REFERAT

Tema: Imperiul Țarist și Uniunea Sovietică

CONDUCĂTORUL:
Mihaela-Denisia Liușnea

AUTOR:
Valentin Port
 CUPRINS:
1. Imperiul Rus. Introducere.
2. Imperiul Rus. Demografie.
3. Imperiul Rus. Concluzie.
4. Uniunea Sovietică. Introducere
5. Sistemul politic sovietic.
6. Perioade uniunii sovietice.
7. Bibliografie.

1. Imperiul Rus. Introducere.

 Imperiul Rus (1721 - 1917)
Imperiul Rus este denumirea sub care este cunoscută istoria rusească de la expansiunea Rusiei
sub Petru cel Mare, continuând cu expansiunea ţării de la Marea Baltică la Oceanul Pacific, până la
răsturnarea ultimului ţar, Nicolae al II-lea al Rusiei, la începuturile Revoluţiei ruse din 1917. Statul a fost
numit în mod oficial Imperiul Rus (în limba rusă Росси́йская Импе́рия) din 1721 până în 1917.
Capitala Imperiului Rus a fost oraşul Sankt Petersburg (după 1914 a fost redenumit Petrograd).
La sfârșitul secolului XIX, suprafața imperiului era de aproximativ 22.400.000 km². În conformitate cu
rezultatele recensământului din 1897, populaţia imperiului era de 128.200.000 oameni, cu majoritatea lor
(93,4 milioane) trăind în partea europeană a Rusiei. În Imperiul Rus trăiau mai mult de 100 de grupuri
etnice, în condiţiile în care ruşii reprezentau cam 45% din populaţie. Faţă de teritoriul de azi al Rusiei, în
imperiul de dinainte de 1917 erau cuprinse şi Ţările baltice, Ucraina, Belarus, o parte a Poloniei,
Basarabia, Caucazul, Finlanda, şi cea mai mare parte a Asiei Centrale (Turkestanul rusesc).
În 1914, Imperiul Rus a fost împărţit în 81 de provincii ("gubernii") şi 20 de regiuni "oblasturi").
Hanatele Buhara, Hiva şi din 1914 şi Tuva se numărau printre statele vasale sau protectoratele ruseşti.
Imperiul Rus a fost o monarhie ereditară, condusă de un împărat (ţar) autocrat din Dinastia Romanov.
Creştinismul ortodox era credinţa oficială a Imperiului Rus şi era controlată de împărat prin intermediul
Sfântului Sinod. Supuşii Imperiului Rus erau împărţiţi în clase după cum urmează: dvorianstvo
(nobilimea), clericii, negustorii, cazacii şi ţăranii. Populaţia băştinaşă din Siberia şi Asia Centrală erau
înregistraţi într-o clasă separată, "inorodtsy" ("străinii").

Stema Imperiului Rus era: Vulturul bicefal. Imnul naţional era:

Dumnezeule, apără-l pe ţar (Boje, ţaria hrani). Limba oficială era: rusa.

După răsturnarea monarhiei din timpul Revoluţiei din Februarie

din 1917, Rusia a fost proclamată republică de către Guvernul provizoriu
rus.

Marea stemă a Imperiului Rus

Steagul Imperiului Rus (1721-1883)

Imperiul Rus şi-a exercitat influenţa sa asupra mai multor popoare. Spre deosebire de alte ţări din
Europa, Rusia – de la început şi pentru mult timp – a considerat romii ca supuşi egali cu ceilalţi ai
imperiului, bucurându-se de toate drepturile civile, decurgând din acest statut. Eforturile administrative
ale statului vreau să-i determine pe romi să-şi asume obligaţiile de cetăţeni. Această politică este, înainte
de orice, o politică „obişnuită”; „ţiganii”sunt consideraţi o parte inseparabilă a societăţii şi supusă
legislaţiei generale. Politicile „speciale”care, eventual, le sunt aplicate, vor să-i apropie mai mult de
societate, fără a-i constrânge, totuşi, la asimilare.
 Imperiul Rus s-a format în jurul a ceea ce s-a convenit a se numi Rusia moscovită, care începând
din secolul al XV-lea (şi, în mod special, după urcarea pe tron a lui Ivan IV cel Groaznic, în 1547) –
începe să se consolideze repede şi să se extindă, integrând teritorii şi populaţii. Deşi Rusia nu a devenit,
formal, un imperiu decât în 1721 ( sub domnia lui Petru I cel Mare), această denumire generică se poate
aplica deopotrivă şi perioadelor anterioare. Romii – care au trăit timp de secole în Imperiul rus - au fost
mult influenţaţi de condiţiile sociale şi politicile generale ale sistemului, aşa cum o atestă caracteristicile
etnice şi culturale contemporane.
Un act datat din 1501 este adesea considerat ca fiind prima dovadă documentară a sosirii romilor
în Imperiul Rus. Prin acest document, Alexander Kazimirovici, prinţul marelui ducat al Lituaniei şi rege
al Poloniei, acordă „ seniorului Voit Vassil şi ţiganilor săi” o libertate totală de deplasare şi-i conferă
acestuia dreptul de a-i „ judeca pe ţigani şi de a rezolva toate litigiile care pot să apară între ei .” Este
discutabil însă dacă aceste teritorii - care nu vor fi anexate Imperiului Rus decât câţiva ani mai târziu –
pot fi considerate, din punct de vedere istoric, ca fiind parte integrantă a numitului imperiu. Unii istorici
apreciază că prima menţionare a „ţiganilor„ în Imperiul Rus urcă spre anul 1733, an al promulgării, de
către împărăteasa Ana I, a unui decret care prevedea finanţarea a trei regimente, datorită impozitelor
obţinute de la populaţia din unele teritorii, incluzându-i şi pe ”ţigani”. La puţin timp după asta, s-a adoptat
un nou decret, de către senatul din Sankt Petersburg, ca răspuns la cererea unor „ţigani născuţi pe aceste
pământuri„ referitoare la obţinerea unei autorizaţii de rezidenţă şi pentru a face comerţ cu caii, în zona
limitrofă acestui oraş ( capitala imperiului), ca şi pentru a se înscrie „ acolo unde vor ei”. Formula
„născuţi pe aceste pământuri” sugerează instalarea anterioară a romilor, în Imperiul Rus.
Un prim val de migraţie în Imperiul Rus a văzut „ţiganii” plecând spre sud, cu destinaţia Ucraina
şi către est, cu destinaţia Belorusia şi statele baltice, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Astăzi, aceşti
primi emigranţi sunt cunoscuţi sub numele de „Xaladitka” sau „Ruska Roma”, „Polska Roma„ (numiţi şi
„Xaladitka Roma“) în Lituania şi în Polonia de astăzi şi de „Litovska Roma „în Lituania şi Bielorusia.
Romii „Lofika” (letoni) din zona Mării Baltice sunt înrudiţi cu ei. „Servi-Servuria“ de exemplu s-au
instalat în Ucraina orientală şi în Rusia meridională, la mijlocul secolului al XVI-lea, după ce plecaseră
din Valahia şi Moldova.

2. Imperiul Rus. Demografie.

Deşi păcătuiesc adesea prin imprecizie, statisticile demografice constituie mijlocul cel mai bun
pentru a aprecia proporţia romilor faţă de populaţia globală a Imperiului Rus. În 1834, din 60 de milioane
de locuitori, „ţiganii” reprezentau 48.247 persoane, dintre care 8.000 locuiau în oraşe şi 18.738 - în
Basarabia. Un sfert de secol mai târziu (în 1862) cifrele sunt asemănătoare: se apreciază atunci că
imperiul adăposteşte în jur de 50.000 de „ţigani”, dintre care 17.000 – 18.000 locuiau în Basarabia şi între
7.500 şi 8.000 – în Crimeea. Datele obţinute în cadrul recensământului din 1897 par relativ precise.
Imperiul adăposteşte, la acea dată, o populaţie de circa 125,7 milioane şi oficial existau 44.584 –„ţigani”,
dintre care 38.031 locuiau la ţară şi 6.551 – la oraş. Repartiţia geografică este inegală : 8.636 „ţigani”
trăiesc în Basarabia, 1.056 – în Polonia, 1.750 – în Letonia şi Estonia, 3.003 în Lituania şi Bielorusia,
3.177 în Mica Rusie ,14.300 în Noua Rusie (Nova Rusia), 2.138 – în Caucazul de sud, 1.080 în partea de
nord a bazinului fluviului Volga, 2.021 în Rusia de nord, 2.784 – în Rusia centrală, 3.223 – în regiunea
Cernozem-ului central, 1.433 în Crimeea, 2.829 – în Caucazul de nord, 212 în Transcaucazia, 628 – în
Asia centrală, 6.238 în Siberia şi 143 în stepele din estul Volgăi.
 3. Imperiul Rus. Concluzie.
Portretul general al romilor, în Imperiul rus, în ajunul revoluţiei din octombrie 1917, este foarte
variat. Cei mai mulţi dintre ei continuă să ducă un mod de viaţă tradiţional (semi-nomad, cu o locuinţă
pentru iarnă şi, cel mai adesea, un domiciliu fiscal fictiv, în regiunile rurale). O parte relativ mică dintre ei
se instalează în satele din nord-vestul Rusiei, ca şi în Ucraina, fără a renunţa total la viaţa lor semi-
nomadă şi la meseriile tradiţionale. Procesele de sedentarizare continuă activ şi în Basarabia. Un al treilea
grup, mai mic, de romi se stabileşte în oraşele unde membrii săi s-au înscris în principal ca mici
comercianţi sau meşcane; unii sunt bogaţi şi au devenit negustori sau proprietari de stabilimente.
Muzicanţii şi actorii romi sunt, din punct de vedere social, mai apropiaţi de această din urmă categorie
( Ilustr.11,12)
Nu este nicio îndoială că integrarea socială a romilor, în Imperiul Rus, a reuşit mult mai bine
decât cea a fraţilor lor din Balcani şi, a fortiori, din Europa Centrală şi de Vest. Specialiştii avansează
diverse interpretări ale poziţiei sociale particulare ocupate de romi, în Imperiul Rus. Totuşi, nici un
scriitor nu a rezumat mai bine situaţia lor ca N. Shehiber, la sfârşitul secolului al XIX-lea :” Sub legislaţia
noastră, ţiganii nu au fost trataţi niciodată ca un trib specific sau ca având un statut social particular şi nici
nu au fost incluşi în categoria acelor inorodtsi (cetăţeni născuţi în străinătate)”. Din această cauză, ca
regulă generală, politica Imperiului Rus faţă de „ţigani” s-a subordonat obiectivului de transformare a lor
în supuşi bucurându-se cu totul de drepturi civile, dar având şi obligaţii civile, ca toţi ceilalţi. Şi, dincolo
de orice, această politică era generalizatoare: ”ţiganii” sunt văzuţi ca o parte inseparabilă a societăţii şi
supuşi, prin urmare, dreptului comun. Politicile speciale, eventual aplicate acestui grup de populaţie,
urmăresc să pună capăt separării lor de populaţia majoritară, fără a se ambiţiona, totuşi, asimilarea lor.

4. Uniunea Sovietică. Introducere

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (abreviat URSS) (în rusă Союз Советских
Социалистических Республик (СССР), Soiuz Sovetskih Soțialisticeskih Respublik (SSSR), cunoscută
și ca Uniunea Sovietică (rusă Советский Союз, Sovetskii Soiuz), a fost un stat întins pe o mare parte din
Nordul Eurasiei, și care a existat din 1922 până în 1991. Formarea sa a fost punctul culminant al
Revoluției ruse din 1917, cea care l-a îndepărtat pe țarul Nicolae al II-lea. (Pentru denumirea oficială a
Uniunii Sovietice în limbile altor republici, vezi Denumiri oficiale ale URSS)
URSS era constituită din mai multe Republici Sovietice Socialiste (RSS-uri). Numărul acestora a
variat de-a lungul timpului; la data dezmembrării, URSS număra 15 republici componente. Rusia era, de
departe, cea mai mare republică din uniune, dominând în aproape toate domeniile: suprafață, populație,
economie și influență politică. Teritoriul URSS a suferit, de asemenea, variații mari; în 1990 corespundea
Rusiei Imperiale, cele mai importante excepții fiind Polonia, Finlanda și Alaska.
Cu excepția unei scurte perioade chiar după revoluție, organizarea politică a țării era definită de
singurul partid politic recunoscut, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.).
Declarația privind formarea Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, prima secțiune a
Constituției din 1924, proclamă dictatura proletariatului, pe care cel puțin formal, Uniunea Sovietică era
formată. Structura Partidului Comunist al Uniunii Sovietice era bazată pe centralism democratic, metoda
leninistă de luare a deciziilor în interiorul Sovietului Suprem și alte instituții sovietice.
 5.Sistemul politic sovietic

Sistemul politic sovietic respingea principiul independenței puterilor, punând puterea legislativă
deasupra executivului și deasupra sistemului judiciar. Organul suprem al URSS între 1922 și 1937 era
Congresul Tuturor Sovietelor; organul legislativ și administrativ este Comitetul Executiv Central al
Sovietelor, format din două camere - Consiliul naționalităților și Consiliul Uniunii. Consiliul Uniunii a
fost ales de un congres al reprezentanților republicilor Uniunii în proporție de populația fiecăreia.
Consiliul naționalităților era format din cinci membri din fiecare sindicat și republică autonomă și un
reprezentant din fiecare regiune autonomă a RSFSR. Ambele camere aveau drepturi egale, iar proiectul
de lege nu devenea lege numai dacă ambele camere o adoptau.
Între 1937 și 1989, organul suprem în stat era Consiliul Suprem al URSS (Consiliul Suprem),
format din Consiliul naționalităților și Consiliul Uniunii. Reala sursă a deciziilor fiind luată de Consiliului
Suprem, deși practica reală a depășit semnificativ dispozițiile constituționale. Legislația zilnică în practică
era realizată de către Prezidiul Sovietului Suprem, alcătuit dintr-un președinte, 15 vicepreședinți, un
secretar și alți 20 de membri. Sovietul Suprem, ales timp de 4 ani, forma Consiliul de Miniștri, alegea
judecători ai Curții Supreme a URSS și numea procurorul general al URSS.
Conform articolului 2 din Constituția URSS-ului din 1977: Toată puterea în URSS aparține
poporului. Poporul exercită puterea de stat prin intermediul sovietele deputaților poporului , care
alcătuiesc baza politică a URSS-ului. Toate celelalte organe de stat sunt controlate și răspund de sovietele
deputaților oamenilor. Erau desemnați candidați din colective de muncă, sindicate, organizații de tineret
(Komsomol), organizații creative de amatori și din partid (PCUS). Această Constituție, spre deosebire de
cele anterioare, a reflectat pentru prima dată rolul real al PCUS în administrația de stat: „Forța de
conducere și de conducere a societății sovietice, nucleul sistemului politic, al statului și al organizațiilor
publice este Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.
În 1989 - 1991, organul suprem al puterii de stat a fost Congresul Deputaților Poporului din
URSS, organul legislativ, administrativ permanent (până în 1990) și organul de control - Consiliul
Suprem al URSS, format din Consiliul naționalităților și Consiliul Uniunii.
Din 1989 până în 1990, cel mai înalt oficial al URSS era președintele Sovietului Suprem al
URSS. În anii 1990 și 1991 Șeful statului sovietic era președintele URSS-ului.

6.Perioade uniunii sovietice

1917–1922: Lenin: De la revoluție la consolidare

Numărul de morți, criza de produse și corupția din timpul Primului
Război Mondial au dus la nemulțumirea crescândă a populației ruse față de
autocrația țaristă. Cererile de încetare a războiului erau tot mai frecvente din
partea armatei și populației civile. Soldații tindeau chiar să fraternizeze cu
inamicii. În martie 1917, unitățile militare din St. Petersburg au refuzat
ordinul Țarului Nicolae al II-lea de a suprima greva muncitorilor prin forță.
Armata s-a aliat cu muncitorii, iar la 15 martie 1917 l-au forțat pe țar să
abdice în timpul Revoluției din Februarie.
 1922–1940: Stalin: Regimul Terorii și Marea Epurare
În 1922, Lenin s-a îmbolnăvit, iar luptele pentru succesiune din
interiorul partidului au izbucnit. Stalin și-a folosit puterea ca secretar al
Partidului Comunist pentru a-i numi discipolii săi, precum Kamenev și
Zinoviev, în funcții importante în guvern și în partid și pentru a-și asigura o
poziție-cheie în structura partidului.
Deși Lenin recomandase în testamentul sau înlocuirea lui Stalin din
funcția de secretar general pe care îl suspecta de acapararea puterii, acesta
și-a învins rivalii politici după moartea lui Lenin la 21 ianuarie 1924.
Războiul civil și intervențiile internaționale pentru anihilarea revoluției au
creat temeri și agitații permanente.

1940–1953: De la luptele de pe Frontul de Est la Războiul Rece

URSS a semnat un pact de non-agresiune cu Germania Nazistă, Pactul Ribbentrop-Molotov, pe
23 august 1939. Tratatul presupunea pe lângă prevederi de non-agresiune și un protocol secret prin care
erau împărțite teritorii din România, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia și Finlanda între sferele germane
și sovietice de influență, anticipând rearanjamente teritoriale și politice. Germania a invadat vestul
Poloniei la 1 septembrie 1939, iar Uniunea Sovietică a invadat estul Poloniei pe 17 septembrie. A urmat
apoi anexarea Țărilor Baltice și sud-estului Finlandei, precum și a Basarabiei, nordul Bucovinei și
regiunea Herta din România. Protocolul secret avea să fie recunoscut de sovietici abia în 1989.

1953–1964: Hrușciov: Destalinizare, crize și încordare

După moartea lui Stalin puterea a fost preluată e o „conducere
colectivă” (Beria, Malenkov, Hrușciov). Lupta pentru putere a început. Ghe
orghi Malenkov, care avea susținerea guvernului, și Nikita Hrușciov, care era
sprijinit de partidul comunist, s-a aliat împotriva lui Beria, ministrul de
interne, care a fost arestat în iunie 1953 și împușcat în decembrie.
La 8 august 1953, Malenkov a anunțat "noul curs" care va asigura
întărirea sectorului agricol subdezvoltat și a industriei de consum, cultivarea
de noi terenuri agricole în est și justiția socialistă.
În 1954 a început o perioadă calmă, în care scriitorii, artiștii,
intelectualii au recăpătat o anumită libertate de exprimare. S-a inițiat o
colaborare cu occidentul.

1964–1985: Brejnev: Destindere și cooperare

Leonid Brejnev, secretarul general PCUS, a venit la putere
împreună cu Alexei Kosîghin că președinte al Consiliului de Miniștri și cu
președintele Nikolai Podgornii ca președinte al Prezidiului Sovietului
Suprem. Conducerea unilaterală ca cea specifică perioadei Hrușciov nu
mai era tolerate. Perioada Brejnev a fost considerată ca fiind una de
normalizare și birocratizare a vieții socialiste cotidiene. Din a doua
jumătate a anilor 1970, conducerea sovietică s-a transformat într-o
gerontocrație politică.
 1985-1991: Gorbaciov- Perestroika,
Cursa înarmārii și Colapsul Uniunii Sovietice
Gorbaciov și ministrul de externe Eduard
Șevardnadze și cadrele tinere din conducere au
întreprins ample reforme. A reînceput tratativele cu
SUA la Geneva privind dezarmarea. În 1987-1989, trupele sovietice au fost retrase din Afghanistan. Pe
plan intern, în 1987 a început privatizarea economiei, iar în 1988 a fost legalizată independența
companiilor. Dar inflația a compromis reformele economice. Politicile culturale și educaționale au fost
liberalizate, ur mând sloganurile "transparență" (glasnost) și "reconstrucție" (perestroika). Influențele
culturale occidentale erau tot mai resimțite. Reformele lui Gorbaciov s-au răspândit treptat în statele
sovietice aliate din Europa Centrală și de Est, determinând Căderea Zidului Berlinului în 1989 și
dizolvarea întregului bloc estic. Pentru evitarea violențelor în cadrul procesului, în 1990, Gorbaciov a
primit Premiul Nobel pentru Pace.

7.Bibliografie
 Barannikov, Aleksei P. (1931) Tsygany SSSR. Kratkii istoriko-etnograficheskii ocherk. Moskva
 Bessonov, N. / Demeter, N. G. / Kutenkov, V. (2000) Istoriya tsygan. Novyi vsglyad. Voronezh:
Rossiyskaya Akadyemiya Nauk
 https://rm.coe.int/imperiul-rus-fise-de-informare-despre-istoria-romilor/16808b1a79
 „Misiuni Speciale. Memoriile unui martor nedorit: un șef sovietic de spioni”, Pavel și
Anatoli Sudoplatov