Polonia (în poloneză Polska, pronunție Pronunție audio /ˈpɔlska/; oficial Republica Polonă, în

poloneză Rzeczpospolita Polska[a]) este o țară din Europa Centrală, care se învecinează cu Germania
la vest, cu Cehia și Slovacia la sud, cu Ucraina și Belarus la est și cu Lituania, Rusia și Marea Baltică la
nord. Are, de asemenea, o frontieră maritimă cu Danemarca și Suedia. Întreaga suprafață a Poloniei
este de 312.679 km²,[13] situând acest stat pe poziția 70 în lume din punct de vedere al suprafeței.
[14] Polonia are o populație de 38,5 milioane de locuitori,[13] concentrați, în principal, în orașe și
municipii mai mari, precum capitala istorică – Cracovia, și cea actuală – Varșovia. Este o republică
compusă din șaisprezece voievodate (województwo).[15]

Primul stat polonez a fost creat în anul 966 de Mieszko I.[16] Teritoriul său a fost similar cu limitele
actuale ale țării. În anul 1025, Polonia a devenit regat și în 1569 a cimentat o asociație de lungă
durată cu Marele Ducat Lituanian, prin unire formând Republica Celor Două Națiuni. Republica a fost
desființată în 1795.[17] Polonia și-a recăpătat independența în 1918 după Primul Război Mondial,
dar și-a pierdut-o din nou în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind ocupată de forțele
Germaniei Naziste și Uniunii Sovietice, după 1945 devenind un stat comunist aflat sub controlul
fostei Uniuni Sovietice. În anul 1989, dominația comunistă a fost răsturnată și Polonia a devenit ceea
ce este neoficial denumit „A treia Republică Poloneză”.

Polonia este o putere regională, precum și o posibilă putere mondială emergentă.[18] Este a opta
cea mai mare și una dintre cele mai dinamice economii din Uniunea Europeană,[19][20], și are un
nivel foarte înalt de dezvoltare umană[21] și un nivel relativ scăzut de corupție.[22] Polonia este o
țară dezvoltată[23] și democratică, cu standarde foarte ridicate de trai, de calitate a vieții,[24]
siguranță, educație și libertate economică.[25][26] Situată între Europa de Est și Vest, Polonia a
dezvoltat un bogat patrimoniu cultural, ce include numeroase monumente istorice și 16 situri
arheologice ale UNESCO.[27] Polonia este membră a NATO, ONU, OECD, Organizației Mondiale a
Comerțului și a Uniunii Europene.

Cuprins

1 Nume

2 Istorie

2.1 Antichitate

2.2 Evul Mediu

2.3 Republica Celor Două Națiuni

2.4 Ducatul Varșoviei

2.5 După Congresul de la Viena

2.5.1 Imperiul Rus

2.5.2 Austria și Austro-Ungaria

2.5.3 Republica Cracoviană

2.5.4 Prusia

2.6 Primul Război Mondial

2.7 A doua Republică

2.8 Al Doilea Război Mondial

2.9 Republica Populară Polonă

2.10 Polonia contemporană

3 Geografie

3.1 Topografie

3.2 Ape

3.3 Climă

3.4 Orașe

3.4.1 Zone metropolitane

4 Politică

4.1 Puterea legislativă

4.2 Puterea executivă

4.3 Puterea judecătorească

4.4 Organizarea administrativ-teritorială

4.5 Apărare

5 Economie

6 Transport

6.1 Căi ferate

6.2 Drumuri și autostrăzi

6.3 Transport aerian

6.4 Transport urban

7 Demografie

7.1 Istorie demografică

7.2 Limbi

7.3 Naționalități și minorități etnice

7.4 Structură confesională

8 Educație și știință
9 Cultură și literatură

9.1 Sport

10 Note de completare

11 Note bibliografice

12 Bibliografie

13 Vezi și

14 Legături externe

Nume

Polonia se numește oficial Republica Polonă. În limba poloneză există, totuși, două cuvinte
corespunzătoare cuvântului românesc republică: republika[28] și rzeczpospolita[29], dar cel de-al
doilea este folosit exclusiv în legătură cu statul polonez. Numele rzeczpospolita însemnând lucru
public este traducerea directă a vorbei latinești res publica[30].

Originea numelui Polska rămâne incertă, dar există o ipoteză foarte verosimilă, care afirmă că acest
toponim este derivat din cuvântul pole (din slava veche *polje) însemnând câmp[31]. O părere că
numele statului nu vine direct de la pole, ci a derivat prin intermediul numelui unui popor vest-slavic,
polani, deși este foarte recunoscută, a fost recent pusă la îndoială de către unii istorici[32].

În trecut, în special în Evul Mediu, Polonia era cunoscută în afara țărilor slave sub denumirile latinești
— terra Poloniæ (țara Poloniei) și Regnum Poloniæ (Regatul Poloniei).[33] Din numele acestea vin și
denumirile străine în limbile romanice pentru a desemna acest stat — franceză Pologne, portugheză
Polónia sau Polônia, spaniolă, română și italiană Polonia. Din numele slav vin denumirile în limbi
germanice – germană Polen, engleză Poland. În unele limbi, cuvântul pentru a desemna Polonia vine
de o altă rădăcină, legată cu numele tribului slav lenzieni și cuvântul lęda însemnând pârloagă —
maghiară Lengyelország, lituaniană Lenkija, persană ‫ لهستان‬Lahestan.[34] În româna veche,
polonezului i se spunea „leah”, la plural „leși”, nume întâlnit și în ucraineană:ljach. A rămas în
română ca nume de familie, Leahu.

Istorie

Articol principal: Istoria Poloniei.

Antichitate

Europa Centrală și de Est în Epoca Fierului (cu civilizațiile slave Lusațiană, Milograd și Chernoles, cca
750 î.Hr.)
Culturile slave Przeworsk (verde; situată pe teritoriul actual al Poloniei) și Zarubintsy (roșu; parțial
situată și pe teritoriul actual al Poloniei) ale Epocii Fierului, datând din perioada cuprinsă între
secolul al III-lea î.Hr. și secolul al V-lea d.Hr.

În antichitatea târzie, diverse grupuri etnice au locuit pe teritoriul Poloniei de astăzi. Datele privind
respectivele grupuri nu sunt exacte, iar afilierea lor lingvistică este controversată.[35] Teritoriul
Poloniei a fost locuit, între altele, de triburi slave,[36] celtice, baltice[37] și germanice.[36] Este
disputată, de asemenea, originea slavilor. În principal, se disting două teze în această privință:
alohtonia și autohtonia.

Cea mai cunoscută descoperire arheologică privind Polonia preistorică este o așezare fortificată din
Biskupin,[38] datată din cultura luzațiană (de origine slavă) a epocii timpurii a fierului, în jurul anului
750 î.e.n.

Evul Mediu

Articol principal: Polonia în timpul Evului Mediu.

Primirea botezului de Jan Matejko.

Primul conducător atestat al statului polonez a fost Mieszko I din dinastia Piast, care a fost botezat în
anul 966 de misionari din Regatul Ceh.[39] Creștinarea Poloniei a început în această perioadă și s-a
desfășurat concomitent cu combaterea credințelor slave păgâne.[40] Succesorul și fiul său, Boleslav
Viteazul, a devenit primul rege al Poloniei în 1025,[41][42] impunând independența statului față de
Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, cel mai mare și cel mai puternic vecin al Poloniei în
acea epocă.[43] Succesorul său, Mieszko al II-lea Lambert, nu a reușit să consolideze realizările
acestuia, a destabilizat țara și a pierdut o serie de teritorii.[36][44]

Polonia în timpul dinastiei Piaștilor (secolul al X-lea)

Fiul lui Mieszko II, Cazimir Restauratorul, a restaurat statul, a întărit armata, a dezvoltat economia și
a protejat Biserica. În timpul domniei sale a început formarea statului cavaleresc. Deși a avut parte
de multe succese cât a fost la putere, lui Cazimir Restauratorul nu i-a fost acordat niciodată titlul de
rege. Fiul său, Boleslav al II-lea cel Curajos, a primit acest titlu în 1076,[45] dar a fost exilat în 1079,
după ce a dat un ordin de ucidere a episcopului Cracoviei sub acuzația de trădare.[46] I-a urmat pe
tron Vladislav I Herman, dar acesta a renunțat la titlu regal.

Boleslav al III-lea Gură Strâmbă

Conducătorul următor, Boleslav al III-lea Gură Strâmbă, a câștigat tronul Poloniei după o luptă lungă
cu fratele său, Zbigniew. În testamentul său, acesta a decis să scindeze statul pentru a preveni astfel
războaie civile între fiii lui. A dispus testamentar crearea a șase teritorii (dzielnica, pl. dzielnice,
„districte”), trei pentru fii, unul pentru soția sa, Salomea, unul pentru fiul cel mai mare (senior),
teritoriu compus din Polonia Mică, Pomerelia și o parte a Poloniei Mari, și unul sub control senioral
(Pomerania Occidentală). Seniorul controla provincia sa, provincia seniorală și alte teritorii aflate sub
controlul senioral.

În 1138, Vladislav al II-lea Exilatul a primit Silezia, Boleslav al IV-lea cel Creț — Mazovia, iar Mieszko
al III-lea cel Bătrân — o parte a Poloniei Marii, care nu a făcut parte din provincia seniorală.
Moștenitorul lui Bolesław Krzywousty, Henric din Sandomierz, a fost duce al Sandomierzului pe care
l-a primit în 1146. Vladislav al II-lea Exilatul a devenit primul senior.

În perioada fragmentării teritoriale au avut loc unele încercări de reunificare a teritoriului, dar
încercările au eșuat sau au fost de scurtă durată. Una dintre cele mai reușite a fost cea a „Henricilor
silezieni” („Henrykowie Śląscy”), Henric I cel Bărbos și Henric al II-lea cel Pios. Ei au unit două
provincii: Silezia și Polonia Mică, dar statul lor s-a prăbușit ca urmare a atacurilor mongole, respectiv
a înfrângerilor suferite în bătăliile de la Chmielnik și de la Legnice (Legnița) în 1241. O altă încercare
importantă a fost a lui Przemysł al II-lea. El a unit Polonia Mare cu Pomerelia și a fost încoronat în
1295. Statul său s-a destrămat la moartea acestuia, în 1296, survenită în condiții misterioase.

Sacrofagul lui Jadwiga din Catedrala Wawel.

O încercare reușită a fost făcută de pe Vladislav I cel Scurt. El a unit Polonia Mică și Polonia Mare,
cele mai importante părți ale țării, și s-a încoronat la data de 20 ianuarie 1320. Fiul său, Cazimir al III-
lea cel Mare, a întărit poziția Poloniei în regiune, a extins teritoriul țării spre est, adăugând teritoriile
rutene și Podolia. Pe plan internațional, el a realizat alianțe și pacte cu casele regale de Luxemburg și
Anjou și a dezvoltat economia și sistemul de apărare a țării. După moartea lui Cazimir, datorită lipsei
de moștenitori, tronul Poloniei a fost ocupat de monarhi din casa Anjou, luând sfârșit, astfel,
perioada Piaștilor.

În anul 1370 Ludovic I al Ungariei a fost încoronat ca rege al Poloniei. În timpul domniei sale a
început supremația nobilimii în viața politică a țării. Nobilimea a primit primul privilegiu general în
Košice, în 1374. După moartea lui Ludovic d'Anjou, în 1382, a început cea mai lungă perioadă de
interregn din istoria Poloniei. În cele din urmă, fiica lui Ludovic, Jadwiga de Anjou, a fost încoronată
nu ca regină a Poloniei, ci ca rege, la 16 octombrie 1384. În 1386 regina Jadwiga s-a măritat cu
ducele Lituaniei Iogailas (Jagiello), cunoscut, ulterior, ca Vladislav al II-lea al Poloniei. Încoronarea lui
a fost la 4 martie 1386, inaugurându-se, astfel, perioada dinastică a casei regale a Jagiellonilor.

Republica Celor Două Națiuni

Articol principal: Uniunea statală polono-lituaniană.

Bătălia de la Grunwald a fost pictată de Jan Matejko, autor și al altor picturi care prezintă istoria
Poloniei.

Uniunea personală cu Marele Ducat al Lituaniei, vecinul din nord și est, începută prin încoronarea lui
Jagiello pe tronul polonez,[47] a permis extinderea puterii poloneze spre est și crearea (conform
Uniunii de la Lublin din 1569) confederației Polono-Lituaniene (Rzeczpospolita), ce cuprindea un
teritoriu situat între Marea Baltică, Munții Carpați, Belarusul actual, Nistrul și Niprul.

La nord-vest, cavalerii teutoni, conducători ai Prusiei din secolul XIII, au fost învinși de forțele unite
polono-lituaniene în bătălia de la Grunwald (1410) și, ulterior, în Războiul de Treisprezece Ani.
Conform celui de-al doilea tratat de la Toruń, 1466, ei au trebuit să cedeze partea occidentală a
teritoriului Coroanei Poloneze (teritorii mai târziu cunoscute ca Prusia Regală) și au acceptat
suzeranitatea polono-lituaniană asupra restului teritoriului lor (Prusia Ducală).

Moartea lui Sigismund II August, pictată de Jan Matejko.

În această perioadă, Polonia a devenit țara cu cea mai mare populație evreiască a Europei, datorită
unor edicte regale emise în secolul XIII, care au garantat siguranța și libertatea religioasă evreilor.
Acestea au contrastat cu persecuțiile periodice din Europa Vestică, persecuții ce s-au intensificat
după Moartea Neagră (1348-1349), când unele grupuri din Occident i-au acuzat pe evrei ca fiind
cauzatori ai bolii. Mare parte din Polonia a fost cruțată de această boală și emigrarea evreilor a adus
beneficii într-un stat în curs de dezvoltare. Cea mai mare creștere a numărului evreilor a avut loc în
secolul XIX, când ei au constituit 7% din întreaga populație poloneză. În general, regii Poloniei și
nobilimea erau amabili cu evreii, pe când țărănimea și Biserica Romano-Catolică nu.

În timpul existenței statului unit polono-lituanian, în secolul al XVI-lea Polonia a devenit monarhie
electivă, a cărui rege era ales pe viață. La moartea acestuia se organizau alegeri. Această situație a
fost necesară în urma crizei din anul 1572, când regele Poloniei, Sigismund al II-lea August, a decedat
fără moștenitor. Nefiind stabilită nici o metodă de alegere a regelui, în această eventualitate, a fost
nevoie de mai mult timp pentru a decide metoda de alegere a noului rege. În final, după lungi
dezbateri, s-a decis să se permită întregii nobilimi poloneze să aleagă un nou rege. Nobilimea s-a
adunat în Varșovia și a votat într-o „alegere liberă”, vot ce s-a efectuat după moartea regelui.

Primele alegeri poloneze au avut loc în 1573. Patru oameni au fost candidați pentru rege: Henric de
Valois (Henryk Walezy), fratele regelui Franței (Carol al IX-lea), Ivan cel Groaznic, țarul Rusiei,
arhiducele Ernest din casa Habsburg și regele Suediei, Ioan Vasa III. Alegerea a fost foarte
dezordonată și a fost câștigată de Henric de Valois. Cauza pentru cea mai mare parte a dezordinii din
timpul alegerilor a fost numărul mare de oameni care au venit să voteze.

Alegerea din 1573, pictată de Jan Matejko.

Henric de Valois a părăsit tronul Poloniei după doar patru luni de domnie, după ce a primit vestea
morții fratelui său, care l-a numit moștenitor. Henric a devenit rege al Franței sub titlul de Henric III.
Această mișcare a surprins majoritatea nobilimii, deoarece în timpul conducerii lui Henric economia
Poloniei s-a dezvoltat.

După 1569 uniunea statală polono-lituaniană a suferit o serie de invazii tătărești, care aveau drept
scop a prăda, a jefui și a prinde sclavi. Zona limitrofă de la sud-est a fost într-o stare de război semi-
permanent până în secolul XVIII. De asemenea, tătarii au sprijinit revoltele cazacilor în 1593, 1626,
1637-1638 și 1648-1654. Ultima, care a durat șase ani, a fost condusă de Bogdan Hmelnițki. Ca
rezultat al mai multor cereri făcute de hatman, Ucraina a fost pusă sub protecția Rusiei. Acordul a
fost făcut în ianuarie 1654, în orașul Pereiaslavl. Acesta a cauzat războiul polono-rus, care a durat
între 1654 și 1667. La sfârșitul acestuia, opozanții au semnat un acord în Adrusovo (în jurul orașului
Smolensk), unde Polonia a cedat Ucraina Rusiei și cazacii au primit drept de autonomie locală și
armată internă.

Alegoria primei împărțiri a Poloniei

Polonia a avut unsprezece regi aleși. Aceștia au fost: Henric de Valois (Henryk Walezy), Ștefan
Báthory (Stefan Batory), Sigismund al III-lea Vasa (Zygmunt III Waza), Vladislav al IV-lea Vasa
(Władysław IV Waza), Ioan Cazimir al II-lea Vasa (Jan Kazimierz Waza), Mihai I (Michał Korybut
Wiśniowiecki), Ioan al III-lea Sobieski (Jan III Sobieski), August al II-lea cel Puternic (August II Mocny),
Stanisław Leszczyński, August al III-lea și Stanisław August Poniatowski.

Statul polono-lituanian de după Uniunea de la Lublin a reprezentat un contrapunct interesant în

perioada monarhiilor absolute din Europa Occidentală. Sistemul său politic cvasi-democratic, numit
„libertatea de aur a nobilimii”, a reprezentat o situație politică fără precedent în istoria Europei. Din
nefericire, luptele puternice dintre nobilimea mai săracă, magnații (panii) și regii aleși au subminat
valorile cetățenești și au erodat, treptat, autoritatea și puterea guvernului. După seria războaielor
pustiitoare din secolul XVII (cele mai notabile fiind Răscoala lui Bogdan Hmelnițki și Potopul),
Polonia-Lituania a devenit un stat slab din punct de vedere politic pe scena europeană. Economia și
dezvoltarea sa au fost afectate datorită păstrării caracterului agricol al țării și a statutului de șerbie
pentru majoritatea populației, ceea ce a întârziat industrializarea țării. La începutul secolului XVIII
uniunea polono-lituaniană, unul dintre cele mai mari state ale Europei, a devenit nimic mai mult
decât marioneta vecinilor săi: a Austriei, a Prusiei și a Rusiei.

Odată cu pătrunderea iluminismului în Polonia, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,[48]
o mișcare de reformă și revitalizare a statului a adus schimbări importante în sistemul politic și
economic, sfârșind prin introducerea primei constituții din Europa: Constituția de la 3 mai 1791.[49]
Din nefericire, aceasta a venit prea târziu pentru a putea impune reforme temeinice, deoarece
vecinii antemenționați au împărțit Polonia într-o serie de trei partiții.[50][51]