Renașterea (Renaissance) a fost o mișcare culturală care s-a întins pe

perioada secolelor XIV-XVI. A debutat în Italia, în perioada Evului Mediu

Târziu și ulterior, s-a răspândit în restul Europei. Deși apariția tiparului a
accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea, schimbările Renașterii nu au
fost experimentate uniform de întreaga Europă.
Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine și
autohtone, începând din secolul al XIV-lea, când erau cercetate sursele
literare din antichitatea clasică căreia i-a fost creditată lui Francesco Petrarca,
apoi a debutat dezvoltarea liniară de perspectivă a tehnicilor de acordare a
unei realități mult mai naturale în pictură, și treptat, la scară largă ceea ce a
dus la o reforma educațională.
În politică, Renașterea a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice
precum și în știință. Istoricii susțin că Renașterea a fost perioada de tranziție
dintre Evul Mediu și Istoria Modernă. Renașterea a văzut revoluții în
preocupări intelectuale, dar și schimbări sociale și politice ce au influențat
evoluțiile artistice și contribuțiile depuse de personalități ca Leonardo da
Vinci, după care a fost inspirat noțiunea de "omul renașterii". Renașterea a
început în Florența, Italia, în secolul al XIV-lea. Diverse teorii au fost
propuse pentru a explica originea și caracteristicile renașterii, concentrându-
se pe o varietate de factori, incluși pe particularitățile sociale și civice din
Florența: structura sa politică, patronajul familiei Medici și migrarea
savanților greci și textelor în Italia după căderea Constantinopolului în
mâinile turcilor.
Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura să ierarhică rigidă, dominată
de economia agrară și sub puternica influență a Bisericii Catolice, a început
să se destrame. În decursul Renașterii, un rol determinant l-au avut oamenii
de cultură și artiștii înclinați spre clasicismul greco-roman.
Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită pentru prima dată la începutul
secolului al XIX-lea de către istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost
preluată de istoricul elvețian Jacob Burckhardt în lucrarea sa fundamentală
"Die Kultur der Renaissance în Italien" ("Cultură Renașterii în Italia"), 1860.
Acesta din urmă a definit Renașterea drept perioada cuprinsă între pictorii
Giotto și Michelangelo. În acest timp, omul recăpăta conștiința de sine ca
individ, după o lungă perioadă de anihilare filozofică a personalității.
Renașterea începe în Italia la finele secolului al XIV-lea, răspândindu-se
inițial în Europa de vest meridională, după care, gradual, atinge și Europa de
vest septentrională, sfârșindu-se în Anglia începutului de secol al XVII-lea.[1]
Explicația pentru care Italia a fost punctul de plecare al umanismului
renascentist este gradul de urbanizare ridicat al jumătății nordice a
peninsulei: aceasta era zona cea mai citadină și secularizată a Europei în
epocă. În această arie puternic urbanizată, clerul creștin era mai puțin
probabil să domine guvernul și educația, până și bisericile fiind construite și
administrate aici de laici.[2] Spitalele și organizațiile caritative care țineau de
biserică fuseseră reorganizate și centralizate sub control guvernamental. [2] În
contrast cu Europa nordică, unde educația avea menirea de a pregăti preoți
pentru biserici, în orașele Italiei educația era mult mai probabil să fie
supravegheată de administrațiile orășenești iar rolul ei era de a prepara forța
de muncă pentru comerț, aceasta fiind calificată în contabilitate, aritmetică și
redactarea de scrisori de afaceri.[2] În secolele XIV-XV în universitățile
Europei septentrionale dominau logica și scolastica, în timp ce în Italia
educația era concentrată, mai degrabă, pe aspectele practice ale vieții urbane
decât pe speculații teologice[2], în timp ce italienii secolelor XIV-XV erau
neîncrezători în programe ideologice sau morale bazate pe argumente
filozofice sau presupuneri religioase despre natura umană. Primele
manifestări artistice și literare ale Renașterii apar în Florența, oraș care
poseda o imensă bogăție generată de comercianții și bancherii locali, care
controlau operațiile bancare ale papalității. Din poziția lor de zapcii (colectori
de taxe) ai papilor, familiile comercianților florentini au ajuns să domine
finanțele Europei întregi, de-o parte și de cealaltă a Alpilor. [3] Banii din
împrumuturi, investiții și schimb monetar care se revărsau în Florența au fost
pompați în industriile locale, fapt care a contribuit la vitalitatea economică a
orașului. Renașterea apărută în orașele comerciale ale Italiei a făcut din limba
italiană a doua limbă a oricărui individ educat, până pe la finele secolului al
XVII-lea.[4], în timp ce s-au impus tuturor europenilor și moda literară, stilul
arhitectonic și chiar gusturile italiene în materie de îmbrăcăminte și mobilă
interioară. Republicile (care, de fapt, erau niște oligarhii în care politica era
dominată de familii de comercianți și bancheri) italiene, gen Veneția,
Florența, Genova și Milano, se aflau în permanentă competiție sau conflict
deschis pentru supremație, ele inaugurând, pentru prima oară în istoria
politică a Europei, și instituția ambasadorului permanent.[5]
Originea ideii de renaștere aplicată vieții intelectuale și artistice trebuie
căutată în chiar perioada pe care și azi o numim Renaștere, la chiar cei care
au inițiat-o[6]: în cercurile umanistice apare conștiința faptului că între
momentul prăbușirii Imperiului roman și epoca contemporană lor a existat o
" epocă a tenebrelor", marcată de războaie și decăderea vieții urbane și în
care din punct de vedere intelectual și artistic a prevalat barbaria. [7] Primul
care a utilizat în epocă termenul de "Renaștere" a fost istoricul artei și artistul
Giorgio Vasari.[8]
După ce în prima jumătate a secolului al VI-lea împăratul creștin Iustinian a
închis școlile de filozofie, interzicând păgânilor să mai predea nu numai
filozofia, ci și orice altă disciplină[9], însăși literatura în limba latină începe
lungul proces de decădere: din chiar secolul al VI-lea, un creștin important
precum era (Papa) Grigore (I) cel mare, considera că "un episcop nu trebuie
să predea gramatică, pentru că nu-l poți sluji în același timp și pe Hristos și
pe Jupiter." [10], iar în secolul al VI-lea Grigore de Tours spunea că "orașele
Galiei au lăsat studiul literelor să decadă, ba chiar să piară." [11] La doar câteva
secole distanță, un Gerard (episcop) de Cenad consideră, în acord cu
numeroși alți creștini importanți ai Evului mediu, că un creștin n-are nevoie
să se îndeletnicească cu știința, care ea în loc de înțelepciune aduce nebunia.
[12]
Istoricul catolic al filozofiei Étienne Gilson consideră [13] că (Sfântul) Petru
Damiani ilustrează o atitudine medievală răspândită față studiul disciplinelor
nereligioase (profane): pentru creștin, care crede în posibilitatea unei vieți
după moarte, condiționată de credința în articolele religiei lui Hristos,
singurul lucru important de știut este Scriptura; restul e de "disprețuit", "abia
ne poate interesa" și e "de evitat", gramatica însăși fiind pentru sfântul Petru
Damiani diabolică ("născocire a diavolului, care el a fost primul dascăl de
gramatică"), pentru că "ne învață să declinăm Dumnezeu la plural." (în
aceeași notă, un alt contemporan al sfântului Damiani, anume Manegoldus
din Lautenbach, care a fost unul dintre primii profesori de teologie creștină,
respingea și el dialectica citându-l în sprijin pe Cicero, care alegea în
cursurile lui de retorică drept exemplu de propoziție irecuzabilă afirmația
"dacă a născut, înseamnă că s-a culcat cu un bărbat" - "si peperit, cum viro
concubuit"[14] ), fapt care contravenea dogmei creștine a nașterii lui Hristos
din fecioară. Dihotomia între latina cultă, a clasicilor, și latina biblică a
Vulgatei sfântului Ieronim este un factor agravant în animozitatea pe care
creștinii medievali o manifestau pentru gramatică, așa cum era ea prescrisă
de Donatus.[15]
În opinia unor istorici, precum Will Durant, factorul declanșator al Renașterii
nu a fost atât redescoperirea civilizației clasice (manuscrisele așteptau doar
de secole în mânăstiri și în bibliotecile private ale iubitorilor de cultură și
frumos ca să fie "descoperite"), cât factori materiali, precum existența la acel
moment a unei civilizații urbane suficient de complexe, ca și înființarea
universităților cu aproape două secole înainte. [16]
În urma cercetărilor istorice din ultimii ani, Evul Mediu nu mai este
considerat drept o epocă întunecată, lipsită de creativitate culturală. Datorită
așa-ziselor "scriptoria" din mănăstirile medievale se păstraseră exemplare în
limba latină din scrierile autorilor greci sau romani, ca Aristotel și
Thucydide, Virgiliu, Seneca, Cicero și Ovidiu. Scriptoria mânăstirilor nu
erau însă, nicicum, unicele locuri în care s-au copiat scrieri mai vechi sau mai
recente în perioada dificilă a Evului Mediu: în ciuda obstacolelor au existat
continuu copiști, anticari și vânzători de cărți, așa cum știm din mărturiile lui
Cassiodorus în secolul al VI-lea, ale lui Isidor și Benedict de Wearmouth în
secolul VII, ale lui Gerbert (Papa Silvestru al II-lea) în secolul al X-lea, ale
lui Petru de Blois în secolul al XII-lea, ale lui De Bury și Dante în secolul
XIII.[17] Apoi, manuscrisele de literatură clasică latină, care au fost
descoperite de renascentiști în mânăstiri, își au originea, în opinia unor
istorici precum William Birney, mai degrabă în donații spre mânăstiri din
partea unor persoane private (practică despre care amintește și F. Somner
Merryweather în "Bibliomania"), bibliotecile personale ale acestora
conținând și lucrări ale autorilor clasici, decât datorită muncii de copiere a
operelor de literatură latină efectuată de călugări în scriptoria [18]: în perioada
cuprinsă între înființarea primei mânăstiri creștine și până spre finele
secolului al XII-lea, istoricul american William Birney n-a reușit să găsească
numele niciunui călugăr copist menționat pentru copierea de literatură latină,
iar Merryweather, autor deja amintit și care s-a aplecat cu multă simpatie
asupra tagmei călugărești, nu menționează nici el vreunul care să fi trăit și
copiat literatură latină până în anul 1178. Scriptoria mânăstirilor erau, de
altfel, locurile unde se copia literatura religioasă necesară clerului creștin, iar
faptul semnificativ că în mod sistematic căutătorii renascentiști de
manuscrise de literatură clasică în limba latină spun că nu le-au găsit în
bibliotecile mânăstirilor explorate, amintind în schimb de locuri puțin
onorabile în care le-au găsit (poduri, beciuri, puțuri dezafectate, turnuri,
donjoane, și holuri), sugerează că ele fuseseră achiziționate sau păstrate (dacă
au fost primite gratuit) pentru valoarea lor materială (pergamentul refolosibil
pe care erau scrise) și nu pentru valoarea lor literar-artistică. [19] "Vânătorii"
moderni de manuscrise antice confirmă și ei acest șablon al dezinteresului
călugărilor creștini pentru literatura nereligioasă în general: Lord Prudhoe a
găsit un teanc de manuscrise acoperite de un gros strat de praf într-o
mânăstire nitriană, în 1828, într-un pod; parlamentarul Robert Curzon,
vizitând o mânăstire egipteană, în 1833, îi găsește pe călugări, în capelă,
stând fiecare cu picioarele pe câte un manuscris folio, pentru a se feri de frig,
aceștia având și ei un pod plin cu manuscrise aflate în toate gradele de
descompunere, iar relatarea împrejurărilor în care von Tischendorf găsește
"codex Sinaiticus" (anume în coșul pregătit cu material de ars în sobă) e
binecunoscută.[19] Laicii iubitori de literatură care au donat continuu colecții
personale de cărți, în ciuda notoriului dezinteres al călugărilor pentru
literatura nereligioasă, știau că în timpuri de război mânăstirile sunt unul
dintre puținele locuri protejate.[20]
Sistemul de drept din societatea modernă își are originea în dreptul civil și
canonic din secolele al XII-lea și al XIII-lea. Gânditorii Renașterii s-au
ocupat mai departe cu studiul gramaticii și retoricii medievale. În domeniul
teologiei au continuat tradițiile filozofiei scolastice, iar interpretarea filosofiei
platoniciene și aristoteliene și-a păstrat mai departe un rol decisiv. Școlile din
Salerno (Italia) și Montpellier (Franța) reprezentau centre vestite pentru
studiul medicin