OMUL LUMINILOR.

Studiu de caz – Călătoriile si pasiunea cunoaşterii

Gîndirea umană caracterizează

secolul al XVIII-lea drept secol al
raţiunii, secol al filozofiei (şi
filozofilor), Secol al Luminilor.
Contrapunîndu-se
obscurantismului şi fanatismului
medieval, iluminismul este
receptiv la cultura Renaşterii, de
unde a preluat, extrapolînd din
perspectiva noilor structuri
socialeconomice, un şir de
trăsături, cum ar fi: libera gîndire,
credinţa în progres (optimismul istoric), idealurile umaniste ş.a. Accentul dominant al
conştiinţei iluministe pune în evidenţă încrederea absolută în posibilităţile raţiunii, „lumina
naturală”, prin intermediul căreia se poate înlătura întunericul (limitele impuse, superstiţiile,
prejudecăţile, ignoranţa, credinţa oarbă etc.), instrumentul principal de cercetare, cunoaştere
şi argumentare a existenţei şi a omului, care se vede puternic, întreprinzător, stăpîn al
destinului, centru al universului.
După perioada marilor descoperiri geografice din secolele precedente „se schimbă
dimensiunile cadrului de cunoaştere a omului”, proces ce generează şi modificarea
„întregului ecran al realităţii”. Extinderea paradigmelor cognitive determină o altă dominantă
epistemologică, un alt tip de gîndire, mai liber şi mai activ, care nu se limitează la structuri
închise. Are loc revelaţia pluralităţii, universalităţii formelor lumii, caracterului deschis al
cunoaşterii. Astfel, secolul al XVIII-lea continuă modelarea unei noi imagini asupra lumii şi
posibilităţilor fiinţei umane, acestea fiind alimentate, în mare parte, şi de călătoriile ce au
permanentizat circulaţia oamenilor şi a ideilor. În funcţie de majorarea numărului călătoriilor
fizice creşte şi numărul publicaţiilor care evocă acest fenomen, ele cuprinzînd un diapazon
larg de difuzare a mesajului: de la înregistrarea cronologică a tuturor segmentelor noi, atunci
cînd călătorul acceptă poziţia de martor imparţial, prin încercările de a întreprinde unele
alegeri şi sistematizări, de a expune propriile opinii, pînă la necesitatea de asimilare a noului,
pentru a-l include atît în cîmpul de valori personale, cît şi în nişte sisteme culturologice
comune.
Toţi iluminiştii susţin cultul raţiunii, punand un accent deosebit pe cunoaşterea ştiinţifică.
Intre 1751-1772, un grup de iluminişti francezi, în frunte cu Diderot şi D`Alembert, publică
monumentală Enciclopedie sau Dicţionarul raţional al ştiinţilor, artelor, meseriilor, lucrare
cuprinzand, din perspectiva raţionalistă, toate domeniile cunoasterii.
Viata publica se baza pe principia specific Vechiului Regim, vectorizata pe legea
fundamental a originii. Mica burghezie era reprezentata de proaspat imbogatitii care aveau
origine obscura, ridicandu-se doar prin munca depusa. Nobilii, clasa cu o puternica traditie in
societate nu acceptau idea egalitatii intre oameni, chiar si din punct de vedere al venitului. In
acest fel societatea era impartita in trei stari: starea I - clerul si autoritatile bisericesti, starea a
IIa – nobilimea si starea a IIIa – mica burghezie.
In secolele XVII-XVIII s-a produs o adevarata revolutie in gandire. Descoperirile realizate in
matematica de catre savant ca Descartes si Leibniz, progresele din astronomie datorate lui
Galileo Galilei (care afirma ca Pamantul este rotund), precum si descoperirile stiintifice, mai
cu seama cele in mecanica au dus la idea ca Universul poate fi cunoscut, iar evolutia sa
anticipata pe baza unor legi. Ar fi atunci posibil, considerau ganditorii iluministi, ca si
comportamentul oamenilor ar putea fi descries de legile descoperite, deci si sistemele de
conducer ear putea fi analizate. Caracterul rational al Iluminismului a dus la critica societatii,
pe plan politic, social, religios si economic. Ganditorii iluministi nu erau multumiti de
institutia Bisericii care conducea poporul sub dogma ‘Crede si nu cerceta !’, indoctrinand
poporul si sporind frica oamenilor fata de Dumnezeu, privit nu ca un parinte, ci ca un justitiar
absolut, crud si asupritor. La nivelul constiintei individuale nu erau acceptate intrebari despre
religie sau realitatile vietii. Astfel, unele fenomene fizice erau puse sub semnul minunilor
infaptuite de Sfinti sau Insusi Dumnezeu.
 In aceasta perioada se afirma deismul, ca o reactive impotriva Bisericii. Deisii acceptau si
credeau ca Dumnezeu a creat lumea, dar ca nu se mai implica in evolutia ei. Dumnezeu nu
mai era vazut ca fiinta suprema, iar dogmele religioase erau respinse; astfel apare un
principiu de domeniul religios al Iluminismului: antidogmatismul.
Moda saloanelor literare a reprezentat un element esential al raspandirii noului curent in
intreaga lume. Noi opera literare apareau in scopul de a ‘lumina’ poporul scotand fiinta
umana din tenebrele unei constiinte bantuite de penitenta si de frica.
Iluministii sunt ganditorii care s-au preocupat de cele mai diverse problem ale epocii lor,
inclusive de alcatuirea rationala a ainstitutiilor in concordanta cu intereesele burgheziei in
ascensiune. Multi iluministi au imbratisat nobila arta a scrisului, a cuvantului asezat pe hartie,
ce avea puterea de a crea o lume noua sau de a prezenta societati straine. Bineinteles,
intelectualii sunt cei care au adoptat noua modalitate de exprimare. Critica literare, Nina
Façon, in lucrarea intitulata ‘intelectualul si epoca sa’ afirma: ‘Cea mai importanta functie a
intelectualului este acea de a asigura legatura continua dintre limba literara si cea vorbita.’
Cel dintai nucleu iluminist din cultura romana l-a constituit Scoala Ardeleana, miscarea
intelectualitatii din Transilvania de la sfarsitul secolului XVIII-lea si inceputul secolului al
XIX-lea, aparuta ca urmare a excluderii romanilor de la viata social-politica conform actului
cunoscut sub numele de "Unio trium nationum" (1437).
Programul politic al miscarii este sintetizat in memoriul din 1791, "Supplex libellus
valachorum Transsilvaniae" trimis imparatului Leopold II, prin care se cerea recunoasterea
romanilor din Transilvania ca natiune egala in drepturi cu celelalte ce intrau in componenta
Imperiului Habsburgic.
Preluand esenta iluminismului european, reprezentantii Scolii Ardelene au asezat la temelia
programului lor de lupta principiile de egalitate si libertate, de suveranitate a poporului, pe
temeiul ideii dreptului national si al contractului social.
Actiunea politica si culturala a Scolii Ardelene este indrumata de operele istorice si filologice
ale lui Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior si Ion Budai-Deleanu. toti patru au facut
studii teologice, filozofice si de drept canonic la Roma si Viena, si au fost minti stralucite,
eruditi, savanti de talie europeana, poligloti.
In ansamblu, activitatea Scolii Ardelene cunoaste doua directii fundamentale:
1) prima, socio-culturala, este in stransa legatura cu esenta miscarii iluministe, si urmarea
emanciparea oamenilor prin educatie si cultura. In acest scop, se dezvolta si se organizeaza
invatamantul in limba romana. Gheorghe Sincai, ca director al scolilor romane, infiinteaza
300 de scoli; se tiparesc manuale scolare, carti de popularizare stiintifica, calendare si carti
populare.
2) cealalta directie este erudita si cuprinde numeroasele tratate de istorie si filologie. Cele mai
importante dintre acestea sunt: "Istoria si lucrurile si intamplarile romanilor" de Samuil Micu,
"Hronica romanilor si a mai multor neamuri" de Gheorghe Sincai, "Istoria pentru iceputul
romanilor in Dachia" de Petru Maior, "Elementa linguae daco-romanae sive valachicae" de
Samuil Micu si Gheorghe Sincai, "Disertatie pentru inceputul limbii romane" de Petru Maior
si "Lexiconul de la Buda", primul dictionar etimologic al limbii romane.
Studiile de istorie acorda un interes deosebit mai ales procesului de formare al poporului
roman, contestandu-se
afirmatiile tendentioase ale celor
care falsificau istoria pentru a
justifica inechitatea care se
facea romanilor. Reprezentantii
Scolii Ardelene au adus
argumente istorice, filologice si
demografice privind originea
latina a limbii si poporului
roman, continuitatea si unitatea
sa etnica , punandu-se astfel
bazele lingvisticii romanesti.
Aportul Scolii Ardelene la dezvoltarea limbii este la fel de pretios. In aceasta epoca s-a pus
problema adoptarii alfabetului latin in locul celui chirilic, a fixarii normelor gramaticale ale
limbii, a imbogatirii vocabularului cu neologisme luate din limbile romanice.
 Reprezentantii Scolii Ardelene au fost mai ales istorici si filologi, ei nu pot fi insa socotiti
scriitori.
Totusi, Scoala Ardeleana are marele merit de a fi creat un mediu favorabil literaturii, in
mijlocu caruia Ion Budai-Deleanu, cel dintai mare poet roman de talie europeana, a creat
"Tiganiada". Opera este o sinteze artistica a ideilor iluministe ale epocii, si reprezinta prima
demonstratie de valoare a posibilitatilor poetice ale limbii romane, fiind sub acest aspect o
neasteptata capodopera.
Iluminismul Scolii Ardelene reprezinta prima etapa de modernizare a culturii noastre,
inscriindu-se in felul acesta, prin aspectele lui specifice, in iluminismul european.

La nivel mondial se poate remarca o solidarizare intre toti intelectualii care au promovat un
curent, schimband radical societatea in care vietuiau.
Cunoasterea in epoca iluminismului era abia la inceputul hegemoniei sale care se continua
inclusive in secolul XXI. Calatoria a fost un mijloc propice de cunoastere, deoarece
reprezenta depasirea limitele universului casnic, chiar a teritoriului tarii, toate private ca un
bastion izolat in raport cu alte modele culturale straine.Calatoria reprezinta totodata clasica
‘pornire la drum’,dar pe de alta parte poate fi privita precum decesul unei mentalitati. La
capatul calatorii, intotdeauna omul se metamorfoza la nivel cognitive. Se producea o
puternica transfigurare a psihicului, o rupture intre vechi si nou, rau-bun, moral-amoral. In
om convietuiau doua modele opuse de viata. De cele mai multe ori castiga noul. Aceste
observatii au fost consemnate de numerosi oameni in jurnale de calatorie sau in carti cu scop
moralizator. Consemnarile in scris i-au transformat pe simplii calatori in adevarate
personalitati marcante ale omenirii, ce au avut onoarea de a-si pune amprenta asupra
destinului modial si de a schimba fata Europei semnificativ.
La inceput, cunoasterea a fost doar o mosa, burghezii dorind sa arate ca prin noile cunostinte
depasesc ansamblul cognitive al aristrocratiei. Pentru unii exponenti ai starii a doua si a treia,
cunoasterea a devenit o pasiune, care se transformase in centrul motor al lumii lor. Credinta
isi pierde din intensitate, cunopasterea reveland cheia celor mai multor problem. Astfel
incepe sa se demonteze un mit, ce marcase oamenirea secole intregi, incepand din antichitate.
Mitul religiei nu a fost cu totul demolat, dar in mare parte subrezit. Calatoria si pasiunea
cunoasterii par a fi devenit un ideal al intelectualului illuminist. In acest sens se inregistreaza
si calatoriile de studii intreprinse de tineri. Majoritatea studiau medicina si filozofia in Franta,
la Paris sau in Austra la Viena. Pe fondul noilor mutatii sociale si literature capata alte forme
si teme predominante, in concordanta cu noua realitate.
Literatura iluminista isi propune sa transpuna pe hartie realitatea in toata splendoarea ei, dar
din cauza unor rigori ai a opozitiei adeptilor vechiului regim, multe teme sunt transfigurate
sub aparente ce pot insela un ochi nepriceput, dar care pot fi percepute de persoanele cu un
nivel intellectual ridicat, sau cu o cultura bogata.
Literatura de călătorie nu se reduce însă doar la expunerea şi sintetizarea informaţiei
obiective – o parte considerabilă prezintă „descrierea” unor călătorii ce au avut loc doar în
imaginaţia autorului. Acestea, în mare măsură, şi circumscriu hotarele literaturii artistice. În
Secolul Luminilor motivul călătoriei se descoperă într-o mulţime de texte, cele mai cunoscute
fiind, în Anglia: Robinson Crusoe de D. Defoe, Călătoriile lui Gulliver de J. Swift, Tom
Jones de H. Fielding, Călătoria sentimentală de L. Sterne; în Franţa: Micromegas, Candid,
Zadig de Voltaire, Scrisori persane de Montesquieu; în Germania: Faust de Goethe; în Rusia:
Călătoria de la Petersburg la Moscova de Radişcev ş.a. De fapt, majoritatea operelor ce s-au
înscris în patrimoniul literaturii universale, într-un fel sau altul, direct sau tangenţial,
abordează tema călătoriei şi a călătorului: Odiseea de Homer, Divina comedie de Dante
Alighieri, Don Quijote de Cervantes, Gargantua şi Pantagruel de F. Rabelais, toate cunoscute
pînă în secolul al XVIII-lea. Literatura de acest gen favorizează accesul omului la
cunoaşterea lumii; accelerarea contactelor şi a dialogului între diferite ţări manifestîndu-se şi
în tendinţa spre internaţionalism („cosmopolitism”), chiar dacă unii iluminişti (Rousseau, de
exemplu), se pronunţau împotrivă, considerînd-o suprimare a dragostei faţă de patrie. Ea nu
doar expune informaţii despre geografia, istoria şi cultura unor noi localităţi, ci se transformă
în pretext pentru meditaţii şi analize despre propria ţară, deoarece, cunoaşterea altui mod de
viaţă adînceşte, prin contrast, cunoaşterea celui căruia îi aparţii. Fiind una dintre sursele
principale de cunoaştere a lumii, călătoria constituie, în acelaşi timp, şi un motiv de
autocunoaştere. Situat în circumstanţe noi, deseori excepţionale, omul descoperă în sine
 calităţi şi posibilităţi nebănuite. Astfel, dezvăluind necunoscutul, cercetînd noi valori
materiale şi spirituale, călătorul se redescoperă pe sine ca parte componentă a omului
universal, pentru ca, în consecinţă, anume prin amestecul şi dialogul diferitelor culturi, să se
asigure convieţuirea şi evoluţia lor. În literatura artistică, care în epoca Luminilor se
transformă într-un mijloc activ de schimbare a concepţiei despre lume prin apropierea de
filozofie şi viaţa social-politică, procedee frecvente devin alegoria şi satira. Romanul
iluminist de călătorie se inspiră atît din bogata literatură aventuroasă de voiaj, cunoscută încă
din epoca elizabetană, cît şi din alte surse, receptate direct sau indirect, printre care romanul
picaresc, romanul cavaleresc, utopia etc. De regulă, în opera artistică călătoria serveşte drept
motiv pentru investigaţii despre specificul naturii umane şi al existenţei în genere, chiar dacă
mulţi scriitori subliniază în mod special caracterul obiectiv al observaţiilor lor.

Spre exemplu, ,,Scrisorile persane”, scrise de Montesquieu, ilustrează tema călătoriei, fiind
atât un proces al cunoașterii, cât și unul de formare. Acestea au apărut în anul 1721, sub
anonimat,având un success neașteptat. Acest lucru s-a datorat faptului că autorul a reușit să
redea adevăruri care, până la acea vreme, nu mai fuseseră evidențiate. ,,Scrisorile persane”
reprezintă o operă romanescă, nefiind o operă narativă, fiindcă nu urmărește un anumit fir
narativ. Prin intermediul acestei lucrări, sunt relevate anumite adevăruri despre moravuri
sociale, acest lucru incluzându-l pe Montesquieu in rândul moraliștilor. Specifică acestei
opere este îmbinarea impresiilor spontane despre viața socială, cea politică și despre
moravuri cu convingerile autorului. În ,,Scrisori persane”, accentul este pus și pe ,,motivul
voiajului imaginar într-un spațiu real”, astfel operei fiindu-i atribuită valoarea instructivă și
educativă.
Opera lui Montesquieu a fost considerată un punct de plecare in iluminismul francez,
strălucind prin umor, exotism, sau prin relatarea unor diferite povești de dragoste. Glasul
scriitorului este plin de vervă, având, în același timp, și caracterul de pamfletar politic.
Scriitorul nu este angajat direct in exprimarea opiniilor, aceasta fiind oferită de doi străini.
Lucrarea are un caracter de pluralitate a conștiințelor si al
punctelor de vedere, care rezultă din prezen a celor două
personaje principale, Rica și Usbec. Aceștia joacă rolurile a
doi reporteri, realizând paralele între stilul de viață francez și
cel persan, iar imaginea lumii redate are caracterul unui
spectacol, din cauza evidențierii lucrurilor aberante,
bizare. Cei doi călători sunt interesați de tot, astfel fiind
asigurat principiul varietății, iar prin intermediul
neobișnuitului este asigurat sentimentul suprizei.
,,Ficțiunea persană are rol de filtru.” Viziunea celor doi
persani nu este superficială, aceștia fiind lucizi. Rica și
Usbec evită judecățile impersonale, viziunile lor fiind
conturate pe baza filosofiei iluministe. Părăsirea Persiei
simbolizează alegerea pentru cunoașterea lumii, care
presupunea renunțarea la viața obișnuită și la plăcerile
oferite de aceasta. Usbec înțelege foarte bine lumea
occidentală, însă acest lucru nu este valabil și în legătură cu
propria sa lume. De exemplu, acesta analizează
despotismul întâlnit în Franța, însă rămâne un despot în
relația cu femeile sale. Acesta nu poate să înțeleagă alegerea francezilor de a-și lăsa femeile
să meargă pe strada cu fețțele descoperite, să vorbească cu alți bărbți. Din aceste acțiuni poate
rezulta gelozia, care, în Persia, spre deosebire de Franța, este neîntâlnită. Persanul consideră
că natura pune pudoare și gingășie în femei. Alt aspect al vieții din Paris, care lui Usbec i se
pare ciudat si nemaiîntâlnit, este moda. Pentru el, schimbarea modei o dată pe an este
inexplicabilă. Prin intermediul acestor aspecte, Montesquieu observă o ,,înrădăcinare a
judecății în valorile personale, o proiecție a sinelui asupra lumii.”2 Este observată si diferenta
dintre ritmurile de viață ale celor două popoare; francezii sunt agitați, pot chiar și zbura, iar
locuințele lor sunt suprapuse. Prin intermediul lui Usbec, este conturată viziunea lui
Montesquieu despre societatea în care trăiește, ridiculizând anumite practici ale Bisericii
Catolice și fiind ridicată problema multitudinii religiilor, incitând, de asemenea, la judecăți de
valoare. Rica este complementul lui Usbec, atât din punct de vedere al temperamentului, cât
 și din punct de vedere al vârstei. Acesta este cel care analizează societatea franceză ca pe o
imagine de ansamblu. Acesta consideră că certurile profesorilor de la Sorbona pe seama unei
vocale fac parte din identitatea lor, activită ile francezilor fiind ironizate. Parizienii i se par
interesanți lui Rica din cauza diferențelor dintre ei si persani. Acesta consideră că Franța este
condusă de femei, considerând ca soții acestora sunt demni de milă și dispreț . Cu timpul,
personajul devine un cetățean francez, care va începe să le înțeleagă obiceiurile și
comportamentele francezilor.
În ,,Scrisori persane” este evidențiat și sentimentul de superioritate al francezilor, atunci când
se întreabă ,,Cum poate fi cineva persan?”. Cu acest moment, este marcată atitudinea
jignitoare, mai mult decât necuviincioasă. Astfel, este evident șocul care se produce la
întalnirea celor două culturi. Prin intermediul anonimatului persoanelor întalnite în Europa,
este asigurată funcția defensivă. Astfel, în Franța, gesturile sunt cele care îl caracterizează pe
individ, acesta aparținând unei anumite categorii, unui anumit grup limpede caracterizat. De
exemplu, pentru a fi cunoscute lucrurile și personajele, acestea sunt caracterizate: Homer este
,,un bătrân poet grec”, iar mătăniile sunt ,,mici boabe de lemn”. În descrierile referitoare la
spațiul francez, imaginea lumii rurale lipsește, însă este prezentă în viziunile despre lumea
persană. Cartea lui Montesquieu confirmă faptul că există numai ,,puncte de vedere
individuale despre adevăr, și nu adevăr ca atare.”