Costache Mari Elena Clasa a XI-a D

Popițan Sofia
Furdui Maria

STUDIU DE CAZ

FORMAREA CONȘTIINȚEI ISTORICE

Cuprins:

1
Costache Mari Elena Clasa a XI-a D
Popițan Sofia
Furdui Maria

1. Formarea conștiinței istorice

2. Renașterea
3. Umanismul
3.1 Umanismul în Europa
3.2 Umanismul în România
4. Cronica. Contribuția cronicarilor la dezvoltarea limbii și literaturii române
5. Cronicarii moldoveni
5.1 Grigore Ureche
5.2 Miron Costin
5.3 Ion Neculce
6. Cronicarii munteni
6.1 Constantin Cantacuzino
6.2 Radu Greceanu
7. Iluminismul
7.1 Iluminismul în Țările Românește. Școala Ardeleană

2
Costache Mari Elena Clasa a XI-a D
Popițan Sofia
Furdui Maria

1.Formarea conștiinței istorice

Formarea conştiinţei istorice a poporului român se realizează treptat, începând cu preocupările
umaniştilor din secolele al XV-lea – al XVII-lea, care consemnează în documentele ce ni s-au păstrat,
scrise mai întâi în limba slavonă, modul în care românii din diferitele provincii se înscriu în cursul istoriei:
situarea lor în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura, obiceiurile.

2. Renașterea

Renasterea italiană a fost cea mai veche manifestare a Renașterii europene generale, perioadă de
schimbări și realizări culturale majore care a început în Italia în secolul al XIV-lea și a durat până în
secolul al XVII-lea marcând între perioada Medievală și Modernitate. Cuvântul
francez renaissance (Rinascimento în italiană) înseamnă "renaștere" și definește perioada ca fiind o
manifestare de interes pentru cultura antichității clasice de către umaniștii Renașterii, precum și o epocă de
renaștere economică după epidemia de ciumă din 1348. Autorul renascentist Giorgio Vasari a folosit
termenul "Renaștere" în cartea erau frecvent implicați în politica italiană, arbitrând disputele dintre
puterile coloniale concurente și opunându-se Reformei Protestante. Renașterea italiană este cea mai
cunoscută pentru realizările sale în pictura, arhitectură, sculptură, literatură, muzică, filozofie, știință și
explorare. Italia a devenit liderul european recunoscut în toate aceste domenii până la sfârșitul secolului al
XV-lea, în timpul Păcii lui Lodi (1454-1494), convenit între statele italiene. Renașterea italiană a atins
punctul culminant la mijlocul secolului al XVI-lea, deoarece disputele interne și invaziile străine au adus
regiunea în turbulențele războaielor italiene (1494-1559). În urma acestui conflict, statele mai mici din
Italia și-au pierdut independența și au intrat într-o perioadă cunoscută sub numele de "dominația străină".
Cu toate acestea, ideile și idealurile Renașterii italiene au dăinuit și s-au răspândit în restul Europei,
începând cu Renașterea din Nord. sa " Viețile celor mai excelenți pictori, sculptori și arhitecti" , dar
conceptul a devenit larg rǎspândit abia în secolul al XIX-lea, după lucrǎrile unor oameni de științǎ
precum Jules Michelet și Jacob Burckhardt. Renașterea europeană a început în Toscana (centrul Italiei) și
s-a centrat în orașul Florența. Florența, unul dintre cele câteva orașe-state ale peninsulei, a prosperat la
preeminență economică prin acordarea de credite monarhilor europeni și prin stabilirea bazelor
pentru capitalism și mediul bancar. Renașterea s-a răspândit mai târziu în Veneția, inima unui imperiu
mediteranean, având control asupra rutelor comerciale cu Orientul dupǎ sfârșitul cruciadelor și călătoriile
lui Marco Polo, unde au fost regǎsite rămășițele culturii antice grecești și au oferit învățătorilor umaniști

3
Costache Mari Elena Clasa a XI-a D
Popițan Sofia
Furdui Maria

noi texte. În cele din urmă, Renașterea a avut un efect semnificativ asupra Statelor Papale și a Romei,
reconstruite în mare parte de papi umaniști și renascentiși (precum Alexandru al VI-lea și Iulius al II-lea).

Unul dintre artiștii importanți ai Renașterii este Leonardo da Vinci. Acesta utilizează o tehnică
specifică lui, introdusă de el și asumată, ulterior reprezentând marcă a inovației renașcentiste. Este vorba
despre: tehnica sfumată (ștearsă). Tehnica sfumată este prezentă și în pictura: ,,Monalisa”. Prin aplicarea ei
se dorește estomparea contrastelor. Tabloul cuprinde conotații filosofice. Personajul feminin coexistă într-
un cadru natural specific toscan, în care existența este supusă devenirii în sensul că deși pare imobilizată
prin postura statică, atât ochii Monalisei cât și surâsul misterios, denotă o încărcătură emoțională pe care
nu o poate ascunde. .

3. Umanismul
Umanismul (din latină: humanitas = omenie, umanitate) este un curent de gândire manifestat în
epoca Renașterii (sec XIV-XVI), la început în Italia și apoi în toată Europa. În sens istoric si filozofic,
umanismul reprezintă mișcarea spirituală care pune în centrul atenției omul și condiția sa existențială.
Sunt glorificate puterea de cunoaștere și de creație a individului, capacitatea acestuia de a se perfecționa
continuu, atât moral, cât și cultural.

Caracteristici:

-Admirația față de valorile Antichității, văzute ca modele sau surse de inspirație (adevăr, moralitate etc.)

4
Costache Mari Elena Clasa a XI-a D
Popițan Sofia
Furdui Maria

-Promovarea libertății, demnității si perfectibilității ființei umane

-Cultivarea ideii că omul este dotat cu rațiune și cunoștință, fapt ce-l diferențiază de restul viețuitoarelor

-Căutarea armoniei dintre om și natură

-Combaterea dogmatismului religios din perioada medievală

3.1. Umanismul în Europa

Umanismul a fost inițiat in epoca Renașterii (secolele XIV-XVI), ca reacție împotriva
Feudalismului, iar centrul mișcării umaniste a fost Italia, de unde ideile sale generoase s-au răspândit in
aproape toate tarile Europei. Renașterea Europeana i-a avut ca reprezentanți pe Dante, Petrarca,
Boccaccio, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Niccolo Machiavelli in Italia; pe Francois Rabelais, Pierre
Ronsard si Michele Montaigne in Franța; pe Thomas Morus in Anglia; pe Martin Luther in Germania, pe
Erasmus din Rotterdam in Olanda etc. Umanismul se propagă în primul rând în Germania și Olanda.
Ambele țări cunoscând o mare expansiune a imprimeriilor, se organizează adevărate târguri de cărți care
favorizează schimburile culturale.

Germania

Johannes Reuchlin se opune împăratului Maximilian I, care voia să interzică

scrierile în limba ebraică, cu excepția Bibliei. Reuchlin afirmă că textele interzise fac parte din patrimoniul
cultural al omenirii. În Germania, umanismul a pregătit calea Reformei lui Martin Luther. Discipolul său,
umanistul Philipp Melanchthon, profesor de Filologie la Universitatea din Wittenberg, redactează prima
formulare științifică a principiilor Reformei în lucrarea "Loci communes rerum theologicarum" (1521), iar
în 1540 redactează "Confesiunea de la Augsburg". El dorea ca răspândirea Protestantismului să se
realizeze cu mijloace pașnice și s-a străduit să păstreze unitatea Bisericii apusene.

5
Costache Mari Elena Clasa a XI-a D
Popițan Sofia
Furdui Maria

Olanda

Erasmus din Rotterdam, teolog și erudit olandez, este unul din cei mai
eminenți umaniști din perioada Renașterii și Reformei din secolele al XV-lea și
al XVI-lea, "primul european conștient" (Stefan Zweig). Prin poziția lui critică
față de Biserica Catolică, este considerat precursor al reformei religioase, deși
el însuși nu a aderat la protestantism, preconizând în mod conștient spiritul
de toleranță religioasă.

Umanismul influențează în mod hotărâtor viața secolului al XVI-lea. La început științele nu erau
incluse și se găseau la marginea acestei mișcări. Asfel Bernard Palissy sau Ambroise Paré nu acordau
atenție autorilor antici, preferând să se bazeze pe experiență și practică. Se studiau totuși scrierile
lui Arhimede, iar Copernic afirmă necesitatea experienței trecutului pentru noi descoperiri. Umanismul
influența și viața politică. Umaniștii aminteau suveranilor datoriile lor față de Dumnezeu, față de supuși și
față de ei înșiși (Niccolo Machiavelli: "Il Principe", 1532). Ei apelează la popor să participe la viața
publică.

3.2. Umanismul în România

În țările române, dezvoltarea umanismului a fost determinată de influența ideilor europene, fiindcă
la noi nu au existat în Evul Mediu condiții prielnice pentru un curent cultural propriu. În această epocă,
purtătorii ideilor umaniste sunt principi, boieri sau cărturari care au învățat in școlile din străinătate.
Limba de cultură a Evului Mediu românesc nu a fost nici latina, nici greaca, ci limba slavonă, limbă a
bisericii, în care s-au tradus cărți religioase, nu și laice. Lipsind o tradiție de cultură clasică, umanismul
românesc reprezintă o adaptare a ideilor umanismului european la contextul social-politic si cultural local.

Umanismul s-a manifestat la început în Transilvania, în mediile maghiare si germane. Unul dintre
cei mai importanți umaniști din Transilvania a fost Nicolaus Olahus, provenit dintr-o familie de români.
Operele sale istorice și literare sunt scrise în limba latină. Având meritul de a folosi izvoare antice, el este
cel dintâi care afirmă originea comună latină a românilor.

6
Costache Mari Elena Clasa a XI-a D
Popițan Sofia
Furdui Maria

În Moldova, Iacob Eraclid Despotul, domnitor călătorit prin Italia, Franța si Germania, întemeiază
o Schola latina la Cotnari și este cel dintâi care a dorit să racordeze cultura moldovenească la ideile
Europe Occidentale. În Țara Românească un lucru similar l-a încercat voievodul Petru Cercel.

Legăturile domnilor noștri cu principii umaniști occidentali s-au datorat necesităților istorice care
vizau o incipientă comunitate de spirit european. Personalitățile de marcă ale curentului umanist se vor
afirma abia în secolul al XVII-lea, prin cronicarii moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin. Umanismul
lor nu este însă umanismul Renașterii, ci ecoul tardiv al acesteia, mediat prin școlile iezuite din Polonia,
unde cei doi boieri au studiat. Idei umaniste apar, de asemenea, în scrierile lui Udriște Năsturel, Nicolae
Milescu și Constantin Cantacuzino.

Cel mai important umanist român este Dimitrie Cantemir, primul nostru spirit de talie europeană.
Înzestrat cu o cultură enciclopedica, cunoscător a numeroase limbi, Cantemir reprezintă expresia lui uomo
universale (omul universal): istoric, geograf, orientalist, etnograf, autor de eseuri și tratate în limba latină,
româna, rusă, turca. El este un strălucit precursor al corifeilor Școlii Ardelene.

4. Cronica. Contribuția cronicarilor la dezvoltarea limbii și literaturii române

Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică evenimentele dintr-o
anumită perioadă, după surse diverse, atât scrise, cat și orale. În spațiul medievalității românești,
denumirea ei este de letopiseț și limba de expresie este la inceput slavona, limba oficială, de cancelarie,
preluată din mediul bisericesc care o consacrase ca limba a culturii scrise. Ștefan cel Mare este promotorul
acestei acțiuni, continuate ulterior și de alți domnitori, pentru ca în secolele următoare sa devină operă de
autor, atât în Moldova, cât și în Țara Românească.

Cronica- tipologie în funcţie de autor sau iniţiator:

-cronica domnească este cronica oficială, întocmită sub directa supraveghere a domnului care a avut
inițiativa ei și este expresia punctului de vedere oficial;

-cronica de autor este cronica întocmită de un învățat laic, exponent al clasei sociale cu acces la instrucție,
care are initiațiva de a fixa în scris evenimentele importante din istoria neamului său;

-cronica anonimă este un tip de cronică al carei autor nu este cunoscut; cercetările intreprinse asupra
acestor cronici, începand cu secolul al XIX-lea, au permis diferite ipoteze privind paternitatea lor; pentru a
desemna presupusul autor, se folosește formula " atribuita lui".

7
Costache Mari Elena Clasa a XI-a D
Popițan Sofia
Furdui Maria

Cronicile realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. Mai întâi au apărut în limba
oficială, pe atunci slovona, iar mai târziu începând cu secolul al XVII-lea, în limba națională, acestea fiind
primele scrieri originale de mare întindere. În Muntenia s-au redactat “Letopisețul cantacuzinesc” si
“Letopisețul Bălenilor” cuprinzând intervalul 1290-1688, “Istoriile domnilor Tării Românești” de Radu
Popescu si “Cronica anonima despre Brâncoveanu”. Cele mai realizate sunt, indiscutabil, cronicile
moldovenești, fiindcă nu au fost scrise din ordinul vreunui domnitor, deci exprimă punctul de vedere al
autorilor. Aceștia au o oarecare independență morală față de autoritatea domneasca, ceea ce permite o
atitudine critică. În seria moldovenească intră “Letopisețul Țării Moldovei” scris în ordine de Grigore
Ureche de la 1359 la 1594, Miron Costin de la 1594 la 1661, Ion Neculce de la 1661 la 1743, si continuat
de alți cronicari de mică valoare.

Cronicile au rămas în manuscrise aproape două secole și au fost tipărite de Kogălniceanu si

Bălcescu după 1840. Fiind cunoscute numai de știutorii de carte nu au putut influența evoluția limbii
române literare in aceeași măsură ca textele religioase. Sunt însă primele scrieri originale în limba româna,
de mari dimensiuni, și în felul acesta aruncă o lumina mai exactă asupra limbii din epocă. Importanța
cronicilor este în primul rând de ordin științific prin valoarea documentară a textelor, oferind informații
prețioase despre istoria de epocă medievală.

S-a remarcat la cronicari dorința de a-și elabora textele într-o limbă comuna, pe ințelesul tuturor,
de aceea Ureche și Neculce iau ca model limba populară. Miron Costin, cărturar de formație serioasă,
consideră că limba populara diferă de cea literară, cum era la romani. El ia ca model la nivelul frazei latina
cultă, adeseori lăsând predicatul regentei la sfârșitul frazei. Totodată se observă alegerea cuvintelor la
nivelul lexicului și îndeosebi a formelor gramaticale specifice întregii arii lingvistice daco-romane. Se
întâlnesc fonetisme regionale: “dz” pentru “z”, “h” pentru “f”, “dj” pentru “j”. Puține elemente regionale
apar în morfologie la cronicari.

5.Cronicarii moldoveni
Cronicarii moldoveni sunt boieri luminaţi, cărturari preocupaţi de consemnarea istoriei poporului,
fiind conştienţi de rolul său educativ. Temele fundamentale abordate de cronicari şi care au contribuit la
formarea conştiinţei noastre fundamentale sunt: originea latină, comună a tuturor românilor, latinitatea
limbii române, fenomenul continuităţii poporului român în acest spaţiu geografic, consemnarea
evenimentelor istorice trecute sau contemporane(istoriografia), instituţia domniei(chipuri şi tipuri de
domnitori, rolul lor în politica internă şi externă). Cronicarii moldoveni, Grigore Ureche, Miron Costin,
Ion Neculce, scriu “Letopiseţul Ţării Moldovei”, continuând scrierea de unde a părăsit-o predecesorul.

8
Costache Mari Elena Clasa a XI-a D
Popițan Sofia
Furdui Maria

Concepţia cronicarilor asupra rolului istoriei este umanistă. Motivul pentru care consemnează
evenimentele este cunoaşterea istoriei.

5.1. Grigore Ureche

Primul dintre marii cronicari este Grigore Ureche(1590-1677), urmaş al unei vechi familii
boiereşti, iul lui Nestor Ureche, om cu cultură aleasă, care a jucat un rol important în viaţa politică a
Moldovei, îndeplinind funcţia de mare logofăt. Grigore Ureche s-a refugiat de cateva ori în Polonia
împreună cu familia sa. Acolo a studiat latina, gramatica, retorica şi poetica pe textele scriitorilor
clasici.Întors în Moldova, a îndeplinit cateva funcţii: logofăt, spătar, mare spătar în timpul domniei lui
Vasile Lupu, devenind unul dintre sfetnicii domnitorului, apoi mare vornic al Ţării de Jos. Din patriotism,
alimentat de o cultură profundă, şi luând ca model scrieri istorice străine pe care le-a cunoscut în Polonia,
Grigore Ureche începe să redacteze în limba română un Letopiseţ amplu al Moldovei în care voia să
consemneze evenimentele mai importante din istoria ţării.

Letopisețul Țării Moldovei (titlul original: Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara
și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă) a fost scris spre
sfârșitul vieții; se crede că Grigore Ureche ar fi muncit la el între anii 1642-1647. Baza informativă a
cronicii au constituit-o scrierile slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie
latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.

Preocupat de faptul că letopiseţul trebuie să consemneze istoria adevărată a Moldovei, Ureche s-a
inspirat din toate documentele vremii( cronicile polone şi latine, letopiseţele moldovene în limba slavonă),
din amintiririle tatălui său, Nestor Ureche, ale altor boieri bătrâni, care povesteau evenimente istorice pe
care le auziseră de la străbuni, precum şi din scrisorile primite de la străini şi actele alate la curtea
domnească, după cum însuşi mărturisea: ,, Grigore Ureche ce au fost vornic mare, […] au cercat ca să
putem ala adevărul, ca să nu mă alu scriitorii de cuvinte deşarte”.

Acest letopiseţ este singura sa lucrare cunoscută, păstrată sub formă de copii și rămasă
neterminată. Din numărul mare de copişti, cel mai idel a fost Uricariul, iar cel care a stârnit reacii de
revoltă a fost Simion Dascălu, deoarece şi-a permis să introducă în textul cronicii capitole proprii, prin
care a deformat adevărul istoric.,,Letopiseţul Ţării Moldovei” reprezintă începutul istoriografiei în limba
română. Cronicarul Grigore Ureche îşi expune intenţiile în capitolul introductiv al lucrării,
intitulat ,,Predoslovia”. Autorul însuşi mărturiseşte că: ,, … cetind cărţile şi izvoarele, şi ale noastre şi cele
străine, au alat cap şi începătură moşilor… ca să nu să înece anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat…”

9
Costache Mari Elena Clasa a XI-a D
Popițan Sofia
Furdui Maria

Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele şi întâmplările cele mai importante, ţinând
foarte mult să ie nu un ,,scriitor de cuvinte deşarte, ci de dreptate”.

Acest cronicar e un narator fără podoabe lingvistice, sobru, căruia nu-i lipsesc observaţiile morale
în schiţarea, în linii mari, a unui portret, cum este cel al voievodului Stefan cel Mare, căruia îi dedică trei
sferturi din cronica sa.În capitolul ,,De moartea lui Ştefan Vodă celui Bun, vă leato 7012”, pe doi iulie
1504, Grigore Ureche realizează portretul marelui domnitor într-un stil artistic, de aceea este considerat
primul portret literar: ,,Fost-au Ştefan-Vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge
nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era un om întreg la ire, neleneşu, şi
lucrul său il ştia a-l acoperi, şi unde nu gandeai, acolo îl alai. La lucruri de războaie meşter, unde era
nevoie, însuşi să vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu îndepărteze, şi pentru aceia raru război de nu biruia. Şi
unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut gios, să ridica deasupra biruitorilor”.

5.2. Miron Costin

Miron Costin, fiul postelnicului şi mai târziu hatmanului Iancu Costin, avea o cultură aleasă. Se
născuse în 1633, însă copilăria şi-a petrecut-o în Polonia, unde familia sa se refugiase, din cauza
domnitorului Vasile Lupu. Studiile le-a făcut în Polonia, la Universitatea din Cracovia.

Miron Costin reia firul istoriei cu domnia lui Aron Vodă (1595), despre care rămăsese doar un titlu
de capitol în cronica lui Ureche, şi duce naraţiunea evenimentelor până la domnia lui Stefăniţă Vodă Lupu
inclusiv (1661). Cronica sa conţine evenimente din vremea lui Ștefan Răzvan, din domniile Movileştilor
în competiţie cu Mihai Viteazul, Alexandru Iliaş şi Stefan Domşa al II-lea, din epoca lui Vasile Lupu şi
Gheorghe Ștefan. Aşadar, autorul a rămas cu povestirea departe de evenimentele trăite personal în ultimii
treizeci de ani. El a scris în momentele de linişte ale deselor perioade zbuciumate şi nu a ajuns la
împlinirea întâiului său gând de a da un letopiseţ complet al Moldovei.

10
Costache Mari Elena Clasa a XI-a D
Popițan Sofia
Furdui Maria

Grigore Ureche adusese povestirea evenimentelor istorice până la sfârşitul secolului al XVI-lea
(firul acţiunii se petrece între 1395, de la al doilea descălecat, până la domnia a doua a lui Aron Vodă, în
1594), încât, pentru vremurile contemporane, Costin s-a folosit foarte mult de istoria orală şi amintirile
familiei pentru redactarea cronicii sale.

Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite “zaciale”, şi
cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între anii 1595-1661, încheindu-se cu relatarea morţii lui
Ştefăniţă Vodă Lupu şi înmormîntarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestrie de povestitor, Miron Costin a
rămas în primul rând istoric, căutând să-şi întemeieze opera sa istorică pe o largă bază documentară.
Începînd cu evenimentele din 1633, Miron Costin apelează frecvent la amintirile şi impresiile proprii,
letopiseţul căpătînd într-o măsură oarecare un aspect de memorii, mai cu seamă când este vorba de
domniile lui Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan.

Miron Costin este primul scriitor care aduce în literatura română patosul cărturarului umanist,
încrederea în puterea scrisului şi a cărţii ca factor preponderent în viaţa socială.

5.3. Ion Neculce

O altă minte luminată a Umanismului românesc a fost colegul de divan al lui Nicolae Costin, Ion
Neculce, care ocupă, prin resursele nesecate ale darului său de povestitor, locul cel mai de frunte pe linia
ascendentă a cronicarilor moldoveni. S-a născut la Iaşi, în 1672. Tatăl său, vistiernicul Enache, murise de

11
Costache Mari Elena Clasa a XI-a D
Popițan Sofia
Furdui Maria

timpuriu, omorât de poloni în Târgul-Ocnei. Viitorul mare cronicar se trăgea din ramura moldovenească a
Cantacuzinilor, veche şi vestită familie de boieri.

Deşi a avut o viaţă cu drumuri întortocheate, cu suişuri şi coborâşuri neaşteptate, cu bucurii şi

satisfacţii scurte şi cu suferinţe îndelungate, toate aceste greutăţi i-au întărit şi lărgit personalitatea; cronica
„Letopiseţul Ţării Moldovei” de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat a
fost scrisă după anul 1733, când Ion Neculce era „biv vel vornic de Ţara de Sus” – adică fost mare vornic
– deci la batrâneţe, scriere a unui om înţelept, care a trăit şi a văzut multe, cu harul povestirii.

Cronica lui Neculce cuprinde istoria Moldovei de la Dabija-vodă (1661), de unde o părăsise
Miron Costin, până la 1743, deci un răstimp de 82 de ani; el utilizează povestirile şi informaţiile de la rude
prieteni, şi tradiţiile populare. Din anii cuprinşi în cronică, peste 50 constituie tinereţea, maturitatea şi
bătrâneţea lui Neculce, aşa cum el însuşi mărturiseşte în Predoslovie. Cronica înfăţişează una din
perioadele cele mai dramatice ale istoriei moldoveneşti: epoca de prăbuşire a domniilor moldoveneşti şi
începuturile domniei fanariote. Sunt pagini înţesate de intrigi, de decădere naţională, de umilinţă,
subliniate în tablourile sumbre pe care ni le înfăţişează cronicarul. Cronica lui Neculce se întemeiază pe
fapte trăite, şi astfel are un caracter memorialistic, el fiind cel dintâi memorialist al literaturii române. Toţi
aceşti cronicari au adus în literatura noastră scrieri cu o valoare literară deosebită, punând în calcul şi
raportul dintre ficţiune şi realitate. Arta narativă a fost descoperită prin aceşti umanişti pe teritoriul
românesc. Grigore Ureche, ca dealtfel şi ceilalţi cronicari care i-au urmat, ţineau mult la precizia în timp şi
spaţiu a comunicării.

La realizarea letopiseţelor, cronicarii şi-au cules informaţii din izvoare scrise, româneşti sau
străine, dar pentru personaje istorice mai apropiate, au folosit şi ştirile provenite din tradiţia populară sau
din propria amintire. Dintre ei, cel mai preocupat de tradiţiile populare a fost Neculce care scrie şi “O
samă de cuvinte" despre voievozi, boieri sau ţărani, "ce sîntu audzite din om în om, de oameni vechi şi
bătrâni, şi în letopiseţu nu sîntu scrise". Vocaţia de povestitor a lui Neculce se relevăîn legende, unde stilul
are savoarea limbii populare. Cronicarul se manifestă mai puţin ca un istoric interesat de autenticitatea
izvoarelor şi mai mult ca un artist care scrie el însuşi povestea, prelucrând şi transfigurând fondul legendar
popular. Erudit, cunoscător de limbi străine şi conştient de rolul culturii în evoluţia statelor, Neculce a
trecut în eternitate lăsând posterităţii o operă valoroasă atât din perspectivă istorică, documentară, cât şi
din punct de vedere literar.

12
Costache Mari Elena Clasa a XI-a D
Popițan Sofia
Furdui Maria

6.Cronicarii munteni
Dacă din punct de vedere strict istoric, documentar, se poate într-adevăr conferi un merit mai mare
cronicarilor moldoveni, din punct de vedere literar cronicarii munteni nu sunt cu nimic mai prejos, deşi
altfel decât fraţii lor. Moldovenii sunt îndeosebi buni naratori şi portretişti, muntenii au vervă,
polemică şi imaginaţie plastică în pamflet. Moldovenii au amărăciune, umor, ironie sau duioşie,
muntenii cultivă văietătura, sarcasmul, invectiva, imprecaţia. Moldovenii sunt cumpăniţi, sfătoşi,
simpli în formele oralităţii populare, muntenii sunt dimpotrivă precipitaţi, întortocheaţi, folosind în
locul vorbirii ţărăneşti, domoale, moldovene, limbajul târgoveţului şi chiar al mahalagiului
bucureştean. Moldovenii, prin Miron Costin şi Dimitrie Cantemir se ridică, prin educaţie, până la
concepţia umanistă, dar şi muntenii prin Radu Greceanu şi Constantin Cantacuzino fac figură de
învăţaţi umanişti, ultimul, întocmai ca Dimitrie Cantemir, marcând trecerea de la cronică la istorie.

6.1. Stolnicul Constantin Cantacuzino

Cel mai important cronicar al Ţării Româneşti a fost stolnicul Constantin Cantacuzino (1639-
1716) recunoscut drept un reprezentat de seamă al umanismului în spațiul cultural român, cu aplecare spre
domenii precum istoria și geografia. A făcut studii la Universitatea din Padova. Un izvor important pentru
istoria românilor este harta Valahiei, realizată de el împreună cu Ion Comnen. Cantacuzino este și autorul
unei istorii a Țării Românești, în care a încercat să umple lacuna de cunoștințe despre istoria timpurie a
românilor. A avut de asemenea multă influență în politică, fiind mentorul nepotului său de soră Constantin
Brâncoveanu, în timpul domniei căruia a condus multă vreme din umbră politica externă. În numele
voievodului, dar și în nume personal, stolnicul a purtat corespondență cu cancelariile importante ale
vremii. În 1707 un conflict latent cu Brâncoveanu a escaladat, ceea ce a dus la retragerea lui Cantacuzino
pe moșiile sale. Stolnicul și familia Cantacuzino au contribuit la mazilirea și uciderea lui Brâncoveanu în
1714.

Postelnicul Constantin Cantacuzino a fost iniţiatorul şi protectorul învăţământului umanist de

tip occidental-greco latin în Ţara Românească. Un mare erudit, cunoscător al limbilor greacă, turcă,
arabă, italiană şi latină, a fost un mare iubitor al cărţii, deosebit de receptiv la tendinţele umaniste ale
epocii sale. În epoca sa s-a remarcat prin biblioteca excepţională înfiinţată pe moşia sa de la Mărgineni,
judeţul Prahova, „ cu multă cheltuială şi multe cărţi, elineşti, latineşti, franţuzeşti, turceşti” şi prin
faptul că datorită stăruinţei sale pe lângă voievodul Matei Basarb, a luat fiinţă la Târgovişte, la vremea
aceea capitala ţării, cea dintâi şcoală oficială de învăţământ mediu-superior, numită Scola greca e
latina, care a funcţionat între anii 1646 şi 1651. Aici doi profesori erudiţi greci, Ignatie Petriţis şi

13
Costache Mari Elena Clasa a XI-a D
Popițan Sofia
Furdui Maria

Panteleone Ligaridis îi învaţau pe elevi, fii de mari boieri, să scrie, să citească şi să se exprime în
limbile greacă şi latină. La această şcoală au învăţat şi primii doi fii ai postelnicului, şi anume Drăghici
şi Şerban.

6.2. Radu Greceanu

Radu Greceanu (n. cca. 1655/1660 – d. ante 9 iulie 1725) a fost un cronicar muntean de
origine macedo-romana, autor al cronicii Viața lui Constantin Brâncoveanu din 1711 și al manuscrisului
Letopisețul de la descălecarea cea dintâiu a românilor și așezarea lor în Țara Românească, care s-a pierdut.

S-a ocupat timp de peste un deceniu de traducerea și tipărirea unor lucrări de cult, acțiune inițiată
de domnitorul Șerban Cantacuzino, al cărui program politic urmărea întărirea ortodoxismului în zona
Balcanilor drept armă împotriva turcilor.
În 1693, Radu Greceanu devine cronicarul oficial al domniei lui Constantin Brâncoveanu, calitate
păstrată până la sfârșitul tragic al domnitorului în 1714. Portrivit cercetătoarei Aurora Ilieș, este plauzibilă
ipoteza surghiunului lui Radu Greceanu în Asia Mică drept consecință a fidelității sale față de domnitor.
Cronica lui Radu Greceanu, cunoscută şi sub titlul de „Viaţa lui Constantin Brîncoveanu”, este un
lung panegiric care expune domnia nepotului de soră al Cantacuzinilor, de la moartea lui Şerban-vodă
până în preajma sfârşitului, puţin înainte de venirea capigi-başei cu ordinul de arestare şi ducere la
Ţarigrad, unde avea să fie tăiat de către turci împreună cu cei patru fii ai săi. Scriitorul arată a fi fost nu
numai supus unui ordin domnesc- ca vechii Macarie, Eftimie şi Azarie, ci cu totul îndatorat moralmente,
robit de admiraţie, legat de mâini în faţa patronului şi idolului său. Brîncoveanu este tot timpul numai
„preaînălţatul, prealuminatul, preaslăvitul, stăpânul şi oblăduitorul, preacreştinul”, iar el, scriitorul, este
veşnic „prea smeritul, prea plecatul, sluga”. Semnătura, cu toate că suntem conştienţi de
convenţionalismul formulelor de epocă, pare de o umilitate definitivă: „A mării-tale mică şi preaplecată
slugă Radul logofăt Greceanul”.

7. Iluminismul
Este o mișcare ideologica și culturală manifestată în secolul al XVIII-lea în Franța și apoi în toate
țările europene;

- pune accent pe raționalism si perspectiva științifica asupra lumii;

- eliberare de sub tutela religioasă;

- presupune emanciparea populației prin cultură, educație, cunoaștere;

14
Costache Mari Elena Clasa a XI-a D
Popițan Sofia
Furdui Maria

- sloganul iluminiștilor este: Sapere aude (Kant). , Îndrăznește să stil/ sa gândești" (traducere din
latină)

- are un caracter antifeudal și anticlerical;

- susține ideea monarhului luminat si a dreptului natural.

Reprezentanți: Descartes, Voltaire, Montesquieu, Kant, Lessing, Daniel Defoe, Jean-Jacques

Rousseau, Jonathan Swift, Carlo Goldoni

7.1. Iluminismul în Țările Românește. Școala Ardeleană

În Țările Române, Iluminismul reprezintă o perioada de tranziție spre modernitate;

Iluminismul pregătește terenul cultural pentru pașoptism;

Iluminismul românesc este reprezentat de Școala Ardeleana, organizație apărută la inițiativa lui
Gheorghe Șincai, Petru Maior, Samuil Micu, lon Budai-Deleanu;

Activitatea Scolii Ardelene s-a manifestat prin:

- susținerea originii latine a poporului român și continuitate pe acest teritoriu;

- recuperarea trecutului și redeșteptarea națională;

- dezvoltarea limbii, învâțamântului si culturii;

- înființarea unor scoli, licee, academii;

- organizarea unor manifestări culturale și științifice;

- traducerea si scrierea unor cârti și tratate științifice;

- pledează pentru egalitatea cu celelalte națiuni

- proclama necesitatea instaurării libertățiilor burgheze, pornind de la ideea egalității oamenilor prin

naștere.

15
Costache Mari Elena Clasa a XI-a D
Popițan Sofia
Furdui Maria

Bibliografie:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Greceanu

https://www.referatele.com/referate/noi/romana/umanismul61721232013.php

https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Renașterea_italiană

https://ro.wikipedia.org/wiki/Umanism

https://www.academia.edu/17619923/Formarea_constiintei_istorice

https://www.scribd.com/doc/140211342/Operele-cronicarilor

16