autostrăzi. Ele unesc Parisul cu cele mai îndepărtate colțuri ale
țării.

O trăsătură distinctă a rețelei de șosele o constituie convergența lor deosebită spre orașul
Paris. Această convergență s-a accentuat începând cu secolul al XVIII-lea, nodul rutier Paris
succedând celui Lyonez, care a fost mult timp cel mai important. Lungimea șoselelor este de 806
903 km. Din care 9.140 km (în 1979) reprezintă autostrăzi.
Lungimea căilor navigabile ete de 8500 km, din care 4 011 km canale.Rețeaua cea mai
densă de căi navigabile se află în Franța de nord și de est (căi navigabile leagă bazinele
Rhonului, Rhinului, Senei). În sudul și vestul țării canalurile sunt rare (canalul Midi, canalul
Nantes-Brest etc.)
 Pentru transportul maritim al mărfurilor și al călătorilor, Franța dispunde de nave de
diferite tipuri. Tonajul flotei comerciale depășește 6,9 milioane tone. Modificări au avut loc nu
numai în structura flotei comerciale, ci și în structura traficului general de mărfuri, datorită mai
aless creșterii traficului de petrol și produse petroliere.
Prin rețeaua liniilor aeriene interioare-permanente sau sezoniere-, prin traficul de călători,
Franța se situează printre primele țări ale Europei. Cele mai mari aeroporturi sunt cele ale
orașului Paris (Orly, Roissy-Charele-de-Gaules etc.), cu un trafic de 90 de milioane pasageri
(2013), apoi cele de la Marseille, Lyon, Lille, Bordeaux, Toulouse etc.

16. Turismul

Ca și mai multe țări europene, Franța dispune de un mare potențial turistic, dar și de o
infrastructură corespunzătoare. Cu cei 84.7 milioane de turiști veniți în 2013, Franța a devenit
cea mai vizitată destinație din lume (http://en.wikipedia.org/wiki/Tourism_in_France). Turiștii se
îndreaptă către numeroase zone sau obiective turistice dintre care: Regiunea pariziană, castelele
de pe valea Loarei, litoaralul O. Atlantic, litoaralul Mării Mediterane cu Coasta de Azur, Alpii,
Munții Pirinei, Alsacia. Printre cele mai populare destinații se numără Turnul Eiffel și Insula
Mont-Saint-Michel.

17.Comerțul

Reprezintă o activitate foarte dinamică, Franța realizând schimburi comerciale cu un

număr foarte mare de țări. În 1996, volumul comerțului esterior a reprezentat 563 md. dolari din
care peste 280 md. dolari la export.
Sunt exportate: semifabricate (23%), bunuri de consum, mijloace de transport, produse
agricole etc. Se importă semifrabricate (25%), bunuri de consum, mijloace de transport etc.
Comerțul exterior este orientat mai ales către țările Pieței Comune, Germania 17%, Italia 9%,
Marea Britanie 9%, Belgia, Luxemburg, Spania, SUA, Japonia.
Franța exportă în România produse ale industriei construcțiilor de mașini (instalații
complexe, utilaje electotehnice, electronice), produse chimice etc. și importă produse alimentare,
agricole, produse chimice etc. Cooperarea economică, tehnologică dintre Franța și România se
desfășoară în domeniul industriei de automobile, industriei chimice etc.

SIMBOLURI ALE FRANȚEI

1. Parfumul. Primele parfumuri erau folosite în Egiptul antic în ritualurile religioase în

care se ardeau plantele aromatice, smirnă și tămâie pentru a intra în grațiile divinităților. Lumea
arabă a fost cea care a „introdus” rafinamentul în parfumuri, dar cum religia nu permitea
utilizarea sau atingerea alcoolui, industria parfumurile pe bază de alcool nu s-a dezvoltat. Primul
parfum realizat prin procedeul distilării a fost obținut în Ungaria pentru regina Elisabeta care nu
era neaparat folosit ca parfum ci mai ales ca medicament. În Franța, abia în secolul al XVI-lea se
dezvoltă industria parfumeriei după ce Caterina de Medicii devine soția regelui Henric al II-lea al
Franței. Atunci când a plecat de la Florența ca să se căsătorească cu Henric al II-lea, regina a
plecat cu un alai numeros format din poeți , dansatori, cântăreți și propriul ei parfumier: René de
Florentin. Acestuia i s-a realizat un laborator în care se intra printr-un pasaj secret ca să nu se
poată fura rețetele secrete. Se spune despre Caterina de Medici că ar fi fost o femeie fatală, în
sensul că își omora adversarii cu otrăvurile preparate de René de Florentin pe care le depozita în
bijuteriile pe care le purta (aceasta este una dintre multele intrigi cu care era asociată regina). De
altfel parfumurile făcute în perioada ei miroseau foarte bine. În 1966, Florența a fost inundată.
Parfumierul Giovanni di Massimo a găsit rețete vechi în pivnița atelierului tău. A știut că sunt
adevărate pentru că locul fusese folosit ca parfumerie încă din timpuri medievale. Una dintre
rețete, despre care se spune că era parfumul Caterinei de Medici a fost recreat și pus în vânzare
cu numele reginei. Este un parfum cu un miros ireal, elegant si atemporal. Un miros floral, pur,
fragil, care parca înclina spre visare, spre timpuri vechi, cu o notă finală de ușoară tristețe.
2. Șampania. Romanii au fost cei care au cultivat pentru prime dată vița de vie în
regiunea Champagne. Se pare că au denumit regiunea așa deoarece se asemăna foarte mult din
punct de vedere al reliefului cu regiunea Campania din Italia, aflată la sud de Roma. După
căderea Imperiului Roman, aceste terenuri au intrat în posesia bisericilor și mănăstirilor.
Călugării produceau vin pentru ritualurile religioase și pentru vânzare. Primul rege al Franței,
Hugh Capet (încoronat în 987 d. Hr.) a fost cel care a introdus tradiția de a servi vinurile locale la
ceremoniile de încoronare. Producerea ei a fost accidentală. Locuitorii regiunii Champane erau
invidioși pe vinurile celor din Burgundia și au încercat să obțină și ei vinuri roșii de aceiși
calitate, dar climatul nordic al regiunii și faptul că se află la limita extremă a viticulturii durabile,
a făcut ca strugurii să se coacă mai greu și să aibă un nivel ridicat de aciditate și zahăr puțin.
Temperaturile reci de iarnă opreau prematur vinul din fermentație în pivnițe, lăsând în stare
latentă celulele de drojdie care erau apoi reactivate de temperaturile de primăvară, care făceau
vinul să fermenteze din nou. Prin acest proces se elibera dioxid de carbon, care se înmaganiza în
sticla în care vinul era îmbuteliat, creând presiuni imense. Primele sticle franțuzești erau subțiri și
adeseori explodau. Din acest motiv călugării l-au denumit „vinul diavolului”. Dacă sticlele
supraviețuiau, vinul din interior conținea bule și făcea spumă, ceea ce i-a îngrozit inițial pe primii
care l-au degustat, considerându-l stricat . Cel mai vechi vin spumos înregistrat este Blanquette
de Limoux care se pare că a fost produs de călugării benedictini din Abația Saint Hilaire aflată în
apropiere de Carcassonne, în 1531. Călugării au realizat acest lucru prin îmbutelierea vinului
înainte ca fermentarea inițială să se încheie. Ca națiune puternică și prosperă dar cu resurse
limitate în vinificație, Anglia s-a implicat foarte mult în dezvoltarea vinurilor spumoase din
regiunea Champagne. Englezii au fost primii care au văzut ca o trăsătură pozitivă tendința
vinurilor Champagne de a produce spumă și bule și au încercat să înțeleagă acest fenomen.
Astfel încât, un secol mai târziu, omul de știință și medicul englez, Christopher Merret, a realizat
un procedeu superior de producere a vinurilor spumoase prin adăugarea de zahăr în vinul finit
pentru a crea o a doua fermentație. Christopher Merret a prezentat în 1662 Societății Regale
documentele sale în care detalia ceea ce astăzi este numită „metoda champenoise”. Descoperirile
lui Merret au coincis cu evoluțiile tehnice înregistrate de fabricanții de sticlă englezi care au
realizat recipiente ce puteau rezista la presiunile interne produse în timpul procesului de
fermentare secundară.
Tot mai mulți viticultori din zona Champagne au început să producă în mod deliberat
vinuri spumoase dar încă nu aveau capacitatea de a controla în întregime procesul. Șampania era
produsă încă după metoda rurală, prin care vinul era îmbuteliat înainte ca prima fermentație să se
încheie. Abia în secolul XIX a început să fie folosită metoda champenoise, cea inventată cu 200
de ani în urmă de către Christopher Merret. Astfel au fost puse bazele industriei moderne de
producere a șampaniei.
3. Moda. A fost lansată la curțile regale, noile veșminte aveu rolul de a ascunde unele
defecte fizice ale persoanelor care urmau să le poarte. De exemolu, moda gulerelor înalte -
lansată de Maria Stuart, soție a regelui Franței, Filip al III-lea (1270-1285) care avea gâtul
deosebit de lung. Rochiile lungi cu trenă -modă lansată de ficele lui Ludovic al XI-lea, rege al
Franței între 1461-1483, erau purtate pentru a le ascunde picioarele foarte groase. Moda
mânecilor bufante - creată de Caterina de Medici, care s-a născut cu o deviere a umerilor.
Moda paieurilor sau juponului cu balene a fost impusă de o infantă a Spaniei pentru a-și
ascunde șoldurile mari. Rochia albă de mireasă și negrul - culoarea doliului au fost impuse de
Anne de Bretagne, care a îmbrăcat o rochie albă cu ocazia căsătoriei sale cu regele Ludovic al
XII-lea (1495-1515). Ea a impus și negrul drept culoare de doliu, îmbrăcând o rochie cernită la
moartea soțului ei.
Batista a avut fome diferite încă din antichitate, dar Maria Antoaneta, soția regelui
Ludovic al XVI-lea, a impus moda batistelor pătrate, deoarece forma permite o mai mare
comoditate și o ușurință mai mare în folosire. Regele, ca să-i facă pe plac soției a dat ordin ca de
atunci înainte toate batistele să fie pătrate în regatul francez. Astăzi Parisul este una dintre marile
capitale ale modei din lume (case de modă: Dior, Chanel, Yves Saint Laurent, Givenchy etc.).
4. Bistroul. Este un mic restaurant sau o cafenea unde se servesc băuturi (aperitive și vin)
și feluri de mâncare nu foarte elaborate. Cuvântul provine ori de la un regionalism, ori de la
“bistrouille”, un amestec de cafea și alcool, ori ca element de legendă, din timpul ocupației
rusești, când soldații ruși se grăbeau să ajungă la apel îndemnându-i pe cei care serveau : „Bistro,
bistro, bistro” care înseamnă repede, repede. În trecut, locațiile erau de dimensiuni mici, cu decor
modest, cu un meniu simplu și ieftin. Se serveau preparate puține, care rezistau pe parcursul
întregii zile, iar vinul și cafeaua erau nelipsite. Simbolurile după care recunosșteai un bistro erau
fețele de masă în carouri alb-roșii și paharul de vin roșu pe care îl primea toată lumea la intrare.
5. Cocoșul Galic. Este emblema națională a Franței revoluționare, regăsindu-se pe
monedele ce au înlocuit vechii ludovici. Această emblemă are dublă explicație: 1. Romanii îi
denumeau gali pe locuitorii Franţei de azi şi se pare că le-au dat acest nume fiindcă mulţi dintre
ei purtau moţuri roşcate. Aceste moţuri le-au evocat crestele cocoşilor, iar în latineşte gallus
înseamnă cocoş. 2. După revoluţia de la 1789, în căutarea unei embleme pentru baterea
monedelor noi, juriul instituit pentru concurs a recomandat un cocoş, gândindu-se la deşteptare,
la vigilenţă, la trezirea conştiinţelor. Poporul însă, când a văzut “cocoşul” pe monedele de 20 de
franci, a făcut legătura cu vechii gali. Cocoşul a fost decretat emblemă naţională. Mai târziu,
Napoleon a desfiinţat acest simbol. Dar cocoşul a revenit odată cu revoluţia de la 1830, începând
să fie aplicat şi pe drapele. Sub a Treia Republică (1871) a căpătat o mai mare răspândire şi a
devenit alegoria Franţei, reprezentată în grafică prin „cocoşul galic.”

CURIOZITĂȚI

1. Statuia Liberății. Statuia este un simbol de bun venit pentru toată lumea: americanii
care se întorc în țară, vizitatori și imigranți. Sculptorul care a făurit statuia este Frédéric Auguste
Bartholdi. Gustave Eiffel (cel care a realizat Turnul Eiffel) a creat armătura Statuii Libertății.
Statuia din cupru, reprezentând Zeița Libertății, a reprezentat un cadou pentru Statele Unite din
partea Franței, ca simbol al prieteniei dintre cele două națiuni. Oficial, statuia a fost dată Statelor
Unite ale Americii la 4 iulie 1884, transportată de fregata Isère și montată definitiv în locul unde
se găsește și astăzi. Simbolizează libertatea care luminează toată lumea; a devenit rapid emblema
Statelor Unite și unul dintre simbolurile cele mai cunoscute ale libertății și democrației. Pe capul
zeiței, coroana este împodobită cu șapte fascicole de lumină simbolizând cele șapte mări și
continente, și are 25 de ferestre care simbolizează cele 25 de nestemate ale lumii. Există și o
replică în Paris care are 11,50 m și este amplasată la capătul din aval al insulei Île des Cygnes de
pe Sena, la nivelul podului Grenelle, în apropiere de locul unde se găsea atelierul sculptorului
Frédéric Auguste Bartholdi. A fost oferită orașului Paris de comunitatea francezilor stabiliți în
SUA, pentru a comemora centenarul Revoluției Franceze.
2. Berea. În Franța berea este considerată o băutură de lux, fiind păstrată pentru ocazii
speciale, în timp ce vinul se găsește la orice pas.
3. Turul Franței. Este cea mai cunoscută cursă de biciclete din lume, care are loc în
fiecare an, în luna iulie și durează aproximativ 23 zile, parcurgându-se aproximativ 3500 de
kilometri.
4.Ziua Păcălelii din 1 Aprilie. Se pare că își are originile în Franța și a început în 1564,
când țara a început să ia în calcul calendarul gregorian. Mulți nu au știut de schimbare și au
crezut în continuare că 1 aprilie este prima zi a anului.
5. Brânza. Sunt promovate în jur de 300-400 de soiuri de brânză franceză, dar în realitate
există peste 1.000 de tipuri disponibile pe piața din Franța.
6. Franța găzduiește 29 de bunuri culturale care fac parte din Patrimoniul Unesco, printre
care se numără Palatul de la Versailles și Catedrala Chartres. Despre Palatul de la Versailles,
locuit de regii Franței, s-a spus că ar fi bântuit de către regina Maria Antoaneta, care a sfârșit
decapitată la 16 octombrie 1793. Aceiași soartă a avut-o și regele Ludovic al XVI-lea la 1
ianuarie 1793.
7. Prăjitura regală a Franței. Tradiția franceză cere ca în „Ziua regilor” familiile să se
reunească si să mănance împreună o prăjitură regală. În această prăjitură este ascunsă o figurină,
iar cel pe limba căruia va rămâne aceasta, dupa ce va gusta din prăjitura, va deveni rege. După ce
i se pune pe cap o coroană din carton aurit, norocosul își alege regină. Sau viceversa. Tradiția
poate fi celebrată și cu ocazia unor petreceri organizate de tineri. Prăjitura este, în funcție de
regiune, o brioșă simplă sau conținând fructe confiate. De asemenea, poate fi realizată simplu,
numai din foietaj sau umplută cu un fel de cremă de migdale. Prăjitura este tăiată în tot atâtea
părți câți convivi sunt de față. Multe familii aleg să tăie două părți în plus, o parte "a săracului" și
una "a absenților". Prima este oferită celui dintâi musafir neprevăzut care călca pragul casei, iar
cea din urmă este destinată membrilor familiei absenți de la reuniune, din diferite motive. Pentru
a asigură distribuția aleatorie a părților prăjiturii, se obișnuiește ca cel mai tânăr membru al
familiei să se așeze sub masă și să-i numească pe toți ceilalți pentru a veni, pe rând, să-și ia
partea. Aceată sărbătoare comemorează vizita celor trei magi la ieslea lui Iisus Hristos și are loc
pe tot parcursul lunii ianuarie.
8. Vinul
Numele „vin” vine din sanscrită de la cuvântul „vena” care înseamnă „a iubi”. „Venus”,
numele zeiței dragostei, are aceleași origini.
Vinul este considerat mai complex decât plasma sanguină având mai multe componente
organice decât aceasta.
Femeilor romane nu le era permis să bea vin, soții având libertatea de a divorța sau chiar
ucide în cazul în care acestea încălcau regula.
Parfumul vinului tânar este cunoscut sub numele de “aromă” în timp ce al unui vin matur
este cunoscut ca “buchet”.
Uniunea Europeană a decis că orice vin spumant produs în afara Franței, nu poate fi
etichetat ca “Șampanie”. (D.P.)
 PARISUL ÎN EVUL MEDIU

În zilele noastre, ne arătăm impresionaţi de oraşele europene, unde chiar şi străzile sunt
spălate cu şampoane frumos mirositoare. Mulţi însă nu ştiu că, la mijlocul secolului 19, igiena în
Europa era pe ultimul loc, iar cu câteva secole în urmă ciuma făcea ravagii pe continent, din
cauza igienei precare a oamenilor.
Oraşele şi palatele nobililor erau cele mai murdare. Măcelarii, de exemplu, îşi tranşau
animalele chiar pe stradă, iar câinii trăgeau de intestinele animalelor sacrificate, sângele curgând
în voie pe trotuar. Mai târziu, europenii învaţă să folosească gunoiul şi excrementele de animale:
colectează urină pentru a o folosi că loţiune împotrivă razelor solare şi pentru albirea ţesăturilor,
iar din oasele animalelor produc făină, notează Teen Problem.
Cu toate acestea, resturile care nu puţeau fi prelucrate şi refolosite continuă să zacă pe
străzi, iar mirosul pestilenţial trece dincolo de oraşe. Doar ploaia mai reuşea să spele străzile, iar
atunci resturile se scurgeau pe străzi în adevărate şuvoaie şi torente de gunoi.
La acea vreme, satele erau mult mai curate decât oraşele, palatele şi castelele nobililor,
pentru că ţăranii şi-au săpat gropi pentru nevoile fiziologice. Orăşenii, în schimb, se uşurau pe
unde apucau, pe străzi, pe scările clădirilor sau direct de la balcon. În palatul francez, Luvru, nu
există nicio toaletă. Dacă era nevoie, oaspeţii, curteni şi regi, fie se aliniau pe pervazul lung de la
fereastră, fie li se aduceau oliţe de noapte, al căror conţinut se eliberă în spatele palatului.
Aşa era şi la Versailles. Doamnele de la palat, îmbrăcate strălucitor, aveau obiceiul ca în
timpul discuţiilor şi uneori chiar în timpul slujbelor religioase să se ridice şi, extrem de relaxate,
să se uşureze într-unul dintre colţurile camerei. Umbra arbuştilor frumos crescuţi din parcurile
regale era un loc preferat al curtenilor şi al slujitorilor pentru satisfacerea nevolilor fiziologice.
Oamenii nu erau nici ei mai curaţi decât oraşele lor. Se credea că băile slăbesc organismul
şi deschid porii din piele, ceea ce ar fi condus la contractarea unor boli grave şi mortale. Băile
publice se închideau, una câte una, prin decret regal. Dacă în secolele 15-16 nobilii îşi făceau
baie o data la 6 luni, în următorii două sute de ani ei, pur şi simplu, uitau definitiv unde se află
cada.
Toată igiena intimă în acele vremuri constă în spălarea fugitiva a mâinilor şi a gurii, dar
nu şi a dinţilor. Conform medicilor vremii, faţa nu trebuia spălată cu niciun chip, deoarece acest
lucru ar fi adus riscul deteriorării definitive a vederii. Dinţii albi şi sănătoşi erau un semn de
pauperitate, iar cei cariaţi şi negri, un semn al bogăţiei.
Dacă ne referim la igiena corporală, oamenii mai bogaţi foloseau câteva şerveţele
parfumate cu care îşi ştergeau zonele intime, bărbaţii purtau între cravată şi cămaşa mici săculeţi
cu ierburi aromatice, iar femeile foloseau o pudră puternic aromatizată. Celebrele parfumuri
franzuzești apar că o nevoie de a acoperi cu ceva aceste mirosuri, care erau emanate din cauza
igienei intime inexistente.
Cu toate acestea, oamenii își schimbau lenjeria de corp destul de des, deoarece se credea
ca acestea adună toata mizeria corporală. Preotii catolici îi îndemnau pe oameni să nu se spele,
pentru a nu îndepărta de pe corp apa sfințită de la botez.
Regina spaniolă Isabella Castillo a recunoscut că în toată viața ei s-a spălat de doar două
ori, la naştere şi la nunta să. Fiica unui rege francez a murit plină de păduchi. Din cauza mizeriei
în care trăia, Papă Clement al V-lea se îmbolnăveşte de dizenterie, boală din cauza căreia va şi
muri. Exemplele de acest fel sunt extrem de multe.
Lipsa igienei va costa Europa destul de scump. În secolul al 14-lea, în Anglia şi Spania
piere din cauza ciumei jumătate din populaţia acestor ţări, iar în Franţa o treime. Ciuma a luat în
total viaţa a 25 de milioane de oameni. Biserica catolică a dat un verdict clar: boala a fost o
pedeapsă divină.

ISTORIA

Franța a fost locuită încă din paleolitic și neolitic. Încă din sec. al XIII-lea au sosit valuri
de celți originari din Europa Centrală. Aceștia erau agricultori pașnici. În sec. al VIII-le î. Hr. se
răspândește metalurgia fierului. În sec. al VI-lea î. Hr., în Provence, se stabilesc coloniștii greci
întemeind Massalia (viitoare Marsilia de astăzi). Aceasta din urmă devine, împreună cu
Cartagina, unul dintre cele mai importante porturi ale Mediteranei Occidentale.

De la Roma la revoluţie

Graniţele Franţei moderne sunt aproximativ aceleaşi ca cele din Galia antică, care a fost
locuită de galii celtici. Galia a fost cucerită de Iulius Cezar în sec. I Î.Hr. şi galii au adoptat limba
romanilor (latina - din care s-a dezvoltat limba franceză). Creştinismul a apărut pentru prima dată
în sec.II şi III D.Hr. şi s-a înrădăcinat aşa de bine în sec. IV şi V încât Sf. Gerome a scris despre
Galia că era singura regiune "liberă de erezie".
În sec. IV d.Hr. graniţa de est a Galiei de-a lungul Rinului a fost invadată de triburi
germanice, în special franci, de unde şi numele vechi de "Francie". Numele modern de Franţa
derivă de la numele domeniului feudal a regilor Capetani ai Franţei din jurul Parisului. Francii au
fost printre primii dintre Germanici care au cucerit Europa după căderea Imperiului Roman şi s-
au convertit la creştinismul catolic: astfel Franţa obţine titlul de "Sora cea mai mare a Bisericii"
(La fille ainee de L’eglise) şi francezii au adoptat aceasta ca o justificare pentru faptul că au fost
numiţi "Regatul cel mai creştin al Franţei".
Existenţa unei entităţi separate a început cu Tratatul de la Verdun (843), cu divizarea
Imperiului Carolingian Charlemagne în Francia Estică, Francia de Mijloc şi Francia Vestică.
Francia Vestică acoperea aproximativ suprafaţa ocupată de Franţa modernă şi a fost precursoarea
Franţei moderne.
Dinastia Carolingiană a condus Franţa până în 987, când Hugh Capet, Duce al Franţei şi
Conte de Paris, a fost încoronat Rege al Franţei. Descendenţii săi, Capetanii Direcţi, Casa de
Valois şi Casa de Bourbon au unificat ţara progresiv printr-o serie de războaie şi moşteniri
dinastice.
În 1337, în ajunul primului val al "Ciumei", Anglia şi Franţa au pornit războiul care va fi
cunoscut ca Războiul de 100 de ani. Monarhia a ajuns la apogeu în decursul sec.XVII, pe timpul
domniei lui Louis XVI al Franţei. În acea vreme Franţa avea cea mai mare populaţie din Europa
şi a avut o influenţă imensă asupra politicii, economiei şi culturii europene. Franceza a devenit şi
a rămas pentru o vreme, limba diplomatică în afacerile internaţionale. Ilumunismul a început în
mare parte în cercurile intelectuale franceze, şi realizări ştiinţifice majore au fost realizate de
oamenii de ştiinţă francezi în sec. XVIII. În plus, Franţa a obţinut posesiuni în cele două
Americi, Africa şi Asia.

De la monarhie la republică

Monarhia a condus Franţa până la Revoluţia Franceză din 1789. Ludovic al XVI-lea şi
soţia sa, Marie Antoinette, au fost executaţi în 1793, alături de alţi mulţi cetăţeni francezi. După
o serie de scheme guvernamentale de scurtă durată, Napoleon Bonaparte a preluat controlul
Republicii în 1799, devenind Prim Consul, şi mai târziu împărat a ceea ce este acum cunoscut ca
Primul Imperiu (1804-1814). În decursul a câtorva războaie, armatele sale au cucerit mare parte a
continentului Europa, cu membrii familiei Bonaparte puşi monarhi în noile regate formate.
După înfrângerea finală a lui Napoleon Bonaparte, în 1815, în bătălia de la Waterloo,
monarhia franceză a fost restabilită, dar cu noi reglementări constituţionale. În 1830, o revoltă
civilă a stabilit Monarhia Constituţională de Iulie, care a durat până în 1848. Cea de-a doua
Republică a durat foarte puţin sfârşindu-se în 1852 când Louis-Napoleon Bonaparte a proclamat
al 2-lea Imperiu. Louis-Napoleon a fost răsturnat, urmând înfrângerea în războiul Franco-Prusac
din 1870 şi regimul său a fost înlocuit de cea de a treia Republică.
Franţa a avut colonii, sub diferite forme, începând cu sec.XVII şi până în anii 1960. În
sec.XIX şi XX imperiul său colonial de peste mări a fost pe locul doi în lume ca mărime după
Imperiul Britanic. La apogeul ei, între 1919 şi 1939, cel de al doilea imperiu colonial francez se
întindea pe mai mult de 12.347.000 km². Incluzând Franţa metropolitană, suprafaţa totală aflată
sub suveranitatea franceză a atins 12.898.000 km² în anii 1920 şi 1930, ceea ce înseamnă 8,6%
din suprafaţa totală a lumii.
Franţa a fost o naţiune victorioasă în cele două războaie mondiale. Pierderile umane şi
materiale în primul război au atins aproximativ pe acelea din cel de-al doilea război, deşi doar o
parte mică din teritoriul ei a fost ocupat în Primul Război Mondial. Perioada interbelică a fost
marcată de reforme sociale variate introduse de guvernul Frontului Popular. Ca urmare a
campaniei dusă de Germania (campania Blitzkrieg) din timpul celui de al doilea Război Mondial
Franţa metropolitană a fost împărţită, divizată într-o zonă de ocupaţie în nord şi Franţa Vichy, un
regim marionetă loial Germaniei, în sud.
Cea de a patra Republică s-a format după cel de al doilea Război Mondial, şi în ciuda
creşterii economice spectaculoase (Les Trente Glorieuses), s-a zbătut să-şi menţină statutul
politic de stat dominant. Franţa a încercat să-şi menţină imperiul colonial, dar curând au venit
necazurile. După încercarea din 1946 de a recâştiga controlul asupra Indochinei franceze s-a
declanşat Primul Război Indochinez, care s-a terminat cu înfrângerea francezilor în Bătălia de la
Dien Bien Phu în 1954.
După câteva luni, Franţa a avut de înfruntat un conflict şi mai mare în Algeria. Dezbaterea
cu privire la menţinerea sau nu a controlului asupra Algeriei, pe atunci cămin pentru peste un
milion de europeni, a distrus ţara şi aproape că a fost adusă în pragul unui război civil. În 1958, a
patra Republică slabă şi instabilă a cedat locul celei de a cincea Republică, care a avut o
preşedenţie puternică. Charles de Gaulle a reuşit să ţină ţara unită în timp ce făcea paşi spre
terminarea războiului. Războiul Algerian s-a încheiat cu negocieri de pace în 1962 fapt ce a dus
la independenţa Algeriei.
În deceniile recente, reconcilierea şi cooperarea Franţei cu Germania au fost importante în
integrarea politică şi economică a viitoarei Uniuni Europene, incluzând introducerea monedei
Euro în ianuarie 1999.
Franţa a fost în fruntea statelor membre ale UE încercând să exploateze momentul uniunii
monetare pentru a crea o Uniune Europeană mai unită şi capabilă din punct de vedere politic, al
apărării şi securităţii. Electoratul francez a votat împotriva ratificării Tratatului European
Constituţional în mai 2005, dar următorul Tratat de la Lisabona a fost ratificat de Parlament în
februarie 2008.

Bibliografie
1. I. Marin, Marian Mari, Geografie Regionala.Europa, Edit. Universitară
2. N. Caloianu...(1982), Geografia Continentelor. Europa, Editura Didactică și
Pedagogică, București
Webografie
1.http://horizon.documentation.ird.fr/exldoc/pleins_textes/pleins_textes_7/b_fdi_5
5-56/010022095.pdf

2.https://www.google.ro/search?newwindow=1&q=http%3a%2f
%2felearning.masterprof.ro%2flectiile%2fgeografie
%2flectie_13%2fclima.html&oq=http%3a%2f%2felearning.masterprof.ro
%2flectiile%2fgeografie
%2flectie_13%2fclima.html&gs_l=serp.3...4300.32697.0.33653.165.28.0.0.0.3.42
3.1367.2-1j2j1.4.0.msedrc...0...1c.1.58.serp..165.0.0.h0ha6eqgbjo
3.http://www.referat.ro/referate/download/tehnici_ale_biotehnologiei_in_franta_si
_belgia_-_depoluarea_solurilor_si_apelor_2d0ed.html

4.http://www.referat.ro/referate/tehnici_ale_biotehnologiei_in_franta_si_belgia___
depoluarea_solurilor_si_apelor_2d0ed.html

5.http://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83derea_Bastiliei

6.http://www.ziare.com/europa/franta/14-iulie-ziua-nationala-a-frantei-1028937

7.http://www.efranta.ro/plec-in-franta-emigrez/item/58-istoria-mare-a-frantei-
scrisa-in-cateva-randuri

8.http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Timp+liber/Stil+de+viata/ISTORIA+PARFU
MULUI+de+la+ceremoniile+religioase+ale+egiptenilor+

9.http://jurnalul.ro/fun/parfumul-caterinei-de-medici-605942.html
10.http://www.stelian-tanase.ro/istoria-sampaniei/

11.http://www.evz.ro/istorie-secreta-cine-a-inventat-moda-cum-a-fost-influentata-
de-defectele-regilor-si-a-aj-10190.html

12.http://www.hores.ro/articol/_Bistroul_un_concept_universal-I506)

13.https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/04/11/cocosul-galic/
14.http://ro.wikipedia.org/wiki/Statuia_Libert%C4%83%C8%9Bii_din_Paris

15.http://www.ziare.com/magazin/inedit/lucruri-comice-si-interesante-despre-
franta-1254399

16.http://jurnalul.ro/timp-liber/culinar/traditie-prajitura-regala-a-frantei-5101.html

17.http://www.ziare.com/magazin/incredibil/mentalitati-medievale-suvoaiele-de-
mizerie-care-au-adus-ciuma-in-europa-1116202

18.http://en.wikipedia.org/wiki/Tourism_in_France

19.http://www.ehow.com/list_6652468_types-soil-paris.html

20.https://sites.google.com/site/dacadvirtual/franta/relieful-5/

21.https://sites.google.com/site/dacadvirtual/franta/relieful-5/clima-1/vegetatia-si-
fauna"clima-1/vegetatia-si-fauna