Pomirleanu Naomi, Radulin Andreea, Hada Debora,

Vitega Matteo, Blaga Darius

Formarea conștiinței istorice

Conștiința istorică

Constiinta istorica naşte din încercarea de a construi identitatea unui

popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte natiuni. Câteva
dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu,
evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile.

Începând cu secolul al XVII-lea, preocupările privitoare la felul în care

românii se înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba
slavonă. Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei
preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte
civilizaţii.

Umanismul

“Umanismul este un principiu de viață democratic și etic care afirmă

că oamenii au dreptul și responsabilitatea de a da sens și formă propriilor
vieți. Umanismul reprezintă construirea unei societăți mai binevoitoare
printr-o etică bazată pe valori umane și alte valori naturale, în spiritul
rațional și liber-cugetător exersat de capacitățile umane. Umanismul nu
este teist și nu acceptă viziuni supranaturale ale realității.” – Declarația
restrânsă a IHEU privind umanismul

Umanismul românesc desemnează manifestarea curentului umanist

în țările române. În comparație cu Europa Occidentală, în țările române
umanismul s-a manifestat târziu. Explicația pentru acest fapt a fost
considerată izolarea intelectuală față de Occident, deși această idee nu a
rămas neatacată.
Este o miscare culturala aparuta in sec. XIV-XVI care punea în
centrul preocupările sale, omul considerând necesare educația trupului și a
minții sale.
Umanismu care caracterizează epoca Renașterii a apărut dintr-o
necesitate firească, pentru a înlătura efectele negative ale inchizitiei, sau
ale dogmatismului religios în general. Umanismul pune omul în centru
preocuparilor sale considerand ca viața acestuia e cea mai importanta din

1
univers.Ca urmare iau un mare avânt descoperirile științifice și geografice.
Modelu omulu umanist era spiritul enciclopedic (omul cu profunde
cunoștințe în domenii diferite.) În paralel se dezvolta și cultura prin înființare
de scoli și tipărire de cărți.Umanismul românesc se dezvoltă mai mult din
perspectivă culturală.
Cei mai de seama umanisti aparțin Moldovei feudale. Mișcarea
umanistă română pune accentul pe afirmarea identității naționale. Urmând
școli înalte în Polonia și Constantinopol, boierii Moldovei au intrat în contact
cu ideile umanismului european pe care le-au aplicat apoi in tara. Cea mai
de seama manifestare a umanismului romanesc o reprezinta preocuparea
pentru afirmarea identității naționale în lucrările de istoriografie.
Cei mai de seama istorici umanisti au fost: Grigore Ureche, Miron
Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir (prima personalitate enciclopedică
din cultura română). Opera importantă a acestora o reprezintă cronicile
istorice (letopisețele). Acestea prezintă istoria Moldovei de la al doilea
descălecat până în vremurile lui Ion Neculce.
Desi cei trei cronicari apartin unor epoci diferite, operele lor au cateva
caracteristici comune. Ele se aseamănă printr-o concepție comună a
tuturor autorilor privind istoria.

Iluminism
Iluminismul, numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii, a fost o
mișcare intelectuală, filozofică, ideologică și culturală, antifeudală,
desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX
în țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept
scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor”
în mase . Iluminismul, rezultat din curentul umanist al Renașterii, este o
replică la adresa barocului, în încercarea de a înlătura dogmele religioase
și de a propaga luminarea maselor pe baza experienței proprii.
Iluminismul românesc a servit cauzei idealului național pentru a
căror fundamentare a activat și contribuit din plin, aplecându-se asupra
istoriei limbii și a poporului.Iluminismul românesc a adus, nu în ultimul rând,
puternice argumente istorice pentru imperioase și pregnante revendicări
politice naționale.
Este un curent antifeudalism, antidogmatism, care promovează cultul
vieții intelectuale, al rațiunii, științei și umanismului, pe baza cărora se
urmărea întemeierea unei noi ordini sociale și spirituale. Fiind mișcarea

2
burgheziei în plină ascensiune, iluminismul ridică pe alte trepte de evoluție
umanismul Renașterii – ansamblul de înfloriri culturale declanșat de
burghezia în formare.
Pornind de la ideea iraționalității gândirii și rânduielilor feudale și de la
necesitatea înarmării omului cu adevărate cunoștințe despre sine și despre
univers, a luminării lui asupra drepturilor și îndatoririlor ce le are în
societate, iluminiștii au militat constant pentru o orânduire socială rațională,
eliberată de superstiții, obscurantism și fanatism religios. Au contribuit la
răspândirea culturii în mase prin înființarea de școli de toate gradele în
orașe, comune, sate și prin tipărirea primelor ziare. De asemenea, au luptat
pentru drepturile popoarelor la o cultură națională în limba poporului,
unitatea statală, drepturile omului și au cerut o “monarhie luminată”.
Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Școala
Ardeleană și cu reverberațiile ei transcarpatine. Acest iluminism a stat în
serviciul idealului național, la a cărui fundamentare a contribuit hotărâtor.
Iluminismul românesc va recurge, la rândul său, la argumentele istorice în
favoarea unor revendicări politice.
Școala Ardeleană a pus în mișcare un amplu proces de afirmare
națională și culturală a românilor din Transilvania în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea. Cărturarii acestui
curent au adus argumente științifice pentru afirmarea drepturilor românilor
din Transilvania. Activitatea lor științifică s-a manifestat pe mai multe
planuri: istoric, lingvistic, filosofic, literar.
Învățământul a contribuit și el la răspândirea ideilor iluministe.
Academiile domnești, întemeiate în Țara Românească între 1678-1688, în
Moldova la 1707, au reprezentat într-adevăr un însemnat focar de cultură
al Răsăritului ortodox. O altă formă de manifestare a spiritului iluminist a
fost interesul pentru tipărirea de cărți. Între 1700 și 1800, s-au tipărit de
către români 799 de cărți, dintre care 617 în românește, iar 182 în
grecește, latinește, slavă, etc.
Printr-un jurnal de călătorie răspândește idei iluministe și Dinicu
Golescu, luminatul boier muntean, care în „Însemnare a călătoriei mele”,
surprinde contrastele dintre civilizația țărilor vizitate și realitățile triste din
patria sa. Cea mai reprezentativă operă realizată în spirit iluminist este
epopeea eroicomică Țiganiada de I.Budai-Deleanu. În Țara Românească și
în Moldova, Chesarie Râmniceanul și Leon Gheuca răspândiseră idei
iluministe datorate lecturilor din raționaliștii francezi și, în special, din
Enciclopedia lui Diderot.

3
 În Țările Române iluminismul se manifestă cu întârziere din cauza
dominației străine și feudalismului autohton. Din punct de vedere politic
avusese loc revoluția lui Tudor Vladimirescu.　
　　
Scrisul

Acesta reprezintă una dintre soluţiile de memorare a trecutului, alături

de memoria orală. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, la curţile domneşti
se elaborează primele documente scrise ale istoriei,consemnarea
evenimentelor fiind orientată spre faptele eroice ale voievozilor. Scrierile
despre identitatea istorică sunt iniţiate de domnitori şi încredințate
slujitorilor de cancelarie, de obicei călugări deprinşi cu scrisul. Interesaţi să
transmită posterităţii dovezi ale trecerii lor prin lume şi ale vitregiilor pe
care le-a înfruntat, principii români îşi scriu numele în cronici, dar le leagă şi
deconstruirea bisericilor.

Istoriografia

Istoriografia începe opera de consemnare a istoriei româneşti la

sfârşitul secolului al XV-lea la curtea domnească Moldovei, în timpul lui
Ștefan cel mare, iar în secolul al XVII-lea iniţiativa se regăseşte şi în ara
Românească. Deocamdată, numele celor care se indeletnicesc cu această
activitate nu se păstrează, ei având doar rol de scribi. Cu Timpul,
anonimatul este depăşit, iar iniţiativa trece din spaţiul oficial al curţii
domneşti în cel neoficial, particular, fiind preluată de boierii cărturari. Se
produce astfel o individualizare atât a perspectivei, cât şi a stilului, ceea ce
conduce la apropierea istoriografiei de literatură şi scrierea primelor pa)ini
literare

Istoriografia în limba română sa născut o dată cu ridicarea noii

boierimi între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, ca o consecință a
renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor
feudali de a subordona puterea domnească. În rol însemnat în dezvoltarea
istoriografiei, mai ales a celei moldoveneşti, la *ucat umanismul târziu al
școlilor din Polonia. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la
ginta latină, aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între
toţi românii trebuie puse pe seama influenţei umanismului. Acelaşi curent
literar și cultural a influenţat stilul cronicarilor, oferindu-le modele de
întocmire şi redactare savantă a letopisetelor. Așadar, istoria unui neam

4
este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o
responsabilitate integral asumată.

Letopisetul

Preocupările privitoare la felul cum românii se înscriu în cursul istoriei

încep să se dezvolte odată cu secolul al XVI- lea. Acest interes se
manifesta datorita contactelor, pe care cei preocupati de formarea lor
intelectuala, încep să le aibă cu alte culturi si civilizatii. Cronicarii moldoveni
Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce scriu „Letopisețul Țării
Moldovei”, continuand scrierea de unde a părăsit-o predecesorul. În formă
şi conţinut, Letopiseţul, care pleacă de la formarea statului feudal (1359) şi
se sfârşeşte la anul naşterii scriitorului (1595), deschide corpusul de cronici
ale Moldovei feudale. Aceasta este opera care trasează linia de
demarcaţie, ruptura între naraţiunea istorică în slavona bisericească şi
cronica ce spune povestea ţării „mai pre larg”, în limba română. De aici
începând, istoria literaturii române are ca obiect naraţiunea scrisă în stilul
limbii vorbite. Forma în care se prezintă textul a devenit un model pentru
ceilalţi cronicari, pentru ca mai târziu să fie preluată şi de Mihail Sadoveanu
în Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă. Acest model al povestirii
cronicăreşti are în vedere împărţirea textului în paragrafe cu titluri care
anunţă conţinutul, organizat, în general, în jurul unui singur eveniment sau
personaj istoric. ​
Letopiseţul,compus din evocare şi memorialistică,începe de la
„cumplita domnie a lui Aron Vodă” şi se încheie cu evenimentul morţii
suspecte a lui Ştefăniţă Lupu, aşa cum a văzut-o autorul. Miron Costin este
scriitor de cronică,dar mai întâi scriitor. Perspectiva se
modifică,deoarece,pentru prima dată,faptele prezentate au fost trăite de
autor,el fiind nevoit să evalueze,având îndoieli, admirând sau dispreţuind
faptele şi personajele despre care scrie,fiindcă istoria este pentru cronicar
un fapt viu,în relatarea căruia se implică. Pagina ne apare elaborată ca stil,
naraţiunea are nerv spiritual,e tensionată de sentimente şi
resentimente,naratorul deplânge constant „ţara-mi înlăcrimată şi pe bieţii
locuitori”.

Cronica

Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine

cronologică evenimentele dintr-o anumită perioadă, după surse diverse,

5
atât scrise, cât şi orale. În spaţiul medievalităţii româneşti, denumirea ei
este de letopiseţ. Limba de expresie este la început slavona, limba oficială,
de cancelarie, preluată din mediul bisericesc care o considera ca limba a
culturii scrise. Ștefan cel mare este promotorul acestei acţiuni, continuate
ulterior şi de alţi domnitori, pentruca în secolele următoare să devină operă
de autor, atât în Moldova, cât şi în Țara românească .
Clasificarea cronicilor:
-tipologie în funcţie de autor sau iniţiator:
● cronică domnească
- este cronică oficială, întocmită sub directă supraveghere a domnului care
a avut inițiativa ei şi este expresia punctului de vedere oficial .
● cronica de autor
-este cronica întocmită de un învăţat laic, exponent al clasei sociale cu
acces la instrucţie, care are iniţiativa de a fi a în scris evenimentele
importante din istoria neamului său.
● cronica anonimă
-este un tip de cronică al cărei autor nu este cunoscut cercetările
întreprinse asupra acestor cronici, începând cu secolul al XIX-lea, au
permis diferite ipoteze privind paternitatea lor pentru a desemna
presupusul autor, se foloseşte formula atribuită lui
Temele fundamentale abordate de cronicari şi de ceilalţi autori
preocupaţi de conştiinţa istorică a românilor sunt:
1. Originea latina
2. Originea comuna a tuturor romanilor
3. Continuitatea românilor în spațiul geografic
4. Consemnarea evenimentelor istorice trecute sau contemporane
5. Instituția domniei

Cronicarii moldoveni sunt boieri luminati, cărturari preocupați de

consemnarea istoriei poporului, fiind conștienți de rolul sau educativ.
Temele fundamentale abordate de cronicari și care au contribuit la
formarea conștiinței noastre istorice sunt: originea comuna a tuturor
românilor, originea romana a románilor, latinitatea limbii române, fenomenul
continuității poporului român în acest spațiu geografic, consemnarea
evenimentelor istorice trecute sau contemporane (istoriografia), institutia
domniei (chipuri și tipuri de domnitori, rolul lor in politica internã si externa

6
etc.). Consemnarea istoriei ia forma artistică în cronici, care contin primele
elemente de arta literara.
Cronicarii moldoveni, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce,
scriu Letopisețul Țării Moldovei, continuând scrierea de unde a părăsit-o
predecesorul. Cronica boierului Grigore Ureche cuprinde evenimentele
petrecute în istoria Moldovei, din anul 1359 (de la intemeierea) pâna la a
doua domnie a lui Aron Vodă (1594). Miron Costin, cel mai erudit cronicar
moldovean și fin diplomat, reconstituie evenimentele petrecute între 1595 și
1661. Ion Neculce, primul nostru povestitor artist, consemneazà
evenimentele petrecute între ani 1661 și 1743, o etapã dramatică a istoriei
Moldovei.

Grigore Ureche
Grigore Ureche (n. cca. 1590 – d. 1647) a fost primul cronicar
moldovean de seamă a cărui operă s-a păstrat.
Grigore Ureche este autorul primei cronici în limba romana. Este
întemeietorul istoriografiei românești. El își scrie cronica din imbold
propriu.Această primă cronică în limba romana este mai apropiata de
istorie, decat de literatura; pe cronicar îl interesează mai ales ce comunica
– el este interesat de exactitatea informațiilor pe care le transmite urmașilor
sai.Letopisețul Țării Moldovei (titlul original: Letopisețul țărâi Moldovei, de
când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea
scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă) a fost scris spre sfârșitul vieții;
se crede că Grigore Ureche ar fi muncit la el între anii.

Letopisețul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359)

până la cea de a doua domnie a lui Aron Vodă. Grigore Ureche a
consemnat în mod obiectiv evenimentele și întâmplările cele mai
importante, ținând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deșarte ce
de dereptate“. Adversar al unei puteri domnești fără controlul boierimii,
Ureche a scris cronica de pe poziția marii boierimi. A glorificat eroica luptă
antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea țării și în special epoca lui
Ștefan cel Mare. În politica externă, Grigore Ureche a promovat cu
perseverență ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianță
cu Polonia.

7
 Miron Costin
Miron Costin (n. 30 martie 1633 – d. decembrie 1691) a fost un boier,
diplomat, dregător și important cronicar moldovean.Cea mai cunoscută
operă a sa este „Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de
unde este părăsit de Ureche”, în care continuă să relateze istoria poporului
nostru din momentul în care cronicarul Grigore Ureche a încetat-o. În anul
1677, Miron Costin scrie „Cronica Moldovei şi a Munteniei”, unde, în mici
capitole descrie cuceririle romane în Dacia și descrie vestigii care atestă
prezența românilor pe teritoriul țării noastre.Cronicarul și înaltul dregător
Miron Costin a lăsat în urmă o operă extrem de prețioasă pentru neamul
românesc. Nu doar că a descris evenimentele apropiate de viața lui, dar a
încercat să relateze cât se știau la vremea aceea despre neamul nostru.
Pe lângă valoarea istorică și documentară opera lui se remarcă și prin
frumusețe literară. Erudiția sa poate fi ușor observată. Este bun
cunoscător al neamurilor înconjurătoare. Deși putem spune că era pionier
în a fi istoric, a avut o metodă de lucru „academică”, bazată pe dovezi
arheologice și documente vechi. Iar ca limbaj, reușea să împletească
frumos cuvintele într-un stil captivant. În capitole scurte reușește să rezume
multă informație, pe alocuri folosește poezia, iar exprimarea emană
căldură. Spre exemplu cuvântul către cititor al Letopisețului Țărîi Moldovei
de la Aaron Vodă încoace începe astfel: „Fost-au gîndul mieu, iubite
cititoriule, să fac létopisețul țărîi noastre Moldovei din descălecatul ei cel
dintăi… de la Aronu-vodă încoace începe acesta letopiseț, carea ți l-am
scris… Și priimește această dată această puțină trudă a noastră, care amu
făcut, să nu să treacă cumva cu uitarea de unde este părăsit”.

Ion Neculce
Ion Neculce (n. 1672, Moldova – d. 1745, Târgu Frumos, Iași,
Moldova) a fost un cronicar moldovean, mare boier, care a ocupat diferite
funcții importante în perioada domniei lui Dimitrie Cantemir. Ion Neculce a
scris ”Letopisetul Tarii Moldovei, de la Dabija Vodă pană la a doua domnie
a lui Constantin vodă Mavrocordat” tarziu, spre sfarsitul vietii, dupa anul
1733. Letopisetul lui, continuare a cronicii ilustrului predecesor Miron
Costin, este o opera memorialistica, bazată în principal pe faptele trăite de

8
autor. Observator atent al grelei stări în care se aflau țările române,
Neculce acuză dominatia otomana și pe fanarioți de relele ce apasau
epoca. Dragostea fata de pamantul romanesc, stors de bogatii fără milă de
cei ce erau datori sa vegheze asupra lui, l-au făcut să exprime cu mult
patetism si multa durere: “Oh! Oh!, Oh! Săraca țară a Moldovei, ce narocire
de stapani c-acestia ai avut! Ce sorti de viata t-au cadzut!”
Inaintea Letopisetului , cronicarul a asezat un număr de patruzeci și
două de legende istorice, pe care le-a intitulat “ O sama de cuvinte”, care
nareaza diferite intamplari din viata unor domnitori, mai cu seama din a lui
Stefan cel Mare.
Opera lui Ion Neculce este deosebit de importantă în dezvoltarea
literaturii românești, o intreaga pleiada de scriitori ca Vasile Alecsandri,
Dimitrie Bolintineanu, Costache Negruzzi, George Cosbuc, Mihail
Sadoveanu găsind în ea bogate subiecte de inspirație.

Concepția cronicarilor asupra rolului istoriei este umanistă. Motivul

pentru care consemnează evenimentele este cunoașterea istoriei. Ei cred
în funcția educativă și valoarea moralizatoare a istoriei, idee afirmată încă
din Predoslovia cronicii lui Grigore Ureche:„Mulți scritori au nevoit de au
scris randul si povestea fără lor, de au lasat izvod pre urma, si bune si rele,
sa ramaie feciorilor si nepotilor, sa le fie de invatatura, despre cele rele sã
sã fereasca și să să socotească, iar de pre cele bune sû urmeze și să să
învețe sa sã sa indrepteze."
Concepția cronicarilor asupra rolului istoriei este umanistă.
În scrierile cronicarilor moldoveni se întreține cultul "intemeietorilor". Se
relateaza legenda întemeierii Moldovei, numele lui Dragos-voda este
menționat alături de al împăratului Traian: „Neamul Târãi Moldovei de unde
să trâgâneaza ?/ Din farâle Râmului, tot omul sa creadza/ Traian întaiu,
împăratul, supuindu pre dahii/ Dragos apoi în moldoveni premenindu pre
vlahi,/ Martor este Troianul, santul in tara noastra/ Si Turnul-Saverinul,
munteni, în țara voastrã" (Miron Costin, Stihuri de descalecatu tarãi,
așezate în fruntea Letopisetului Tarăi Moldovei de la Aronu-vodă încoace).
Versurile au caracter de oda, de preamărire a înaintașilor, dar afirmațiile

9
sunt susținute de dovezile arheologice din cele doua provinci, dovezi
numite "martor"
Grigore Ureche a formulat cel dintâi cu claritate idea unității de
origine, de neam și de limba a tuturor românilor: "toți de la Râm se trag.
Este primul care aduce și argumente de ordin lingvistic pentru aceasta
idee: . .. de la râmleni, cele ce zicem" latina, paine, ei zic panis, carne, ei
zic caro, gaina, ei zic galena, muieria, mulier, fameia, femina, printe, pater,
al nostrum, nostre și altile multe din limba latinească, cà de ne-am socoti
cu amaruntul, toate cuvintile le-am înteleage." Latinitatea limbii române
este sustinutà de Miron Costin, de Dimitrie Cantemir, iar mai târziu, în
lucrările filologice ale reprezentanților Școlii Ardelene.

Scoala Ardeleană

Scoala Ardeleanã a fost o mișcare de emancipare politico-socială a

românilor din Transilvania. Ea a contribuit la emanciparea spirituală și
politică a românilor transilvăneni și la a celor de peste munti.
Reprezentanții Școlii Ardelene au adus argumente istorice și
filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendentii directi
ai colonistilor romani din Dacia. Aceastã teză este cunoscută și sub numele
de latinism.
Unul din documentele cele mai importante elaborate îl constituie
petitia Supplex Libellus Valachorum (1791-1792), o cerere adresată
împăratului romano-german Leopold al II-lea, în vederea recunoașterii
națiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat al Transilvaniei.
O altă realizare a Școlii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în
limba româna, în locul scrierii chirilice, și tipărirea primului dicționar
cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda.
Reprezentanții cei mai notabili au fost Petru Maior, Samuil Micu,
Gheorghe Sincai și Ion Budai-deleanu. Toți au scris lucrări istorice și
filologice urmărind să probeze cu argumente științifice latinitatea limbii
române, continuitatea elementului roman în Dacia și unitatea poporului
roman. Toată argumentația este îndreptată spre a dovedi latinitatea și
continuitatea populației române din Transilvania.

10
 Cronicarii vorbesc cu mândrie despre originea latină a limbii și
poporului român, iluministii transilvăneni folosesc aceleași argumente în
lupta ce urmărea cucerirea egalității în drepturi cu naționalitățile privilegiate.
Dacă e vorba că numai națiunile nobile au drepturi spuneau reprezentanții
Școlii Ardelene, atunci cei mai îndreptățiți sunt tocmai români cei mai vechi
pe acest pâmant si desigur cei mai nobili de vreme ce sunt urmașii
romanilor. Aduc și argument specifice filosofiei luminilor: oamenii și poporul
trebuie să trăiască în pace și armonie pe baza unei înțelegeri prealabile, a
unui contract, în virtutea ideii progresiste a egalității în drepturi.
Aportul Școlii Ardelene la dezvoltarea limbii este la fel de prețios. În
această epocă s-a pus problema adoptării alfabetului latin în locul celui
chirilic, a fixării normelor gramaticale ale limbii și a îmbogățirii vocabularului
cu neologisme luate din limbile romanice.
Reprezentanții Școlii Ardelene au fost mai ales istorici și filologi, ei nu
pot fi însă socotiți scriitori. Totuși, Școala Ardeleană are marele merit de a fi
creat un mediu favorabil literaturii. Ion Budai-Deleanu, cel dintâi mare poet
roman de talie europeană, a creat „Tiganiada". Opera este o sinteză
artistică a ideilor iluministe ale epocii, și reprezintă prima demonstrație de
valoare a posibilităților poetice ale limbii române, fiind sub acest aspect o
neașteptată capodoperă.

Samuil Micu (1745-1806)

Calugarul basilitan Samuil Micu a fost filolog și istoric, traducător,
gânditor iluminist, un spirit polimorf prin diversitatea temelor abordate în
peste 60 de lucrări.
Samuil Micu a formulat primul sistem ortografic românesc modern cu
baza latină. A fost inițiatorul și unul dintre principalii redactori ai
"Lexiconului de la Buda" (1825). Pentru probleme de cultură generală a
publicat "Calendarele" (în colaborare cu Petru Maior), în care făcea
apologia cititului cărților și a însușirii conținutului acestora.
Samuil Micu a urmărit dezvoltarea istorică a românilor din toate cele
trei Țări Române, insistând pe unitatea și legăturile poporului român din
acestea.Nicolae lorga îl consideră pe Samuil Micu "începătorul erudiției
române din Ardeal"

11
 Gheorghe Șincai (1754-1816)
Gheorghe Șincai a fost istoric iluminist și filolog, gânditor politic și
mare organizator de școli, calitate în care a întemeiat 376 de școli sătești.În
calitate de director al școlilor românești din Transilvania, timp de 12 ani,
Gheorghe Șincai a scris abecedare, cărți de gramatica și de aritmetică.
Între scrierile cu caracter istoric este de menționat "Hronica românilor și a
mai multor neamuri", capodopera sa.
"Elementa linguae daco-romanae sive valahicae", publicatã împreunã
cu Samuil Micu, reprezintă prima gramatică tipărită a limbii române.
Preocupat de optimizarea muncii țăranilor transilvăneni, Gheorghe
Șincai a scris o carte pe această temă intitulată ,,Povățuire către economia
de câmp" (1806).

Petru Maior (1761-1821)

Petru Maior, istoric si filolog iluminist, a militat pentru trezirea
conștiinței naționale a românilor transilvăneni, fiind un adversar al
feudalismului, de pe poziții iluministe.
Două dintre scrierile lui Petru Maior - „Dialog pentru începutul limbii
române între nepot și unchi" și „Istoria pentru începutul românilor în
Dachia" - au avut un efect major asupra unor prestigioși învățați români din
secolul al XIX-lea.
A insistat asupra întoarcerii la alfabetul latin. „Opera lui Petru Maior,
pedagogica, istorica si filologica, adoptată, tradusă sau originală,
reprezintă, sub raportul ideilor, apogeul Școlii latiniste în ce a avut pozitiv
acest curent" (Alexandru Piru).

Ioan Budai-Deleanu (1760-1820)

loan Budai-Deleanu, cel de-al patrulea corifeu al Școlii Ardelene,
scriitor, filolog si istoric, fusese „adevăratul poet al latiniștilor" (George
Calinescu).
• Este autorul primei capodopere a literaturii române moderne,
„Țiganiada". Prin „Țiganiada" și „Trei viteji", loan Budai-Deleanu pune
bazele literaturii române moderne.

12
 Școala Ardeleană are marele merit de a fi creat un mediu favorabil
literaturi, în mijlocul căruia loan Budai-Deleanu, cel dintâi mare poet român
de talie europeanã, a creat "Țiganiada". Opera este o sinteză artistică a
ideilor iluministe ale epocii, și reprezintă prima demonstrație de valoare a
posibilităților poetice ale limbii române, fiind sub acest aspect o neașteptată
capodoperă.

13
 CONCLUZII

Importanta cronicarilor, așa cum o percepem astăzi, nu constă

neapărat în valoarea științifică a ideilor pe care le-au pus în circulație (o
influență majoră în dezvoltarea istoriografiei românești), ci mai degrabă în
impulsul pe care l-au dat formării conștiinței identitare și în contribuția
esențială la înstapânirea limbii naționale în cultură. Așa cum constată
Mircea Martin, caracterul demonstrativ al scrierilor literaturii noastre vechi
nu se manifesta doar în planul ideilor (afirmarea originii și apartenenței
romanice), ci și în planul realizării artistice (dovedirea capacității de
abordare a unui gen sau a unei teme în cadrul culturii autohtone).Cronicarii
Școlii Ardelene susțin originea comună a tuturor românilor (moldoveni,
munteni și ardeleni) și originea pur română a românilor. Ultima idee care
sublinia noblețea poporului român, se baza pe ipoteza exterminari dacilor
de câtre romani. În timp, istoricii au contestat această ipoteză.
Umanismul ne-a redat sentimentul comunității de civilizație, limbă și
cultură cu țările Europei Apusene, conștiința unității teritoriale a provincilor
românești, idealuri din care ne-am tras învățămintele duratei noastre ca
neam, permanentă spirituală și ca misiune istorică.
Cronicarii moldoveni și munteni au pus bazele procesului de
constituire a istoriografiei românești, care va face posibilă apariția în epoca
pașoptistă a primilor istorici români în accepția modern a termenului: Mihail
Kogălniceanu și Nicolae Bălcescu.
Recuperând prin opera lor istoria românilor de la începuturi, cronicarii
moldoveni și munteni au pus, pentru prima oară, problema originii latine a
poporului român. Afirmația făcută de Grigore Ureche, potrivit căreia toți
românii de la Râm se trag, a fost reluată de Miron Costin în cronica sa și
dezvoltată în tratatul ,,De neamul moldovenilor,,. Idea romanitatii poporului
român, pusă de cronicari în legătură cu aceea a latinității limbii române, a
contribuit la formarea conștiinței naționale.Dincolo de aspectul pur istoric,
cronicile au și o valoare literară. Aici se întâlnesc, într-o formă incipientă,
procedee ale prozei artistice: narațiunea, portretul, descrierea, dialogul.
Influența cronicarilor asupra literaturii române moderne este indiscutabilă.

14