Marte (planetă)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Marte 

Imagine în culori naturale, 2007[a]

Caracteristicile orbitei[3]

Epocă J2000

Afeliu 249.200.000 km (1,666 AU)

Periheliu 206.700.000 km (1,382 AU)

Axa semi-majoră 227.939.200 km (1,523 AU)

Excentricitate 0,0934

Perioadă orbitală 686,971 zile

(1,88082 ani; 668,5991 soli)

Perioadă sinodică 779,96 zile (2,1354 ani)

Viteza medie a mișcării de revoluție 24,007 km/s (86.430 km/h)

Anomalia medie 19.412°[1]

Înclinație 1,850° față de ecliptică;

5,65° față de ecuatorul

Soarelui;
 1,67° față de planul

invariabil[2]

Longitudinea nodului ascendent 49,558°

Argumentul perihelion 286,502°

Sateliți 2

Caracteristici fizice

Raza medie 3.389,5 ± 0,2 km [b] [4]

Raza ecuatorială 3.396,2 ± 0,1 km [b] [4]

Raza polară 3.376,2 ± 0,1 km [b] [4]

Aplatizare 0.00589±0.00015

Suprafață 144.798.500 km2 [5]

Volum 1,6318×1011 km3 [6]

Masă 6,4171×1023 kg [7]

Densitate medie 3,9335 g/cm3 [6]

Gravitație 3,72076 m/s2 [8]

Momentul factorului de inerție 0,3662 ± 0,0017 [9]

Viteză cosmică 5,027 km/s (18.100 km/h)

Perioadă de rotație siderală 1,025957 zile

24h 37m 22s [6]

Viteza rotației ecuatoriale 241,17 m/s (868,22 km/h)

Înclinare axială 25,19° față de planul ei orbital[10]

Ascensiunea dreaptă a polului nord 317,681 43°

21h 10m 44s

Declinația polului nord 52,886 50°

Albedo 0,170 geometric [11]

 0,25 Bond[10]

Temp. la suprafață min medie max

Kelvin 130 K 210 K[10] 308 K

Celsius −143 °C[13] −63 °C 35 °C[14]

Fahrenheit −226 °F[13] −82 °F 95 °F[14]

Magnitudinea aparentă −2.94 to +1.86 [12]

Diametru unghiular 3.5–25.1″[10]

Atmosfera[10][15]

Presiunea la suprafață 0,636 (0,4–0,87) kPa

0,00628 atm

Compoziție atmosferică 95,97% dioxid de

carbon

1,93% argon

1,89% azot

0,146% oxigen

0,0557% monoxid de

carbon

0,0210% vapori de

apă

0,0100% oxizi de azot

0,00025% neon

0,00008% apă

semigrea

0,00003% krypton

0,00001% xenon

Marte este a patra planetă de la Soare și penultima ca mărime din Sistemul Solar.

Marte poartă numele zeului roman al războiului și este adesea denumită Planeta
Roșie,[16][17] deoarece oxidul de fier predominant pe suprafața sa îi conferă un aspect
roșiatic distinctiv între corpurile astronomice vizibile cu ochiul liber. [18] Marte este
o planetă telurică cu o atmosferă subțire, având caracteristici de suprafață care
amintesc atât de craterele de impact ale Lunii, cât și de văi, deșerturi și calote glaciare
polare ca ale Pământului.
Zilele și anotimpurile sunt comparabile cu cele ale Pământului, deoarece perioada de
rotație, precum și înclinarea axială în raport cu planul ecliptic sunt foarte similare. Marte
găzduiește Muntele Olimp, cel mai mare vulcan și cel mai cunoscut munte de pe orice
planetă din Sistemul Solar și Valles Marineris, unul dintre cei mai mari canioane din
Sistemul Solar. Bazinul din emisfera nordică acoperă 40% din planetă și poate fi un
 semn de impact imens.[19][20] Marte are doi sateliți, Phobos și Deimos, care sunt mici și
au o formă neregulată. Este posibil ca aceștia să fie asteroizi captați,[21][22] similare
cu 5261 Eureka, un troian al lui Marte.
Marte a fost explorată de numeroase nave spațiale fără echipaj. Mariner 4, lansat
de NASA la 28 noiembrie 1964, a fost prima navă spațială care a vizitat Marte, cea mai
mare apropiere de planetă având loc la 15 iulie 1965. Mariner 4 a detectat slaba
centură de radiații marțiene, măsurată la aproximativ 0,1% din cea a Pământului și a
surprins primele imagini ale unei alte planete din spațiul profund. [23][24] La 20 iulie
1976, Viking 1 a efectuat prima aterizare de succes pe suprafața marțiană. [25] Deși nava
spațială sovietică Mars 3 a avut o amartizare lină în decembrie 1971, contactul a fost
pierdut după câteva secunde.[26] La 4 iulie 1997, nava spațială Mars Pathfinder a
aterizat pe Marte, iar la 5 iulie, roverul misiunii, Sojourner a devenit primul rover robotic
care a operat pe Marte.[27] Pathfinder a fost urmat de roverele Spirit și Opportunity, care
au aterizat în ianuarie 2004 și au funcționat până la 22 martie 2010 respectiv 10 iunie
2018.[28][29] Orbitatorul Mars Express, prima navă spațială a Agenției Spațiale
Europeane a ajuns pe orbită la 25 decembrie 2003.[30] La 24 septembrie 2014,
Organizația indiană de cercetare spațială a devenit a patra agenție spațială care a
vizitat Marte, când misiunea sa interplanetară Mars Orbiter Mission a ajuns cu succes
pe orbită.[31][32]
Există investigații în curs de desfășurare care evaluează potențialul de locuibilitate din
trecut al lui Marte, precum și posibilitatea existenței vieții. Sunt planificate viitoare
misiuni de astrobiologie, inclusiv roverele Perseverance și Rosalind Franklin.[33][34][35]
[36]
 Apa lichidă nu poate exista pe suprafața planetei Marte din cauza presiunii
atmosferice scăzute, care este mai mică de 1% de cea a Terrei, [37] cu excepția unor mici
ridicări pentru perioade scurte.[38] Cele două calote glaciare polare par a fi făcute în
mare parte din apă.[39][40] Volumul de apă din calota glaciară a Polului Sud, dacă este
topită, ar fi suficient pentru a acoperi întreaga suprafață planetară până la o adâncime
de 11 metri.[41] În noiembrie 2016, NASA a raportat găsirea unei cantități mari de gheață
subterană în regiunea Utopia Planitia de pe Marte. Se estimează că volumul de apă
detectat este echivalent cu volumul de apă din Lacul Superior.[42][43][44]
Marte poate fi observat cu ușurință de pe Pământ cu ochiul liber, la fel și colorarea sa
roșiatică. Magnitudinea sa aparentă (strălucire) atinge -2,94,[12] care este depășită doar
de Venus, Lună și Soare.

Cuprins

 1Nume
 2Caracteristici fizice
o 2.1Structura internă
o 2.2Geologie de suprafață
o 2.3Sol
o 2.4Atmosferă
 2.4.1Metan
 2.4.2Aurora
o 2.5Climă
 3Orbită și rotație
 4Sateliți
 5Explorare
o 5.1Viitor
 6Observații istorice
 o 6.1Observații antice și medievale
o 6.2„Canale” marțiene
o 6.3Explorare
 7Impact cultural
o 7.1„Marțieni” inteligenți
 8Vezi și
 9Note
 10Referințe
 11Legături externe
o 11.1Imagini
o 11.2Video

Nume[modificare | modificare sursă]
Planeta este numită după zeul roman al războiului, Mars, o asociere făcută datorită
culorii sale roșiatice care sugerează sânge.[45] În limba greacă, planeta este cunoscută
sub numele de Ἄρης Arēs, cu rădăcina inflexională Ἄρε- Are-.[46] De aici rezultă termeni
tehnici, precum areologie (geologia lui Marte) și numele stelei Antares.
„Mars” este, de asemenea, baza numelui lunii martie (din latinescul Martius
mēnsis „luna lui Marte”).

Caracteristici fizice[modificare | modificare sursă]

Marte are aproximativ jumătate din diametrul Pământului, cu o suprafață doar puțin mai
mică decât suprafața totală a uscatului Pământului. [10] Marte este mai puțin densă decât
Pământul, având aproximativ 15% din volumul Pământului și 11% din masa Pământului,
ceea ce duce la aproximativ 38% din greutatea suprafeței Pământului. Aspectul roșiatic-
portocaliu al suprafeței marțiene este cauzat de oxidul de fier (III) sau de rugină.[47] Alte
culori comune de suprafață includ auriu, maro, bronz și verzui, în funcție de mineralele
prezente.[48]

Marte

Harta topografică a lui Marte

 Comparație: Terra și Marte

Structura internă[modificare | modificare sursă]

La fel ca Pământul, Marte a suferit o diferențiere, ceea ce a avut ca rezultat un nucleu
metalic dens suprapus de materiale mai puțin dense. [49] Modelele actuale ale interiorului
său implică un miez cu o rază de aproximativ 1,794 ± 65 km constând în principal
din fier și nichel cu aproximativ 16-17% sulf.[50] Acest miez de sulfură de fier (II) este
considerat a fi de două ori mai bogat în elemente mai ușoare decât cel al Pământului. [51]
Nucleul este înconjurat de o manta de silicat care a format multe dintre caracteristicile
tectonice și vulcanice de pe planetă, dar pare să fie latent. Pe lângă siliciu și oxigen,
cele mai abundente elemente din crusta marțiană sunt:
fier, magneziu, aluminiu, calciu și potasiu. Grosimea medie a scoarței planetei este de
aproximativ 50 km cu o grosime maximă de 125 km. [51] Crusta Pământului are o medie
de 40 km.
Marte este activ seismic, InSight înregistrând în 2019 peste 450 de cutremure și
evenimente conexe.[52][53]
Geologie de suprafață[modificare | modificare sursă]

Harta albedo a lui Marte

Marte este o planetă telurică alcătuită din minerale care

conțin siliciu și oxigen, metale și alte elemente care formează de obicei roca.
Suprafața lui Marte este compusă în principal din bazalt tholeiitic, [54] deși unele părți
sunt mai mult bogate în siliciu decât bazaltul tipic și pot fi similare cu rocile andezit de
pe Pământ sau cu sticla de siliciu. Regiunile de albedo scăzut sugerează concentrații
de plagioclase, regiunile cu albedo scăzut din nord prezintă concentrații mai mari decât
cele normale de silicați și sticlă de siliciu. Părți din zonele muntoase din sud includ
cantități detectabile de piroxeni cu un conținut ridicat de calciu. S-au găsit concentrații
localizate de hematit și olivină.[55] O mare parte a suprafeței este acoperită de praf fin
de oxid de fier (III).[56][57]
Harta geologică a lui Marte, 2014[58]

Deși Marte nu are dovezi ale unui câmp magnetic global structurat,[59] observațiile arată

că părți ale scoarței planetei au fost magnetizate și că inversiunile geomagnetice au
avut loc în trecut. Acest paleomagnetism al mineralelor sensibil magnetic este similar cu
benzile alternative aflate pe fundul oceanelor Pământului. O teorie, publicată în 1999 și
reexaminată în octombrie 2005 (cu ajutorul Mars Global Surveyor), indică faptul că
aceste benzi sugerează o activitate tectonică pe Marte în urmă cu patru miliarde de ani,
înainte de dinamul planetar să fi încetat să funcționeze și câmpul magnetic al planetei
să se fi stins.[60]
Se crede că, în timpul formării Sistemului Solar, Marte a fost creat ca urmare a
unui proces stohastic de acreție a materialului de pe discul protoplanetar care orbita
Soarele. Marte are multe caracteristici chimice distinctive cauzate de poziția sa în
Sistemul Solar. Elementele cu puncte de fierbere relativ scăzute, cum ar
fi clor, fosfor și sulf, sunt mult mai frecvente pe Marte decât pe Pământ; aceste
elemente au fost probabil împinse spre exterior de vântul solar energic al tânărului
Soare.[61]
După formarea planetelor, toate au fost supuse așa-numitului „Marele bombardament
târziu”. Aproximativ 60% din suprafața planetei Marte prezintă înregistrări ale impactelor
din acea perioadă,[62][63][64] în timp ce o mare parte a suprafeței rămase a fost probabil
acoperită de bazine imense de impact cauzate de aceste evenimente. Există dovezi ale
unui bazin de impact enorm în emisfera nordică a planetei Marte, care are laturi de
10.600 km cu 8.500 km sau de aproximativ patru ori mai mare decât Bazinul Polul Sud-
Aitken al Lunii, cel mai mare bazin de impact descoperit până în prezent. [19][20] Această
teorie sugerează că Marte a fost lovit de un corp de dimensiunea lui Pluto acum
aproximativ patru miliarde de ani. Evenimentul, despre care se crede că este cauza
dihotomiei emisferice marțiene, a creat bazinul neted Borealis care acoperă 40% din
planetă.[65][66]

Cum ar fi putut arăta Marte acum patru miliarde de ani (concept artistic). [67]
Istoria geologică a planetei Marte poate fi împărțită în mai multe perioade, dar
următoarele sunt cele trei perioade principale: [68][69]

 Perioada Noachian (denumită după Noachis Terra): Formarea celor mai vechi elemente

de suprafață existente pe Marte, în urmă cu 4,5 până la 3,5 miliarde de ani. Crusta planetei
formată în această epocă prezintă numeroase cratere de impact, multe dintre ele masive
(scară planetară). Se crede că protuberanța Tharsis, o zonă montană vulcanică, s-a format
în timpul acestei perioade, cu inundații extinse de apă lichidă la sfârșitul acelei perioade.
 Perioada Hesperian (denumită după Hesperia Planum): acum 3,5 până la 3,3-2,9
miliarde de ani în urmă. Perioada hesperiană este marcată de formarea unor mari câmpii de
origine vulcanică.
 Perioada Amazonian (denumită după Amazonis Planitia): acum 3,3-2,9 miliarde de ani
până în prezent. Regiunile amazoniene au puține cratere cu impact de meteoriți, dar sunt
altfel destul de variate. Muntele Olimp s-a format în această perioadă, alături de curgerile de
lavă din alte zone de pe Marte.
Activitatea geologică se desfășoară încă pe Marte. Valea Athabasca prezintă urme de
curgeri de lavă datate la aproximativ 200 de milioane de ani în urmă. Curgerile de apă
în grabenele din Cerberus Fossae au avut loc cu cel mult 20 milioane de ani în urmă,
indicând activitate vulcanică cel puțin la fel de recentă. [70] La 19 februarie 2008,
imaginile de la Mars Reconnaissance Orbiter au arătat dovezi ale unei avalanșe pornite
de pe o stâncă de 700 de metri înălțime.[71]
Sol[modificare | modificare sursă]

Expunerea de praf bogat în siliciu descoperit de rover-ul Spirit

Datele returnate de landerul Phoenix arată că solul marțian este ușor alcalin și conține

elemente cum ar fi magneziu, sodiu, potasiu și clor. Acești nutrienți se găsesc și în
solurile de pe Pământ și sunt necesare pentru creșterea plantelor. [72] Experimentele
efectuate de lander au arătat că solul marțian are un pH de bază de 7,7 și conține
0,6% perclorat de sare.[73][74][75][76] Aceasta este o concentrație foarte mare și face solul
marțian toxic.[77][78]
Pe întreaga suprafață a lui Marte, pe pantele abrupte ale craterelor, canioanelor și
văilor, se întâlnesc în mod obișnuit fâșii întunecate care cu timpul devin mai deschise.
Uneori, astfel de fâșii încep într-o zonă mică și apoi se întind pe sute de metri. Au fost,
de asemenea, observate dungi de-a lungul marginilor de stâncă și alte obstacole
naturale de-a lungul cursului inițial. Conform celei mai populare ipoteze, aceste dungi
sunt straturi subterane întunecate de sol expuse după avalanșe de praf sau turbioane
de praf.[79]
Atmosferă[modificare | modificare sursă]
Atmosfera subțire a lui Marte vizibilă la orizont

Marte și-a pierdut magnetosfera în urmă cu 4 miliarde de ani,[80] probabil din cauza

numeroaselor impacte cu asteroizi,[81] astfel încât vântul solar interacționează direct cu
ionosfera marțiană, scăzând densitatea atmosferică prin eliminarea atomilor din stratul
exterior. Atât sonda Mars Global Surveyor cât și Mars Express au detectat particule
atmosferice ionizate care scapă în spațiu în urma planetei Marte, [80][82] și această
pierdere atmosferică este studiată de către orbitatorul MAVEN. Față de Pământ,
atmosfera lui Marte este foarte subțire. Presiunea atmosferică variază de la un nivel
scăzut de 30 Pa pe Muntele Olimp la peste 1.155 Pa în Hellas Planitia, cu o presiune
medie la nivelul suprafeței de 600 Pa.[83] Pe Pământ, o astfel de presiune se găsește la
o altitudine de 35 km deasupra suprafeței mării. [84] Presiunea medie de suprafață este
de doar 0,6% din cea a Pământului. Presiunea în atmosfera lui Marte scade cu
altitudinea mai lent decât pe Pământ, scăderea relativă apare aproximativ la fiecare
10,8 km (pe Pământ la aproximativ fiecare 6 km). [85] Acest lucru se datorează
accelerației gravitaționale mult mai reduse pe suprafața planetei Marte (aproximativ
38% din cea a Pământului).
Atmosfera de pe Marte este formată din aproximativ 96% dioxid de carbon,
1,93% argon și 1,89% azot împreună cu urme de oxigen și apă.[10][86] Atmosfera este
destul de rarefiată, conținând particule de aproximativ 1,5 µm în diametru, care conferă
cerului marțian o culoare opacă când este văzută de la suprafață. [87] Poate căpăta o
nuanță roz datorită particulelor de oxid de fier suspendate în atmosferă.[17]
Metan[modificare | modificare sursă]

Surse potențiale de metan (CH4) pe Marte

În atmosfera marțiană a fost detectat metan.[88][89] Concentrația de metan variază de la

aproximativ 0,24 ppb în timpul iernii, în nord la aproximativ 0,65 ppb în timpul verii. [90]
Metanul poate exista în atmosfera lui Marte o perioadă limitată de timp până când este
distrus - estimările duratei sale de viață variază de la 0,6–4 ani, [91][92] astfel încât
prezența sa indică faptul că o sursă activă de gaz trebuie să fie prezentă. Metanul ar
putea fi produs printr-un proces non-biologic, cum ar fi serpentinizarea care implică apă,
dioxid de carbon și olivină minerală și care este cunoscut a fi obișnuit pe Marte.
[93]
 Formele de viață microbiană metanogenă sunt printre surse posibile. Chiar dacă
misiunile rover ar determina faptul că viața marțiană microscopică este sursa metanului,
formele de viață sunt probabil situate cu mult sub suprafață, în afara întinderii roverului.
[94]

Atmosfera de pe Marte (carbon, oxigen și hidrogen) realizat de sonda MAVEN în UV[95]

Aurora[modificare | modificare sursă]
În 1994, misiunea Mars Express a Agenției Spațiale Europene a găsit o strălucire
ultravioletă provenită de la „umbrele magnetice” din emisfera sudică. Marte nu are un
câmp magnetic global care ghidează particulele încărcate care intră în atmosferă. Marte
are câmpuri magnetice multiple în formă de umbrelă, în principal în emisfera sudică,
care sunt resturi ale unui câmp global care a scăzut în urmă cu miliarde de ani.
La sfârșitul lunii decembrie 2014, nava spațială MAVEN a NASA a detectat aurore
răspândite în emisfera nordică a planetei și a coborât la aproximativ 20-30 de grade
latitudinea nordică a ecuatorului lui Marte. Particulele care provoacă aurora au pătruns
în atmosfera marțiană, creând aurore sub 100 km deasupra suprafeței (aurorele
Pământului variază între 100 km și 500 km deasupra suprafeței). Câmpurile magnetice
din vântul solar cad ca niște perdele peste Marte, iar particulele încărcate urmează
liniile câmpului magnetic al vântului solar în atmosferă, determinând apariția aurorei în
afara umbrelelor magnetice.[96]
La 18 martie 2015, NASA a raportat detectarea unei aurore care nu este pe deplin
înțeleasă și a unui nor de praf neexplicat în atmosfera de pe Marte. [97]
În septembrie 2017, NASA a raportat că nivelurile de radiații de pe suprafața planetei
Marte au fost temporar dublate și au fost asociate cu o aurora de 25 de ori mai
strălucitoare decât oricare observată anterior, din cauza unei furtuni solare masive și
neașteptate, la mijlocul lunii.[98]
Climă[modificare | modificare sursă]
Dintre toate planetele Sistemului Solar, anotimpurile de pe Marte sunt cele mai
asemănătoare cu cele de pe Terra, datorită înclinării similare a axei de rotație a ambelor
planete pe planul orbitei. Lungimile anotimpurilor marțiene sunt de aproximativ două ori
mai mari decât cele ale Pământului, deoarece distanța mai mare a lui Marte față de
Soare face ca anul marțian să aibă o durată echivalentă cu aproximativ doi ani pe
Pământ. Temperatura suprafeței de pe Marte variază de la valori minime de aproximativ
-143 °C (iarna la calotele glaciare)[13] până la maxime de până la 35 °C (vara la
ecuator).[14] Intervalul mare de temperaturi se datorează atmosferei subțiri care nu poate
stoca multă căldură solară, presiunea atmosferică scăzută și inerția termică scăzută a
solului marțian.[99] Planeta este de 1,52 ori mai departe de Soare decât Pământul,
rezultând doar 43% din cantitatea de lumină solară. [100]
Clima de pe Marte este afectată și de excentricitatea relativ mare a orbitei sale. Marte
este aproape de periheliu când este vară în emisfera sudică și iarnă în emisfera nordică
și aproape de afeliu când este iarnă în emisfera sudică și vară în nord. Ca urmare,
anotimpurile din emisfera sudică sunt mai extreme, iar anotimpurile din nord sunt mai
blânde. Temperaturile de vară în sud pot fi mai calde cu până la 30 °C decât vara în
nord la aceeași latitudine.[101]
Marte are cele mai mari furtuni de praf din Sistemul Solar, atingând viteze de peste 160
km/h. Acestea pot varia de la o furtună pe o suprafață mică, până la furtuni gigantice
care acoperă întreaga planetă. Furtunile globale tind să apară atunci când Marte este
cel mai aproape de Soare și crește temperatura. [102]

Marte (înainte/după) o furtună de praf globală (iulie 2018)

Furtunile de nisip sunt un fenomen foarte periculos în contextul viitoarelor zboruri către
Marte. Suprafața planetei devine opacă la razele soarelui și totul este acoperit cu un
strat de praf fin. Acest lucru poate avea un efect negativ asupra dispozitivelor mecanice
și electronice care operează pe planetă, inclusiv a panourilor solare, ale căror
performanțe vor scădea semnificativ. Aceste ipoteze au fost confirmate în timpul furtunii
globale de praf din 2007, după care s-a observat o scădere semnificativă a energiei
generate de panourile solare instalate la bordul roverului Oportunity .

Orbită și rotație[modificare | modificare sursă]

Marte se află la aproximativ 230 de milioane km de Soare; perioada sa orbitală este de 687 zile (terestre),
reprezentată în roșu. Orbita Pământului este în albastru.
Distanța medie a lui Marte față de Soare este de aproximativ 230 milioane km iar
perioada orbitală (an marțian) durează cât 687 zile pe Terra. O zi pe Marte (numită sol)
este doar puțin mai lungă decât o zi pe Terra: 24 ore, 39 minute și 35,244 secunde.
[103]
 Un an marțian este egal cu 1,8809 ani pe Terra sau 1 an, 320 zile și 18,2 ore. [10]
Înclinarea axială a lui Marte este de 25,19 grade în raport cu planul său orbital, care
este similară cu înclinarea axială a Pământului. [10] Drept urmare, Marte are anotimpuri
ca Pământul, deși pe Marte sunt aproape de două ori mai lungi, deoarece perioada sa
orbitală este mult mai lungă. În orientarea sa actuală, polul nord al lui Marte indică o
direcție similară cu locația stelei Deneb.[15]
Marte are o excentricitate orbitală relativ pronunțată, de aproximativ 0,09; printre
planetele Sistemului Solar numai Mercur are o excentricitate orbitală mai mare. Se știe
că în trecut, Marte a avut o orbită mult mai circulară. La un moment dat, cu 1,35
milioane de ani în urmă (ani tereștri), Marte a avut o excentricitate de aproximativ 0,002,
mult mai mică decât cea a Pământului de astăzi. [104] Ciclul de excentricitate al lui Marte
este de 96.000 de ani tereștri, comparativ cu ciclul Pământului de 100.000 de ani.
[105]
 Marte are un ciclu de excentricitate mult mai lung, cu o perioadă de 2,2 milioane de
ani tereștri, iar acest lucru suprapune ciclul de 96.000 de ani din graficele de
excentricitate. În ultimii 35.000 de ani, orbita lui Marte a devenit ceva mai excentrică din
cauza efectelor gravitaționale ale celorlalte planete. Distanța cea mai apropiată între
Pământ și Marte va continua să scadă ușor pentru următorii 25.000 de ani. [106]

Sateliți[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Sateliții naturali ai lui Marte, Phobos (satelit) și Deimos (satelit).

Imagine HiRISE în culori îmbunătățite a lui Phobos, care prezintă o serie de canale și cratere, în mare parte
paralele cu craterul Stickney din dreapta

Imagine HiRISE în culori îmbunătățite a lui Deimos (nu la scară)

Marte are doi sateliți naturali relativ mici, în formă neregulată, ale căror orbite sunt
foarte aproape de planetă: Phobos (diametru de aproximativ 22 km)
și Deimos (diametru de aproximativ 12 km). Ei pot fi asteroizi captați sau corpuri
formate din materie ejectată de impacturile cu planeta. [107] Ambii sateliți au fost
descoperiți în 1877 de Asaph Hall. Numele lor provine de la fii zeului grec al
războiului Ares: Phobos („panică”, „frică”) și Deimos („teroare”, „temere”), care
în mitologia greacă și-au însoțit tatăl în bătălii. Echivalentul lui Ares în mitologia
romană a fost Marte.[108][109] În greaca modernă, planeta își păstrează numele vechi
de Ares (Aris: Άρης).[110]
De la suprafața lui Marte, mișcările lui Phobos și ale lui Deimos apar diferit de cele
ale Lunii. Phobos răsare la vest, apune la est și răsare din nou după doar 11 ore.
Deimos, fiind în afara orbitei sincrone - unde perioada orbitală s-ar potrivi cu perioada
de rotație a planetei - răsare la est, dar se mișcă lent. Perioada orbitală a lui Deimos (de
aproximativ 30,5 ore) depășește ziua solară marțiană (24,5 ore). Pentru un observator
aflat la ecuator, de la răsărit până la apus trec 2,7 zile. [111]

Orbitele lui Phobos și Deimos (la scară)

Deoarece orbita lui Phobos se află sub altitudinea sincronă, forța mareică de pe planeta
Marte îi reduce treptat orbita. În aproximativ 50 de milioane de ani, s-ar putea să se
prăbușească pe suprafața lui Marte sau să se despartă într-o structură de inel în jurul
planetei.[111] Deimos este mult mai departe de planetă, forța mareică este mică pe ea,
dar teoretic, la fel ca Luna Pământului, se îndepărtează lent de planetă.
Originea celor doi sateliți nu este bine înțeleasă. Până de curând, se credea că,
datorită albedo-ul lor scăzut și a compoziției condrit carbonat, acestea erau considerate
similare cu asteroizii, susținând teoria capturii. Orbita instabilă a lui Phobos pare să
indice o captare relativ recentă. Ambele au însă orbite circulare, în apropierea
ecuatorului, lucru neobișnuit pentru obiectele capturate, iar dinamica de captare
necesară este complexă. Acreția în istoria timpurie a lui Marte este o altă posibilitate
credibilă, care însă nu explică de ce compoziția lor pare să semene cu asteroizi și nu cu
Marte.
O a treia posibilitate este implicarea unui al treilea corp sau un tip de perturbare a
impactului.[112] Noi dovezi observaționale indică faptul că Phobos are un interior extrem
de poros[113] care indică că acesta conține în principal silicate stratificate și alte minerale
cunoscute de pe Marte,[114] ceea ce sugerează formarea sa din materialul evacuat prin
impactul cu suprafeța planetei, care ulterior s-a contopit, [115] similar cu teoria
predominanta pentru originea Lunii. Deși spectrele suprafețelor sateliților în lumina
vizibilă și în infraroșu apropiat seamănă cu cele ale asteroizilor din centura exterioară,
spectrul lui Phobos în infraroșu îndepărtat nu seamănă cu nici un condrit. [114]

Explorare[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Explorarea planetei Marte.
Roverul Curiosity pe Marte, 2016

Zeci de nave spațiale fără echipaj, inclusiv orbitatori, landeri și roveri au fost trimise pe

Marte de către Uniunea Sovietică, Statele Unite, Europa și India pentru a studia
suprafața, clima și geologia planetei.
În prezent Marte găzduiește opt nave spațiale funcționale: șase pe orbită — 2001 Mars
Odyssey, Mars Express, Mars Reconnaissance Orbiter, MAVEN, Mars Orbiter
Mission și ExoMars Trace Gas Orbiter — și două la suprafață — Curiosity (rover)
și InSight (lander). Publicul poate solicita imagini de pe Marte prin intermediul
programului HiWish al Mars Reconnaissance Orbiter.
Misiunea Mars Science Laboratory, numită Curiosity a fost lansată la 26 noiembrie 2011
și a ajuns pe Marte pe 6 august 2012. Roverul are o viteză de mișcare de până la 90 m
pe oră.[116] Experimentele includ un laser chimic care poate deduce compoziția rocilor de
la o distanță de 7 m.[117] La 10 februarie 2013, Curiosity a obținut primele probe de roci
adânci prelevate deja dintr-un alt corp planetar, folosind burghiul său încorporat. [118] În
același an, a descoperit că solul lui Marte conține între 1,5% și 3% apă în masă (deși
atașat la alți compuși și astfel nu este accesibil în mod liber). [119] Observațiile făcute
de Mars Reconnaissance Orbiter au arătat anterior posibilitatea apariției apei în timpul
celor mai calde luni de pe Marte.[120]
La 24 septembrie 2014, Mars Orbiter Mission, lansată de Organizația Spațială Indiană
de Cercetare (ISRO), a ajuns pe orbita lui Marte. ISRO a lansat misiunea la 5 noiembrie
2013, cu scopul de a analiza atmosfera și topografia marțiană. Misiunea a folosit
o orbită de transfer Hohmann pentru a scăpa de influența gravitațională a Pământului și
a fost catapultat într-o călătorie de nouă luni spre Marte. Este prima misiune
interplanetară asiatică de succes.[121]
Agenția Spațială Europeană, în colaborare cu Roscosmos, a lansat ExoMars Trace Gas
Orbiter și landerul Schiaparelli la 14 martie 2016.[122] În timp ce Trace Gas Orbiter a
intrat cu succes pe orbita lui Marte la 19 octombrie 2016, Schiaparelli s-a prăbușit în
timpul încercării de aterizare.[123]
În mai 2018 a fost lansat landerul InSight al NASA. Misiunea a ajuns pe Marte în
noiembrie 2018.[124][125] InSight a detectat primul cutremur marțian în aprilie 2019. [126][127]
În 2019, nava spațială MAVEN a cartografiat pentru prima dată modelele eoliene la
mare altitudine la nivelul întregii planete.[128][129] S-a descoperit că vânturile care se află
la kilometri deasupra suprafeței păstrau informații despre formele de pământ aflate
dedesubt.[128]

Opportunity - panoramă Marte, 2012.

Viitor[modificare | modificare sursă]

Concept pentru un vehicul cu transfer termic nuclear bimodal pe orbita joasă a Pământului

NASA intenționează să lanseze roverul său de astrobiologie Perseverance între 17 iulie

și 5 august 2020.[130] Rover-ul va colecta mostre pentru o misiune viitoare de recuperare
care le va aduce pe Pământ. Conceptul actual pentru misiunea Mars Sample Return se
va lansa în 2026 și va avea un hardware construit de NASA și ESA. [131]
Agenția Spațială Europeană va lansa roverul ExoMars și platforma de suprafață în iulie
2020.[132]
Orbitatorul Mars Hope al Emiratelor Arabe Unite este planificat pentru lansare în 2020,
urmând să ajungă pe orbita lui Marte în 2021. Sonda va face un studiu global asupra
atmosferei marțiene.[133]
Au fost propuse mai multe planuri pentru o misiune umană pe Marte de-a lungul
secolului XX și în secolul XXI, dar nici un plan în curs nu are o dată de sosire înainte de
2030.[134]

Observații istorice[modificare | modificare sursă]

Observații antice și medievale[modificare | modificare sursă]
Galileo Galilei, prima persoană care a văzut Marte prin telescop[135] în 1610.[136]

Vechii sumerieni credeau că Marte era Nergal, zeul războiului și al bolilor.[137] Existența

lui Marte ca obiect rătăcitor pe cerul nopții a fost înregistrată de astronomii
egipteni antici și, până în 1534 î.Hr., erau familiarizați cu mișcarea retrogradă a planetei.
[138]
 În perioada Imperiului Neobabilonian, astronomii babilonieni făceau înregistrări
periodice despre pozițiile planetelor și observații sistematice ale comportamentului lor.
Despre Marte, ei știau că la fiecare 79 de ani există 37 de perioade sinodice sau 42 de
cicluri zodiacale. Au inventat metode aritmetice pentru a face corecții minore la pozițiile
previzionate ale planetelor.[139][140] În Grecia antică planeta era cunoscută sub numele
de Πυρόεις (Pyrόeis).[141]
În secolul al IV-lea î.Hr., Aristotel a remarcat că Marte a dispărut în spatele Lunii în
timpul unei ocultări, indicând faptul că planeta era mai departe. [142] Ptolemeu, un grec
care trăia în Alexandria,[143] a încercat să abordeze problema mișcării orbitale a lui
Marte. Modelul lui Ptolemeu și lucrarea sa colectivă asupra astronomiei au fost
prezentate în colecția cu mai multe volume Almagest, care a devenit tratatul autoritar
asupra astronomiei occidentale pentru următoarele paisprezece secole. [144] Literatura
din China antică confirmă faptul că Marte a fost cunoscută de astronomii chinezi nu mai
târziu în secolul al IV-lea î.Hr.[145] În culturile din Asia de Est, Marte este denumită în
mod tradițional „steaua focului” (chineză:火星 ), pe baza celor cinci elemente.[146][147][148]
În timpul secolului al XVII-lea, aristocratul danez Tycho Brahe a măsurat paralaxa
diurnă a lui Marte pe care Johannes Kepler a folosit-o pentru a face un calcul preliminar
al distanței relative față de planetă. [149] Când telescopul a devenit disponibil, paralaxa
diurnă a lui Marte a fost din nou măsurată în efortul de a determina distanța Soare-
Pământ. Aceasta a fost realizată pentru prima dată de Giovanni Domenico Cassini în
1672. Măsurătorile timpurii de paralaxă au fost împiedicate de calitatea instrumentelor.
[150]
 Singura ocultare a lui Marte de către Venus observată a fost cea din 13 octombrie
1590, văzută de Michael Maestlin la Heidelberg.[151] În 1610, Marte a fost privită de
astronomul italian Galileo Galilei, care a fost primul care a văzut-o prin telescop.[136]
[135]
 Astronomul olandez Christiaan Huygens a fost primul care a observat detaliile
suprafeței sale și a determinat perioada de rotație a planetei. [152]
„Canale” marțiene[modificare | modificare sursă]
Harta lui Schiaparelli, indicând canalele marțiene

Articol principal: Canale marțiene.

Până în secolul al XIX-lea, rezoluția telescoapelor a atins un nivel suficient pentru
identificarea caracteristicilor suprafeței. La 5 septembrie 1877 a avut loc o opoziție
perihelică când Marte a fost deosebit de aproape de Pământ. Astronomul
italian Giovanni Schiaparelli a profitat de această situație pentru a crea prima hartă a lui
Marte cu ajutorul telescopului său de 22 cm. El a observat niște linii lungi, drepte, pe
suprafața lui Marte, pe care le-a numit canali, care s-au dovedit ulterior o iluzie optică.
Schiaparelli le-a considerat un fenomen natural și le-a dat nume de râuri cunoscute pe
Pământ.

Percival Lowell, aici în timp ce observa Venus (1914), a fost un mare observator al lui Marte și și-a publicat
lucrările în trei cărți dedicate „planetei roșii”.

Influențat de observații, orientalistul Percival Lowell a fondat un observator care avea

telescoape de 30 și 45 cm. Observatorul a fost folosit pentru a observa Marte în 1894 și
la următoarele opoziții mai puțin favorabile. A publicat mai multe cărți despre Marte și
viața de pe planetă, care au avut un impact mare asupra publicului. [153][154] Canali au fost
descoperite în mod independent de alți astronomi, ca Henri Joseph Perrotin și Louis
Thollon Nice, folosind unul dintre cele mai mari telescoape din acea vreme. [155][156]
Schimbările sezoniere (constând în diminuarea calotelor polare și a zonelor întunecate
formate în timpul verii marțiene) în combinație cu canalele au dus la speculații despre
viața pe Marte inclusiv credința de multă vreme că Marte conține mări și vegetație
vastă. Telescoape existente atunci nu aveau o rezoluție suficientă pentru a furniza
dovezi concludente. Pe măsură ce au fost construite telescoape mai mari, au fost
observate linii drepte din ce în ce mai puțin lungi. În timpul unei observații efectuate în
1909 de către Flammarion cu un telescop de 84 cm, au fost observate modele
neregulate, dar nu s-au observat canali.[157]
Explorare[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Explorarea planetei Marte.

În 1965 sonda Mariner 4 a ajuns la planetă pentru prima dată. Mariner 9 și Viking au

permis realizarea unor hărți mai bune ale planetei Marte folosind datele din aceste
misiuni. Un alt salt important a fost misiunea Mars Global Surveyor, lansată în 1996,
care a funcționat până la sfârșitul anului 2006 și care a permis hărți complete, extrem
de detaliate ale topografiei marțiene, câmpului magnetic și mineralelor de pe suprafața
planetei.[158] Aceste hărți sunt disponibile online; de exemplu, pe Google Mars. Mars
Reconnaissance Orbiter și Mars Express au continuat să exploreze cu noi instrumente
și să sprijine misiunile de debarcare.
NASA oferă două instrumente online: „Mars Trek”, care oferă vizualizări ale planetei
folosind date din 50 de ani de explorare și „Experience Curiosity”, care simulează
călătoriile pe Marte în 3-D cu Curiosity.[159]

Impact cultural[modificare | modificare sursă]

Coperta din martie 1951 a revistei Planet Stories cu povestea Amazoana neagră de pe Marte

Marte poartă numele zeului roman al războiului. În diferite culturi, Marte reprezintă

masculinitatea și tinerețea. Simbolul său, un cerc cu o săgeată îndreptată spre dreapta
sus, este folosit ca simbol pentru sexul masculin.
Numeroasele eșecuri ale sondelor de explorare ale planetei Marte au avut ca rezultat o
contra-cultură satirică, dând vina eșecurilor pe un „Triunghi al Bermudelor” Pământ-
Marte, un „Blestem al lui Marte” sau un „Mare Vampir Galactic” care se hrănește cu
nave spațiale marțiene.[160]
„Marțieni” inteligenți[modificare | modificare sursă]
Ideea la modă că Marte este populată de marțieni inteligenți a explodat la sfârșitul
secolului al XIX-lea. Observațiile „canali” ale lui Schiaparelli combinate cu cărțile
lui Percival Lowell, au dus la crearea imaginii lui Marte ca o planetă care era o lume
uscată, răcoroasă și pe moarte, cu civilizații antice care construiau canale de irigații. [161]
Un anunț de săpun din 1893 care se joacă pe ideea populară că Marte este populat

Multe alte observații și declarații ale unor personalități notabile s-au adăugat la ceea ce
s-a numit „Febra mațiană”.[162]
În 1899, în timp ce investiga zgomotul radio atmosferic folosind receptoarele sale în
laboratorul său din Colorado Springs, inventatorul Nikola Tesla a observat semnale
repetitive pe care ulterior și le-a imaginat că sunt comunicații radio de pe altă planetă,
eventual de pe Marte. Într-un interviu din 1901, Tesla a spus:
„După un timp, un gând îmi fulgeră mintea că tulburările pe care le-am observat s-ar putea datora unui
control inteligent. Deși nu le-am putut descifra semnificația, mi-a fost imposibil să mă gândesc la ele ca
fiind complet accidentale. Am un sentiment din ce în ce mai puternic că am fost primul care a auzit salutul
unei planete către alta.[163]”

Teoriile lui Tesla au obținut sprijin din partea Lordului Kelvin care, în timp ce vizita
Statele Unite în 1902, ar fi spus că el crede că Tesla a preluat semnale marțiene care
au fost trimise în Statele Unite.[164] Cu toate acestea, cu puțin timp înainte de a părăsi
America, Kelvin a negat cu emfază aceste rapoarte: „Ceea ce am spus cu adevărat a
fost că locuitorii de pe Marte, dacă există, o fi putut fără îndoială să vadă New York-ul,
în special strălucirea electricității”.[165]
Într-un articol din New York Times din 1901, Edward Charles Pickering, directorul
Observatorului Harvard College, spunea că a primit o telegramă de la Observatorul
Lowell din Arizona, care părea să confirme că Marte încerca să comunice cu Pământul.
[166]

„La începutul lunii decembrie 1900, am primit de la Observatorul Lowell din Arizona, o telegramă conform
căreia s-a văzut o rază de lumină proiectată de pe Marte (observatorul Lowell avea Marte ca
specialitate), care a durat șaptezeci de minute. Am transmis aceste informații către Europa și am trimis
copii în toată țara. Observatorul de acolo este un om atent, de încredere și nu există nici un motiv de
îndoială că lumina a existat. S-a afirmat că provine dintr-un punct geografic cunoscut de pe Marte. Asta e
tot. Acum, povestea a mers în întreaga lume. În Europa, se susține că am fost în comunicare cu Marte și
au apărut tot felul de exagerări. Oricare ar fi fost lumina, nu avem nici un mijloc de a ști. Fie că a avut
inteligență sau nu, nimeni nu poate spune. Este absolut inexplicabil. [166]”
O armată de mașini de luptă marțiene într-o ediție franceză din 1906 a Războiul lumilor de H. G. Wells.

Ulterior, Pickering a propus crearea unui set de oglinzi în Texas cu intenția de a

comunica cu marțienii.[167]
Până și în anii 1960 ideea că Marte era populată era populară; au fost publicate articole
despre biologia lui Marte, respingând alte explicații pentru schimbările sezoniere de pe
planetă. Publicațiile au conținut chiar și scenarii detaliate ale metabolismului și ciclurilor
chimice ale funcționării ecosistemului.. [168] Abia la mijlocul anilor 1960,
sondele NASA trimise pe planetă în programul Mariner au risipit aceste mituri despre
Marte.
Cartografierea de înaltă rezoluție a suprafeței lui Marte a culminat cu misiunea Mars
Global Surveyor, lansat în 1996 care arată absența completă a urmelor, însă
speculații pseudoștiințifice despre viața inteligentă pe Marte au continuat de la
comentatori precum Richard C. Hoagland. Amintind de controversa canali, aceste
speculații se bazează pe mici elemente percepute în imaginile navelor spațiale, precum
„piramidele” și „Fața de pe Marte”. Astronomul Carl Sagan a scris:
„Marte a devenit un fel de arenă mitică asupra căreia ne-am proiectat speranțele și temerile pământești.
[169]
”

Prezentarea lui Marte în ficțiune a fost stimulată de culoarea sa roșie dramatică și de

speculațiile științifice din secolul al XIX-lea potrivit cărora condițiile sale de suprafață ar
putea susține nu doar viața, ci și viața inteligentă. [170] Astfel, au apărut un număr mare
de scenarii de science fiction, printre care se numără Războiul lumilor de H. G. Wells,
publicat în 1898, în care marțienii încearcă să scape de pe planeta lor muribundă
invadând Pământul. Orson Welles a făcut o adaptare radio a Războiul lumilor la 30
octombrie 1938 în Statele Unite și a fost prezentat ca o știre live. Episodul a devenit
notoriu pentru că a provocat panică publicului larg, când mulți ascultători au confundat
povestea cu realitatea.[171]
Marvin Marțianul

Lucrări influente descriu planeta inclusiv Cronicile marțiene de Ray Bradbury în care

exploratorii umani distrug accidental o civilizație marțiană, seria Barsoom de Edgar Rice
Burroughs, romanul Departe de planeta tăcută de C. S. Lewis (1938),[172] și povestiri
de Robert A. Heinlein înainte de mijlocul anilor '60.[173]
Autorul Jonathan Swift a făcut referire la sateliții lui Marte, cu aproximativ 150 de ani
înainte de descoperirea lor reală de către Asaph Hall, detalind descrieri ale orbitelor lor
în capitolul al 19-lea al romanului său Călătoriile lui Gulliver.[174]
O figură comică a unui marțian inteligent, Marvin Marțianul, a apărut în Haredevil
Hare (1948) ca un personaj din desenele animate Looney Tunes și a continuat ca parte
a culturii populare până în prezent.[175]
După ce navele spațiale Mariner și Viking au returnat imagini cu Marte așa cum este
într-adevăr, o lume aparent lipsită de viață și fără canale, aceste idei despre Marte au
trebuit să fie abandonate și s-a dezvoltat un curent pentru reprezentări corecte și
realiste despre colonizarea umană a Marte, cea mai cunoscută dintre ele fiind
trilogia Mars a lui Kim Stanley Robinson. Speculațiile pseudo-științifice despre Fața de
pe Marte și alte „monumente” enigmatice descoperite de sondele spațiale indică faptul
că ideea civilizațiilor antice de pe planetă rămâne o temă populară în science fiction, în
special în film.[176]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Sateliții naturali ai lui Marte
 Lista munților de pe Marte
 Viață extraterestră