Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprins
1Istorie
o 1.1Fondarea
o 1.2Campionat de Catalunya
o 1.3Anii Gamper
o 1.4Criza și războiul civil
o 1.5Kubala
o 1.6Camp Nou
o 1.7Echipa de vis
o 1.8Sfârșitul anilor 1990
o 1.9Anii de tulburare
o 1.10Revenirea
2Simboluri
o 2.1Culori
2.1.1Istoric echipament: principal
2.1.2Istoric echipament: secund
o 2.2Stema
3Lotul actual 2021/2022
4Împrumutați
o 4.1Echipa tehnică
o 4.2Coeficientul UEFA
5Palmares și statistici
o 5.1Titluri și trofee
o 5.2Competiții regionale și amicale
6Premii individuale jucători
7Jucători importanți
8Antrenori notabili
9Președinți
10Secții sportive
11Trivia
o 11.1Sponsorizare
o 11.2Culés
12Vezi și
13Referințe
14Legături externe
Istorie
Echipa fanion a orașului Barcelona, Català FC, a fost înființată în apropierea sălii de sport Tolosa
de către Jaume Vila, având scopul declarat de a promova sportul local. Acest club a refuzat
integrarea tânărului entuziast al fotbalului Joan Gamper, datorită faptului că nu era catalan.
Reacția lui Gamper la acest refuz a fost crearea clubului FC Barcelona pe 29 noiembrie 1899,
împreună cu un grup de tineri englezi, un canadian și câțiva barcelonezi. Pe lângă secția de
fotbal, în cadrul clubului și-au desfășurat activitatea și alte sporturi (baschet, handbal, hochei pe
iarbă, rugby, baseball, patinaj artistic, volei, fotbal în sală, ciclism, hochei pe gheață). [6]
Fondarea
FC Barcelona în 1903
Campionat de Catalunya
FC Barcelona era doar unul din mai multe cluburi de fotbal care s-au ridicat în Catalonia în jurul
acestei perioade. Printre altele au fost și Palamós CF, cel mai vechi club al Catalonia, fondat în
1898, Català SC (1899), Hispania AC (1900) și Sociedad Espanola de Football. În curând se
adunaseră destule echipe pentru a organiza o ligă și în decembrie 1900 Alfons Macaya,
președintele lui Hispania AC a oferit un trofeu. Copa Macaya a evoluat în cele din urmă
în Campionat de Catalunya. Aceasta a fost prima ligă campionat jucată vreodată în Spania. FC
Barcelona a câștigat primul lor trofeu în 1901, adjudecându-și Copa Macaya.Subsecvent au
câștigat Campionat de Catalunya de alte 20 de ori înainte ca acesta să fie desființat în 1940. În
1902 clubul a jucat și prima finală a Copa del Rey, pierzând în fața Clubului Vizcaya cu 2-1.[8]
Anii Gamper
În 1908 Joan Gamper a devenit președintele clubului pentru prima oară. Subsecvent, a deținut
această poziție în cinci ocazii distincte (1908-1909, 1910-1912, 1917-1919, 1921-1923 și 1924-
1925), stând timp de 25 ani la cârma echipei. Realizarea sa principală ca președinte a fost
asigurarea unui stadion propriu și a unor venituri stabile pentru Barca. [9] Până în 1909 echipa
juca în diferite stadioane, niciunul dintre ele neaparținând clubului. La 14 martie 1909,
stadionul Carrer Industria de 6,000 de locuri și-a deschis ușile. În 1922 clubul s-a mutat într-o
casă nouă la Les Corts.[10] Acesta avea inițial capacitatea de 30,000 de locuri, fiind extins mai
târziu la un impresionant 60,000.[11]
Tot Gamper a introdus și jucători legendari precum Alcántara, Zamora și Samitier. Aceștia au
ajutat clubul în dominarea atât a Championat de Catalunya, cât și a Copa del Rey, câștigând
primul campionat La Liga în 1929.
Kubala
Până la jumătatea anilor 1940 clubul a început să se recupereze din problemele sale, care
conduseră aproape de desființarea sa. Jucători precum César, Ramallets, și Velasco au
câștigat Prima divizie la cincisprezece ani după prima și unica victorie în această competiție.
Odată cu calmarea divergențelor politice, stilul în care fotbalul era jucat și titlurile pe care acesta
le aducea a dus la stabilizarea statutului financiar, în timp ce tot mai multe persoane deveneau
membri. În 1950, la club a venit unul dintre cei mai importanți antrenori ai săi din istorie, Ladislau
Kubala. În timpul primilor ani de la venirea sa, echipa a câștigat aproape fiecare competiție în
care a jucat, iar atacanții de atunci, César, Basora, și însuși Kubala sunt amintiți și astăzi.
Camp Nou
În 1957, Camp Nou și-a deschis porțile pentru marele public. Este adecvat să se țină în vizor că
proiectul a fost susținut personal de către însuși Generalul Franco, care a aprobat o extrem de
generoasă apreciere a statului privind locația unde stadionul urma să fie construit, îngrijindu-se
astfel de finanțarea acțiunii. Cu o capacitate de până la 90,000 de spectatori, Camp Nou este
unul dintre cele mai mari stadioane din lume. Din păcate, la câțiva ani după inaugurare, titlurile s-
au rărit, fiind în număr de doar trei în timpul anilor 1960. Dar chiar și atunci clubul nu s-a oprit din
evoluție, câștigând putere economică și socială în fiecare an.
Spre deosebire de deceniul anilor 1950, când Real Madrid a fost capabil să împiedice în mod
scandalos transferul starului argentinian Alfredo Di Stefano la FC Barcelona, legenda
olandeză Johan Cruyff a semnat un contract cu acest club în 1973. Stilul său electric de joc,
rapid și inteligent, nu ar fi putut fi mai bine apreciat de către fani. Până și suma record de
£922,300 plătită de FC Barcelona pentru semnătura sa părea nimic după înfrângerea lui Real
Madrid cu 5-0 în Santiago Bernabéu (stadion) propria lor arenă și câștigarea ligii. Până în anul
următor clubul avea 70,000 membri, devenind astfel unul dintre cele mai puternice din lume.
Echipa de vis
Josep Lluís Núñez a devenit președintele lui FC Barcelona în 1978, conducând clubul într-o
perioadă de creștere socială și economică neprecedată.
Superstarul argentinian Diego Maradona a semnat pentru un onorariu record de la Boca Juniors.
Problemele din afara sportului ale președintelui clubului au dus la transferul său la SSC Napoli.
Surprinzător, echipa s-a îmbunătățit și fără starul său, odată cu revoluționarea jocului său prin
tacticile de pressing aduse de antrenorul englez Terry Venables.
Zeci de titluri au fost câștigate mai departe, nu doar în domeniul fotbalistic, acordându-se astfel
atenție și altor sporturi.
Între anii 1990 și 1994, Echipa de vis a lui Johan Cruyff, jucând un sistem de Fotbal total, a
câștigat patru titluri de campioană a ligii consecutive și pentru prima oară în istorie Liga
Campionilor UEFA (1992). 11 trofee au fost câștigate în timpul domniei lui Cruyff ca antrenor.
Anii de tulburare
Joan Gaspart a fost ales ca succesorul lui Josep Lluis Nuñez în 2000. Norocul nu i-a surâs încă
de la începutul președenției sale, căpitanul lui Barça semnând cu rivalii de-o viață Real Madrid în
ziua alegerii sale. Consolarea fanilor nu era o slujbă ușoară, iar reacția noii administrații n-a făcut
decât să agraveze situația. Cheltuielile nesăbuite făcute de Gaspart au dus clubul într-o criză
financiară. Prezidarea lui Gaspart a fost marcată de schimbări frecvente de antrenori, fiecare
dintre aceștia dorind să aducă jucători la alegerea lor la club. Multe talente au fost aduse la club
în acești 3 ani, dar puține dintre acestea au primit șansa de a reuși. Absența unei victorii
importante și lipsa de interes a jucătorilor a făcut presiunea socială de nesuportat, forțându-l să
demisioneze în 2003. O comisie temporară a preluat conducerea până la alegerea președintelui
actual Joan Laporta în același an.
Revenirea
Joan Laporta s-a dovedit o alegere mai bună pentru FC Barcelona. Odată cu venirea sa și cele
ale superstarului Ronaldinho și a fostului internațional olandez Frank Rijkaard ca manager (care
era, de fapt, a treia variantă a lui Laporta, după Ronald Koeman de la Ajax și Guus Hiddink de
la PSV Eindhoven) printre altele, noul stil de administrare a readus succes la club. Datoriile
masive moștenite s-au redus și doar o mică parte din jucătorii crescuți în echipa care nu a reușit
să câștige un titlu important în cinci ani au rămas la echipă. În sezonul 2003/2004 Barcelona a
avut o revenire de formă spectaculoasă, terminând pe locul doi, după ce fusese în prealabil la
coada clasamentului o parte îndelungată a sezonului. Motivul pentru care Barcelona nu a reușit
chiar câștigarea campionatului a fost pentru că revenirea s-a petrecut prea târziu. În sezonul
2004/2005, Barcelona a condus clasamentul din prima până în ultima etapă, adjudecându-și al
șaptesprezecelea titlu de campioană a Spaniei la 14 mai 2005 și a șasea Supercupă a Spaniei
la 20 august 2005. În ciuda ieșirii din cursa pentru Liga Campionilor în mâinile lui Chelsea,
suporterii și jucătorii asemenea încep să creadă într-o a treia eră de aur. Pe 17 mai 2006,
Barcelona a reușit să câștige finala Ligii Campionilor în fața echipei engleze Arsenal F.C.
Sezonul 2007-08 s-a încheiat fără niciun titlu,Barça terminând pe locul trei în La Liga și a fost
învinsă în semifinala Ligii Campionilor de Manchester United cu scorul de 1-0.
Simboluri
Culori
Există diverse versiuni referitoare la originea și la motivul alegerii culorilor care au îmbrăcat de-a
lungul istoriei legendele Barcelonei. Versiunea cea mai logică arată că cel care a ales culorile a
fost chiar fondatorul clubului Joan Gamper. De fapt s-a dovedit că în prima partidă jucată de
Gamper în Barcelona, chiar înainte de fondarea clubului, acesta a purtat o șapcă albastru cu
grena.
Până de curând, se credea că au fost folosite culorile echipei FC Basel, echipă la care se credea
că a jucat Gamper.
Câteva speculații istorice spun că albastrul și grena vin de la culorile stemei cantonului
elvețian Ticino, locul unde locuia sora lui Gamper, Rosa.
Altă istorie care a circulat susținea că alegerea culorilor îl are ca și inițiator pe unul dintre
participanții la întâlnirea fondatorilor FC Barcelona care avea un creion cu capăt dublu cu ambele
culori. Acesta ar fi propus ca albastru și grena să fie culorile clubului.
O a patra versiune situează originea în faptul că mama unuia dintre primii jucători, Dna.
Comamala, a împărțit eșarfe albastre jucătorilor, lucru care ar fi indus mai târziu ideea culorilor
albastru și grena.
De curând, o nouă ipoteză a apărut care sugerează faptul că originea culorilor este de fapt în
sudul Germaniei, mai exact la Heidenheim an der Brenz, locul nașterii lui Otto Maier, unul dintre
fondatorii clubului.
În primii 10 ani, tricoul era jumătate albastru, jumătate grena, având culorile mânecilor inversate,
în timp ce șortul era alb, deși există o dovadă a unui joc în care șortul era închis la culoare. În
sezonul 1909-1910 au fost introduse dungile albastre și grena pe tricou. În 1913, șortul a devenit
negru, apoi după șapte ani albastru, cu mici variații privind grosimea și numărul dungilor de pe
tricou și cu mici diferențe legate de intensitatea și nuanța culorilor albastru și grena.
În primii ani, clubul a folosit tricouri jumătate albastre, jumătate grena pentru ca mai apoi să se
impună dungile verticale a căror grosime a variat destul de mult de-a lungul istoriei. Numai
echipele de baschet, rugby și atletism au purtat la un moment dat tricouri cu dungi verticale.
Pentru a sărbători centenarul, prima echipă de fotbal a folosit un echipament similar cu primul
echipament, jumătate albastru, jumătate grena. Șortul, alb până în 1913, a fost înlocuit cu cel
negru. Din anii ’20 până în prezent, echipamentul a conținut șort albastru. Această tradiție a fost
întreruptă în sezonul 2005-2006, când albastrul a fost înlocuit cu grena.