Umanismul Romanesc

Este o miscare culturala aparuta în sec. XIV-XVI care

punea în centrul preocuparilor sale omul considerându-se
necesara educatia trupului si a minţii sale.
Umanismul care caracterizeaza epoca Renasterii a
aparut dintr-o necesitate fireasca, pentru a înlatura
efectele
negative ale inchizitiei, sau ale dogmatismului religios în
general. Umanismul pune omul în centru preocuparilor sale
considerând ca viata acestuia e cea mai importanta din
Univers.
Umanismul aseaza omul în centru preocuparilor sale
recunoscându-i drept fundamental la viata. Ca urmare iau
un mare avânt descoperirile stiintifice si geografia. Modelul
omului umanist era spiritul enciclopedic (omul cu profunde
cunostinte în domenii diferite). În paralel se dezvolta si
cultura prin înfiintare de scoli, tiparire de
carti. Umanismulromânesc se dezvolta mai mult din
perspectiva culturala.
Cei mai de seama umanisti apartin Moldovei feudale.
Miscarea umanista româna pune accentul pe afirmarea
identitatii nationale. Urmând scoli înalte în Polonia si
Constantinopol, boierii Moldovei au intrat în contact cu
ideile
umanismului european pe care le-au aplicat apoi în tara. Cea
mai de seama manifestare a umanismului românesc o
reprezinta preocuparea pentru afirmarea identitatii
nationale în lucrarile de istoriografie.
 Cei mai de seama istorici umanisti au fost: Grigore
Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir
(prima
personalitate enciclopedica din cultura româna). Opera
importanta a acestora o reprezinta cronicile istorice
(letopisete).
Acestea prezinta istoria Moldovei de la al doilea
descalecat pâna în vremurile lui Ion Neculce.
Desi cei trei cronicari apartin unor epoci diferite, operele
lor au câteva caracteristici comune. Ele se aseamana
printr-o conceptie comuna a autorilor privind istoria.
Aceasta conceptie reprezinta esenta umanismului românesc