Sunteți pe pagina 1din 6

Ucraina (în ucraineană Україна, transliterat: Ukraiina, AFI /Ukra'jina) este o țară în Europa Orientală.

Are frontieră cu Rusia - în nord-est, Belarus - în nord, Polonia, Slovacia și Ungaria - în vest, România și
Republica Moldova - la sud-vest, Marea Neagră și Marea Azov - la sud. Capitala Ucrainei este orașul
Kiev. Suprafața Ucrainei fără Republica Crimeea și orașul Sevastopol este de 576.683 kilometri
pătrați iar numărul locuitorilor de 46.044.000.

În timpul Evului Mediu, zona a fost centru cheie al culturii slavilor estici, puternicul stat Rusia
Kieveană formând baza identității ucrainene. În urma fragmentării acesteia din secolul 13, teritoriul a
fost disputat, condus și împărțit de o varietate de puteri, precum Uniunea statală polono-lituaniană,
Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Rusia. O republică cazacă s-a ridicat și a prosperat în timpul
secolelor 17 și 18, dar teritoriul ei a fost împărțit între Polonia și Imperiul Rus. După Al Doilea Război
Mondial, partea occidentală a Ucrainei a devenit parte a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene și
întreaga țară a devenit parte a Uniunii Sovietice ca entitate statală unică. În 1991, Ucraina a obținut
independența de la Uniunea Sovietică ca urmare a destrămării sale la sfârșitul Războiului Rece.

Cuprins

1 Etimologie

2 Istorie

2.1 Preistorie și istorie antică

2.2 Epoca de Aur a Kievului

2.3 Dominația străină

2.4 Hatmanatul Căzăcesc

2.5 Ucraina rusă

2.6 Primul Război Mondial și Revoluția Rusă

2.7 Ucraina Sovietică Interbelică

2.8 Al Doilea Război Mondial

2.9 După război

2.10 Independența

3 Geografia

4 Politică și organizare

4.1 Armata

5 Împărțire administrativă

6 Economia

6.1 Industria auto


7 Cultura

7.1 Patrimoniu

7.2 Limbile vorbite

7.3 Literatura

7.4 Sport

8 Demografie

9 Religia

10 Educația

11 Infrastructura

12 Referințe

13 Bibliografie

14 Legături externe

Etimologie

Numele "Ucraina" provine din termenul ukraina din slava veche răsăriteană, termen ce înseamnă "la
margine", "teritoriu de graniță" sau "în teren". Este derivat din u ("lângă") și substantivul slav krai
("regat, ținut").[3] Teritoriul și-a primit acest nume fiindcă în momentul invaziei tătare din secolul al
XIII-lea se afla în zona de frontieră a Rusiei medievale.[3] A fost cunoscută (mai ales în perioada
țaristă) și sub numele de "Rusia Mică", prin contrast cu "Rusia Mare", când principatul său medieval
s-a separat de restul Rusiei, în urma invaziei tătare.[3] În limba ucraineană kraina înseamnă "țară".

Istorie

Articol principal: Istoria Ucrainei.

Preistorie și istorie antică

Cele mai vechi așezări umane de pe teritoriul Ucrainei datează din preajma anului 4500 î.e.n.,
perioada de înflorire a culturii Cucuteni, din neolitic, într-o arie largă ce acoperă părți din Ucraina de
astăzi, precum și întreaga regiune Nipru-Nistru. În timpul epocii fierului, teritoriul a fost locuit de
cimerieni, sciți și sarmați.[4] Între 700 î.e.n. și 200 î.e.n. a făcut parte din Sciția. Mai târziu, au fost
fondate colonii grecești, romane și bizantine, cum ar fi Tyras, Olbia și Hermonassa, începând cu
secolul al VI-lea î.e.n., pe malul nord-estic al Mării Negre, și care au înflorit până în secolul al VI-lea
e.n.. În secolul al VII-lea, estul Ucrainei a făcut parte din statul bulgarilor. La sfârșitul acelui secol,
majoritatea triburilor bulgare au migrat în diferite direcții, iar teritoriul locuit de ele a căzut în
mâinile hazarilor.

Epoca de Aur a Kievului

Articol principal: Rusia Kieveană.


Hartă a Rusiei Kievene în secolul al XI-lea. În timpul Epocii de Aur a Kievului, teritoriul Rusiei Kievene
ocupa mare parte din Ucraina de astăzi, precum și vestul Rusiei, Belarusului și estul Poloniei.

În secolul al IX-lea, mare parte din Ucraina de astăzi era populată de ruși, care formaseră statul
numit astăzi Rusia Kieveană. În secolele al X-lea și al XI-lea, acest stat a devenit cel mai mare și mai
puternic din Europa.[5] În secolele care au urmat, acesta a pus bazele identității naționale a
ucrainenilor, precum și ale identităților altor popoare slave răsăritene.[6] Kiev, capitala Ucrainei
moderne, a devenit cel mai important oraș al Rusiei. Conform Cronicii lui Nestor, elita rusă era
constituită, inițial, din varegii din Scandinavia. Varegii au fost, ulterior, asimilați de populația slavă
locală și au devenit parte din prima dinastie rusă, dinastia Rurik.[6] Rusia Kieveană era compusă din
câteva cnezate (principate) guvernate de cnejii înrudiți din dinastia Rurik. Cnezatul Kievului, cel mai
prestigios și influent din toate principatele, a devenit subiectul rivalităților între rurikizi, fiind premiul
cel mai de preț în lupta lor pentru putere.

Epoca de Aur a Rusiei Kievene a început cu domnia lui Vladimir cel Mare (Volodîmîr, 980–1014), care
a îndreptat Rusia spre creștinismul bizantin. În timpul domniei fiului acestuia, Iaroslav cel Înțelept
(1019–1054), Rusia Kieveană a atins apogeul dezvoltării culturale și al forței militare.[6] Aceasta a
fost urmată de fragmentarea progresivă a statului, importanța puterilor regionale crescând din nou.
După o ultimă revigorare, în timpul domniilor lui Vladimir Monomah (1113–1125) și a fiului său
Mstislav (1125–1132), Rusia Kieveană s-a divizat în principate separate. Invazia mongolă din secolul
al XIII-lea a devastat Rusia Kieveană, Kievul fiind complet distrus în 1240.[7] Pe teritoriul Ucrainei de
azi, Rusia Kieveană a fost urmată de principatele Halici și Volînia, care au fost unite, ulterior, sub
numele de Halici-Volînia.

Dominația străină

Vezi și: Marele Ducat al Lituaniei, Uniunea statală polono-lituaniană și Imperiul Rus.

În secolele ce au urmat invaziei mongole, mare parte din Ucraina a fost controlată de Lituania (din
secolul al XIV-lea) și, după Uniunea de la Lublin (1569), de Polonia, după cum se vede în această
hartă a Uniunii Polono-Lituaniene din 1619.

"Răspunsul Cazacilor Zaporojeni către Sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman." Pictură de
Ilia Repin din 1880-1891.

La jumătatea secolului al XIV-lea, Halici-Volînia a fost supusă regelui polon Casimir cel Mare, iar
centrul fostei Rusii Kievene, inclusiv Kievul, a fost preluat de Marele Ducat al Lituaniei, după Bătălia
de pe Râul Irpen. În urma Uniunii de la Krevo din 1386, o uniune dinastică între Polonia și Lituania,
mare parte din teritoriul Ucrainei de azi a fost controlat de nobilii lituanieni rutenizați, în contextul
apartenenței de Marele Ducat al Lituaniei. În acest moment, termenii de Rutenia și ruteni au devenit
folosiți pe scară mai largă pentru a denumi regiunile marginei (ocraina în limba slavă) de Est a
Poloniei (Ucraina nu exista ca stat) și oamenii ce le locuiau, ca versiuni latinizate ale cuvântului "rus'"
(ex. "rusini").[8]
După 1569, Uniunea de la Lublin a format Uniunea statală polono-lituaniană. Mulți membri ai
claselor superioare rutene s-au convertit la catolicism, devenind confundabili cu nobilii poloni.[9]
Astfel, mulți dintre țăranii de rând, lipsiți de protectorii lor din rândurile nobilimii rutene, au recurs la
protecția cazacilor, care rămăseseră permanent ortodocși și aveau tendința de a recurge la violență
împotriva celor percepuți de ei ca dușmani, în particular, împotriva statului polon și reprezentanților
acestuia.[10]

La jumătatea secolului al XVII-lea, a fost înființat un cvasistat militar căzăcesc de către cazacii de la
Nipru, locuit și de țăranii ruteni care fugeau de iobăgie.[11] Polonia nu controla foarte bine acest
teritoriu, dar cazacii erau o forță utilă în luptele împotriva turcilor și, în unele momente, cele două
state erau aliate în campanii militare.[12] Totuși, continuarea iobăgirii țăranilor de către nobilimea
polonă și, mai important, suprimarea Bisericii Ortodoxe i-au împins pe cazaci departe de Polonia.[12]
Aspirațiile lor erau de a avea reprezentare în Seimul polon, recunoaștere a tradițiilor ortodoxe și
creșterea treptată a prezenței cazacilor în armată. Aceste aspirații au fost refuzate, cu vehemență,
de regii poloni. În cele din urmă, cazacii s-au aliat cu Rusia ortodoxă și cu hoardele tătare (păgâne),
decizie ce a condus, mai târziu, la decăderea statului polono-lituanian[11] și la păstrarea
creștinismului ortodox în Ucraina.[13]

Hatmanatul Căzăcesc

În 1648, Bohdan Hmelnițki a condus cea mai mare răscoală căzăcească împotriva Uniunii Polono-
Lituaniene și împotriva regelui polon Ioan al II-lea Casimir.[14] Teritoriul de pe malul stâng al Niprului
a fost integrat în Rusia, sub forma Hatmanatului Cazac, în urma Tratatului de la Pereiaslav, din 1654,
și a războiului ruso-polonez ce i-a urmat. După împărțirile Poloniei de la sfârșitul secolului al XVIII-lea
(1772, 1793, 1795) între Prusia, Austria Habsburgică și Rusia, Galiția a fost preluată de Austria, iar
restul hatmanatului cazac a fost incorporat în Imperiul Rus.

După moartea lui Hmelnițki, hatmanatul căzăcesc decade. Fiul lui Bogdan, Iuri, a fost numit succesor,
dar el nu a fost la fel de înțelept ca tatăl său. După domnii fără sens, "ruina" hatmanatului căzăcesc
este eliminată de Ivan Mazepa. Hatmanatul a înflorit în timpul domniei sale, în domeniul artistic, în
special. Stilul arhitectural dezvoltat în timpul mandatului său a fost numit „barocul ucrainean”.
Izbucnind Marele Război Nordic dintre Rusia și Suedia, el rupe alianța cazacilor ucraineni cu rușii,
aliindu-se cu Suedia. Victoria rușilor a pus capăt visului de independență al lui Mazepa,
independență pe care o promiseseră suedezii, în schimbul ajutorului acordat de cazaci. După
moartea lui Kirilo Rozumovski, ultimul hatman, teritoriul căzăcesc (nu exista noțiunea de "Ucraina"
ca stat. Exista doar "Ocraina" sau "margine" a Poloniei sau a Rusiei) intră sub stăpânirea rusă.

Ucraina rusă

În ciuda promisiunilor de autonomie a Hatmanatului căzăcesc (Galiția trecuse la Imperiul Habsburgic)


făcute cu ocazia Tratatului de la Pereiaslav, cazacii și rutenii (rămași în stânga Niprului) nu au primit
niciodată libertățile și autonomia pe care le așteptau de la Imperiul Rus. Totuși, în cadrul imperiului,
cazacii și rutenii au ajuns să ocupe funcții înalte în administrația de stat rusească și în Biserica
Ortodoxă Rusă.
Mai târziu, regimul țarist a dus o politică de rusificare a teritoriilor căzăcești și rutene, suprimând
folosirea dialectelor căzăcești și rutene (rusine) în tipărituri și în public (nu a existat noțiunea de
limbă "ucraineană" în sec. XVII-XIX).[15]

Primul Război Mondial și Revoluția Rusă

Articol principal: Războiul de Independență al Ucrainei.

Vezi și: Ucraina în timpul Primului Război Mondial, Războiul Civil Rus și Ucraina după Revoluția Rusă.

Rutenii, rusinii și cazacii au intrat în Primul Război Mondial atât de partea Puterilor Centrale (rutenii
și rusinii din Galiția și Bucovina), sub Austria, cât și de partea Antantei (cazacii), sub Rusia. În timpul
războiului, autoritățile austro-ungare au format Legiunea Ucraineană (apar pentru prima oară
noțiunile de "ucrainean" și "ucraineană" la inițiativa contelui Stadion - șeful serviciilor secrete austro-
ungare din anii 1890-1916), alături de Legiunea Polonă, pentru a lupta împotriva Imperiului Rus.
Aceste legiuni au stat la baza armatei polone interbelice și a armatei galițiene ucrainene ce a luptat
împotriva bolșevicilor în perioada imediat următoare Primului Război Mondial (1919–23). Cei
suspectați de sentimente filo-ruse, în Austria, au fost tratați dur. Până la 5.000 de susținători ai
Imperiului Rus din Galiția au fost închiși în lagărele de prizonieri de la Talerhof, Styria, și în fortăreața
Terezín (astăzi în Cehia).[16]

Soldați ai Armatei Populare Ucrainene

Odată cu prăbușirea imperiilor rus și austro-ungar, în urma Primului Război Mondial și al Revoluției
Ruse, a apărut o mișcare națională ucraineană pentru independență. În perioada 1917–20, au apărut
câteva state ucrainene: Republica Populară Ucraineană, Hatmanatul, Directoratul și Republica
Sovietică Socialistă Ucraineană (probolșevică), state ce au ocupat teritorii din fostul Imperiu Rus; de
asemenea, pe fostul teritoriu austro-ungar s-a format Republica Populară Vest-Ucraineană. În
mijlocul Războiului Civil Rus, s-a dezvoltat și o mișcare anarhistă ucraineană, numită Armata Neagră,
condusă de Nestor Mahno.[17] Totuși, în urma înfrângerii Ucrainei de Vest în Războiul Polono-
Ucrainean, urmat de eșecul invaziei polone respinse de forțele ruse și ucrainene pro-sovietice,
Ucraina n-a putut să se unifice și să-și câștige independența (chiar în acest text se arată că existau
mai multe republici ucrainene în perioada 1918-1920). În urma Păcii de la Riga, tratat semnat de
Rusia Sovietică, Ucraina Sovietică și Polonia, vestul Ucrainei de azi (atunci nu exista un stat ucrainean
unificat) a fost împărțit și încorporat în Polonia, iar părțile centrale și estice au format RSS
Ucraineană, în martie 1919, care a devenit, ulterior, republică fondatoare a URSS, în decembrie
1922.[18]

Ucraina Sovietică Interbelică

Revoluția care a adus la putere guvernul sovietic a devastat Ucraina. 1,5 milioane de oameni au
murit și sute de mii și-au pierdut casele în urma conflictelor. În condițiile acestea, guvernul sovietic a
rămas flexibil în anii 1920.[19] Astfel, cultura și limba ucraineană au avut o perioadă de reviriment,
iar ucrainizarea a devenit o implementare locală a politicii sovietice de korenizație (adică
indigenizare).[18] Bolșevicii au introdus și asistența medicală universală, educație și asistență socială.
[20] Drepturile femeilor au fost recunoscute iar noile legi au căutat eliminarea vechilor inegalități.
[21] Majoritatea acestor politici au fost anulate, însă, până la începutul anilor 1930, după ce Iosif
Stalin și-a consolidat, progresiv, puterea, devenind liderul de facto al Partidului Comunist și dictator
al Uniunii Sovietice.

Hidrocentrala DniproGES în construcție, pe la 1930

Începând cu sfârșitul anilor 1920, Ucraina a fost implicată în proiectele de industrializare a URSS, iar
producția industrială a țării a crescut de patru ori în anii 1930.[18] Totuși, industrializarea a avut
costuri enorme pentru țărănime, care fusese, din punct de vedere demografic, baza națiunii
ucrainene. Pentru a satisface nevoia crescândă de hrană și pentru a finanța industrializarea, Stalin a
instituit o politică de colectivizare a agriculturii, statul confiscând pământurile și animalele țăranilor
și comasându-le în ferme colective, aceste politici fiind aplicate cu ajutorul armatei și a poliției
secrete.[18] Cei care au opus rezistență au fost arestați și deportați. Asupra țăranilor au fost impuse
cote de producție din ce în ce mai mari. Colectivizarea a avut un efect devastator asupra
productivității agricole. Întrucât membrii fermelor colective nu aveau dreptul de a primi din produsul
muncii lor până când nu se îndeplinea planul, în Uniunea Sovietică s-a răspândit foametea. În 1932–
33, milioane de oameni au murit de foame în ceea ce astăzi se cunoaște sub numele de Holodomor.
Nu există încă un consens între istorici în ceea ce privește faptul dacă această foamete artificială
poate fi denumită genocid, dar Rada Supremă a Ucrainei și mai multe alte țări îl consideră un
genocid al poporului ucrainean.[c]

Perioadele industrializării și a Holodomorului au coincis și cu politica sovietică agresivă împotriva


elitelor culturale și politice naționale adesea acuzate de "deviaționism naționalist". Două valuri de
represiune politică și persecuții din URSS (1929–34 și 1936–38) au avut ca rezultat uciderea a
681.692 oameni; printre aceștia se numărau și 80% din membrii elitei culturale ucrainene și trei
sferturi din toți ofițerii de rang înalt ai Armatei Roșii.[18]