-EUROPA-

POZIŢIA GEOGRAFICĂ ,LIMITE,ŢĂRMURI

 
1.Poziţia pe glob
 
În funcție de Ecuator (paralela de 0º) continentul este situat întregime în emisfera nordică
(în centru) –  paralela de 45º traversînd-o axial, între 35º și 71º latitudine nordică
 În funcţie de Meridianul Grenwich(meridianul 0°) continentul este situat în cele două
emisfere vestică şi estică, între 9º 34´longitudine vestică și 65ºlongitudine estică
 
În funcție de zona de climă, continentul este situataproape în totalitate, în zona de climă
temperată între 35º și 60ºlatitudine nordică, și în zona rece între 60º și 71º/81ºlatitudine
nordică
 
2. Puncte extreme 
N- Capul Nord
 V- Capul Roca
 S-Capul Tarifa/Matapan – Marraqui/Tainaron
  E-Munții Ural (Vârful Vortuka)
 3. Limitele
 N - Oceanul Arctic, Marea Barets, Marea Albă
 
V -Oceanul Atlantic, Marea Norvegiei, Marea Nordului, Marea Mânecii, Marea Baltică
S-Marea Mediteraneană (Marea Tireniană, Marea Adriatică, Marea Ionică, Marea Egee)
 
SE -Marea Caspică, Marea Neagră, Marea Azov, Marea Marmară
 
 E  -Munţii Ural, râul Ural, Munţii Caucaz
4. Ţărmurile
 
 insule: Islanda(c. m. mare insulă vulcanică), Groenlanda, Irlanda, Feroe,Sicilia,
Sardinia, Corsica, Sardinia, Baleare, Creta etc.
 peninsule: Iberică, Italică și Balcanică, Scandinavă, Iutlanda, Kola, Crimeea etc.
 golfuri: Biscaya, Botnic, Finic etc.
 strâmtori: Bosfor, Dardanele, Gibraltaretc.
 mări mărginașe: Norvegiei, Nordului, Baltică, Mânecii, Adriatică, Tireniană, Egee,
Albă etc.

Tipuri de țărmuri:
a) Țărmurile cu fiorduri- specifice litoralului Norvegiei, Islandei și N Arhipelagului
Britanic.
sunt țărmuri înalte, puternic crestate, formate prin invadarea unor văi glaciare de către
apele mărilor și oceanelor.
b) Țărmurile cu rias - specifice litoralului atlantic al Spaniei, Franței cuțărmuri
înaltecugolfuri înguste și ramificate; apar în regiunile cu maree puternică=>la flux,
gurile de vărsare ale râurilor au aspect de golf; la reflux se transformă în terenuri
mlăștinoase, cu insule de nisip.
c) Țărmurile de tip dalmatic - specifice litoralului Croației la Marea Adriatică, se prezintă
sub forma unor insule paralele cu țărmul.
d) Țărmurile cu poldere- specifice litoralului Olandei, sunt țărmuri antropice rezultate prin
desecarea unor areale ocupate de apele mării, prin diguri, baraje și canale.
e) Țărmurile cu deltă- specifice fluviilor ale căror guri de vărsare sunt la mări cu maree
redusă: Dunăre, Pad, Rin, Volga.

 
Ţărmurile nordice = sunt ţărmuri cu fiorduri, plaje şi dune, golfuri şi delte
 = peninsula Scandinavă, Kola,
= insula Novaia Zemlea și arhipelagul Spitsbergen
 
Ţărmurile vestice = sunt ţărmuri cu estuare, limanuri, delte, lagune,insule
- peninsule
= peninsulele: Yutlanda, Scandinavă, Bretagne
 
= insula Islanda şiArhipelagul Britanic
Ţărmurile sudice = sunt ţărmuri crestate cu riass, canale, delte, lagune ţi limanuri
 
= peninsulele: Balcanică, Italică, Iberică, Crimeea
 = insulele: Baleare, Corsica, Sardinia, Sicilia, Creta, Cipru= strâmtorile: Kerci, Bosfor,
Dardanele, Gibraltar
5. Întinderea, suprafaţa şi forma
Suprafaţa Europei este de 10,5mil.km²
 
Forma Europei este de triunghi cu baza mare în munţii Ural
 
Centrul Europei este în Ucraina (în Carpaţii Păduroşi)
 Altitudinea medie –  300 m – continentul cu cea mai mică altitudine
 Lungimea continentului de la nord la sud este de 3900km
Lăţimea continentului de la vest la est este de 5600km

EVOLUŢIA RELIEFULUI ŞI RELIEFUL EUROPEI

SCUTUL CONTINENTAL

Partea cea mai veche a continentului se află în partea de est şi este reprezentată
de Platforma Est – Europeană. Aceasta este nucleul Europei, la care s-au alipit treptat
următoarele părţi, succesiv de la nord la sud.
Platforma Est – Europeană este lipită de Asia prin lanţul de munţi hercinici, Munţii Ural. Este
extrem de stabilă din punct de vedere tectonic, puternic erodată până la nivelul unor podişuri
şi câmpii de eroziune; Câmpia Europei de Est (cea mai întinsă), Podişul Volgăi, Colinele
Nordice, Podişul Central – Rus, Podişul Valdai.
Partea sudică a acestei platforme este acoperită de sedimente recente, fluvio-maritime ce
compun următoarele unităţi: Câmpia (Depresiunea) Precaspică (situată sub nivelul
mării), Câmpia Marii Negre, Câmpia Niprului, Podişul Moldovei.

OROGENUL CALEDONIAN
Primul sistem montan ce s-a alipit acestei platforme este cel caledonian (la sfârşitul
paleozoicului), care a înălţat sistemele din nordul Europei. Acestea sunt puternic erodate,
formează blocuri montane numite horsturi şi au văi adânci. Culmea este în platformă, iar
altitudinile sunt scăzute. Acestui sistem îi aparţin lanţurile: Munţii Scandinaviei,
Munţii Grampian, Munţii Caledonici.

Munţii Scandinaviei ating altitudini de peste 2400 m, datorită unei supraînălţări la finalul

glaciaţiunii. Marginile atlantice ale acestui lanţ prezintă văi adânci şi înguste (săpate de
gheţarii ce coborau din Munţii Scandinaviei) numite fiorduri (Sogne Fjord, Trondheim Fjord
etc.)
Aceste lanţuri montane sunt însoţite de zone de sedimentare sau de eroziune ce
compun Câmpia Lacustră – Finlandeză (de eroziune glaciară), Podişul Norrland, Câmpia
Suediei de Sud.

Unitate caledoniană este şi Podişul Casimcei.

OROGENUL HERCINIC
Acesta este cel de-al doilea sistem, cel care a înălţat partea mediană a continentului. Catenele
montane sunt erodate, majoritatea masivelor fiind munţi în bloc numiţi horsturi. Horsturile
sunt separate de culoare de văi ce se numesc grabene (Ex. Grabenul Rinului, Grabenul
Ronului). Au altitudini medii, alcătuire geologică complexă, culmi în platformă. Exemplele
hercinice cuprind: Munţii Penini şi Cambrian în Insula Marea Britanie, Masivul Central
Francez, Munţii Vosgi, Munţii Jura, Munţii Pădurea Neagră, Masivul Renan (Munţii Rinului),
Patrulaterul Ceh (Metaliferi, Sudeţi, Pădurea Cehiei, Sumava), Munţii Măcinului.
Partea centrală a Peninsulei Iberice este compusă din asemenea catene montane, care la un loc
denumesc regiunea meseta spaniolă (Munţii Iberici, Munţii Castiliei, Cordiliera Centrală,
Serra de Estrela etc.)

Însoţind aceste masive apar regiuni largi de eroziune care includ podişuri cu aspect de bazin şi
câmpii de eroziune glaciară. Printre acestea Câmpia Irlandei, Bazinul Londrei, Bazinul
Parizian, Podişul Ardeni, Câmpia Nord – Europeană, Podişul Cehiei etc.

OROGENUL ALPIN
Este sistemul cel mai recent şi cel care franjurează partea sudică a continentului. Sistemele
montane sunt semeţe, cu masivitate accentuată, culme zimţată şi ascuţită, varietatea a
formelor de relief.
În Peninsula Iberică lanţurile alpine sunt Cordiliera Betică (Sierra Nevada), Munţii Cantabrici,
Munţii Pirinei. Peninsula Italică este marcată de Munţii Apenini, terminaţi prin
lanţul Munţilor Alpi, ce deţin în vârful Mont Blanc altitudinea de 4807 m. Peninsula
Balcanică este montană şi include Munţii Carpaţi (vârful Gherlachovka atingând 2655
m), Munţii Stara Planina (Balcanici), Munţii Rodopi, Munţii Dinarici, Munţii Pind.
Separaţia dintre Europa şi Asia din partea de SE este dată de Munţii Caucaz ce ating 5642 m
în vârful Elbrus.

Domeniul alpin curpinde şi regiuni de sedimentare precum: Câmpia Andaluziei, Câmpia

Padului, Câmpia Panonică, Podişul Podolic, Podişul Getic, Câmpia Română etc.

VULCANISMUL
Partea sudică a Europei este activă din punct de vedere tectonic având loc erupţii vulcanice şi
vibraţii ale scoarţei frecvent. Vulcani activi sunt Etna (cu altitudine de 3340 m), Stromboli,
Vezuviu, Santorini (de pe Insula Thira). Riftul Medio – Atlantic a permis înălţarea celei mai
întinse insule vulcanice a lumii, Insula Islanda cu mai multe coşuri vulcanice (Askja, Hekla).
Fâşia centrală a Europei păstrează urmele unor vechi erupţii vulcanice prin conuri şi cratere.
Asemenea urme sunt în Masivul Central Francez sub forma unor aglomerări de vulcani,
în Masivul Renan (Munţii Rinului) unde craterul s-a prăbuşit dând o formă numită maare, şi
lanţul vulcanic din vestul Carpaţilor Orientali: Oaş – Gutâi – Ţibleş – Călimani – Gurghiu –
Harghit

Tipuri genetice de relief

Acțiunea agenților externi asupra acestor tipuri de relief a determinat apariția reliefului
derivat:

Relieful glaciar a apărut fie ca rezultat al acțiunii ghețarilor de calotă, fie ca rezultat al
acțiunii ghețarilor montani.

Relieful glaciar de calotă. În pleistocen, Europa Nordică a fost acoperită de o platoșă

de gheață care se extindea spre sud peste Marea Baltică și peste Câmpia Europei de Nord și
Câmpia Est-Europeană până la latitudinea orașelor Kiev și Moscova. În urma topirii
ghețarului de calotă a rămas un relief glaciar specific, cu aliniamente de morene, sandre,
blocuri eratice și depresiuni care adăpostesc lacuri. Acest tip de relief glaciar se extinde peste
sud-estul Peninsulei Scandinave, Finlanda, Câmpia Nord Europeană și jumătatea nordică a
Câmpiei Est-Europene.
Relieful glaciar montan cuprinde mai multe tipuri: relief glaciar pirinean alcătuit
dominant din circuri glaciare, creste alpine, relieful glaciar alpin și caucazian alcătuit din
circuri, văi glaciare, morene, creste alpine, dar și relief glaciar actual. În Munții Carpați se
conservă relieful glaciar cuaternar.

Relieful litoral:

 cu fiorduri: Peninsula Scandinavia, Arhipelagul Britanic

 cu riass: nordul Spaniei, nord-vestul Frantei
 cu estuare la gurile de vărsare ale fluviilor: Sena, Tamisa,
Severn, Elba, Peciora, Dvina de Nord
 cu delte: Delta Volgăi, Delta Dunării, Delta Padului
 cu limane: la Marea Baltică și la Marea Neagră
 de tip dalmatic: pe litoralul Croației, la Marea Adriatică
 țărm antropic: polderele olandeze

Relieful carstic s-a format carstificându-se (calcare, sare, ghips) și este diversificat în

raport de condițiile locale. Curpinde relief carstic de suprafață: lapiezuri, doline, uvale, polii,
ponoare, poduri naturale, toate incluse în termenul exorcarst, și carstul din adâncime,
endocarstul, alcătuit din peșteri. Cele mai reprezentative zone carstice din Europa sunt Podișul
Karst (Slovenia) și Munții Alpi din Austria.
Relieful de loess/sedimentar: microdepresiuni formate prin tasare numite crovuri. Se
găsește în Câmpia Germano-Polonă, Câmpia Europei de Est.
Relieful vulcanic din Europa cuprinde trei tipuri principale : platouri vulcanice în Islanda,
vulcani activi și semiactivi cu relief vulcanic alcătuit din conuri și cratere, în Italia, și un lanț
vulcanic neogen stins în Carpați cu relieful vulcanic modelat de agenții externi unde apar
conuri vulcanice, neck-uri și cratere sau fragmente de cratere.
Relieful piemontan este cel mai bine reprezentat în nordul Munțiilor Pirinei, în regiunea
Piemont din nordul Italiei și în Piemontul Getic, în sudul Carpaților Meridionali.
Suprafețele de eroziune apar în masivele vechi sub forma unor peneplene, cât și în
munții de tip alpin, sub forma de nivele de creste sau platouri largi și fragmentate formate în
trei-patru etape de evoluție numite suprafețe de nivelare.
Terasele și luncile se desfășoară în lungul văilor din Europa Centrală și de Sud și cuprind
3-8 trepte de terasă. Toate râurile mari și fluviile din Europa prezintă lunci largi și uneori
culoare de vale.
Relieful eolian este format din câmpuri de dune și apare mai frecvent în sud-vestul
Franței și în Câmpia Mării Caspice și Danemarca.
Relieful insulelor este format din munții alcătuiți din roci eruptive sau cristaline cu
înălțimi de până la 1500 metri și din câmpii litorale înguste. Insula Islanda are aspectul unui
imens podiș vulcanic, alcătuit din bazalte, tufuri și brecii vulcanic

1.2. UNITĂŢI MAJORE DE RELIEF

A. Unităţi majore de relief ale Europei

Unităţi montane

a. Unităţi alpine – formate din lanţuri montane individualizate şi masive despărţite prin
depresiuni intramontane şi culoare

- Munţii Alpi – constituie cel mai important edificiu montan format în orogeneza alpină. Are
lungimea de 1200 km, este format din culmi paralele desfăşurate pe direcţia generală vest-est
între Marea Ligurică şi Câmpia Panonică. Principalele caracteristici ale Alpilor sunt
altitudinile mari de peste 4000 m (vârful Mont Blanc, 4807 m), masivitatea, relieful glaciar cu
prezenţa gheţarilor actuali, iar în partea de est relieful carstic dezvoltat pe calcare şi dolomite.
- Munţii Carpaţi – situaţi între bazinul Vienei şi Valea Timokului, au un traseu sinuos şi sunt
mai fragmentaţi decât Alpii, au multe depresiuni şi culoare de vale. Altitudini de peste 2500 m
se întâlnesc doar în Masivul Tatra (vârful Gherlakowka, 2655 m) şi în Carpaţii Meridionali
(vârful Moldoveanu, 2544 m). Alcătuirea geologică a Carpaţilor este mai complexă decât cea
a Alpilor (şisturi cristaline, roci vulcanice şi fliş) fapt pentru care au mai multe tipuri genetice
de relief.

- Munţii Pirinei – se desfăşoară între Golful Biscaya şi Marea Mediterană, au lungime de 400
km şi altitudini ce depăşesc 3000 m. Altitudinea maximă este de 3404 m în vârful Pic
d’Anetro, au gheţari actuali şi masivitatea remarcabilă în partea centrală.
- Munţii Apenini – un lanţ montan ce se desfăşoară sub formă de culmi paralele în lungul
Peninsulei Italice. Altitudinea maximă depăşeşte 2900 m (vârful Gran Saso, 2912 m), iar la
nord de Roma apar şi vulcani stinşi cu cratere şi lacuri vulcanice.
- Munţii Caucaz – se desfăşoară pe direcţie vest-est între Marea Neagră şi Marea Caspică şi
au altitudinea cea mai mare din Europa (vârful Elbrus, 5642 m). Sunt alcătuiţi din granite, roci
vulcanice, calcare şi conglomerate. Au gheţari actuali şi prezintă un relief glaciar pleistocen şi
actual.
- Munţii Alpii Dinarici – se desfăşoară pe direcţia nord-vest sud-est sub forma unor şiruri
paralele de culmi ale căror cute revărsate spre Marea Adriatică au dus la formarea ţărmului
dalmatic.
- Munţii Balcani (Stara Planina) – se desfăşoară pe direcţia generală vest-est sub forma a
două culmi paralele despărţite de Valea Tundjei. Altitudinea maximă este de 2376 m în vârful
Botev.
- Munţii Pindului – situaţi în sudul Peninsulei Balcanice, orientaţi pe direcţia nord-sud, au un
relief carstic bine dezvoltat, iar altitudinea maximă este de 2911 m în vârful Olimp.
b. Unităţi caledonice

- Munţii Scandinavici – lanţ de munţi caledonici orientaţi pe direcţia generală nord-est sud-
vest, au altitudini de peste 2000 m deoarece, după topirea gheţarului de calotă, au fost
antrenaţi în mişcări de înălţare pe verticală. Spre ţărmul atlantic se termină abrupt şi prezintă
numeroase fiorduri. Sunt alcătuiţi din şisturi cristaline vechi, puternic metamorfozate, gnaise
şi granite. Altitudinea maximă este de 2469 m şi are gheţari montani actuali. Formele de relief
cele mai frecvente sunt platourile înalte, hornurile, circurile şi văile glaciare. În Munţii
Scandinavici se pot deosebi trei sectoare: un sector sudic al fjellurilor, având extensiunea
maximă în lăţime şi altitudinile cele mai ridicate, cu podişuri de 1500-2000 m, peste care se
ridică vârfuri piramidale; un sector central mai jos de 800-1000 m şi un sector nordic care se
prezintă sub forma unei creste accidentate şi înguste.

- Munţii Cambrieni, Munţii Penini şi Munţii Cambrieni – sunt situaţi în Marea Britanie, au

altitudini reduse şi s-au format pe structuri caledonice şi hercinice faliate şi modelate de
agenţii externi. De la nord spre se desfăşoară: Munţii Caledonieni, cu altitudinea maximă de
1182 m, Munţii Grampian, cu vârful Ben-Newis 1343 m, Munţii Scoţiei de Sud cu înălţimi de
600-800 m, , Munţii Cambrieni cu altitudini de 400-700 m.

c. Unităţi hercinice

- Munţii Ural – este cel mai lung lanţ de munţi din Europa (peste 2000 km) situat la limita
dintre Europa şi Asia. Sunt orientaţi pe direcţia generală nord-sud, au altitudinea medie de
peste 600 m şi au înfăţişare de deal, altitudinea maximă de 1894 m (vârful Narodnaia).
Relieful se desfăşoară sub formă de culmi paralele şi cuprinde trei sectoare: sectorul nordic cu
piscuri, morene şi văi glaciare; sectorul central cu relief carstic şi vulcanic şi sectorul sudic cu
aspect deluros, o peneplenă intens fragmentată de văi.

Unităţi de podiş

a. pe structuri vechi (Podişul Doneţk, Podişul Central Rus, Podişul Dobrogei);

b. pe structuri caledonice (Podişul Norland, Podişul Smaland, Podişul Finlandei) sunt

puternic modelate de glaciaţia de calotă din pleistocen.

- Podişul Norland ocupă jumătatea nordică a Suediei, este uşor înclinat de la vest spre est.
Fundamentul precambrian este acoperit de acumulări glaciare şi de argile. Panta generală a
imprimat direcţia de scurgere a râurilor. Peisajul este dat de pădurea de conifere şi de
numeroase turbării.

- Podişul Smaland are altitudini mai coborâte (150-250 m), este acoperit de morene glaciare
şi de argile postglaciare. Peisajul este dominat de pădurile de amestec alcătuite din conifere şi
foioase.

- Podişul Finlandei, situat în partea de nord a Finlandei, are un relief uşor ondulat, cu
altitudini medii de 300-400 m, deasupra căruia se ridică masive izolate mai înalte. Partea de
sud, Podişul Lacurilor, are altitudinea cuprinsă între 120 m şi 80 m, şi este alcătuit din culmi
deluroase alungite ce corespund sectoarelor de acumulare glaciară, între care se interpun
lacurile glaciare. Peisajul dominant este cel al pădurilor de conifere şi al turbăriilor, în partea
de nord şi peisajul lacustru şi păduri de conifere în sud.

c. Pe structuri hercinice

- Masivul Central Francez – este format în orogeneza hercinică, prezintă forme variate de
relief: relief vulcanic, carstic, tectonic, cu grabene. Altitudinea medie este de 710 m, iar cea
maximă este de 1886 m în vârful Mt. Doré;

- Podişul Boemiei – încadrat între Colinele Ceho-Morave, Munţii Metaliferi şi Munţii Sudeţi,
are altitudini reduse şi prezintă relief tectonic bine dezvoltat. Partea de nord-vest are altitudini
mai mari, 500-900 m, jumătatea sudică 700-800 m, iar partea nord-estică este o depresiune de
eroziune cu altitudinea de 200 m;

- Meseta Spaniolă – regiune formată din podişuri cu altitudini de 600-1000 m,

renumitele mesetas, platouri vălurite şi cordiliere (Munţii Cantabrici, Cordiliera Iberică, Sierra
Morena şi Cordiliera Betică). Altitudinea maximă este de 3478 m;
- Munţii Vosgi şi Munţii Pădurea Neagră – sunt formaţi în orogeneza hercinică, dar au fost
separaţi de grabenul Rinului. Au altitudini medii de circa 1400 m şi sunt puternic erodaţi de
agenţii externi;

- Masivul Şistos Renan – orientat pe direcţia est-vest, are altitudini cuprinse între 600 şi 800
m. În craterele vechi ale vulcanilor din regiunea Eiffel se păstrează lacuri de crater
numite maar.
d. Relief dezvoltat pe structuri mai noi

- Piemontul Getic şi Regiunea Piemont din Italia – formate prin acumularea depozitelor de
tip piemontan (pietrişuri şi bolovănişuri) depuse pe suprafeţe uşor înclinate în condiţii
subaeriene. Altitudinal se încadrează la regiunile de podiş.

Unităţi de câmpie

a. Câmpii fluvio-glaciare

- Câmpia Nord-Europeană – situată între unităţile hercinice şi Marea Baltică şi Marea

Nordului, este intens modelată de gheţarii cuaternari. Pe cuprinsul său întâlnim aliniamente
de morene glaciare şi sandre. Altitudinile sunt cuprinse între 0-300 m. În sectorul vestic, unde
sunt poldere, câmpia este sub nivelul mării,uscatul fiind menţinut prin îndiguiri. Câmpia este
acoperită la suprafaţă de formaţiuni cuaternare glaciare, fluvio-glaciare, fluviale, maritime şi
eoliene.Este o câmpie vălurită, acoperită cu loess, fragmentată de numeroase râuri.
b.Câmpii fluvio-lacustre

- Câmpia Română – este cea mai mare câmpie din România, se dezvoltă pe stânga Dunării,
de la Drobeta-Turnu Severin până la Galaţi. Câmpia aparţine vastei arii depresionare dintre
Platforma Moesică şi orogenul carpatic şi s-a format prin colmatarea succesivă a unui bazin
lacustru, în timpul cuaternarului timpuriu şi mediu. O trăsătură dominantă o constituie
frecvenţa loessului şi a depozitelor loessoide pe toată întinderea câmpiei fapt care a dus la
apariţia crovurilor.

- Câmpia Panonică – situată pe cursul mijlociu al Dunării, în Bazinul Panonic, s-a format
prin colmatarea Mării Panonice. Are un fundament faliat şi căzut în trepte, cu compartimente
mai joase (sub 150 m), şi mai înalte (între 150 şi 300 m) dominate de masive cristaline şi
munţi insulari (Bakony 704 m, Vertes 480 m,). Câmpia prezintă mai multe diviziuni: Câmpia
Tisei, Câmpia Dunării de Mijloc (a Cumaniei), Câmpia Bratislavei etc. Este traversată de
Dunăre şi câţiva afluenţi mai importanţi ai acesteia: Tisa, Drava, Sava şi Morava.

- Câmpia Padului – situată în nordul Italiei, între Munţii Alpi în nord, Munţii Apenini la sud,
Marea Adriatică şi Munţii Dinarici la est. Câmpia Padului a apărut prin colmatarea unui fost
golf marin cu depozite aduse de râuri din Munţii Alpi şi Apenini. Napoleon Bonaparte a
numit-o ,,cea mai fertilă câmpie a lumii” şi reprezintă într-adevăr principala zonă agricolă a
Italiei.

c. Câmpii pe structură de podiş. 

Aceste câmpii nu sunt câmpii propriu-zise, ci sunt podişuri joase pe structuri foarte vechi.

- Câmpia Europei de Est (Câmpia Rusă) – este cea mai întinsă câmpie din Europa, are o
suprafaţă de 4 mil. km2 şi este a doua câmpie din lume ca suprafaţă după Câmpia
Amazonului. Ocupă aproape întreaga jumătate estică a Europei, de la Carpaţii Păduroşi, în
vest, până la Munţii Ural, în est, şi de la Marea Neagră şi Marea Caspică, în sud şi până la
Oceanul Arctic în nord. Are altitudini cuprinse între -28 m în Câmpia Caspică, 343 m în
Podişul Valdai şi 463 m în Colinele Timan. Câmpia apare ca o asociere de câmpii joase,
coline şi podişuri vechi. Din punct de vedere tectonic se suprapune peste Placa Est Europeană,
având un fundament precambrian larg boltit şi modelat de calota glaciară în jumătatea
nordică. În nordul acestei câmpii relieful este dominat de formele rezultate din procesul de
acumulare glaciară care se întrepătrund cu cele fluvio-glaciare. O caracteristică a acestei
câmpii este şi faptul că marile fluvii au dispunere nord-sud: Nipru, Don, Volga etc.

d. Câmpii fluvio-litorale. S-au format prin acumulările fluviatile şi submerse, dar şi prin

retragerea spre larg a liniei ţărmului

- Câmpia Precaspică – este o câmpie de şelf formată, pe de o parte, prin colmatarea cu

sedimente marine şi retragerea apelor ca urmare a coborârii nivelului cu -28 m sub nivelul
Oceanului Planetar, iar pe de altă parte, cu aportul aluviunilor aduse de apele curgătoare care
se varsă în Marea Caspică (Volga, Ural etc.). Această câmpie este parazitată de cea mai mare
deltă din Europa (Delta Volgăi). În partea de sud a câmpiei, în sectorul dintre fluviile Volga şi
Ural, apar şi forme de relief eolian (dune de nisip).
- Câmpia Mării Negre – numită şi Câmpia Pontică, mărgineşte la nord Marea Neagră, între
Delta Dunării, la vest, şi Marea Azov, la est. La nord vine în contact cu Podişul Volâno-
Podolic şi Podişul Doneţului, iar la sud limita este dată de ţărmul Mării Negre. Alcătuită din
depozite paleogene şi neogene, la suprafaţă , câmpia este acoperită cu depozite de loess.
Altitudinea acestei câmpii scade de la nord spre sud, până la 0 m Fâşia litorală este
intersectată de văile Nistrului, Bugului şi Niprului, cu terase bine dezvoltate, iar la vărsare
formează limane.

1.3 CLIMA

Clima reprezintă situaţia medie a principalelor fenomene meteorologice (presiunea,

temperatura aerului, precipitaţii şi vântul), pentru un interval larg de timp şi pentru o suprafaţă
mare (România, Grecia, Andaluzia etc.)
Factorii climatici
 Factorii radiativi

Se referă la energia pe care masele de aer (care determină clima) o primesc prin radiaţia
solară. Există o valoare calorică calculată latitudinal, care în Europa scade de la sud la nord,
adică de la medii de 140-150 kcal/an în zona mediteraneană la medii sub 80 kcal/an în
Scandinavia de Nord. Valoarea calorică pentru România este de 125 kcal/an. Această este şi
valoarea medie a regiunilor temperate şi a celor interior-continentale.
 Factorii geografici

Se referă la interacţiunea dintre suprafaţa terestră şi masele de aer.

Masele de apă
Acestea asigură umiditatea maselor de aer. Sursa de umiditate a maselor de aer care
influenţează Europa este Oceanul Atlantic, de pe care vântul de vest preia umiditatea şi o
împinge peste continent. Din acest motiv, umiditatea şi precipitaţiile scad dinspre vest spre est
în Europa, dar şi în ţara noastră.

Marea Mediterană este un alt întins acvatic care influenţează clima, dar are o influenţă
sudică, moderând valorile climatice.

.Relieful, prin dispunerea lanţurilor montane

Munţii au rolul de a bloca şi de a reorienta masele de aer. Astfel, masele de aer sunt deviate
sau blocate de câtre sistemele înalte. Un exemplu sunt Munţii Alpi, care nu permit traseul spre
nord al maselor de aer sahariene. Pe versanţii nordici ai acestora se formează un vânt călduţ,
primăvara în Podişul Bavariei numit foehn
Relieful, prin altitudine

Valorile fenomenelor meteorologice se modifică în altitudine; temperatura aerului scade în

altitudine, iar precipitaţiile cresc. Astfel, se creează niveluri diferite de climă numite etaje
climatice.

Poziţia geografică

Extinderea latitudinală a Europei se face de la paralela de 34º până dincolo de Cercul Polar de
Nord la 76º latitudine nordică. Astfel, Europa se află în plină zonă de căldură temperată care îi
va influenţa climatele şi valorile fenomenelor meteorologice.
Extinderea longitudinală însumează peste 70º, de la 10º longitudine vestică la 60º longitudine
estică. Această sumă va ordona categoriile de climă temperată, care se vor succede de la vest
la est (oceanică, de tranziţie, propriu – zisă).
 Factorii dinamici

Masele de aer au caracter dinamic. Circulaţia generală a maselor de aer în Europa este de
la vest la est. Astfel, vântul de vest (vânt cu caracter permanent) aduce masele de aer pe un
traseu NV-SE (deviat fiind de Curentul Atlanticului de Nord, care-l ridică spre latitudini
înalte).
Iarna, se poate dezvolta o circulaţie dinspre NE, când mase de aer uscat şi foarte rece
siberiene invadează partea de E a Europei (până la lanţul carpatic). Transportul acestor mase
de aer siberiene este asigurat de către vântul de NE, numit şi crivăţ.
Vara, partea de sud a Europei este marcată de pătrunderea maselor de aer sahariene purtate
de alizeu. Ramura din Câmpia Română a acestuia poartă numele de austru.
 Factorii antropici

Se referă la acţiunile desfăşurate de către om, care prin poluare reuşeşte modificarea
evenimentelor climatice. Se observă o creştere a dioxidului de carbon în atmosferă lucru care
conduce la o supraîncălzire a planetei, fenomen numit efect de seră. Alte elemente chimice
sunt eliberate în atmosferă alterând calitatea acesteia şi creând ploi acide, smog (ceaţă cu
poluanţi), microclimate.
 TIPURILE DE CLIMA IN EUROPA
 Clima subtropicală (mediteraneană)

 
Această climă caracterizează partea de sud a continentului, adică în Pen. Iberice de Est, I-le
Baleare, I. Corsica, I. Sardinia, I. Sicilia, I-le Malta, Pen. Italică, Pen. Balcanică, I. Creta,
Arhip. Grecesc, Pen. Crimeea.

Se caracterizeaza prin temperaturii medii anuale de 14-18 grade C si precipitatii de 600-900

mm/an, veri calde si secetoase , ierni blande si ploioase

Este o climă cu două sezoane datorate pendulării succesive a maselor de aer ca urmare a
revoluţiei Terrei;

 sezonul uscat şi fierbinte se manifestă mai ales vara când mase de aer sahariene ocupă
regiunea, determinând creşterea temperaturii la valori de 30ºC şi scăderea precipitaţiilor
sub nivelul de 500 mm/an.
 sezonul blând şi ploios se manifestă mai ales iarna când masele de aer oceanice le
succed pe cele sahariene, determinând moderarea temperaturilor la medii de 8-10ºC şi
creşterea precipitaţiilor la peste 1000 mm/an.

În Franţa de sud coboară de pe Masivul Central, primăvara, un vânt rece care afectează
culturile de citrice numit mistral, bora (Dalmatia), sirocco(Sspaniei, S Italiei si Sicilia)

Toată regiunea este marcată de un alt vânt local format pe ţărm numit briza marină cu dublu
traseu diurn: ziua dinspre uscat spre mare, iar noaptea dinspre mare spre uscat.
 Clima temperat – oceanică

Această clima marchează partea de vest a Europei, faţada sa atlantică. Este vorba despre Pen.
Iberică de Vest, Franţa, BENELUX, Danemarca, Germania de Vest, sudul Scandinaviei,
Norvegia, Arhip. Britanic.

Vântul de vest împinge masele de aer oceanice pe uscat. Acestea sunt încărcate cu umiditate
care moderează temperaturile (media este situată între 10 şi 15ºC) şi dau precipitaţii
abundente (între 1000 şi 1200 mm/an) sub formă de ploaie.
-Nebulozitate si umiditate ridicate
Frecvent se produce ceaţa, care deasupra oraşelor mari se încarcă cu poluanţi formând smog-
ul.
 Clima temperat – continentală de tranziţie

Această climă caracterizează partea centrală a Europei, care politic corespunde Germaniei de

Est, Austriei, Cehiei, Slovaciei, Poloniei, Ţărilor Baltice, Ungariei, României, Ucrainei de
Vest.

Vântul de vest poartă în continuare spre est masele de aer oceanice, care-şi pierd treptat din
 umiditate. Temperaturile suferă modificări creând amplitudini între anotimpurile extreme ce
pot atinge 20ºC. Precipitaţiile se moderează, iar iarna cad sub formă de ninsoare.
 Clima temperat – continentală (propriu – zisă)

Această climă caracterizează partea de est a Europei, care corespunde politic Ucrainei de Est,
Belorusului şi Rusiei de Sud – Vest.
-Situat intre 40-60grade latitudine nordica in interiorul continentului
În acest climat situaţiile climatice devin extreme, atât în cazul temperaturilor, cât şi al
precipitaţiilor. Iarna pătrund mase de aer siberiene purtate de vântul de NE (crivăţ), care
conduce la scăderea temperaturilor la valori de – 20ºC. Se caracterizeaza prin veri calduroase
si ierni geroase. Precipitatiile medii anuale sunt de 500-800 mm/an

 Climatul semiarid- la N de Marea Neagra pana la Marea Caspica

 Clima subpolară

Această climă caracterizează partea de nord a Europei. Marchează I. Islanda, Scandinavia de

Nord, Rusia de Nord – Vest.

Este un climat de tranziţie afectat de pendularea succesivă a maselor de aer oceanice (vara) şi
a celor polare ca urmare a revoluţiei Terrei.
Verile sunt scurte si iernile lungi( 9 luni).
Temepraturile medii anuale sunt de 0-4 grade C, precipitatii reduse 200mm/an. Intalnim
vanturile polare, reci si uscate.
 Clima montană

Este vorba despre etajarea impusă de relief în cazul munţilor cu altitudini foarte mari.
Temperatura scade odata cu altitudinea, iar precipitatiile crasc cu altitudinea.

HIDROGRAFIA EUROPEI - ASPECTE GENERALE

Europa dispune de importante resurse de apă, aparţinând unor tipuri variate, neuniform
distribuite spaţial.
1. Factorii care influenţează hidrografia Europei:
- poziţia geografică – prin caracteristicile elementelor climatice
- caracteristicile cantitative şi calitative ale circuitului apei în natură;
- configuraţia ţărmurilor;
- relieful;
- solurile,
- întinderea continentului
 2. Componentele hidrografiei Europei:
a. Apele subterane
 sunt prezente mai ales în formaţiunile sedimentare
 contribuie, în funcţie de climat, cu 10-25% la volumul de apă ce se scurge pe râuri

b. Oceane şi mări
 Oceanul Atlantic – influenţează Europa prin intermediul Curentului Atlanticului de
Nord → modifică elementele climatice → climat temperat oceanic → precipitaţii bogate
→ debit bogat al râurilor din Vestul Europei
 mări exterioare: N: Marea Nordului, Marea Norvegiei, Marea Baltică, Marea Barents

S: Marea Caspică, Marea Neagră, Marea Mediterană

c. Fluvii şi râuri
 caracteristicile climei influenţează debitele râurilor şi tipul de scurgere:

- râuri care curg în regiuni cu climat temperat –oceanic → debite bogate tot timpul anului, cu
un maxim iarna: Sena, Tamisa, Rin, Elba;
- râuri care curg în regiuni cu climat continental → îngheaţă iarna, au debite bogate
primăvara: Volga, Don, Ural.
- râuri care curg în regiuni cu climat mediteranean → debite bogate iarna, dar şi primăvara
pentru cele care izvorăsc din Munţii Alpi- Rhonul, Padul; debite mici vara şi toamna când
unele râuri seacă
 sisteme de alimentare a râurilor: → pluvială

→ pluvionivală – în sectorul montan

→ subterană
→ gheţari
→ lacuri
 bazine hidrografice diferite ca suprafaţă, orientate spre spaţiile înconjurătoare:

 spre Oceanul Arctic sunt orientate fluviile: Peciora, Dvina de Nord, Dvina de Vest,
Vistula, Oder, Elba, Rhin,
 spre mările din sudul continentului: Ural, Volga, Don, Nipru, Bug, Nistru, Dunăre,
Mariţa, Pad, Ron, Ebro
 Spre Oceanul Atlantic şi Marea Mânecii: Sena, Guadalqivir

 ierarhizarea fluviilor după lungimea cursului: Volga, Dunărea, Ural, Nipru, Don,

Peciora, Nistru, Rhin, Elba;
 ierarhizarea fluviilor după debit: Volga, Dunărea, Peciora, Rhin, Nipru, Vistula, Don
 Fluviile Europei se varsă prin: delte:- Dunărea, Volga, Padul, Tibrul, Rhonul, Rhinul,
Vistrula; estuare: Elba, Tamisa.


d. Lacurile
 după modul de formare:
 – lacuri glaciare → formate în depresiunile create de foştii gheţari cuaternari de calotă: Lacul
Ladoga, Lacul Onega, în Finlanda- peste 450.000 cuvete lacustre, etc.
→ formate în depresiunile create de gheţarii alpini: Lacul Geneva, Lacul Garda, Lacul Como
(410 m adâncime), Lacul Boden, Lacul Constanţa, Lacul Maggiore, Lacul Zürich, etc
 lacuri tectonice → formate în depresiuni de origine tectonică: Marea Caspică, Lacul
Balaton
 lacuri vulcanice → formate în craterele vulcanilor stinşi din Islanda, Franţa (Nemi),
Italia (Bolsena, Albano), Romania( L. Sfanta Ana)
 lacuri de baraj artificial → formate pe marile fluvii cu scop hidroenergetic: pe Volga
(Lacul Rîbinsk), pe Dunare(Portile de Fier)
 lacuri carstice→ formate pe roci calcaroase: în Alpii Dinarici,
 lagune, limane maritime situate pe ţărmul mării: nord-vestul Mării Negre, sudul
Franţei
 lacuri de baraj natural, formate prin bararea unui rau in urma unei alunecari de
teren(L.Rosu)

 după suprafaţă:

 lacuri mici: în sare, în regiuni carstice, lacuri tectonice;

 lacuri mari: lacurile glaciare din nordul continentului

e. Gheţari şi banchiză
- gheţari continentali: (de calotă): în Islanda, Svalbard, Novaia Zemlea;
- banchiza: în mările Oceanului Arctic (în Marea Albă

- gheţari montani: în Munţii Alpi, Pirinei, Alpii Scandinavici, Uralul de Nord

VEGETAȚIA, FAUNA ȘI SOLURILE EUROPEI

 Vegetația, fauna și solurile Europei sunt influențate de relief, climă și activitățile umane.
Există o corelație, o legătură între climă și repartiția formațiunilor vegetale. 

Astfel, în nordul continentului, unde clima este subpolară se dezvoltă tundra. 

Tundra este formată din plante adaptate la condiții aspre (salcia pitică, mesteacănul pitic,
mușchi, licheni) și o faună specifică (renul, ursul polar, vulpea polară, iepurele polar). Solurile
sunt înghețate (permafrost).

La  sud de tundră se întinde taigaua sau pădurea de conifere: din Scandinavia până la

Munții Ural. Vegetația cuprinde specii de brad, molid, pin, zada, iar fauna este formată din
urs, cerb, lup, râs. Solurile sunt acide, numite podzoluri.

La sud de taiga se întinde pădurea de foioase, în V și C Europei. Vegetația cuprinde stejarul,

fagul, carpenul, iar fauna este formată din mistreț, lup, vulpe. Solurile sunt brune de pădure.
În E și SE continentului (Câmpia Panonică, Câmpia Română, Câmpia Mării Negre, Câmpia
Precaspică) se dezvoltă stepa. Aici cresc ierburile și întâlnim o serie de rozătoare (șoarecele
de câmp, popândăul, iepurele de câmp). solurile sunt foarte fertile: cernoziomurile.

Sudul continentului, acolo unde clima este mediteraneană, are o vegetație mediteraneană cu
tufișuri și arbuști (maqis și gariga), pinul de Alep; fauna este formată din reptile (broasca
țestoasă și vipera cu corn), iar solurile sunt roșii (terra rosa).

Relieful influențează vegetația în sensul că impune o etajare a elementelor vegetale: la baza

muntelui sunt păduri de fag (până la 1200 m altitudine), apoi urmează pădurile de conifere
(până la 1800 m), dincolo de care se dezvoltă pajiștile alpine (până la cca 2000 m). Aici
întâlnim specii vegetale mărunte (jnepeni, ienuperi) și o faună cu acvile și capre negre.
Solurile sunt acide.