Sunteți pe pagina 1din 14

Lituania 

(în lituaniană Lietuva; pronunție lituaniană: /lʲɪɛtʊˈvɐ/), oficial Republica
Lituania (în lituaniană Lietuvos Respublika), este o țară din Europa de Nord. Unul din cele
trei state baltice, ea se situează pe malul sud-estic al Mării Baltice, având frontieră maritimă
cu Suedia și Danemarca. Pe uscat, se învecinează cu Letonia la nord, cu Belarus la est și sud,
cu Polonia la sud, și cu Regiunea Kaliningrad (exclavă a Rusiei) la sud-vest. Lituania are o
populație de circa 2,9 milioane de locuitori, iar capitala și cel mai mare oraș
este Vilnius. Lituanienii sunt un popor baltic. Limba oficială, lituaniana, este, împreună cu letona,
una din singurele două limbi din ramura baltică a familiei de limbi indo-europene care încă se mai
vorbesc.
Timp de secole, malurile sud-estice ale Mării Baltice au fost locuite de diferite triburi baltice. În
anii 1230, teritoriul actual al Lituaniei a fost unificat de către Mindaugas, regele Lituaniei, și a
apărut primul stat lituanian unit, Regatul Lituaniei, la 6 iulie 1253. În secolul al XIV-lea, Marele
Ducat al Lituaniei era cea mai mare țară din Europa; actualele state Lituania, Belarus, Ucraina,
precum și părți din Polonia și Rusia erau teritorii ale Marelui Ducat. Odată cu Unirea de la
Lublin din 1569, Lituania și Polonia au format o uniune voluntară, Uniunea Polono-Lituaniană.
Aceasta a durat timp de peste două secole, până când puterile vecine au dezmembrat-o
sistematic între 1772–1795, Imperiul Rus anexând mare parte din teritoriul Lituaniei.
În timp ce Primul Război Mondial se apropia de sfârșit, Actul de Independență a Lituaniei a fost
semnat la 16 februarie 1918, declarând înființarea statului suveran Lituania. Începând cu 1940,
Lituania a fost ocupată mai întâi de Uniunea Sovietică și apoi de Germania Nazistă. Spre
sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, în 1944, germanii s-au retras și Uniunea Sovietică a
reocupat Lituania. La 11 martie 1990, cu un an înaintea desființării formale a Uniunii Sovietice,
Lituania a devenit prima republică sovietică care s-a declarat independentă, ceea ce a dus
la restaurarea statului independent Lituania.
Lituania este membră a Uniunii Europene, a Consiliului Europei, membru deplin al Spațiului
Schengen și al NATO. Este membră și a Băncii Nordice de Investiții și a cooperării Nordic-
Baltice cu alte țări nord-europene. Indicele Dezvoltării Umane calculat de ONU listează Lituania
drept țară cu „dezvoltare umană foarte ridicată”. Lituania s-a numărat printre economiile UE cu
cea mai rapidă creștere și se află pe locul 24 în lume la Indicele Ușurinței Afacerilor. La 1
ianuarie 2015, Lituania a adoptat euro ca monedă oficială, devenind astfel al 19-lea membru
al zonei Euro.

Cuprins

 1Istorie
o 1.1Preistorie
o 1.2Evul Mediu
o 1.3Istoria modernă
o 1.4Secolele al XX-lea și al XXI-lea
 1.4.11939–1941
 1.4.21941–1944
 1.4.31944–1991
 1.4.41991–prezent
 2Geografia
o 2.1Clima
 3Politica
o 3.1Împărțirea administrativă
o 3.2Relații externe
o 3.3Armata
 4Economia
 5Infrastructura
o 5.1Telecomunicații
o 5.2Transport
o 5.3Energie
 6Demografia
o 6.1Grupuri etnice
o 6.2Urbanizare
o 6.3Sănătate
o 6.4Religia
o 6.5Educație
 7Cultura
o 7.1Limba lituaniană
o 7.2Literatura
o 7.3Artă și muzee
o 7.4Muzica
o 7.5Bucătăria
o 7.6Sport
 8Clasamentele internaționale
 9Patrimoniu mondial
 10Vezi și
 11Note
 12Lectură suplimentară
 13Legături externe

Istorie[modificare | modificare sursă]

Hartă a schimbărilor teritoriale ale Lituaniei din secolul al XIII-lea până astăzi.

Preistorie[modificare | modificare sursă]
Primii oameni s-au așezat pe teritoriul actual al Lituaniei după ultima eră glaciară în mileniul X
î.e.n. De-a lungul a o mie de ani, indo-europenii, sosiți în mileniile al III-lea–al II-lea î.e.n., s-au
amestecat cu populația locală și au format diferitele triburi baltice. Prima atestare
scrisă a Lituaniei se găsește într-un manuscris german medieval, Analele Quedlinburgului, într-o
înregistrare datată 9 martie 1009.

Evul Mediu[modificare | modificare sursă]


Locuită la început de triburi baltice fragmentate, în deceniul anilor 1230 teritoriile lituaniene au
fost unificate de către Mindaugas, încoronat rege al Lituaniei la 6 iulie 1253.[3] După asasinarea
sa în 1263, Lituania păgână a devenit țintă a cruciadelor creștine ale Cavalerilor Teutoni și
ale Ordinului Livonian. În ciuda devastatoarei lupte seculare cu cavalerii, Marele Ducat al
Lituaniei s-a extins rapid, cucerind fostele principate slave ale Rusiei Kievene.
Până la sfârșitul secolului al XIV-lea, Lituania a fost una din cele mai mari țări din Europa și
cuprindea Belarusul și Ucraina actuale, precum și părți care astăzi sunt în Polonia și Rusia.
Situația geopolitică între vest și est a determinat caracterul multicultural și multiconfesional al
Marelui Ducat al Lituaniei. Elita conducătoare practica toleranță religioasă, iar slavona era
folosită ca limbă auxiliară latinei pentru documentele oficiale.

Castelul de pe Insula Trakai

Bătălia de la Grunwald cu Vytautas cel Mare în centru

În 1385, marele duce Jogaila a acceptat oferta Poloniei de a-i deveni rege. Jogaila s-a angajat
în creștinarea treptată a Lituaniei și a creat o uniune personală între Polonia și Lituania. Lituania
și-a păstrat independența, fiind una dintre ultimele regiuni păgâne ale Europei care au trecut la
creștinism.
După două războaie civile, Vytautas cel Mare a devenit mare duce al Lituaniei în 1392. În timpul
domniei lui, Lituania a ajuns la apogeul expansiunii teritoriale, a început centralizarea statului,
iar nobilimea lituaniană a căpătat un rol din ce în ce mai important în politica de stat. În
marea bătălie de pe râul Vorskla din 1399, forțele combinate ale lui Toktamiș și Vytautas au fost
învinse de mongoli. Datorită strânsei cooperări, armatele Lituaniei și Poloniei au obținut apoi o
mare victorie împotriva cavalerilor teutoni în 1410 în bătălia de la Grunwald, una dintre cele mai
mari confruntări din istoria medievală a Europei.[4][5][6]
După moartea lui Jogaila și a lui Vytautas, nobilimea lituaniană a încercat să rupă uniunea
între Polonia și Lituania, alegând independent mari duci din dinastia Jagiellonă. Dar, la sfârșitul
secolului al XV-lea, Lituania a fost obligată să caute o alianță mai strânsă cu Polonia după ce
puterea crescândă a Marelui Cnezat al Moscovei a început să amenințe principatele slave ale
Lituaniei și a declanșat o serie de războaie lituano-moscovite și Războiul Livonian.

Istoria modernă[modificare | modificare sursă]


Uniunea Polono–Lituaniană a fost înființată în 1569. Ca membră a Uniunii, Lituania și-a menținut
instituțiile, inclusiv o armată, o monedă și legi locale separate.[7] În cele din urmă, polonizarea a
afectat toate aspectele vieții lituaniene: politică, lingvistică, culturală, și chiar și identitatea
națională. Între mijlocul secolului al XVI-lea și mijlocul secolului al XVII-lea, cultura, arta și
educația au înflorit, alimentate de Renaștere și de Reforma Protestantă. Din 1573, regii Poloniei,
în același timp mari duci ai Lituaniei, au fost aleși de nobilime, care a primit Libertățile de Aur, din
ce în ce mai largi. Aceste libertăți, în special cea de liberum veto, a dus la anarhie și în cele din
urmă la disoluția statului.
În timpul Războaielor Nordului (1655–1661), teritoriul și economia Lituaniei au fost devastate de
armata suedeză. Înainte să-și poată reveni, Lituania a fost devastată apoi din nou de Marele
Război al Nordului (1700–1721). Războiul, o epidemie de ciumă, și o foamete s-au soldat cu
moartea a circa 40% din populația țării.[8] Puterile străine, în special Rusia, au început să domine
politica internă a Uniunii. Numeroase facțiuni din sânul nobilimii au utilizat Libertățile de Aur
pentru a bloca orice reformă. În cele din urmă, Uniunea a fost divizată în 1772, 1792 și 1795 de
către Imperiul Rus, Prusia, și Austria Habsburgică.
Cea mai mare parte a teritoriului lituanian a devenit parte a Imperiului Rus. După
eșecul răscoalelor din 1831 și 1863, autoritățile țariste au implementat mai multe politici
de rusificare. Au interzis presa lituaniană, au închis instituțiile culturale și educative, și au integrat
Lituania într-o nouă regiune administrativă denumită Kraiul de Nord-Vest. Rusificarea a eșuat
datorită unei rețele extinse de contrabandă cu cărți și a școlirii clandestine a copiilor lituanieni.
După Războiul Ruso-Turc (1877–1878), când diplomații germani au transferat înapoi Turciei
ceea ce părea a fi pradă de război a Rusiei, relația dintre Rusia și Imperiul German s-a
complicat. Imperiul Rus a reluat construcția de cetăți la marginea sa vestică împotriva unei
potențiale invazii germane dinspre vest. La 7 iulie 1879, țarul rus Alexandru al II-lea a aprobat
propunerea armatei de a construi cea mai mare structură defensivă de „clasa întâi” din toată țara
– cetatea Kaunas de 65 km².[9] Un număr mare de lituanieni a plecat în Statele Unite în anii
1867–1868 după o foamete.[10] Renașterea Națională Lituaniană a pus bazele națiunii moderne
Lituaniene și unui stat lituanian independent.

Secolele al XX-lea și al XXI-lea[modificare | modificare sursă]

Cei 20 de membri ai Consiliului Lituaniei după semnarea Actului de Independență a Lituaniei, la 16


februarie 1918.

În timpul Primului Război Mondial, Consiliul Lituaniei (Lietuvos Taryba) a


proclamat independența Lituaniei și reînființarea statului lituanian la 16 februarie 1918. Politica
externă a Lituaniei a fost dominată de dispute teritoriale cu Polonia și Germania. Regiunea
Vilnius cu orașul Vilnius, capitala istorică a Lituaniei (și capitala proclamată prin Constituție), au
fost ocupate de armata polonă în timpul Revoltei lui Żeligowski din octombrie 1920 și anexate doi
ani mai târziu de Polonia. Timp de 19 ani, Kaunas a fost capitală temporară a Lituaniei. Controlul
polonez asupra Vilniusului a fost acerb contestat de Lituania; nu au existat relații diplomatice
între cele două țări în mare parte a perioadei interbelice.
Anexată în timpul Revoltei de la Klaipėda din 1923, Regiunea Klaipėda (în
germană, Memelland(d)) a fost cedată Germaniei după ultimatumul german în martie 1939. De-a
lungul perioadei interbelice, chestiunile interne ale Lituaniei au fost controlate de autoritarul
președinte Antanas Smetona și de partidul său, Uniunea Naționalistă Lituaniană, care au ajuns
la putere după lovitura de stat din 1926.
1939–1941[modificare | modificare sursă]
Uniunea Sovietică a retrocedat Vilniusul Lituaniei după invazia sovietică a Poloniei de Est din
septembrie 1939. În iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat și a anexat Lituania în conformitate
cu protocolul adițional secret al Pactului Ribbentrop–Molotov.[11][12] Ocupația a fost urmată de
arestări și deportări în masă, din Lituania fiind îndepărtați 34.000 de cetățeni. Conform unui
oficial lituanian, acesta a fost începutul unei acțiuni ce urma să îndepărteze 700.000 de
persoane din Lituania.[13]:48
1941–1944[modificare | modificare sursă]
Un an mai târziu, Uniunea Sovietică a fost atacată de Germania Nazistă, ceea ce a dus
la ocupația nazistă a Lituaniei. Germanii și colaboratorii lor[13]:54–56 au început crimele imediat în
Lituania, înainte de 1 decembrie 1941, peste 120.000 de evrei lituanieni fiind uciși.[13]:110
În timpul ocupației, germanii au adunat și au ucis intelectuali, ofițeri ai armatei, romi și circa
190.000 de evrei din Lituania[14] (91-95% din comunitatea evreiască antebelică) în
timpul Holocaustului.
10 din cele 25 de batalioane lituaniene de poliție, colaborând cu Einsatzkommando(d)-
urile naziste, au fost implicate în crime în masă. Se crede că acestea au executat 78.000 de
persoane.[13]:148
Au existat partizani lituanieni, foarte puțini susținându-i pe comuniști. Soldații armatei lituaniene,
incluși în Corpul 29 Pușcași al Armatei Roșii au dezertat ori s-au predat germanilor în iunie 1941,
ca urmare unitatea lituaniană fiind desființată în august 1941.
1944–1991[modificare | modificare sursă]
După retragerea forțelor germane, sovieticii au restabilit anexarea Lituaniei în 1944. În urma
modificărilor de frontieră convenite la Conferința de la Potsdam din 1945,
fostul Memelland(d) german, cu portul la Marea Baltică Memel (în lituaniană, Klaipėda), a revenit
la Lituania, care în 1945 a fost declarată Republică Sovietică Socialistă. Majoritatea localnicilor
germani fugiseră în ultimele luni ale celui de al Doilea Război Mondial.
Sovieticii au început Soviet deportations from Lithuania(en) în Siberia,[15] naționalizarea completă,
colectivizarea și sovietizarea generală a vieții cotidiene. Între 1944 și 1952 circa 100.000
de partizani lituanieni(en) au dus un război de gherilă contra sistemului sovietic. Circa 30.000 de
partizani și susținători ai lor au fost uciși, mult mai mulți fiind arestați și deportați
în gulagul siberian. Se estimează că Lituania a pierdut 780.000 de locuitori în al Doilea Război
Mondial.[16]
Politicile de perestroika și glasnost de la sfârșitul anilor 1980 au permis apariția Sąjūdis(en), o
mișcare anticomunistă pentru independență. După o victorie detașată la alegerile pentru Sovietul
Suprem(en), membrii Sąjūdis au proclamat independența Lituaniei la 11 martie 1990, prima
republică sovietică ce a făcut acest pas. Uniunea Sovietică a încercat să suprime secesiunea,
impunând o blocadă economică. Trupele sovietice au atacat Turnul de Televiziune din Vilnius(en),
ucigând 14 civili lituanieni și rănind alți 600 în noaptea de 13 ianuarie 1991.[17][18] La 31 iulie 1991,
trupele paramilitare sovietice au ucis șapte grăniceri lituanieni la frontiera cu Belarus în
evenimentele denumite apoi Masacrul de la Medininkai(en).
La 4 februarie 1991, Islanda a devenit prima țară care a recunoscut independența Lituaniei.
După lovitura de stat din august, Lituania independentă a căpătat largă recunoaștere
internațională și a adera la ONU la 17 septembrie 1991.
1991–prezent[modificare | modificare sursă]
Ultimele trupe sovietice au părăsit Lituania la 31 august 1993[19] – mai devreme chiar decât cele
din Germania de Est. Căutând legături mai strânse cu Occidentul, Lituania a cerut aderarea
la NATO în 1994. După o perioadă de tranziție de la o economie planificată la una de piață,
Lituania a devenit membru al NATO și al Uniunii Europene în primăvara lui 2004 și apoi a aderat
la Spațiul Schengen la 21 decembrie 2007.

Geografia[modificare | modificare sursă]
Centrul geografic al Europei este în Lituania

Lituania se află în Europa de Nord. Ea acoperă o zonă de 65,200 km2. Țara se află între
paralelele de 53° și 57° latitudine nordică, și în mare parte între meridianele de 21° și 27°
longitudine estică (o parte din Cordonul litoral al Curlandei se află la vest de 21°). Are circa 99
km de coastă nisipoasă, dintre care circa 38 km sunt direct la Marea Baltică, cea mai scurtă
ieșire la mare dintre toate țările de la Marea Baltică; restul coastei este adăpostită de peninsula
nisipoasă Curoniană. Cel mai mare port cu ape calde, Klaipėda, se află la gura îngustă
a Lagunei Curoniene (în lituaniană, Kuršių marios), o lagună puțin adâncă ce se extinde în sud
până la Kaliningrad. Principalul curs de apă, râul Nemunas, este navigabil, ca și unii afluenți ai
săi.

Râul Nemunas între Lituania și regiunea Kaliningrad a Rusiei.

Lituania se află la marginea Câmpiei Europei de Nord. Peisajul său a fost netezit de ghețari
în ultima eră glaciară. Relieful Lituaniei alternează între câmpii moderate și dealuri; altitudinea
maximă se înregistrează pe Dealul Aukštojas la 294 metri (965 ft) în estul țării. În țară
există numeroase lacuri, de exemplu Lacul Vištytis, și zone umede; o zonă de păduri de amestec
acoperă circa 33% din suprafața țării.
După o reestimare a limitelor continentului european în 1989, Jean-George Affholder, om de
știință la Institut Géographique National (Institutul Național Geografic Francez) a calculat
că centrul geografic al Europei se află la 54°54′N 25°19′E54.900°N 25.317°E.[20] Metoda utilizată
la calcul a fost cea a centrului de greutate al figurii geometrice a Europei. Acest punct se află în
Lituania, anume la 26 kilometri (16 mi) nord de capitala Vilnius.

Clima[modificare | modificare sursă]
Parcul Național Aukštaitija

Dune de nisip pe Cordonul litoral al Curlandei (sit în patrimoniul mondial UNESCO)

Clima Lituaniei, aflată între maritimă și continentală, este relativ moderată. Temperaturile medii


din zona de coastă sunt de −2.5 °C (27.5 °F) în ianuarie și 16 °C (61 °F) în iulie. În Vilnius,
temperaturile medii sunt de −6 °C (21 °F) în ianuarie și 17 °C (63 °F) în iulie. În timpul verii, ziua
sunt frecvente temperaturile de 20 °C (68 °F) iar noaptea, cele de 14 °C (57 °F); în trecut,
temperaturile au atins maxime de 30 or 35 °C (86 or 95 °F). Iernile pot fi foarte geroase. Minime
de −20 °C (−4 °F) se înregistrează aproape în fiecare an. Extremele istorice sunt de −34 °C
(−29 °F) în zonele de coastă și −43 °C (−45 °F) în estul Lituaniei.
Precipitațiile medii anuale sunt de 800 mm în zona de coastă, 900 mm în dealurile Samogiției
și 600 mm în estul țării. Ninge în fiecare an, de regulă între octombrie și aprilie. În unii ani, se
înregistrează precipitații mixte și în septembrie și în mai. Sezonul agricol durează 202 zile în
vestul țării și 169 în est. Furtunile puternice sunt rare în est, dar frecvente în zonele de coastă.
Înregistrările de temperatură pe perioada cea mai îndelungată din zona Mării Baltice acoperă
circa 250 de ani. Datele arată că au existat perioade calde în jumătatea a doua a secolului al
XVIII-lea, și că secolul al XIX-lea a fost relativ rece. Încălzirea de la începutul secolului al XX-lea
a culminat în anii 1930, fiind urmați de o scurtă răcire până în anii 1960. De atunci, persistă o
tendință de încălzire.[21]
Lituania a avut în 2002 o secetă care a produs incendii în păduri și turbării.[22] Țara a suferit și un
val de căldură în vara lui 2006, împreună cu restul Europei de Nord.

Date climatice pentru Lituania


Luna Ian Feb Mar Apr Mai Iun

−1.7 −1.3 2.3 9.4 16.5 19.9 2


Maxima medie °C (°F)
(28,9) (29,7) (36,1) (48,9) (61,7) (67,8) (6

−3.9 −3.5 −0.1 5.5 11.6 15.2 1


Media zilnică °C (°F)
(25) (25,7) (31,8) (41,9) (52,9) (59,4) (6

−6.3 −6.6 −2.8 1.5 7.0 10.5 1


Minima medie °C (°F)
(20,7) (20,1) (27) (34,7) (44,6) (50,9) (

−40.5 −42.9 −37.5 −23 −6.8 −2.8


Minima istorică °C (°F)
(−40.9) (−45.2) (−35.5) (−9.4) (19,8) (27) (3

36.2 30.1 33.9 42.9 52.0 69.0 7


Precipitații mm (inches)
(1.425) (1.185) (1.335) (1.689) (2.047) (2.717) (3

Sursa nr. 1: Înregistrările climatice lituaniene [23][24]

Sursa nr. 2: Weatherbase[25]

Politica[modificare | modificare sursă]
Președintele Gitanas Nausėda; și prim-ministrul Ingrida Šimonytė(d)

De la declararea restaurării independenței la 11 martie 1990, Lituania a păstrat o puternică


tradiție democratică. La primele alegeri generale de după independență, la 25 octombrie 1992,
56,75% din totalul alegătorilor au susținut noua constituție(d).[26] Au existat dezbateri intense în ce
o privește, în special asupra rolului președintelui. Un referendum separat(d) s-a ținut la 23 mai
1992 pentru a verifica opinia publică în chestiune și 41% din alegătorii eligibili au susținut
restaurarea funcției de președinte al Lituaniei(d).[26] Conform explicației Curții Constituționale a
Lituaniei din 10 ianuarie 1998, Republica Lituania este o republică parlamentară cu unele
atribute de sistem semiprezidențial.[27]
Șeful statului lituanian este președintele, ales direct pentru un mandat de cinci ani, cu limită
maximă de două mandate. Postul de președinte este predominant ceremonial; funcțiunile sale
politice principale sunt afacerile externe și securitatea națională. Președintele este comandant
suprem(d) al armatei. Președintele numește și primul ministru(d) și, la propunerea acestuia din
urmă, restul cabinetului, precum și mai mulți înalți funcționari și judecători în toate instanțele.
Seimas — (Parlamentul Lituaniei)

Actuala șefă de stat lituaniană, Dalia Grybauskaitė, a fost aleasă la 17 mai 2009(d), și a devenit


prima femeie președinte din istoria țării și a doua în toate Statele Baltice, după ce Letonia a ales
prima femeie președinte cu un deceniu în urmă.[28] Dalia Grybauskaitė a fost realeasă pentru al
doilea mandat în 2014(d).
Judecătorii Curții Constituționale(d) (Konstitucinis Teismas), cu mandate de nouă ani, sunt numiți
câte trei de către președinte, de către președintele Seimasului, și de președintele Curții
Supreme. Parlamentul lituanian unicameral, Seimas, are 141 de membri aleși în mandate de
patru ani. 71 de membri ai acestui organism legislativ sunt aleși uninominal, iar alți 70 sunt
aleși proporțional pe liste naționale. Pentru a primi un loc din cele 70 de pe liste, un partid trebuie
să întrunească 5% din voturile naționale.

Împărțirea administrativă[modificare | modificare sursă]


Împărțirea administrativă actuală a fost stabilită în 1994 și modificată în 2000 pentru a îndeplini
cerințele Uniunii Europene. Lituania are o împărțire pe trei niveluri: țara este împărțită în 10
județe (în lituaniană: singular – apskritis, plural – apskritys) care la rândul lor sunt împărțite în 60
de comune (în lituaniană: singular – savivaldybė, plural – savivaldybės) care constau din peste
500 de seniorii(d) (în lituaniană: singular – seniūnija, plural – seniūnijos).
Instituția guvernatorului de județ(d) (în lituaniană: apskrities viršininkas) și administrațiile județene
au fost dizolvate în 2010.[29]
Comunele sunt cele mai importante unități administrative. Unele comune sunt istoric denumite
„comune district” (pe scurt, „districte”), iar altele sunt denumite „comune oraș” (pe scurt, „orașe”).
Fiecare comună are propria sa administrație locală aleasă. În trecut, consiliile locale se alegeau
o dată la trei ani, dar astăzi alegerile se țin o dată la patru ani. Consiliul numește seniorii(d) care
administrează senioriile. Primarii sunt aleși direct începând cu anul 2015, până atunci ei fiind
aleși de consiliu.[30]
Senioriile, în număr de peste 500, sunt cele mai mici unități administrative și nu joacă niciun rol
politic. Ele furnizează serviciile publice necesare cetățenilor aproape de domiciliul lor; de
exemplu, în zonele rurale, senioriile țin registrul stării civile. Ele sunt mai active în sectorul social:
identifică familiile sau persoanele nevoiașe și le distribuie ajutoare sociale sau organizează alte
forme de ajutorare.[31] Deși senioriile au potențialul de a deveni o sursă de inițiativă locală pentru
abordarea problemelor rurale, există nemulțumiri că ele nu au putere reală și primesc prea puțină
atenție.[32]

Relații externe[modificare | modificare sursă]


Fișier:Institutions europeennes IMG 4300.jpg
Lituania este membră a Uniunii Europene

Lituania a devenit membră a organizației Națiunilor Unite la 18 septembrie 1991, și a aderat la


mai multe organizații și acorduri internaționale. Este și membru al Uniunii Europene, Consiliului
Europei, Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, NATO și, în cadrul acesteia din
urmă, al Consiliului Nord-Atlantic de Coordonare. Lituania a dobândit calitatea de membru
al Organizației Mondiale a Comerțului la 31 mai 2001. Ea dorește să adere și la OCDE și alte
organizații occidentale.
Lituania a stabilit relații diplomatice cu 149 de țări.[33]
În 2011, Lituania a găzduit întrunirea Consiliului Ministerial al Organizației pentru Securitate și
Cooperare în Europa. În 2013, Lituania a preluat Președinția prin rotație a Uniunii Europene.

Timbru dedicat președinției lituaniene a Uniunii Europene. Poșta Lituaniei, 2013.

Lituania este și membru activ în cooperarea dintre țările Europei de Nord. Lituania este membru
al Consiliului Baltic, de la înființarea acestuia în 1993. Consiliul Baltic este o organizație
permanentă de cooperare internațională, cu sediul la Tallinn. Acesta funcționează prin Adunarea
Baltică și prin Consiliul Baltic de Miniștri.
Lituania colaborează și cu țările nordice și cu celelalte două țări baltice în cadrul formatului NB8.
Un format similar, numit NB6, reunește țările nordice și baltice membre ale UE. Scopul principal
al NB6 îl reprezintă discutarea și convenirea asupra pozițiilor înainte de a le prezenta în cadrul
Consiliului Uniunii Europene și reuniunilor Miniștrilor de Externe ai UE.
Consiliul Statelor de la Marea Baltică (CBSS) a fost înființat în 1992 la Copenhaga ca un forum
politic regional informal, cu scopul principal de a promova procesul de integrare și de a facilita
legături strânse între țările din regiune. Membrii CBSS sunt Islanda, Suedia, Danemarca,
Norvegia, Finlanda, Germania, Lituania, Letonia, Estonia, Polonia, Rusia și Comisia Europeană.
Membrii cu statut de observator sunt Belarus, Franța, Italia, Țările de Jos, România, Slovacia,
Spania, Statele Unite ale americii, Regatul Unit și Ucraina.

Lituania a ocupat și un loc temporar de membru al Consiliului de Securitate al ONU

Cooperarea între Consiliul Nordic de Miniștri și Lituania este o cooperare politică, prin care
schimbul de experiență contribuie la îndeplinirea unor obiective comune. Una dintre funcțiile sale
cele mai importante este aceea de a descoperi noi tendințe și noi posibilități de cooperare. Biroul
de informare își propune să reprezinte conceptele nordice și să dovedească cooperarea nordică
în Lituania.
Împreună cu celelalte două țări Baltice, Lituania este și membră a Băncii Nordice de Investiții
(NIB) și cooperează în cadrul programului NORDPLUS în scop educativ.
Forumul pentru Dezvoltare baltică (BDF) este o organizație independentă non-profit care
reunește companii mari, orașe, asociații de afaceri și instituțiile din regiunea Mării Baltice. În
2010 al 12-lea summit-ul al BDF a avut loc la Vilnius.[34]
În a doua jumătate a anului 2013, Lituania deținut Președinția prin rotație a Consiliului Uniunii
Europene. În 2013, Lituania a fost aleasă în Consiliul de Securitate al ONU pentru un mandat de
doi ani.[35] Lituania este primul stat Baltice ales să ocupe un astfel de loc.
Armata[modificare | modificare sursă]

Soldat al Forțelor Lituaniene Voluntare de Apărare Națională

Forțele Armate Lituaniene reprezintă ansamblul Forțelor Terestre Lituaniene, Forțelor Aeriene
Lituaniene, Forțelor Navale Lituaniene, Forței Lituaniene de Operațiuni Speciale și altor unități:
Comandamentul Logistic, Comandamentul de Instruire și Doctrină, Batalionul Cartierului General
și Poliția Militară. Direct subordonate Șefului Apărării sunt Forțele de Operațiuni Speciale și
Poliția Militară. Forțele de Rezervă se află sub comanda Forțelor Lituaniene Voluntare de
Apărare Națională.
Forțele Armate Lituaniene au în total circa 15.000 de militari activi, care poate fi susținuți și de
forțe de rezervă.[36] Serviciul militar obligatoriu a fost desființat în 2008, dar a fost reintrodus în
2015.[37] Forțele Armate Lituaniene au personal desfășurat în misiuni internaționale în Afganistan,
Kosovo, Mali și Somalia.[38]

Soldați lituanieni în cadrul misiunii internaționale a NATO în Afganistan

În martie 2004, Lituania a devenit membru cu drepturi depline al NATO. De atunci, avioanele de


luptă ale NATO sunt desfășurate la aeroportul Zokniai și asigură securitatea spațiului aerian
Baltic.
Din vara anului 2005 Lituania a făcut parte din Forța Internațională de Asistență de Securitate în
Afganistan (ISAF), ceea ce a organizat o Echipă de Reconstrucție Provincială (PRT) în orașul
Chaghcharan din provincia Ghor. PRT include personal din Danemarca, Islanda și SUA. Există și
unități ale forțelor de operațiuni speciale în Afganistan. Acestea sunt plasate în
provincia Kandahar. De la aderarea operațiuni internaționale în 1994, Lituania a pierdut doi
soldați. Lt. Normundas Valteris a căzut în Bosnia, când mașina sa de patrulă a trecut peste o
mină. Sergentul Arūnas Jarmalavičius a fost rănit mortal în timpul unui atac asupra taberei
Echipei sale de Reconstrucție Provincială din Afganistan.
Politica Națională de Apărare a Lituaniei are drept scop garantarea
păstrării independenței și suveranității statului, a integrității teritoriului său, apelor teritoriale,
spațiului aerian și ordinii constituționale. În momentul de față principalele obiective strategice
sunt acela de a-și apăra interesele țării și acela de a menține forțe armate care ar fi gata să
contribuie, să coopereze și să participe cu alte forțe armate ale NATO și statele membre ale
Uniunii Europene, precum și acela de a-și crește capacitatea de a participa la misiuni NATO.
Ministerul Apărării este responsabil pentru forțele de luptă, de căutare și salvare, și de
operațiunile de informații. 5.000 de polițiști de frontieră intră sub autoritatea Ministerului de
Interne și sunt responsabili cu protecția frontierelor, regimul pașapoartelor și taxele vamale, și
împarte cu Marina responsabilitatea combaterii contrabandei și traficului de substanțe interzise.
Un departament special de securitate se ocupă de protecția VIP și de securitatea
telecomunicațiilor.

Economia[modificare | modificare sursă]
PIB-ul Lituaniei a trecut printr-o perioadă de creștere foarte ridicată până în 2009, atingând un
apogeu de 11,1% în 2007. Ca urmare, țara a fost botezată adesea „Tigrul Baltic”. Anul 2009 a
marcat însă o scădere dramatică a PIB-ului, de −14.9% pusă pe seama supraîncălzirii
economiei. Ea și-a reluat însă creșterea în anul următor la un ritm mai scăzut, dar mai
sustenabil, alimentat în special de cererea internă și de exporturi, și nu, ca înainte, de bulele
financiare și imobiliare. Rata șomajului era de 9,1% în al treilea trimestru al anului 2014, în
scădere de la 17,8% în 2010.

Sediul Swedbank(d) din Vilnius
Lituania face parte dintr-o uniune monetară, zona euro (negru închis), și din piața unică a UE.

Lituania are o cotă unica de impozitare, care a înlocuit impozitul progresiv. Potrivit


Eurostat, ratele impozitului pe venitul personal (15%) și a impozitului pe profit (15%) în Lituania
sunt printre cele mai scăzute din UE. Țara are cea mai mică rată a impozitului pe capital (9,8%)
din UE, și cel mai mic volum de impozitare, ca procent din PIB (27,2) din Uniunea Europeană
Nivelul veniturilor este ceva mai mic în Lituania decât în vechile state membre ale UE, dar mai
mare decât în majoritatea statelor membre ale UE care au aderat în ultimul deceniu. Potrivit
datelor Eurostat, PIB-ul pe cap de locuitor (PPP) s-a situat la 74% din media UE în anul 2013.[39]
Din punct de vedere structural, există o tranziție treptată, dar consistentă către o economie
bazată pe cunoaștere, cu un accent special pe biotehnologie (industrială și diagnostică). Marile
companii de biotehnologie și producătoare de laseri (Ekspla, Šviesos Konversija) din țările
Baltice sunt concentrate în Lituania. De asemenea, mecatronica și tehnologia informației (IT)
sunt văzute ca potențiale direcții de dezvoltare a economiei bazate pe cunoaștere.
În 2009, Barclays a stabilit Centrul de Tehnologie Lituania – una din cele patru centre strategice
de inginerie care sprijină operațiunile bancare Barclays de pe tot globul.[40] În 2011, Western
Union a deschis oficial noul Centru European Regional de Operațiuni de la Vilnius.[41] Poziția
exprimată de guvernul lituanian este că economia lituaniană pune accentul pe produse și servicii
de înaltă valoare adăugată.[42] Printre alte companii internaționale care operează în Lituania
sunt: PricewaterhouseCoopers, Ernst & Young, Societe Generale, UniCredit, Thermo Fisher
Scientific(d), Phillip Morris(d), Kraft Foods, Marte, Marks & Spencer, GlaxoSmithKline, United Colors
of Benetton, Deichmann, Statoil, Neste Oil(d), Lukoil, Tele2(d), Hesburger(d) și Modern Times
Group(d). TeliaSonera, ICA(d) și Carlsberg dețin subsidiarele lor locale, respectiv: compania de
telecomunicații Omnitel, retailerul Rimi și fabrici de bere (Švyturys, Kalnapilis și Utenos Alus).
Sectorul bancar lituanian este dominat de băncile scandinave: Swedbank, SEB, Nordea, Danske
Bank, DNB ASA.
Printre cele mai mari companii private lituaniene se numără: ORLEN Lietuva(d), Maxima
Group(d), Achema(d) Grup, Lukoil Baltija, Linas Agro Grup, Indorama Polimeri Europa, Palink,
Sanitex. Rata impozitului pe profit în Lituania este de 15% și 5% pentru întreprinderile mici.
Guvernul oferă stimulente speciale pentru investiții în sectoare de înaltă tehnologie și produse cu
valoare adăugată mare. Mare parte din comerțul practicat de Lituania este cu Uniunea
Europeană și cu Rusia.
Litas a fost moneda națională până în 2015, când a fost înlocuită cu euro la cursul de EUR 1.00
= LTL 3.45280. Litas a fost ținut la curs fix față de euro în acest ritm, din 2 februarie 2002.[43]

Infrastructura[modificare | modificare sursă]
Telecomunicații[modificare | modificare sursă]
Potrivit site-ului Speedtest.net, la 30 octombrie 2011 Lituania ocupa primul loc în lume la viteza
de upload și download pe Internet, exceptând școlile și corporațiile.[44][45] Vitezele mari se
datorează în mare parte faptului că Lituania are cea mai disponibilă rețea FTTH din UE și din
Europa. Potrivit unui studiu anual publicat de Consiliul FTTH Europe în 2013,[46] țara avea toate
gospodăriile conectate la rețea FTTH. 31% dintre aceste gospodării erau abonate direct la
această rețea la momentul publicării. Lituania are, astfel, cea mai disponibilă rețea de fibră optică
din Europa și cea mai mare penetrare a FTTH. Suedia se află pe locul doi la penetrarea FTTH cu
23%.

Transport[modificare | modificare sursă]
Principalele șosele din Lituania

Construcția unei căi ferate cu dublu ecartament în Lituania (Proiectul Rail Baltica)

Țara are o rețea de transport bine dezvoltată pe calea ferată, prin aeroporturi și prin șosele cu
patru benzi. Lituania are o rețea extinsă de autostrăzi. Cele mai cunoscute autostrăzi sunt A1,
care leagă Vilnius de Klaipėda prin Kaunas, precum și A2, care leagă Vilnius de Panevėžys.
Unul dintre cele mai utilizate drumuri este drumul european E67 care leagă Varșovia de Tallinn,
prin Kaunas și Riga. Drumul european E85, unul din drumurile de referință pe direcția nord-sud,
își are capătul la Klaipėda, pe malul lituanian al Mării Baltice.
Portul Klaipėda(d) este singurul port comercial din Lituania. Într-un an record pentru port, în 2011
au fost manipulate 45,5 milioane de tone de marfă (incluzând cifrele terminalului petrolier
Būtingė(d)), ceea ce face ca acest port să fie unul dintre cele mai mari de la Marea Baltică.[47]
Aeroportul Internațional Vilnius(d)