Primele formațiuni politice atestate

Primele formațiuni prestatale (autonomii) menționate în izvoarele scrise sunt cele din
spațiul intracarpatic – Transilvania. Documentul care atestă prezența acestor formațiuni
este Gesta hungarorum (Despre faptele ungurilor), cunoscută și sub denumirea de Cronica
lui Anonymus sau Cronica notarului anonim. Autorul, notar al regelui maghiar Bela al III-
lea, scrie această lucrare cel mai probabil în secolul XII, însă relatând evenimente din
secolul al IX-lea, mai precis din anul 896, anul venirii maghiarilor în Ungaria și expansiunea
acestora spre răsărit, amintind astfel formațiunile politice locale care s-au opus acestei
expansiuni. Cronicarul amintește pentru acea vreme – sfârșitul secolul al IX-lea – în
Transilvania voievodatele lui Menumorut, Gelu și Glad, aceștia aflându-se în conflict cu
șefii de trib maghiari care au pătruns pe teritoriul Transilvaniei. Voievodatul lui Gelu se afla
în centrul Transilvaniei, probabil cu sediul în cetatea Dăbâca; voievodatul lui Menumorut
era între Tisa, Mureș și Munții Apuseni, cu sediul în Biharea (Bihor); voievodatul lui Glad
în Banat, cu sediul probabil la Cuvin. Anonymus îl numește pe Gelu blach, adică vlah,
român; întrucât despre ceilalți doi conducători amintiți nu specifică acest lucru, deducem că
doar Gelu era de origine română, ceilalți doi fiind posibil să fie de origine slavă. Gelu și
Menumorut sunt învinși în luptele lor cu căpeteniile maghiare, astfel că, la sfârşitul secolului
al IX-lea, cele două voievodate locuite de români ajung sub stăpânirea maghiară.

În anul 1000 are loc creştinarea maghiarilor şi aceștia îşi formează un stat, sub conducerea
regelui Ştefan I. După anul 1000, statul maghiar va începe cucerirea Transilvaniei. Pentru
această perioadă a secolului al XI-lea mărturii ne aduce Viața Sfântului Gerard, călugăr
benedictin originar din Veneția și venit în misiune la curtea regelui Ștefan I. Scrierea
confirmă cucerirea de către maghiari a voievodatului lui Gy(u)la (succesor al lui Gelu în
Transilvania) între 1002-1003, precum și cea a voievodatului lui Ahtum, situat între Criș și
porțile Transilvaniei, adică în Banat. Centrul voievodatului lui Ahtum se afla la Morisena
(Cenad), unde acesta înființase o mănăstire ortodoxă; călugărul Gerard va fi numit episcop de
Morisena și va transforma mănăstirea într-una benedictină.

Secolele al XI-lea - al XIII-lea marchează perioada în care regalitatea maghiară se

preocupă de organizarea Transilvaniei și de întărirea autorității asupra ei. Astfel, regii
maghiari vor coloniza aici alte națiuni, precum:

1. secuii (în S-E Transilvaniei);

2. sașii (în zona viitoarelor orașe Sibiu, Sighișoara, Brașov);
3. cavalerii teutoni (aceștia primesc Țara Bârsei în 1211).

Politica aceasta a colonizării face parte de fapt dintr-un proces mai amplu de colonizare
germană în Europa, urmărind obținerea unor beneficii, precum creșterea numărului
contribuabililor și un sistem de apărare al granițelor mai eficient. Transilvania apare
menționată în documentele ungare ca și țara de dincolo de pădure - „terra ultra silvam” (într-
un act emis de regele Geza al Ungariei în 1075) sau „in ultrasilvanis partibus” (într-un act
emis în 1138 de regele ungar Bela al II-lea).

Încercarea din anul 1111 de a organiza Transilvania ca și principat nu va reuși. În 1111 apare
astfel menționat un anume Mercurius ca „princeps Ultrasilvanus” și Simion Ultrasilvanus, ca
episcop catolic al Transilvaniei, cu sediul episcopal la Bălgrad (Alba Iulia). Din punct de
vedere politic Transilvania va fi organizată ca voievodat autonom în cadrul Regatului
Ungariei. În anul 1176 documentele vremii îl menţionează pe voievodul Leustachius ca vasal
al regelui ungar.

Ca și organizare administrativ-teritorială maghiarii erau organizați în comitate (Bihor,

Crasna), secuii în scaune (Bistrița), sașii în scaune(Brașov) și districte (Sibiu, Sighișoara),
în timp ce românii în districte autonome în zonele de margine ale Transilvaniei (Țara
Maramureșului, Țara Făgărașului, Țara Almașului). Voievodul Transilvaniei, vasal regelui
Ungariei, are atribuții administrative, judiciare și militare, beneficiază de o cancelarie proprie
și este ajutat de un vicevoievod. Adunarea generală a nobililor era o instituție cu caracter
reprezentativ, alcătuită din „stările” sau „națiunile” privilegiate (maghiarii, sașii, secuii) și
care avea atribuții judecătorești, fiscale și administrative.
Revoluția de la 1848 în Moldova
Revoluția a izbucnit în Moldova la 27 martie 1848, prin adunarea
revoluționarilor la Iași (la hotelul Petersburg), adunare de
protest împotriva regimului autoritar al domnitorului Mihail
Sturdza.Revoluționarii moldoveni - în majoritatea lor aparținând
boierimii mici și mijlocii, la care se adăuga o parte a marii boierimi de
orientare liberală și elita intelectuală a vremii - au ales un comitet (în frunte
cu Vasile Alecsandri), care trebuia să redacteze un program ce să includă
revendicările lor și pe care să-l înainteze domnitorului. Programul
redactat în 35 de puncte a primit numele de „Petițiunea-
proclamațiune”. Printre principalele revendicări se numără: drepturi și
libertăți cetățenești, îmbunătățirea vieții țăranilor, eliberarea deținuților
politici, desființarea cenzurii etc.

Domnitorul Mihail Sturdza a luat cunoștință de doleanțele revoluționarilor, însă a

dispus arestarea celor care au participat la întocmirea petiţiei, ordonând expulzarea lor
în Turcia. Unii dintre ei au reușit însă să scape și să se refugieze în celelalte provincii
românești, de unde au contribuit mai departe la acțiunile revoluționare. Unii dintre
revoluționari vor ajunge în Transilvania, participând la Adunarea de la Blaj (mai 1848) și
vor redacta sub impresia acestui eveniment Prințipiile noastre pentru reformarea patriei (la
Brașov, la 12 mai 1848). Aflat în exil, la Cernăuți, Mihail Kogălniceanu alcătuiește textul
intitulat Dorințele partidei naționale în Moldova (august 1848), program ce va fi ulterior
dezvoltat într-un Proiect de constituție.

Revoluția de la 1848 în Țara Românească are ca program „Proclamația

de la Islaz”, care cuprinde 22 de articole.

Printre cele mai importante puncte pe care le întâlnim în Proclamația de la

Islaz sunt: alegerea unui domn pe 5 ani, renunțarea la Regulamentul
Organic, drepturi și libertăți cetățenești și egalitatea cetățenilor în fața
legilor. În rândurile manualului nostru ai ocazia să citești despre cele mai
importante personalități care au participat la Revoluția de la 1848 din Țara
Românească, decursul acesteia, precum și care au fost toate punctele
programului „Proclamația de la Islaz”.

În Țara Românească revoluția a izbucnit pe 9 iunie 1848, la Islaz.

La Islaz, pe Câmpia Libertății revoluționarii adoptă documentul
programatic intitulat „Proclamația de la Islaz”, cuprinzând 22
de articole, exprimate într-un mod mult mai radical decât
cererile revoluționarilor moldoveni.

Revoluționarii munteni cereau astfel respectarea autonomiei

depline a Țării Românești, alegerea unui domn pe 5 ani,
renunțarea la Regulamentul organic, drepturi și libertăți
cetățenești, desființarea privilegiilor și egalitatea cetățenilor în
fața legii etc.

Pe 11 iunie 1848 la Bucureşti, domnitorul Gheorghe Bibescu

(pierzând sprijinul armatei) semnează „Proclamaţia de la Islaz”
care va deveni astfel noua constituţie. Cum Rusia a protestat față de
acest act prin consulul rus şi a ameninţat că va invada Țara Românească,
domnul Gheorghe Bibescu abdică. Guvernul provizoriu revoluţionar ce se
constituise pe Câmpia de la Islaz va adopta ca steag național, tricolorul
revoluționarilor, pe 14 iunie 1848 la Craiova. Ziua următoare, pe 15 iunie,
guvernul provizoriu revoluționar însoțit de o oaste de dorobanți, pleacă spre
București.

Tot pe 15 iunie 1848 are loc și întâlnirea de la Istanbul, dintre ruși și

otomani. Dacă Turcia privea cu oarecare detașare evenimentele din Țările
Române, Rusia nu era dispusă să accepte revolta românilor.

Cum interesul rusesc viza extinderea imperiului țarist în Balcani și cucerirea

strâmtorilor Bosfor și Dardanele, Rusia va găsi în mișcările
revoluționare românești o ocazie de reîncepere a ostilităților. Pe
16 iunie 1848 revoluționarii ajung la București în frunte cu
membrii guvernului provizoriu, fiind întâmpinați cu entuziasm de
bucureșteni. Guvernul provizoriu va fi modificat de teama represiunilor
celor două imperii (țarist și otoman) și va cuprinde pe lângă aripa radicală a
revoluționarilor și o aripă moderată.

În Transilvania revoluția pașoptistă va avea o tentă predominant

națională și va fi influențată de revoluția din Ungaria. Românii
transilvăneni au susținut inițial revoluția maghiară întrucât aceasta
cerea desființarea iobăgiei și drepturi și libertăți cetățenești. Cum
însă intenția Ungariei era de a alipi Transilvania și de a reface Regatul
Ungariei Medievale, în care să fie recunoscută doar națiunea și limba
maghiară, românii au reacționat. La 3-5 mai 1848 are loc Marea Adunare
Națională de la Blaj.

Documentul programatic al mișcării se va numi „Petițiunea națională” și va

cuprinde între cererile sale: respingerea alipirii Transilvaniei la
Ungaria, recunoașterea națiunii române ca națiune egală în
drepturi cu celelalte națiuni din Transilvania, învățământ în
limba română, desființarea iobăgiei și împroprietărirea
țăraniloretc. Revoluționarii aleg un Comitet Național Român, din care fac
parte Andrei Șaguna și Simion Bărnuțiu. „Petițiunea națională” este trimisă
spre aprobare împăratului și Dietei de la Cluj.
Dieta a respins documentul și a votat la 18/30 mai 1848 pentru
anexarea Transilvaniei la Ungaria. În septembrie 1848 are loc o altă
Adunare Națională la Blaj care protestează împotriva unirii Transilvaniei cu
Ungaria şi se decide înarmarea românilor; aceștia vor reuși să preia
conducerea Transilvaniei și trimit un alt memoriu împăratului în 1849. Prin
acest memoriu revoluționarii cereau unirea tuturor românilor din Imperiul
Habsburgic într-un stat național românesc, al cărui conducător să fie
împăratul.

Împăratul respinge acest memoriu și guvernul maghiar va apela la generalul

polonez losif Bem să conducă armata maghiară pentru o opri
revolta. Armata maghiară va ocupa cea mai mare parte din
Transilvania, însă fără Munţii Apuseni unde se remarcă
rezistența moților condusă de Avram Iancu.

Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la Budapesta pentru a încerca

aplanarea conflictului româno-maghiar dar membrii nobilimii
maghiare au refuzat să acorde drepturi egale românilor. Imperiul
Habsburgic cere sprijinul Rusiei pentru înfrângerea revoluţiei maghiare. În
lupta de la Şiria (lângă Arad), armatele maghiare au fost zdrobite de ruşi iar
Ungaria şi Ardealul vor fi predate de ruşi austriecilor potrivit prevederilor
Sfintei Alianţe. Astfel se încheie revoluția din Transilvania. Totuși, deși
memoriile românilor sunt respinse, prin adoptarea în martie
1849 a noii constituții a Imperiului Habsburgic, se va recunoaşte
autonomia Transilvaniei.

În Bucovina revoluționarii s-au întrunit la Cernăuți pe 20 mai 1848, sub

conducerea lui Eudoxiu Hurmuzaki. Documentul programator s-a numit
„Petiția țării” și solicita autonomia Bucovinei în cadrul Imperiului
Habsburgic, drepturi și libertăți cetățenești, oficializarea limbii române etc.

În Banat românii s-au adunat în cadrul Adunării Naționale de la Lugoj, la 15

iunie 1848. Documentul programator adoptat a fost „Petiția neamului
românesc din Banat și Ungaria”, cu cereri similare celor ale românilor din
Bucovina.

Situația
anul 1848Țărilor Române după
După intervenția militară otomană ce a pus capăt revoluției din
Țara Românească, în anul 1849 Turcia şi Rusia au semnat o
convenție, numită „Convenţia de la Balta-Liman” ale cărei
prevederi erau: numirea domnitorilor români de către Turcia şi Rusia
pentru o durată de 7 ani şi înlocuirea Adunărilor cu Divanuri
alcătuite din boieri care erau numiţi de domn, precum și
reintroducerea Regulamentelor organice. Domnitorii nu mai
erau aleși, ci erau numiți de către țar și sultan.

Au venit astfel la conducerea țării domnii regulamentari Grigore

Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Ţara Românească, până în
1856; în timpul domniei lor s-au continuat reformele pentru modernizarea
instituțiilor țării, ei fiind adepții unui reformism al statului de tip iluminist.

Cum numeroși revoluţionari au plecat în străinătate, domnitorul Moldovei

- Grigore Alexandru Ghica - va permite revenirea acestora în ţară; ei vor
organiza o mişcare unionistă, creând asociaţii şi înfiinţând reviste care
militau pentru unire. De asemenea, revoluționarii au militat în timpul
exilului pentru unirea românilor, mediatizând în presa şi în rândul
oamenilor politici din Europa doleanțele românilor.