1.1.

RELIEFUL MAJOR – TREPTE, TIPURI ŞI UNITĂŢI MAJORE DE

RELIEF

a) Europa – trepte de relief

Altitudinal Europa se desfăşoară de la 0 m până la 5642 m, vârful Elbrus din Munţii

Caucaz şi 4807 m în vârful Mont Blanc din Munţii Alpi;
– altitudinea minimă o reprezintă nivelul Mării Caspice (-27 m) şi Zuider Zee
(Olanda) (-23 m);

– în comparaţie cu celelalte continente, Europa are altitudinea medie cea mai

coborâtă (340 m), Asia 950 m, Africa 750 m, America de Nord 720 m, America e
Sud 580 m, Australia 350 m, Antarctica 2600 m.
Urmărind harta fizică a Europei se poate constata că acest continent este
caracterizat prin predominarea reliefului de câmpie şi podişuri joase, care ocupă o
pondere de 84 % din suprafaţa continentului, după cum urmează:
– câmpii cu altitudini între -28 m şi 200 m deţin 57 % din suprafaţa continentului ;

– podişuri, dealuri înalte şi munţi joşi, cu altitudini cuprinse între 500 şi 1000 m au
o pondere de 10 %;

– munţii cu altitudini de peste 1000 m deţin 6 % din suprafaţa continentului.

Pe ansamblu, altitudinile mai mici de 500 m (câmpii, podişuri şi dealuri joase) se
întind din estul Munţilor Scandinavici până în vestul Munţilor Urali şi din nordul
Munţilor Pirinei şi al Mării Negre până la ţărmul Oceanului Arctic.
Treapta de peste 500 m este reprezentată de munţi podişuri şi dealuri înalte. Munţii
apar sub forma unor lanţuri discontinue la periferia continentului (Munţii Urali,
Munţii Scandinavici, Munţii Penini).

Treapta de peste 1000 m altitudine este cea mai masivă şi cea mai înaltă şi o
constituie regiunea alpină, care domină atât zona centrală cât şi zona centrală a
Europei sub forma unui lanţ muntos sinuos desfăşurat sub formă de arcuri (Pirinei,
Alpi, Carpaţi, Balcani, Penini, Dinarici, Caucaz).

Treapta montană are o mare extensiune şi în Peninsula Scandinavică (Munţii

Scandinavici).
b) Europa – unităţi morfostructurale
Relieful Europei s-a format în moduri variate şi în etape diferite:
Europa străveche. Tectonic, continentul Europa aparţine Plăcii Euroasiatice, fiind o
unitate de platformă precambriană alcătuită din Scutul Scandinav în nord şi Placa
Est-Europeană (Placa Rusă), care se suprapune peste cea mai mare parte a Europei
Estice. Aceste unităţi de platformă alcătuiesc primul nucleu continental al Europei.

Această platformă alcătuieşte fundamentul marilor câmpii central şi est europene,

precum şi fundamentul Podişului Moldovei.
Europa caledoniană – formată în orogeneza caledonică, care a avut loc în prima
jumătate a erei paleozoice, a dus la formarea Munţilor Scandinavici, a munţilor din
arhipelagul Spitzbergen, munţilor Scoţiei şi Ţării Galilor.
Europa hercinică – formată în paleozoicul superior prin orogeneza hercinică a dus
la formarea unui lanţ de munţi care începea la Oceanul Atlantic şi se termina la
Marea Neagră. În prezent se păstrează în fundamentul unor câmpii din vestul
Europei, dar mai ales într-o serie de masive joase (Cornwall, Masivul Armorican,
Masivul Central Francez, Masivul Renan, Munţii Vosgi, Munţii Pădurea Neagră,
Podişul Boemiei, Podişul Lysa Gora şi Podişul Dobrogei de Nord). Aceeaşi
orogeneză a dus şi la formarea Munţilor Urali.

Europa alpină – situată în sud s-a format în erele mezozoică şi neozoică în timpul
orogenezei alpine, care a dus la cutarea stratelor din fostul ocean Tethis în urma
coliziunii dintre continentul nordic Laurasia şi a celui sudic Gondwana. A luat
naştere lanţul alpin alcătuit din: Cordiliera Betică, Munţii Pirinei, Munţii Alpi,
Munţii Apenini, Munţii Dinarici, Munţii Carpaţi, Munţii Balcani (Stara Planina) şi
Munţii Caucaz. Tot acum, s-a format şi cel mai lung lanţ de munţi vulcanici din
Europa, Harghita-Oaş-Vihorlat în erupţiile vulcanice neogene, precum şi vulcanii
mediteraneeni: Etna în Sicilia, Vezuviu în Peninsula Italică, Stromboli în Insulele
Lipari. În prezent areale cu vulcani activi se găsesc în Islanda şi Italia.

România – trepte de relief

În România, din punct de vedere altimetric, relieful se înscrie între 0 m, nivelul

Mării Negre şi 2544 m în vârful Moldoveanu din Munţii Făgăraşului.

Relieful ţării noastre este dispus în trepte concentrice în jurul Carpaţilor:

Depresiunea colinară a Transilvaniei, cu altitudini de 400-800 m, înconjurată de
inelul Carpaţilor, cu altitudini între 800-2544 m. Spre exterior se desfăşoară
concentric Subcarpaţii, cu altitudini între 500-800 m, Dealurile de Vest, Podişul
Moldovei, Podişul Getic, Podişul Mehedinţi, Câmpia Română, Câmpia de Vest, iar
în sud-estul ţării Delta Dunării şi Podişul Dobrogei.

Sub aspectul treptelor majore de relief, România se caracterizează prin

proporţionalitate: ponderea mai mare a dealurilor şi podişurilor 42 %; munţii 28 %;
câmpiile 30 %.

România – unităţi morfostructurale

Evenimentele geologice dependente de tectonica plăcilor au impus crearea treptată
a unităţilor structurale şi de relief. Analiza morfo-structurii majore a continentului
Europa evidenţiază faptul că, pe ansamblu, relieful ţării noastre este predominant
alpin. Unităţile de orogen au rezultat din ciocnirea microplăcilor (moessică,
transilvanică şi panonică) cu placa euroasiatică (placa est-europeană). Din unităţile
de orogen fac parte: Carpaţii, Subcarpaţii, Depresiunea Colinară a Transilvaniei,
Podişul Mehedinţi, Dealurile de Vest, Câmpia de Vest şi Podişul Dobrogei de
Nord.
Unităţile de platformă s-au definitivat în prima parte a paleozoicului şi constituie
fundamentul unităţilor de relief de la exteriorul Carpaţilor: placa est-europeană
constituie fundamentul Podişului Moldovei, placa moessică constituie fundamentul
Câmpiei Române şi a Piemontului Getic.

Podişul Dobrogei este format din structuri vechi de vârste şi origini diferite:
Dobrogea de Nord conservă structuri hercinice, Dobrogea Centrală structuri
caledonice, Dobrogea de Sud este unitate de platformă acoperită de loess

1.1.1. TIPURI GENETICE DE RELIEF

a. Tipuri genetice de relief din Europa

Tipurile genetice majore de relief ale Europei sunt determinate de morfostructurile
majore:
Câmpiile cele mai întinse se suprapun peste primul nucleu continental (Câmpia Est-
Europeană se suprapune peste placa est-europeană, iar Câmpia Europei de Nord se
suprapune, în cea mai mare parte peste scutul scandinav);
Sistemele montane caledonice, hercinice şi alpine s-au format în orogenezele
omonime, apărând astăzi fie sub forma unor lanţuri muntoase (Alpi, Carpaţi,
Balcani, Caucaz, Ural, Alpii Scandinavici), fie sub forma unor masive muntoase
sau podişuri;
Ariile depresionare apar sub forma unor câmpii de acumulare (fluviale, fluvio-
lacustre, fluvio-glaciare) sau depresiuni interioare;

Unităţile de podiş se suprapun peste substraturi diferite după cum urmează: Podişul
Ardeni, Podişul Boemiei, Podişul Podolic, Podişul Dobrogei de Nord pe structuri
hercinice; Podişul Smaland, Podişul Norland, Podişul Finlandei se suprapun pe
structuri caledonice;

Acţiunea agenţilor externi asupra acestor tipuri de relief au determinat apariţia

reliefului derivat:

Relieful glaciar a apărut fie ca rezultat al acţiunii gheţarilor de calotă, fie ca

rezultat al acţiunii gheţarilor montani. În pleistocen Europa Nordică a fost acoperită
de o calotă de gheaţă care se extindea spre sud peste Marea Baltică şi peste Câmpia
Europei de Nord şi Câmpia Rusă până la latitudinea oraşelor Kiev şi Moscova. În
urma topirii gheţarului de calotă a rămas un relief glaciar specific cu aliniamente de
morene, sandre, blocuri eratice şi depresiuni care adăpostesc lacuri. Acest tip de
relief glaciar se extinde peste sud-estul Peninsulei Scandinavice, Finlanda, Câmpia
Nord Europeană şi jumătate nordică a Câmpiei Ruse. Relieful glaciar montan
cuprinde mai multe tipuri: relief glaciar pirinean alcătuit dominant din circuri
glaciare şi creste alpine, relieful glaciar alpin şi caucazian alcătuit din circuri, văi
glaciare, morene, creste alpine, dar şi relief glaciar actual. În Munţii Carpaţi se
păstrează relief glaciar cuaternar.

Relieful litoral

– cu fiorduri: Peninsula Scandinavică, Islanda, Arhipelagul Britanic;

– cu rias: nordul Spaniei, nord-vestul Franţei, Marea Britanie;
– cu estuare la gurile de vărsare ale fluviilor: Sena, Tamisa, Severn, Elba, Peciora,
Dvina de Nord;

– cu delte: Delta Volgăi, Delta Dunării, Delta Padului;

– cu lagune: la Marea Baltică şi la Marea Neagră (sistemul Razelm-Sinoe);

– cu limane: la Marea Neagră (limanul Nistrului);

– relief litoral tectono-glaciar (litoralul britanic, litoralul Peninsulei

Scandinavice);

– cu canaluri (de tip dalmatic): pe litoralul Croaţiei la Marea Adriatică;

– ţărm antropic: polderele olandeze.

Relieful carstic s-a format pe roci carstificabile (calcare, sare, ghips) şi este foarte
diversificat în raport de condiţiile concrete de carstificare. Cuprinde relief carstic de
suprafaţă (lapiezuri, doline, uvale, polii, clipe calcare, chei, ponoare, poduri
naturale) toate incluse în termenul exocarst şi carstul de adâncime, endocarstul,
alcătuit din peşteri. Cele mai reprezentative zone carstice din Europa sunt: Podişul
Karst şi Munţii Alpi din Austria.

Relieful vulcanic din Europa cuprinde trei tipuri principale: platouri vulcanice în
Islanda; vulcani activi şi semiactivi cu relief vulcanic alcătuit din conuri şi cratere,
în Italia şi un lanţ vulcanic neogen stins în Carpaţi cu relieful vulcanic modelat de
agenţii externi unde apar conuri vulcanice, neck-uri şi mai rar cratere sau fragmente
de cratere.

Relieful piemontan este mai bine reprezentat în nordul Munţilor Pirinei, în

regiunea Piemont din nordul Italiei şi în Piemontul Getic în sudul Carpaţilor
Meridionali.
Suprafeţele de eroziune apar atât în masivele vechi (caledonice şi hercinice) sub
formă de peneplene, cât şi în munţii din sistemul alpin, sub formă de nivele de
creste sau platouri largi şi fragmentate formate în trei-patru etape de evoluţie
numite suprafeţe de nivelare. În Carpaţii româneşti sunt trei nivele de evoluţie:
Borăscu, Râu-Şes şi Gornoviţa.
Terasele şi luncile se desfăşoară în lungul văilor din Europa Centrală şi de Sud şi
cuprind trei-opt trepte de terasă. Toate râurile mari şi fluviile din Europa prezintă
lunci largi şi uneori culoare de vale.

Relieful eolian este format din câmpuri de dune de nisip şi apar mai frecvent în
sud-vestul Franţei şi în Câmpia Mării Caspice, Danemarca etc.

Relieful insulelor este format din munţi alcătuiţi din roci eruptive sau cristaline cu
înălţimi de până la 1500 m şi din câmpii litorale înguste. Insula Islanda are aspectul
unui imens podiş vulcanic, alcătuit din bazalte, tufuri şi brecii vulcanice terţiare,
peste care se înalţă numeroase conuri vulcanice, dintre care cel mai înalt are 2115
m (Hekla).

b. Tipuri genetice de relief din România

Existenţa celor trei fragmente rigide plăci: placa est-europeană, placa moessică şi
placa dobrogeană a determinat forma actuală a arcului carpatic românesc cu cea
mai spectaculoasă torsiune în zona de coliziune şi subducţie a acestor plăci cu placa
intra-alpină.
Tipurile genetice de relief din România cuprind o mare varietate de forme:
– munţii bloc s-au format pe roci dure, şisturi cristaline şi granite şi prezintă
suprafeţe de eroziune, o puternică fragmentare tectonică, o puternică adâncire a
râurilor. Aceştia formează cele mai vechi, mai rigide şi mai complexe sisteme
montane: Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni, Munţii Rodnei;
– relieful structural s-a dezvoltat pe fliş sau pe structuri vulcano-sedimentare: pe
calcare s-a format relief carstic atât de suprafaţă cât şi de adâncime (Munţii
Apuseni, Munţii Banatului, Podişul Mehedinţi etc.);

– relieful vulcanic este bine reprezentat în lanţul vulcanic Oaş-Gutâi-Ţibleş-

Căliman-Gurghiu-Harghita. Conurile şi fragmentele de cratere vulcanice însoţite de
platouri vulcanice sunt prezente în sectorul sudic al vulcanilor, pe când neck-urile
vulcanice şi crestele vulcanice (Creasta Cocoşului) sunt mai frecvente în sectorul
nordic;
– relieful dezvoltat pe structuri cutate este bine reprezentat în Subcarpaţi şi în
regiunile montane cu fliş din Carpaţi. Subcarpaţii reprezintă un tip de relief original
alcătuit din depresiuni sinclinale închise la exterior de dealuri anticlinale (cu unu
sau două şiruri de depresiuni şi de dealuri). Formele de relief dezvoltate în flişul
carpatic sunt mai complexe decât cele din Subcarpaţi;

– relieful piemontan este cel mai bine reprezentat în Piemontul Getic, dar apare
fragmentat şi în Dealurile Vestice, în sudul Podişului Moldovei (piemontul Poiana-
Nicoreşti) şi Piemontul Curburii în exteriorul Subcarpaţilor de Curbură.
– podişurile situate pe structuri monoclinale – Podişul Moldovei;

– câmpii: Câmpia Română şi Câmpia de Vest (cu variantele genetice: câmpii

piemontane, câmpii tabulare, câmpii de subsidenţă, câmpii de terase);
– Delta Dunării – o câmpie fluvio-lacustră care se formează sub ochii noştri cu
aportul Dunării şi al Mării Negre;

– platforma continentală a Mării Negre – o câmpie submersă care începe la ţărm şi

ţine până la 200 m adâncime;

– relieful glaciar este bine reprezentat în Carpaţii Meridionali (Bucegi, Făgăraş,

Parâng, Retezat-Godeanu) şi în Munţii Rodnei. Este alcătuit din creste alpine,
circuri glaciare, văi glaciare, morene etc.;

– Podişul Casimcei este în prezent un podiş peneplenizat dezvoltat pe şisturi verzi

şi apare ca o suprafaţă uşor ondulată, ca ultim stadiu de evoluţie a unui sistem
muntos caledonic (o câmpie de eroziune).

Unităţi majore de relief ale Europei

Unităţi montane

a. Unităţi alpine – formate din lanţuri montane individualizate şi masive despărţite

prin depresiuni intramontane şi culoare

– Munţii Alpi – constituie cel mai important edificiu montan format în orogeneza
alpină. Are lungimea de 1200 km, este format din culmi paralele desfăşurate pe
direcţia generală vest-est între Marea Ligurică şi Câmpia Panonică. Principalele
caracteristici ale Alpilor sunt altitudinile mari de peste 4000 m (vârful Mont Blanc,
4807 m), masivitatea, relieful glaciar cu prezenţa gheţarilor actuali, iar în partea de
est relieful carstic dezvoltat pe calcare şi dolomite.

– Munţii Carpaţi – situaţi între bazinul Vienei şi Valea Timokului, au un traseu

sinuos şi sunt mai fragmentaţi decât Alpii, au multe depresiuni şi culoare de vale.
Altitudini de peste 2500 m se întâlnesc doar în Masivul Tatra (vârful Gherlakowka,
2655 m) şi în Carpaţii Meridionali (vârful Moldoveanu, 2544 m). Alcătuirea
geologică a Carpaţilor este mai complexă decât cea a Alpilor (şisturi cristaline, roci
vulcanice şi fliş) fapt pentru care au mai multe tipuri genetice de relief.

– Munţii Pirinei – se desfăşoară între Golful Biscaya şi Marea Mediterană, au

lungime de 400 km şi altitudini ce depăşesc 3000 m. Altitudinea maximă este de
3404 m în vârful Pic d’Anetro, au gheţari actuali şi masivitatea remarcabilă în
partea centrală.
– Munţii Apenini – un lanţ montan ce se desfăşoară sub formă de culmi paralele în
lungul Peninsulei Italice. Altitudinea maximă depăşeşte 2900 m (vârful Gran Saso,
2912 m), iar la nord de Roma apar şi vulcani stinşi cu cratere şi lacuri vulcanice.

– Munţii Caucaz – se desfăşoară pe direcţie vest-est între Marea Neagră şi Marea

Caspică şi au altitudinea cea mai mare din Europa (vârful Elbrus, 5642 m). Sunt
alcătuiţi din granite, roci vulcanice, calcare şi conglomerate. Au gheţari actuali şi
prezintă un relief glaciar pleistocen şi actual.

– Munţii Alpii Dinarici – se desfăşoară pe direcţia nord-vest sud-est sub forma unor
şiruri paralele de culmi ale căror cute revărsate spre Marea Adriatică au dus la
formarea ţărmului dalmatic.

– Munţii Balcani (Stara Planina) – se desfăşoară pe direcţia generală vest-est sub

forma a două culmi paralele despărţite de Valea Tundjei. Altitudinea maximă este
de 2376 m în vârful Botev.

– Munţii Pindului – situaţi în sudul Peninsulei Balcanice, orientaţi pe direcţia nord-

sud, au un relief carstic bine dezvoltat, iar altitudinea maximă este de 2911 m în
vârful Olimp.

b. Unităţi caledonice

– Munţii Scandinavici – lanţ de munţi caledonici orientaţi pe direcţia generală nord-

est sud-vest, au altitudini de peste 2000 m deoarece, după topirea gheţarului de
calotă, au fost antrenaţi în mişcări de înălţare pe verticală. Spre ţărmul atlantic se
termină abrupt şi prezintă numeroase fiorduri. Sunt alcătuiţi din şisturi cristaline
vechi, puternic metamorfozate, gnaise şi granite. Altitudinea maximă este de 2469
m şi are gheţari montani actuali. Formele de relief cele mai frecvente sunt platourile
înalte, hornurile, circurile şi văile glaciare. În Munţii Scandinavici se pot deosebi
trei sectoare: un sector sudic al fjellurilor, având extensiunea maximă în lăţime şi
altitudinile cele mai ridicate, cu podişuri de 1500-2000 m, peste care se ridică
vârfuri piramidale; un sector central mai jos de 800-1000 m şi un sector nordic care
se prezintă sub forma unei creste accidentate şi înguste.

– Munţii Cambrieni, Munţii Penini şi Munţii Cambrieni – sunt situaţi în Marea

Britanie, au altitudini reduse şi s-au format pe structuri caledonice şi hercinice
faliate şi modelate de agenţii externi. De la nord spre se desfăşoară: Munţii
Caledonieni, cu altitudinea maximă de 1182 m, Munţii Grampian, cu vârful Ben-
Newis 1343 m, Munţii Scoţiei de Sud cu înălţimi de 600-800 m, , Munţii
Cambrieni cu altitudini de 400-700 m.

c. Unităţi hercinice

– Munţii Ural – este cel mai lung lanţ de munţi din Europa (peste 2000 km) situat la
limita dintre Europa şi Asia. Sunt orientaţi pe direcţia generală nord-sud, au
altitudinea medie de peste 600 m şi au înfăţişare de deal, altitudinea maximă de
1894 m (vârful Narodnaia). Relieful se desfăşoară sub formă de culmi paralele şi
cuprinde trei sectoare: sectorul nordic cu piscuri, morene şi văi glaciare; sectorul
central cu relief carstic şi vulcanic şi sectorul sudic cu aspect deluros, o peneplenă
intens fragmentată de văi.

Unităţi de podiş

a. pe structuri vechi (Podişul Doneţk, Podişul Central Rus, Podişul Dobrogei);

b. pe structuri caledonice (Podişul Norland, Podişul Smaland, Podişul Finlandei)
sunt puternic modelate de glaciaţia de calotă din pleistocen.

– Podişul Norland ocupă jumătatea nordică a Suediei, este uşor înclinat de la vest
spre est. Fundamentul precambrian este acoperit de acumulări glaciare şi de argile.
Panta generală a imprimat direcţia de scurgere a râurilor. Peisajul este dat de
pădurea de conifere şi de numeroase turbării.

– Podişul Smaland are altitudini mai coborâte (150-250 m), este acoperit de morene
glaciare şi de argile postglaciare. Peisajul este dominat de pădurile de amestec
alcătuite din conifere şi foioase.

– Podişul Finlandei, situat în partea de nord a Finlandei, are un relief uşor ondulat,
cu altitudini medii de 300-400 m, deasupra căruia se ridică masive izolate mai
înalte. Partea de sud, Podişul Lacurilor, are altitudinea cuprinsă între 120 m şi 80
m, şi este alcătuit din culmi deluroase alungite ce corespund sectoarelor de
acumulare glaciară, între care se interpun lacurile glaciare. Peisajul dominant este
cel al pădurilor de conifere şi al turbăriilor, în partea de nord şi peisajul lacustru şi
păduri de conifere în sud.

c. Pe structuri hercinice

– Masivul Central Francez – este format în orogeneza hercinică, prezintă forme

variate de relief: relief vulcanic, carstic, tectonic, cu grabene. Altitudinea medie
este de 710 m, iar cea maximă este de 1886 m în vârful Mt. Doré;

– Podişul Boemiei – încadrat între Colinele Ceho-Morave, Munţii Metaliferi şi

Munţii Sudeţi, are altitudini reduse şi prezintă relief tectonic bine dezvoltat. Partea
de nord-vest are altitudini mai mari, 500-900 m, jumătatea sudică 700-800 m, iar
partea nord-estică este o depresiune de eroziune cu altitudinea de 200 m;

– Meseta Spaniolă – regiune formată din podişuri cu altitudini de 600-1000 m,

renumitele mesetas, platouri vălurite şi cordiliere (Munţii Cantabrici, Cordiliera
Iberică, Sierra Morena şi Cordiliera Betică). Altitudinea maximă este de 3478 m;

– Munţii Vosgi şi Munţii Pădurea Neagră – sunt formaţi în orogeneza hercinică, dar
au fost separaţi de grabenul Rinului. Au altitudini medii de circa 1400 m şi sunt
puternic erodaţi de agenţii externi;
– Masivul Şistos Renan – orientat pe direcţia est-vest, are altitudini cuprinse între
600 şi 800 m. În craterele vechi ale vulcanilor din regiunea Eiffel se păstrează
lacuri de crater numite maar.

d. Relief dezvoltat pe structuri mai noi

– Piemontul Getic şi Regiunea Piemont din Italia – formate prin acumularea

depozitelor de tip piemontan (pietrişuri şi bolovănişuri) depuse pe suprafeţe uşor
înclinate în condiţii subaeriene. Altitudinal se încadrează la regiunile de podiş.

Unităţi de câmpie

a. Câmpii fluvio-glaciare

– Câmpia Nord-Europeană – situată între unităţile hercinice şi Marea Baltică şi

Marea Nordului, este intens modelată de gheţarii cuaternari. Pe cuprinsul său
întâlnim aliniamente de morene glaciare şi sandre. Altitudinile sunt cuprinse între
0-300 m. În sectorul vestic, unde sunt poldere, câmpia este sub nivelul mării,uscatul
fiind menţinut prin îndiguiri. Câmpia este acoperită la suprafaţă de formaţiuni
cuaternare glaciare, fluvio-glaciare, fluviale, maritime şi eoliene. Este o câmpie
vălurită, acoperită cu loess, fragmentată de numeroase râuri.

b. Câmpii fluvio-lacustre

– Câmpia Română – este cea mai mare câmpie din România, se dezvoltă pe stânga
Dunării, de la Drobeta-Turnu Severin până la Galaţi. Câmpia aparţine vastei arii
depresionare dintre Platforma Moesică şi orogenul carpatic şi s-a format prin
colmatarea succesivă a unui bazin lacustru, în timpul cuaternarului timpuriu şi
mediu. O trăsătură dominantă o constituie frecvenţa loessului şi a depozitelor
loessoide pe toată întinderea câmpiei fapt care a dus la apariţia crovurilor.

– Câmpia Panonică – situată pe cursul mijlociu al Dunării, în Bazinul Panonic, s-a

format prin colmatarea Mării Panonice. Are un fundament faliat şi căzut în trepte,
cu compartimente mai joase (sub 150 m), şi mai înalte (între 150 şi 300 m)
dominate de masive cristaline şi munţi insulari (Bakony 704 m, Vertes 480 m,).
Câmpia prezintă mai multe diviziuni: Câmpia Tisei, Câmpia Dunării de Mijloc (a
Cumaniei), Câmpia Bratislavei etc. Este traversată de Dunăre şi câţiva afluenţi mai
importanţi ai acesteia: Tisa, Drava, Sava şi Morava.

– Câmpia Padului – situată în nordul Italiei, între Munţii Alpi în nord, Munţii
Apenini la sud, Marea Adriatică şi Munţii Dinarici la est. Câmpia Padului a apărut
prin colmatarea unui fost golf marin cu depozite aduse de râuri din Munţii Alpi şi
Apenini. Napoleon Bonaparte a numit-o ,,cea mai fertilă câmpie a lumii” şi
reprezintă într-adevăr principala zonă agricolă a Italiei.

c. Câmpii pe structură de podiş. Aceste câmpii nu sunt câmpii propriu-zise, ci sunt

podişuri joase pe structuri foarte vechi.

– Câmpia Europei de Est (Câmpia Rusă) – este cea mai întinsă câmpie din Europa,
are o suprafaţă de 4 mil. km2 şi este a doua câmpie din lume ca suprafaţă după
Câmpia Amazonului. Ocupă aproape întreaga jumătate estică a Europei, de la
Carpaţii Păduroşi, în vest, până la Munţii Ural, în est, şi de la Marea Neagră şi
Marea Caspică, în sud şi până la Oceanul Arctic în nord. Are altitudini cuprinse
între -28 m în Câmpia Caspică, 343 m în Podişul Valdai şi 463 m în Colinele
Timan. Câmpia apare ca o asociere de câmpii joase, coline şi podişuri vechi. Din
punct de vedere tectonic se suprapune peste Placa Est Europeană, având un
fundament precambrian larg boltit şi modelat de calota glaciară în jumătatea
nordică. În nordul acestei câmpii relieful este dominat de formele rezultate din
procesul de acumulare glaciară care se întrepătrund cu cele fluvio-glaciare. O
caracteristică a acestei câmpii este şi faptul că marile fluvii au dispunere nord-sud:
Nipru, Don, Volga etc.

d. Câmpii fluvio-litorale.
S-au format prin acumulările fluviatile şi submerse, dar şi prin retragerea spre larg a
liniei ţărmului

– Câmpia Precaspică – este o câmpie de şelf formată, pe de o parte, prin colmatarea

cu sedimente marine şi retragerea apelor ca urmare a coborârii nivelului cu -28 m
sub nivelul Oceanului Planetar, iar pe de altă parte, cu aportul aluviunilor aduse de
apele curgătoare care se varsă în Marea Caspică (Volga, Ural etc.). Această câmpie
este parazitată de cea mai mare deltă din Europa (Delta Volgăi). În partea de sud a
câmpiei, în sectorul dintre fluviile Volga şi Ural, apar şi forme de relief eolian
(dune de nisip).

– Câmpia Mării Negre – numită şi Câmpia Pontică, mărgineşte la nord Marea

Neagră, între Delta Dunării, la vest, şi Marea Azov, la est. La nord vine în contact
cu Podişul Volâno-Podolic şi Podişul Doneţului, iar la sud limita este dată de
ţărmul Mării Negre. Alcătuită din depozite paleogene şi neogene, la suprafaţă ,
câmpia este acoperită cu depozite de loess. Altitudinea acestei câmpii scade de la
nord spre sud, până la 0 m Fâşia litorală este intersectată de văile Nistrului, Bugului
şi Niprului, cu terase bine dezvoltate, iar la vărsare formează limane.

Unităţi montane carpatice

Carpaţii Româneşti – sunt munţi cu înălţime mijlocie şi mică, altitudinea medie

fiind de 840 m. Altitudinile cele mai mari apar în Carpaţii Meridionali şi Munţii
Rodnei. Principalele subdiviziuni sunt: Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi
Carpaţii Occidentali
– Carpaţii Orientali – reprezintă 52 % din întreaga arie carpatică românească.
Petrografic, sunt constituiţi din şisturi cristaline, roci vulcanice şi fliş dispuse în trei
şiruri paralele orientate pe direcţia nord-vest sud-est. Altitudinea maximă este 2303
m în Vârful Pietrosul Rodnei. Sunt fragmentaţi de văi şi depresiuni mari
(Depresiunea Maramureş, Depresiunea Dornelor, Depresiunea Giurgeu,
Depresiunea Ciuc, Depresiunea Braşov). Au fost modelaţi policiclic (prezintă
suprafeţe de nivelare asemănătoare celor din Meridionali), prezintă relief glaciar
doar în Munţii Rodnei şi Munţii Maramureşului; are relieful vulcanic cel mai
dezvoltat (Oaş-Gutâi-Ţibleş-Căliman-Gurghiu-Harghita). Principalele subdiviziuni
ale Carpaţilor Orientali sunt: Carpaţii Maramureşului şi ai Bucovinei, Carpaţii
Moldo-Transilvani şi Carpaţii de Curbură.

Carpaţii Maramureşului şi ai Bucovinei, situaţi în nordul Carpaţilor Orientali,

între frontiera României cu Ucraina, în nord, şi aliniamentul depresionar
(Depresiunea Dornelor, Depresiunea Câmpulung Moldovenesc şi Depresiunea
Gura Humorului) în sud. Relieful cuprinde două sectoare: sectorul de vest
(Depresiunea Maramureş şi munţii care îl înconjoară) şi sectorul estic (Obcinele
Bucovinei). Depresiunea Maramureşului are un relief colinar, cu dealuri ce
depăşesc 800 m, şi este drenată de râurile Vişeu, Iza şi Mara. Pe latura de vest-sud
vest depresiunea este închisă de munţii vulcanici Oaş, Gutâi şi Ţibleş (1835 m), cu
relieful dominat de conurile vulcanice. La sud-est de valea Someşului Mare se află
Munţii Bârgăului alcătuiţi din fliş străpuns de măguri vulcanice şi Munţii Suhard
alcătuiţi din şisturi cristaline. Pe latura est-nord estică depresiunea este închisă de
Munţii Maramureşului care culminează în vârfurile Farcău (1957 m) şi Toroioaga
(1930 m), alcătuiţi din şisturi cristaline. Munţii Rodnei se află în sud-estul
depresiunii, sunt formaţi din şisturi cristaline, au cea mai mare altitudine şi
masivitate din Carpaţii Orientali (Vf. Pietrosul 2303 m, Ineul 2279 m) şi constituie
principalul nod orografic al acestor munţi. Prezintă relief glaciar alcătuit din văi
glaciare, circuri glaciare, creste alpine şi morene. Sectorul de est, reprezentat de
Obcinele Bucovinei, cuprinde trei culmi montane paralele cu altitudini ce descresc
de la vest spre est: Obcina Mestecăniş cea mai înaltă, alcătuită din şisturi cristaline,
Obcina Feredeului şi Obcina Mare. La sud de obcine se află Depresiunea Dornelor
şi depresiunile Câmpulung Moldovenesc şi Gura Humorului, ultimele fiind situate
pe valea Moldovei.

Carpaţii Moldo-Transilvani situaţi între aliniamentul depresionar al Dornelor şi

Văii Moldovei, în nord, şi valea Oituzului şi Depresiunea Braşovului, în sud. Pe
latura vestică vine în contact cu Depresiunea Colinară a Transilvaniei, realizat de
un piemont vulcanic de o remarcabilă netezime, iar în est cu Subcarpaţii Moldovei.
Relieful cuprinde două sectoare: vestic şi estic.
Sectorul de vest cuprinde grupa de sud a munţilor vulcanici şi depresiunile pe care
aceştia le închid la contactul cu fâşia cristalină (tectonice şi de baraj vulcanic).
Grupa de sud a munţilor vulcanici este mai înaltă şi mai masivă şi prezintă un relief
vulcanic mai bine păstrat (alături de conuri vulcanice se păstrează şi cratere sau
fragmente de cratere): Munţii Căliman (Vf. Pietrosul 2100 m), Munţii Gurghiu şi
Munţii Harghita. La contactul grupei vulcanice cu fâşia cristalină sunt închise mai
multe depresiuni dintre care cele mai întinse sunt Depresiunea Giurgeului, axată pe
cursul superior al Mureşului şi depresiunea Ciucului, axată pe cursul superior al
Oltului. Ambele depresiuni au altitudini de 600-700 m şi prezintă cele mai intense
fenomene de inversiuni termice, aici aflându-se polii frigului – Joseni, în
Depresiunea Giurgeului şi Miercurea Ciuc, în Depresiunea Ciucului. În estul
Munţilor Călimani se află micile depresiuni Bilbor şi Borsec.

Sectorul de est, denumit şi cel al Munţilor Moldovei, cuprinde trei şiruri paralele de
munţi, dintre care cel din vest şi centru aparţin fâşiei cristaline, iar cel estic unităţii
flişului. Primul şir cristalin este format din munţii: Giurgeu, Hăşmaşul Mare (cu o
cuvertură de calcare în care s-au dezvoltat Cheile Bicazului şi relieful rezidual
al ,,Pietrei Singuratice”), Ciucului şi Nemira. Al doilea şir cristalin este format din
munţii: Giumalău (peste 1800m, alcătuit din cristalin), Rarău ( cu stâncile
calcaroase ,, Pietrele Doamnei”), Bistriţei (1859 m), Ceahlău (Vf. Ocolaşul Mare,
1907 m), cu o cuvertură de conglomerate care dau un relief spectaculos şi Tarcău.
Şirul flişului se desfăşoară pe latura de est şi cuprinde munţii Stânişoara, Goşmanu
şi Berzunţ, ultimul închizând Depresiunea Comăneşti.

Carpaţii de Curbură situaţi în sudul Carpaţilor Orientali, între valea Oituzului şi

valea Prahovei. Pe latura internă vin în contact cu Depresiunea Colinară a
Transilvaniei, iar pe latura externă vin în contact cu Subcarpaţii Curburii. Relieful
cuprinde un domeniul montan alcătuit din culmi şi văi dar în care munţii realizează
o mare curbură în care este închisă Depresiunea Braşovului. Alcătuirea geologică
din fliş a permis o fragmentare mai mare a reliefului. Varietatea rocilor sedimentare
a impus un relief petrografic cu forme specifice: relief ruiniform pe conglomerate
(turnuri, ciuperci, Sfinxul Bratocei – în Munţii Ciucaş), relief dezvoltat pe gresii
(Munţii Buzăului), relief carstic (Munţii Bârsei), relief dezvoltat pe nisipuri (dunele
de nisip de la Reci în Depresiunea Braşovului). Curbura carpatică externă cuprinde
Munţii Vrancei, Munţii Buzăului, Munţii Ciucaş, şi Munţii Baiului. Curbura
internă, spre Depresiunea Braşovului cuprinde Munţii Întorsurii care închid
Depresiunea Întorsura Buzăului şi Munţii Bârsei (formaţi din Munţii Postăvaru, cu
vestita staţiune Poiana Braşov, Munţii Piatra Mare şi Munţii Tâmpa). În nord vestul
grupei se află trei munţi scunzi (cu altitudine medie de 100 m) care pătrund digitat
în Depresiunea Braşovului: Munţii Perşani (1104 m) cu defileul bazaltic de la
Racoş şi Măgura Codlei, Munţii Baraolt şi Munţii Bodoc.

Depresiunea Braşovului, situată la contactul Carpaţilor Orientali cu Carpaţii

Meridionali este drenată de râul Olt şi afluienţii săi Râul Negru şi Bârsa. Are
aspectul unui şes întins, cu altitudini de 500-600 m, cu terenuri agricole fertile, cu
multe aşezări şi cu intersecţia unor importante drumuri şi căi ferate transcarpatice.

– Carpaţii Meridionali – situaţi în sudul Depresiunii Colinare a Transilvaniei, între

valea Prahovei, la est şi Culoarele Timiş-Cerna şi Bistra-Strei, la vest.
Relieful Carpaţilor Meridionali deţine cele mai multe superlative geografice din
România:
– reprezintă cel mai masiv şi mai înalt domeniu al Carpaţilor Româneşti, datorită
înălţării în bloc cu peste 1000 m produsă la sfârşitul neogenului şi începutul
cuaternarului. În toate cele patru grupe depăşesc altitudinea de 2500 m, culminând
în Munţii Făgăraşului cu vârfurile Moldoveanu 2544 m şi Negoiu 2535 m , la care
se adaugă Munţii Bucegi cu vârful Omu de 2505 m, Munţii Parâng cu vârful
Parângu Mare de 2519 m şi Munţii Retezat cu vârful Peleaga de 2509 m;
– prezintă o asimetrie inversă: la est de râul Olt sunt abrupţi în nord şi coboară în
trepte spre sud, iar la vest de aceeaşi vale domină prin abrupturi în sud depresiunile
subcarpatice şi au pante mai domoale spre nord;
– sunt alcătuiţi aproape în întregime din şisturi cristaline şi intruziuni granitice, iar
la extremităţi dar şi local apar calcarele care introduc o mai mare varietate a
reliefului. Cele mai importante mase calcaroase apar în extremitatea vestică (Munţii
Cernei şi Munţii Mehedinţi) dar şi în sudul Parângului şi în Munţii Piatra Craiului;
Munţii Bucegi fac excepţie, fiind alcătuiţi din conglomerate care dau un relief
specific de eroziune diferenţială şi eoliană: ,,Babele” şi ,,Sfinxul”. Alcătuirea
geologică dominant cristalină explică masivitatea accentuată, aceşti munţi fiind
traversaţi doar de râul Olt şi cuprind doar trei depresiuni: Loviştei, Haţegului şi
Petroşani;
– există trei platforme de eroziune care reprezintă stadii de echilibru în evoluţia
reliefului: platforma Borăscu la 2000m altitudine, cu valorificare pastorală estivală,
platforma Râu-Şes, mai neregulată ca nivelare şi bine evidenţiată în Munţii Retezat,
la obârşiile râului omonim şi la obârşiile Lotrului, este situată la 1200-1600 m;
Platforma Gornoviţa sau a Predealului, la 1000 m altitudine, este valorificată prin
aşezări rurale sau urbane permanente, dar şi prin fâneţe. Pe această platformă, in
Munţii Orăştiei se păstrează vestigiile cetăţii geto-dacice Sarmizegetusa Regia;
– altitudinile mari au făcut ca aceşti munţi să fie modelaţi, în pleistocen, de gheţari
care au modelat un relief specific alcătuit din circuri şi văi glaciare, separate de
creste alpine denumite popular ,,custuri” glaciare şi acumulări de morene.
Caracterele alpine dominante (relieful glaciar, altitudinea şi masivitatea cea mai
mare) l-au determinat pe geograful francez Emm. De Martonne să-i
numească ,,Alpii Transilvaniei”;
– deşi sunt cei mai înalţi şi cei mai masivi, sunt totuşi traversaţi integral de valea
Oltului şi parţial de valea Jiului la nivele foarte joase, fenomen explicat prin
epigenie (adâncirea râurilor concomitent cu ridicarea munţilor); din această cauză
trecătorile sunt joase: Turnu-Roşu (400 m), Cozia (309 m) pe Olt şi Lainici (450 m)
pe Jiu; în acelaşi timp sunt şi pasuri de altitudine: Giuvala, din Culoarul Rucăr-
Bran, dar şi drumurile alpine ,,Transfăgărăşanul” (care traversează Munţii
Făgăraşului la peste 2000 m altitudine) şi ,,Transalpina” (care traversează Munţii
Parâng la peste 2100 m altitudine); în Munţii Bucegi se află drumul care urcă la
2500 m în Munţii Coştila. Faţă de Defileul Oltului dintre Turnu-Roşu şi Cozia se
pot delimita grupele Bucegi şi Făgăraş pe latura estică şi grupele Parâng şi Retezat-
Godeanu pe cea vestică.
Grupele Bucegi şi Făgăraş
Situate în estul Carpaţilor Meridionali, grupele Bucegi şi Făgăraş sunt delimitate în
est de Valea Prahovei, iar în vest de valea Oltului. Pe latura de nord domină prin
abrupturi depresiunile Braşovului şi Făgăraşului, iar în sud, spre Subcarpaţii
Curburii şi Subcarpaţii Getici, prezintă pante mai domoale.

Relieful include grupele Bucegi (alcătuiţi din Munţii Bucegi, Munţii Leaota,
Culoarul Rucăr-Bran, şi Munţii Piatra Craiului), şi Făgăraş (alcătuiţi din Munţii
Făgăraş, în nord, şi masivele fragmentate de afluienţii Argeşului: Munţii Cozia care
închide la sud Depresiunea Loviştei, Munţii Ghiţu, Munţii Frunţi, Munţii Iezer şi
Munţii Păpuşa);

Munţii Bucegi reprezintă din punct de vedere genetic un sinclinal suspendat,

culminează cu vârful Omu (2505 m) şi se prezintă abrupt atât spre valea Prahovei
(abruptul prahovean al Bucegilor), cât şi spre Depresiunea Braşovului şi spre
Culoarul Rucăr-Bran. Sunt alcătuiţi din conglomerate şi calcare, prezentând un
platou structural cu forme interesante de relief eolian şi de eroziune
diferenţială: ,,Babele” şi ,,Sfinxul” şi alte ,,ciuperci eoliene”. Relieful glaciar este
prezent în jurul vârfului Omu prin circuri glaciare dar şi prin văi glaciare (valea
superioară a Ialomiţei). Accesibilitatea şi frumuseţea deosebită a peisajului fac din
Munţii Bucegi cel mai circulat masiv montan din România. Munţii Leaota, situaţi
la vest de Bucegi, sunt alcătuiţi din şisturi cristaline şi au un relief masiv şi greoi.
Culoarul Rucăr-Bran reprezintă o depresiune tectonică (o vale de sinclinal)
orientată nord-vest sud-est cu importanţă în circulaţia transcarpatică încă din
perioada feudală între Braşov şi Câmpulung Muscel.

Munţii Piatra Craiului, situaţi la vest de Culoarul Rucăr-Bran se prezintă în relief ca

cea mai frumoasă creastă calcaroasă din România.

Munţii Făgăraşului corespund culmii înalte situată între valea Dâmboviţei şi

Defileul Oltului dintre Turnu Roşu şi Cozia, care este abruptă spre nord şi cu pante
domoale spre sud. Culminează în vârful Moldoveanu 2544 m, şi Negoiu 2535 m,
sunt alcătuiţi în întregime din şisturi cristaline şi cuprind cele mai extinse forme de
relief glaciar din ţară (circuri glaciare, văi glaciare, creste alpine, praguri glaciare,
morene), având şi multe lacuri glaciare (Bâlea, Podragul Mare, Capra, Avrig,
Călţun, Urlea). Partea centrală a Făgăraşului este traversată de drumul transcarpatic
modernizat ,,Transfăgărăşanul” care permite accesul, pe timpul verii, între
Depresiunea Făgăraş şi Curtea de Argeş.

Făgăraşul sudic are în componenţă o culme mai joasă, fragmentată, formată din
masive alcătuite din şisturi cristaline intens metamorfozate (gnaisul ocular de
Cozia): Munţii Cozia, (1668 m), Munţii Frunţi, Munţii Ghiţu, Munţii Iezer şi
Munţii Păpuşa (2462 m), cu relief glaciar şi alcătuire cristalină.
Între cele două unităţi făgărăşene penetrează partea de est a Depresiunii Loviştei,
dezvoltată la confluenţa Lotrului cu Oltul şi în Masivul Parâng.

Grupele Parâng şi Retezat-Godeanu ocupă latura vestică a Carpaţilor Meridionali,

fiind situate între Defileul Oltului dintre Turnu Roşu şi Cozia în est şi culoarele
tectonice Timiş-Cerna în vest. În nord culoarul Bistra Strei îi desparte de Munţii
Poiana Ruscăi, culoarul Orăştiei îi separă de Munţii Apuseni şi în continuare
Depresiunea Sibiului şi Apoldului îi separă de Podişul Transilvaniei. Pe latura
sudică se termină abrupt spre depresiunile subcarpatice oltene.
Relieful include cele două grupe de munţi precum şi depresiunile Loviştei, Haţeg şi
Petroşani.

Grupa Munţilor Parâng include cel mai mare nod orografic din România din care
pornesc cinci unităţi montane cu dispoziţie radiară: în sud-vest Munţii Parâng
(vârful Parângu Mare, 2519 m), alcătuiţi din şisturi cristaline şi intruziuni granitice,
cu relief glaciar şi lacuri glaciare (L. Gâlcescu) din care se desprind spre nord-vest
Munţii Şureanu (vârful lui Pătru, 2130 m), cu relief glaciar dar şi cu peşterile Şura
Mare şi Tecuri. Spre nord-est Munţii Cândrel (vârful Cândrel, 2244 m), cu alcătuire
cristalină şi relief glaciar. Spre est se desfăşoară Munţii Lotrului (vârful Ştefleşti,
2242 m) şi Munţii Căpăţânii (vârful Ursu, 2124 m) alcătuiţi din calcare, cu văi în
chei şi peşteri.
Între grupele Parâng şi Retezat-Godeanu se desfăşoară spaţiile depresionare ale
Haţegului şi Petroşanilor. Depresiunea Haţegului este o depresiune tectonică şi o
veche zonă de populare în care romanii stabilesc noua capitală a Daciei, la Ulpia
Traiana Sarmizegetusa. În Evul Mediu era cunoscută sub numele de ,,Ţara
Haţegului”. Depresiunea Petroşani, situată pe cursul superior al Jiului, este de
origine tectonică şi corespunde celui mai mare bazin huilifer al ţării. Spre nord ,
prin pasul Merişor se face legătura cu depresiunea Haţegului, iar spre sud prin pasul
Lainici şi Defileul Jiului cu Oltenia subcarpatică.

Grupa Retezat-Godeanu este situată între Depresiunea Petroşani şi Defileul Jiului la

est, depresiunea Haţegului şi Culoarul Bistrei la nord şi Culoarul Timiş-Cerna la
vest. Are în componenţă cele două masive centrale Munţii Retezat şi Munţii
Godeanu care dau numele grupei. Munţii Retezat (vârful Peleaga, 2509 m) prezintă
cel mai ridicat nivel altitudinal al grupei şi au cel mai complex relief glaciar.
Adăpostesc cele mai multe lacuri glaciare (Bucura, Zănoaga, Lia, Ana, Viorica,
Florica, Tăul Porţii). Pitorescul peisajului natural şi elementele rare de floră şi
faună au dus la constituirea Parcului Naţional Retezat încă din 1935.

Munţii Godeanu (vârful Gugu, 2291 m), alcătuiţi ca şi Retezatul din şisturi
cristaline, au un relief glaciar mai puţin spectaculos, dar prezintă cele mai întinse
platforme de eroziune de tip Borăscu şi Râu-Şes. Spre nord-vest se desfăşoară
Munţii Ţarcului, continuaţi de Muntele Mic, iar pe latura de sud-vest se desfăşoară
Munţii Cernei şi Munţii Mehedinţi, despărţiţi de valea adâncă a Cernei. Spre est
sud-est sunt munţii Vâlcanului (vârful Straja 1868 m) cu alcătuire calcaroasă şi văi
în chei (Cheile Runcu).
Culoarul tectonic Timiş-Cerna are aspectul unui graben care separă grupele
Retezat-Godeanu de Munţii Banatului, printr-o denivelare tectonică de aproape
1000 m. Asigură legătura nord-sud între oraşele Caransebeş şi Orşova prin pasul
Domaşnea (540 m), denumit şi Poarta Orientală, străbătut de drumul european E70
şi de magistrala feroviară Bucureşti-Timişoara.

Culoarul Bistra desparte Masivul Retezat-Godeanu de Munţii Poiana Ruscăi şi

asigură legătura rutieră între Caransebeş şi Depresiunea Haţegului prin pasul Poarta
de Fier a Transilvaniei (700 m).

– Carpaţii Occidentali – denumiţi astfel după localizarea lor, la vest de Depresiunea

Colinară a Transilvaniei, se întind între Defileul Dunării, în sud, şi până la văile
Someşului şi Barcăului în nord. Spre est Culoarele Timiş-Cerna şi Bistra îi despart
de Carpaţii Meridionali, iar Depresiunea Alba Iulia Turda îi despart de Depresiunea
Colinară a Transilvaniei.

Constituie cel mai jos sector al Carpaţilor Româneşti, altitudinile maxime fiind
cuprinse între 1200-1400 m în sud şi abia depăşind 1800 m în nord;
Prezintă o accentuată asimetrie, ei coborând în trepte de la est la vest;
Caracteristica definitorie este discontinuitatea dintre grupele montane, acestea
apărând ca o succesiune de horsturi, despărţite de culoare tectonice (grabene):
Mureşului, Timiş-Cerna, Bistra;

Se adaugă pătrunderea Câmpiei de Vest sub formă de ,,câmpii golfuri” în lungul

celor trei Crişuri şi contactul direct al câmpiei cu munţii în dreptul Munţilor
Zarandului;
Au alcătuirea geologică cea mai complexă (şisturi cristaline, fliş, roci vulcanice şi
magmatice), ceea ce a determinat apariţia unei mari varietăţi de forme de relief;
Sunt puternic fragmentaţi de numeroase văi, depresiuni intramontane şi depresiuni
de tip ,,golf”;

Sunt cei mai populaţi din Carpaţii Româneşti, aşezările permanente ajung până la
1600 m.
Munţii Banatului-sunt situaţi în sud-vestul ţării, între Defileul Dunării dintre Baziaş
şi Orşova în sud, Culoarul Timiş-Cerna în est, dealurile şi Câmpia de Vest în nord
şi nord-vest.
Analiza reliefului nu este completă fără includerea Defileului Dunării dintre Baziaş
şi Gura Văii, o vale transversală, caracterizată printr-o alternanţă de sectoare
înguste – Cazanele Mari şi Mici, Porţile de Fier – şi bazinete depresionare:
Moldova Nouă şi Orşova. Prin construirea sistemului energetic şi de navigaţie
Porţile de Fier a fost rezolvată atât problema navigaţiei pe Dunăre, în acest sector,
cât şi valorificarea potenţialului hidroenergetic.
Latura de est a Munţilor Banatului este mai înaltă (1200-1400 m) şi include în nord
Munţii Semenic (1446 m), alcătuiţi din şisturi cristaline şi cu aspectul unui platou la
nivelul de 1400 m, valorificat pastoral şi turistic. În sud, lungul Cazanelor se
desfăşoară Munţii Almăjului (vârful Svinecea Mare, 1224 m), alcătuiţi dintr-o
alternanţă de şisturi cristaline străpunse de granite sau acoperite de roci sedimentare
(calcare). Între cele două unităţi montane este închisă Depresiunea Almăjului (sau
Bozovici), care este drenată de râul Nera.

Partea de vest cuprinde munţi mai scunzi (muncei) cu altitudini de 600-1100 m dar
cu aceeaşi alcătuire geologică: Munţii Locvei, de-a lungul Dunării, în primul sector
al Defileului, Munţii Aninei (1160 m), care au o cuvertură de calcare pe care s-a
dezvoltat relieful carstic (Cheile Nerei, Caraşului şi Minişului, Peştera Comarnic).
În nord-vest sunt Munţii Dognecea (617 m), care închid Depresiunea Caraş-Ezeriş.
Munţii Poiana Ruscăi – sunt cuprinşi între Culoarul Bistrei la sud şi Defileul
Mureşului dintre Deva şi Zam, la nord. Pe latura estică intră în contact cu
Depresiunea Haţegului iar pe latura vestică cu Dealurile Lipovei.
Relieful Munţilor Poiana Ruscăi se caracterizează prin altitudini scăzute (vârful
Padeşu, 1374 m) dar cu o masivitate remarcabilă dată de alcătuirea geologică
(şisturi cristaline cu intercalaţii de calcare cristaline, marmure şi chiar roci
vulcanice. Fiind înconjurată de zone joase Munţii Poiana Ruscăi au aspect de horst,
înfăţişându-se sub formă de cupolă şi de nod orohidrografic unitar. Prezintă văi
adânci şi culmi largi, care facilitează pătrunderea aşezărilor pe cele mai mari
înălţimi.

Munţii Apuseni

Munţii Apuseni sunt situaţi la vest de Depresiunea Colinară a Transilvaniei, între

defileul Mureşului dintre Deva şi Lipova, în sud, şi văile Barcăului şi Someşului, la
nord.
Munţii Apuseni includ următoarele subunităţi:

Masivul Bihorului, este gruparea montană centrală, cu alcătuire predominant

cristalină şi care culminează în vârful Bihor de 1849 m. Din acest masiv se
desprind spre nord Munţii Vlădeasa (1836 m), iar în est Muntele Mare (1826 m).
Peste fundamentul cristalin au fost depuse cuverturi d calcare în care s-au dezvoltat
fenomene carstice şi calcaroase: Cheile Someşului Cald şi ale Bulzului, Peşterile
Scărişoara şi Focul Viu (ambele cu gheţari), complexul carstic Padiş-Cetăţile
Ponorului. Spre est-nord est se desprind Munţii Gilău, iar în sud Muntele Găina cu
vestitul ,,Târg de Fete”, nedee populară desfăşurată la sfârşitul lunii iulie.
Latura de sud-est a Munţilor Apuseni este alcătuită din Munţii Mureşului, cu
altitudini de 1000-1200 m, care cuprind munţii Trascăului (cu numeroase văi tăiate
în calcare: Cheile Turzii, Întregaldelor, Râmeţului), şi Munţii Metaliferi formaţi din
andezite şi bazalte. Se poate menţiona şi o formă spectaculoasă a reliefului vulcanic
– ,,Detunatele”- cu coloane de bazalt arcuite, cu aspect de orgă uriaşă.
În vest se desfăşoară munţii scunzi ai Crişurilor, separaţi de depresiunile golfuri:
Munţii Zarandului (836 m), Munţii Codru-Moma (1112 m), cu izbucul de la
Călugări format pe calcare, Munţii Pădurea Craiului, cu peşterile Meziad, Vadul
Crişului, precum şi Peştera Vântului (50 km lungime, fiind cea mai lună peşteră din
ţară).
Munţii Plopiş sau Şes (918 m) se află situaţi în nord-vestul acestui spaţiu montan.
Între Munţii Crişurilor se interpun depresiunile ,,golfuri” : Zarandului (pe Crişul
Alb), Beiuşului (pe Crişul Negru) şi Vad-Borod (pe Crişul Repede). În spaţiul
Munţi Apuseni sunt prezente şi alte depresiuni mai mici: Gurahonţ, Brad, Huedin,
Zlatna, Abrud şi Câmpeni.

La nord – nord-est de valea Barcăului se desfăşoară sectorul munţilor scufundaţi,

cu alcătuire geologică dură, din şisturi cristaline şi calcare, structură care poartă
numele de ,,jugul intracarpatic”, format din Munţii Meseşului (996 m), şi dealurile
cristaline: Prisnel, Dealul Mare şi Preluca.
– Depresiunea colinară a Transilvaniei – situată în partea centrală a ţării, este cea
mai mare depresiune din interiorul arcului carpatic. Este mărginită de cele trei
ramuri carpatice, care şi-au luat denumirea după poziţia faţă de această mare unitate
depresionară: la nord şi est Carpaţii Orientali, la sud Carpaţii Meridionali, la vest
Munţii Apuseni iar la nord vest Dealurile Silvaniei.
Prezintă un fundament carpatic faliat şi scufundat la adâncimi de 2000-8000 m,
acoperit de o cuvertură de roci sedimentare formată din argile, marne, nisipuri,
gresii, conglomerate, tufuri vulcanice şi sare. Structura geologică conţine cute
diapire, domuri şi structuri monoclinale pe care s-au dezvoltat cuestele. Relieful
depresiunii prezintă o înclinare de la est (1080 m) şi nord-est spre vest sud-vest
(300 m), fapt arătat şi de orientarea generală a reţelei hidrografice Someş, Mureş,
Târnave, Olt). Altitudinile medii sunt cuprinse între 400-500 m, mai coborâte în
depresiunile exterioare şi mai înalte în zonele interioare de podiş.
În partea centrală, relieful este format dintr-un podiş cu strate sedimentare uşor
boltite (domuri) care conţin acumulări de gaz metan.
Zona marginală prezintă o structură cutată, mai slab în sud şi vest (unde apar
depresiunile de contact litologic: Făgăraş, Sibiu, Culoarul Alba Iulia-Turda) şi mai
accentuat în est , unde există o alternanţă de dealuri şi depresiuni specific
subcarpatică, de unde şi denumirea de Subcarpaţii Transilvaniei. Pe marginile
depresiunii, la Praid, Ocna Sibiului, Ocna Mureş sau Turda sunt prezente cutele
diapire cu sâmburi de sare, care uneori ajung la suprafaţă. Principalele diviziuni
sunt: dealurile şi depresiunile marginale şi Podişul Transilvaniei.
Dealurile şi depresiunile marginale situate în imediata vecinătate a munţilor cuprind
următoarele subunităţi:

– dealuri: Culmea Brezei, Preluca, Dealul Mare şi Prisnel în nord şi nord-vest,

Dealul Feleacului la vest, dealurile de tip subcarpatic în est;

– depresiuni: Depresiunea Almaşului (pe râul Almaş); Culoarul Alba Iulia-Turda

(pe Mureş şi Arieş) la vest; Depresiunea Sibiu (pe râul Cibin) şi Depresiunea
Făgăraş in sud (pe râul Olt); Depresiunea Bistriţa (pe râul Bistriţa) la est;
Depresiunea Lăpuşului (pe râul Lăpuş) la nord.
Podişul Transilvaniei – situat în partea centrală a Depresiunii colinare a
Transilvaniei, are următoarele diviziuni:

– Podişul Someşan, situat în partea nord-vestică a Podişului Transilvaniei şi

traversat de Someş între Dej şi Jibou; este format din interfluvii netede dezvoltate
pe un substrat sedimentar uşor înclinat spre sud-est, cu altitudini de 500-600 m;

– Câmpia Transilvaniei, delimitată la nord de Someşul Mare şi de Someşul Mic, iar

la sud de valea Mureşului, este o regiune cu un relief de dealuri joase (400-500 m),
cu aspect neted, slab ondulat (datorită prezenţei domurilor), văi scurte şi largi pe
care s-au amenajat iazuri;

– Podişul Târnavelor, cea mai întinsă subunitate, cuprinsă între Valea Mureşului la
nord şi Valea Oltului la sud, se caracterizează printr-un relief mai înalt (peste 600
m) ce coboară în trepte de la est către vest; prezenţa domurilor şi a cuestelor;
asimetria văilor, intensitatea alunecărilor de teren. În cadrul său se individualizează
trei subunităţi: Dealurile Târnavelor, Podişul Hârtibacilui ş Dealurile Secaşelor.

Unităţi de dealuri şi podişuri

– Subcarpaţii – Subcarpaţii s-au format prin cutarea sedimentelor depuse în fosa

precarpatică în ultimele faze ale orogenezei alpine.
– Relieful este alcătuit din depresiuni sinclinale închise la exterior de dealuri
anticlinale, dispuse în unu sau două şiruri. Dealurile interne au structură cutată şi
altitudini mai mari, iar dealurile externe au altitudini mai mici şi structură
monoclinală.
– Prezenţa stratului de argilă intercalat între depozitele de molasă favorizează
producerea alunecărilor de teren.
Subdiviziuni: Subcarpaţii Moldovei, Subcarpaţii de Curbură şi Subcarpaţii Getici.
Subcarpaţii Moldovei şi Culoarul Siretului
Subcarpaţii Moldovei sunt situaţi la est de grupa centrală a Carpaţilor Orientali,
între valea Moldovei, în nord, şi valea Trotuşului (Şuşiţa), în sud. Pe latura estică
sunt delimitaţi de Podişul Bârladului de o arie de discontinuitate geografică:
Culoarul Siretului.
Subcarpaţii Moldovei constituie cel mai simplu areal de tip subcarpatic, format din
trei mari depresiuni, închise spre exterior de dealuri cu structură cutată. De la nord
la sud se desfăşoară: Depresiunea Neamţ, drenată de râul Neamţ (Ozana) şi închisă
de Culmea Pleşului (911 m), Depresiunea Cracău-Bistriţa, drenată de râurile care îi
dau numele, închisă la nord de Dealul Corni (592 m), iar în sud de Dealul Barboiu;
Depresiunea Tazlău-Caşin, situată pe râul Trotuş, unde converg mai multe râuri,
printre care şi cele care îi dau numele. În est depresiunea este închisă de Culmea
Pietricica (740 m), iar în sud de dealurile Ouşoru şi Zăbrăuţ. Subcarpaţii Moldovei
sunt formaţi din roci sedimentare cutate în ultima etapă a orogenezei alpine.
Dealurile externe cuprind la contactul cu sectorul Culoarului Siretului o bordură de
pietrişuri şi nisipuri piemontane.
Culoarul Siretului, împreună cu valea largă a Moldovei (ambele de natură
erozională), separă domeniul de orogen al Subcarpaţilor Moldovei de cel de
platformă al Podişului Moldovei. La confluenţa Siretului cu principalele râuri
dinspre Carpaţii Orientali au apărut oraşele Adjud (Trotuş), Bacău (Bistriţa),
Roman (Moldova).
Subcarpaţii Curburii
Situaţi în partea central-sudică a ţării, între valea Trotuşului (mai corect Şuşiţa) în
nord şi valea Dâmboviţei în vest.
Reprezintă cel mai complex domeniu subcarpatic, cu altitudini mari, structura
întortocheată a depresiunilor, şi pătrunderea unor pinteni montani de fliş paleogen
carpatic în arealul subcarpaţilor (Pintenul Ivăneţu, 1021 m, şi pintenul Văleni). Se
pot distinge două şiruri de depresiuni, separate de două aliniamente deluroase:
– primul şi al depresiunilor ,,interne”, include : Depresiunea Soveja pe Şuşiţa,
Depresiunea Vrancei, drenată de râurile Putna şi Zăbala, Depresiunea Lopătari pe
Slănicul Buzăului, , Depresiunea Pătârlagele pe Buzău, Depresiunea Vălenii de
Munte pe Teleajen şi Depresiunea Câmpina pe Prahova. Acestea sunt închise de o
mediană deluroasă cu altitudini de 800-900 m: Răchitaş, Răiuţu, Gurbăneasa (979
m), Bisoca, Ciolanu, Salcia;

– al doilea şir al depresiunilor ,,intracolinare” cuprinde depresiunile: Vidra, Mera,

Dumitreşti (pe Râmnicul Sărat), Policiori, Nişcov, Podeni pe Cricovul Sărat şi
Pucioasa pe Ialomiţa. Spre est şi sud, acestea sunt închise de dealurile externe:
Măgura Odobeştilor (996 m), Deleanu, Istriţa (749 m) şi Bucovel.
Subcarpaţii Getici
Situaţi la sud de Carpaţii Meridionali, între valea Dâmboviţei în est şi valea
Motrului în vest, intră pe latura de sud în contact cu Podişul Getic.
Relieful prezintă două şiruri de depresiuni, separate de două aliniamente deluroase:
– primul şir de depresiuni, la contactul cu muntele, cuprinde: Depresiunea
Câmpulung închisă la sud de Măgura Măţău (1018 m), Arefu pe Argeş, Jiblea pe
Olt, Horezu pe Bistriţa Vâlcii şi închisă de Măgura Slătioarei, urmate spre vest de
Polovragi, Novaci, Tismana şi Baia de Aramă;

– al doilea şir de depresiuni ,,intracolinare”, cuprind Depresiunea Râmnicu-Vâlcea,

pe Olt, închisă de Dealul Negru şi Depresiunea Târgu Jiu-Câmpu Mare închisă la
sud de Dealul Bran şi la est de Dealul Bârzei (560 m).

Podişul Mehedinţi

– Altitudinal este un podiş, genetic aparţine orogenului carpatic. Este o peneplenă

înălţată cu relief întinerit.

– Petrografic este alcătuit din şisturi cristaline şi calcare, ceea ce a favorizat apariţia
reliefului carstic format din chei (Topolniţei şi Coşuştei), poduri naturale (Ponoare),
peşteri (Topolniţa). Altitudinea reliefului este cuprinsă între 500-600 m. Podişul
Mehedinţi cuprinde şi Depresiunea Severinului şi Dealurile Coşuştei.

Piemontul Getic

– Este o unitate de platformă (cu fundament alcătuit din Placa Moessică şi cu

umplutură sedimentară). La suprafaţă s-au acumulat depozite de tip piemontan
formate din pietrişuri şi bolovănişuri aduse de râuri din Carpaţii Meridionali şi
depuse în condiţii subaeriene. Aceste depozite sunt cunoscute sub numele de
pietrişuri de Cândeşti.

– Este cel mai mare piemont din România şi a fost puternic fragmentat de apele
curgătoare. Relieful înclinat de la nord spre sud, prezintă altitudini cuprinse între
600-700 m, în nord, şi de 200-300 m, la sud, la contactul cu Câmpia Română.
– Subunităţi: Platforma Strehaia, Platforma Jiului, Platforma Olteţului, Platforma
Argeş, Platforma Cotmeana şi Platforma Cândeşti.

Podişul Moldovei

– unitate de platformă, cu fundament alcătuit din placa est-europeană în jumătatea

nordică şi placa nord-dobrogeană în jumătatea sudică peste care s-a depus o
umplutură sedimentară alcătuită din nisipuri, argile, marne, gresii în structuri
orizontale sau monoclinale.

Relieful structural este format din platouri structurale şi din cueste, la care se
adaugă văile consecvente şi cele subsecvente. Prezenţa argilelor a favorizat
alunecările de teren. Principalele subdiviziuni sunt:

– Podişul Sucevei situat în partea de nord-vest, între graniţa de stat cu Ucraina şi

valea Moldovei, reprezintă sectorul cel mai înalt, cu relieful alcătuit dintr-o
alternanţă de dealuri (Ciungi, Podişul Dragomirnei, Podişul Fălticenilor, Dealul
Ibăneşti, Dealul Mare -Hârlău) şi unităţi mai joase (Depresiunea Rădăuţi, Culoarul
Moldovei, Culoarul Siretului);

– Câmpia Moldovei situată în partea de nord-est a podişului Moldovei între Culmea

Bour-Dealul Mare în vest şi valea Prutului în est;
– Podişul Bârladului, situat între Siret şi Prut, ocupă jumătatea sudică a Podişului
Moldovei şi cuprinde următoarele subdiviziuni: Podişul Central Moldovenesc,
Colinele Tutovei, Dealurile Fălciului şi Podişul Covurlui.

Podişul Dobrogei

– este cea mai complexă arie geologică şi geomorfologică din România. În partea
de nord este o unitate de orogen formată în orogeneza hercinică – Podişul Dobrogei
de Nord;
– în partea centrală o peneplenă formată în orogeneza caledonică – Podişul
Casimcei;
– în sud o platformă – Podişul Dobrogei de Sud. Orogeneza baikaliană a dus la
individualizarea Podişului Casimcei alcătuit din şisturi verzi; orogeneza hercinică a
ridicat Munţii Măcinului alcătuiţi din granite; partea sudică a podişului formată prin
sedimentare prezintă un relief uşor ondulat şi văi în canion. La suprafaţă s-a depus
un strat de loess cu grosimi de până la 40 m care a favorizat procesele de tasare şi
sufoziune.
Diviziunile sunt următoarele:

– Podişul Dobrogei de Nord, alcătuit din: Munţii Măcinului alcătuit din granite, cu
relief rezidual (piramide, stâlpi, blocuri de piatră), Dealurile Tulcei cu relief colinar
desfăşurat pe direcţia vest-est, Depresiunea Nalbant şi Podişul Babadag alcătuit din
calcare care au favorizat apariţia reliefului carstic;

– Podişul Casimcei cu altitudine de 200-300 m are un relief modelat pe roci vechi

(şisturi verzi), cu culmi puţin proeminente, despărţite de văi largi evoluate, fără
terase;
– Podişul Dobrogei de Sud cu un relief alcătuit din interfluvii netede sau uşor
ondulate cuprinde următoarele subdiviziuni: Podişul Medgidiei, Podişul Oltinei şi
Podişul Negru Vodă;

– Zona litorală reprezintă fâşia paralelă cu ţărmul Mării Negre, lată de 20-25 km,
situată între Capu Midia şi Vama Veche, prezintă un relief mai înalt ce se termină
abrupt la contactul cu marea (faleze).

Dealurile de Vest

– o bordură de dealuri piemontane festonată de apele curgătoare din partea de vest a

Carpaţilor. Se prezintă ca un piemont de eroziune cu altitudinea medie de 400 m.
– Sunt alcătuite din roci moi: argile, marne,nisipuri, gresii, pietrişuri. În partea
nordică apar unele măguri cristaline sau vulcanice care dau şi altitudinile cele mai
mari (Dealul Preluca 795 m, Dealul Codru, Măgura Şimleului).
– Aceste dealuri au caracter discontinuu fiind întrerupte de văile Crişurilor,
Mureşului, Timişului şi Begăi. Principalele diviziuni ale Dealurilor de Vest sunt:
– Dealurile Silvaniei, între Someş şi Barcău, unde pătura sedimentară mai subţire şi
eroziunea activă au determinat apariţia la zi a unor măguri şi culmi vulcanice sau
cristaline (Codrului, Şimleului, Preluca, Crasnei) şi a unor depresiuni (Baia Mare,
Zalău, Şimleu);

– Dealurile Crişene, între Barcău şi Crişul Alb, care cuprind Dealurile Plopişului şi
Dealurile Pădurii Craiului (Piemontul Codrului);

– Dealurile Banatului, între Mureş şi Dunăre, cuprind Dealurile Lipovei, Dealurile

Buziaşului, Dealurile Tirolului şi Dealurile Oraviţei.
Unităţile de câmpie

Câmpia de Vest

– Este o câmpie formată prin sedimentare lacustră pe un fundament carpatic

scufundat. Ea a devenit uscat succesiv, mai întâi câmpiile înalte din est, şi apoi
câmpiile joase şi luncile Câmpia de Vest se prezintă ca o fâşie îngustă de 15-70 km
care pătrunde în interiorul Apusenilor sub formă de depresiuni golf. Are o înclinare
foarte redusă, din care cauză râurile au cursuri divagante, Altitudinea medie a
câmpiei este de 100 m şi urcă până la 200 m la contactul cu Dealurile de Vest. Din
punct de vedere genetic există următoarele tipuri de câmpii:

– câmpii piemontane: Câmpia Vingăi, Câmpia Cermeiului, Câmpia Miersigului;

– câmpii tabulare: Câmpia Aradului, Câmpia Careilor;

– câmpii de subsidenţă: Câmpia Someşului, Câmpia Crişurilor şi Câmpia

Timişului;

– câmpii cu dune de nisip: Câmpia Careilor în prezent cu plantaţii de viţă de vie.

Câmpia Română

– Ocupă 20 % din suprafaţa României şi s-a format în cuaternar prin umplerea unui
lac care s-a retras treptat spre est, dispărând la sfârşitul cuaternarului.
– Este o unitate de platformă cu fundament (Placa Moesică puternic faliată şi
compartimentată) şi umplutură sedimentară alcătuită din pietrişuri, argilă, nisipuri,
peste care s-a depus o cuvertură de loess.

– Câmpia este înclinată de la nord la sud, dar şi de la vest la est. Altitudinea medie
a câmpiei este de 64 m, altitudinea minimă de 4 m în Câmpia Siretului Inferior, iar
altitudinea maximă 300 m în Câmpia Piteştilor.

Din punct de vedere genetic există următoarele tipuri de câmpii:

– câmpii înalte cu caracter piemontan (200-300 m): Câmpia Piteşti, Câmpia
Ploieştilor, Câmpia Târgoviştei, Câmpia Râmnicului;

– câmpii de subsidenţă: Câmpia Titu, Câmpia Gherghiţa, Câmpia Buzăului şi

Câmpia Siretului Inferior;

– câmpii tabulare (numite şi câmpuri) care ocupă cele mai mari întinderi: Câmpia
Boianului, Câmpia Găvanu-Burdea, Câmpia Burnasului, Câmpia Vlăsiei, Câmpia
Mostiştei, Câmpia Bărăganului. Pe alocuri apar şi mici depresiuni de tasare a
loessului numite crovuri (găvane)
– câmpii cu formaţiuni de dune de nisip: Câmpia Olteniei, şi de-a lungul râurilor
Ialomiţa, Călmăţui, Buzău şi Siret.

Delta Dunării

– Este a doua mare unitate deltaică din Europa după cea a fluviului Volga. Delta
Dunării s-a format într-un fost golf marin prin aluviunile aduse de Dunăre şi din
sedimentele marine depuse de curenţii circulari ai Mării Negre care au creat
grindurile maritime (Letea, Sărăturile şi Caraorman).

– Delta Dunării reprezintă o câmpie terminală în formare, fiind unitatea de relief

cea mai nouă şi cea mai joasă. Altitudinea medie deasupra nivelului mării este de
+0,52 m; în spaţiile dintre braţe altitudinea variază între -3 m în depresiunile
lacustre şi +12 m pe grindul Letea; adâncimile cele mai mari se întâlnesc pe braţele
Dunării (-39 m pe braţul Chilia, -34 m pe braţul Tulcea, -26 m pe braţul Sfântu
Gheorghe, -18 m pe braţul Sulina).

În cadrul reliefului deltei deosebim: relieful pozitiv reprezentat de grinduri şi

ostroave (16% din suprafaţa deltei), şi relieful negativ reprezentat de braţele
Dunării, canale, gârle, lacuri, lagune, mlaştini şi bălţi.