Aspecte generale

Renașterea, una din epocile artistice cele mai bogate a creat o constelație de genii. Italia
va juca, inevitabil, un rol central în cadrul Renașterii, cu alte cuvinte Italia este transformată în cea
mai prețioasă țară culturală din întreaga Europă.

Secolele XV-XVI au marcat o serie de schimbări majore în Italia, ce au avut un impact

important și marcant asupra Europei. Astfel, Renașterea este denumirea utilizată pentru a
caracteriza epoca schimbărilor. Valul schimbărilor au atins și o modificare asupra valorilor umane,
acordând sprijin și energie capacității umane,generând o serie de efecte. Cele mai importante
consecințe sunt deschiderea artelor și imaginea asupra artelor și artișilor în viața societății.

Renașterea a luat naștere în Italia, apoi s-a extins în Europa occidental. O cauză a apariției
Renașterii în Italia a fost bogăția acesteia compoarativ cu restul țărilor din Europa, dar și faptul că
era posesoarea unor bogate tradiții artistice. În timpul Renașterii au avut loc numeroase schimbări
atât în plan social, politic, economic, cât și în plan cultural și religios, schimbări ce au pus în
lumină trecerea de la societatea medievală către societatea modernă. În decursul, Renașterii
principalele curente ale artei au devenit clasicismul și naturalismul. Astfel, pe parcursul Renașterii,
oamenii de cultură se îndreaptă către clasicismul greco-roman.

Istoricii nu au reușit să se pună de acord asupra momentului sau măcar locului cu care să-
și înceapă comentariile despre Renaștere. Însă în cea mai mare parte, majoritatea istoriilor încep
în Italia, dar la momente diferite și cu indivizi difereți. Astfel, și din punctul de vedere al lui
Eugenio Garin: „ Renașterea s-a născut în orașele stat italienești, aici trebuie căutate trăsăturile
omului Renașterii: artistul, autor al unor opere originale, dar și autorul transformării propiei poziții
sociale datorită valorii artei sale: astfel, el capătă dreptul de a interveni în viața cetății, umanistul,
naratorul, juristul dobândesc autoritate și prin activitățile care le dau identitatea prezintă importanță
pentru viața politică.”1

1
Eugenio Garin „ Omul Renașterii”, trad. Dragoș Cojocaru, ed. Polirom, Iași 2000, p.9
 Epoca Renașterii a fost cea mai bogată bucată de timp de-a lungul istoriei și civilizației.
Este o perioadă caracterizată prin rațiune, frumusețe, grandoare, punând în evidență valorile
umane, literature, arta, știința și morala.

Renașterea în artă

Jacob Burckhardt caracteriza Renașterea, la sfârșitul secolului al XIX-lea ca proces

caracteristic Italiei între secolele al XIV-XVI-lea. Renașterea a provocat îndelungate și dure
dispute în ceea ce privește caracteristicile sale, conceptual însuși, originile și limitele cronologice.
Între Renașterea secolelor XIV-XVI și Evul Mediu a fost prezentă o delimitare si o crăpatură
evidentă, însă unii istorici au arătat în operelor lor legături evidente ce cuprind procese de substanță
social, economică, politică împotriva convingerii tradiționale despre antinomia abuziva a celor
două interval ale timpului istoric. Jean Delumeau mărturisește expresiv și nuanțat: „ Dacă s-ar
putea înlătura din cărțile de istorie cei doi termeni solidari și solidari inexacți: Ev Mediu și
Renaștere, înțelegerea perioadei care se întinde de la Filip cel Frumos și Henric al IV-lea ne-ar fi
ușurat. Dintr-un singur condei s-ar lăsa deoparte o serie întreagă de prejudecăți. Am scăpa, în
primul rând, de convingerea că o ruptură brutală a despărțit o vreme a întunericului de o alta a
lumii.”2 Conceptul de Renaștere este văzut de J.Burckhardt prin intermediul modernității și a
individualismului : „ În Evul Mediu, conștiința umană se află în stare de reînviere sau pe jumatate
trează, sub un văl comun. Omul era conștient de sine însuși, dar în calitate de membru al unei
rase, al unui popor, al unui partid, al unei familii sau al unei noi corporații doar prin intermediul
vreunei categorii generale… Renașterea înseamnă modernitate, italianul fiind primul născut printre
fiii Europei moderne.”3 Deși cuvântul Renaștere a provocat destule certuri, intrigi, a primit o
avalanșă de critici, a fost o mișcare ce a reușit să învingă toate barierele. Este o epocă și o mișcare
ce a încercat să dea viață unei alte culturi și de a împăca păgânismul cu valorile creștine. Atunci
când spunem Renaștere, primul gând ce încolțește în minte este frumusețea artelor vizuale. În jurul
anului 1500, experții italieni în sculpturi clasice de marmură au decis strângerea și colecționarea
acestor bogații. Un știutor în ale sculpturilor clasice în marmură este Iulius al II-lea ce a mărturisit
că „nudul este la fel de democratic ca și moartea.”4

2
Jean Delumeau, Civilizaţia Renaşterii, Editura Meridiane, Bucureşti, vol.I, 1995, p. 9
3
J. Burckhardt, Renaissance Culture in Italy, Editura Minerva, vol I, p. 18
4
Titus Raveica, Istoria filosofiei moderne. Renașterea, Editura Institutul European, Iași, 2002, p37

1
 Arhitecți precum Brunelleschi, Andrea Palladio, Michelangelo și Bramante încep să refuze
stilul gotic și alătură principiile arhitecturii romane cu funcționalitatea edificiilor și tradițiile, astfel
prin noua imagine creată, bolta și cupola au căpătat o importanță mai mare. Geniul artei se afirmă
pe toate planurile atât în plan militar întrucât arhitectura și planul cetății sunt modulate după noile
arme și reguli a activității războaielor, cât și în picture și sculptură. Spre exemplu, Michelangelo
prin sculptura lui „David” și „ Moise” a depășit tehnica artiștilor greci, dar a adus în același timp
expresia artistică a neoplatonismului la apogeu.”5

Arta renascentistă s-a îndepărtat de stilul vechi, spiritual, specific Evului Mediu, apropiind
umanismul și lumea înconjurătoare. Mai precis spus: „ Renașterea Antichitații”, adică regăsirea
civilizațiilor clasice. Pe lângă abordarea subiectelor clasice în artă, Renașterea presupune și
regăsirea tehnicilor antice în arhitectură, sculptură și construcții. În ceea ce privește arhitectura
Renascentistă, Italia era o țară frumoasă și cu tradiții splendide.

Primul mare sculptor renascentist a fost Lorenzo Ghiberti. Acesta și-a arătat talentul prin
construirea catedralei orașului Florența. Anul 1402 i-a oferit acestuia prilejul și oportunitatea de a
câștiga dreptul de a proiecta și de a realiza porțile din bronz ale baptisterului catedralei. Ghiberti a
câștigat această oportunitate prin realizarea unei lucrări numită „ Sacrificiul lui Isac”. „Isac era
reprezentat gol, având un corp atletic, clasic o manieră foarte diferită față de vechiul stil, ascetic,
bisericos al artei epocii medievale.”6 Această capodoperă a lui Ghiberti este reprezentarea celor
două porți ale baptiserului din Florența. De la Ghiberti au învațat mulți artiști arta sculpturii, ba
chiar mai mult, unii artiști chiar l-au întrecut precum : Donatello.

Prin opera sa, Donatello arată o serie de trăsături clasice. Una din capodoperele sale este
statuia din bronz a lui David. Prin această sculptură de bronz, ce a fost creată în 1430 este
evidențiată o nouă perioadă, adică începutul unei noi epoci a Renașterii. Sculptura lui Donatello
este prima lucrare de dimensiuni mari, ce ilustrează un nud, ,în picioare în arta europeană după
Antichitate. Renaștera timpurie a fost reprezentată de unul dintre marii artiști ai vremii,
Brunelleschi. Cea mai mare lucrare a sa este cupola bisericii Santa Maria dei Fiore. Au început să-
și facă simțită prezența elemente ale arhitecturi clasice precum : padimente triunghiulare, arcade,
rotunde, domuri și coloane.Aceste elemente au început să apară în arhitectura multor clădiri

5
W. Fleming, Arte și idei, Editura Meridiane, București, 1983, Vol I,p339
6
https://www.scribd.com/doc/252325477/Renasterea-in-Arta, accesat pe 15.01.2019

2
perpetuând până astăzi. Renumita lucrare a lui Brunelleschi a fost proiectată în anul 1420, ceea ce
o pune în valoare sunt tehnicile romane pe care Brunelleschi le-a studiat. Un alt lucru important
realizat de Brunelleschi este legea perspectivei. Aceasta a fost enunțata pentru prima data de
Brunelleschi. Cu ajutorul acesteia se realizează desenarea unei scene pe o suprafață plană, adică
totul se realizează în așa fel încât desenul să pară a avea adâncime îndepărtarea gradual de prim
plan.

Renașterea franceză

Renașterea franceză este fiica Renașterii italiene și a fost singurul efect important al
războaielor cu Italia, inspirându-l pe regii Franței să copieze la ei acasă fumusețile descoperite în
Italia. Renașterea franceză a fost vizibilă preponderant în arhitectură și cu deosebire în cea
urbanistică și laică ( s-au contruit în stil renascentist nu atât biserici, cât monumente civile,catele,
palate urbane, primării). Prin școala de la Fontainebleau, concretizată în realizarea carlului regal
de la Fontaibleau, francezii secolului al XVI-lea au promovat valorile umanismului Italian,
reprezentat de stilul Francisc I din al doilea sfert al secolului XVI. Acest stil a fost urmat de stilul
„Henri-deux”, reprezentat de construcția Luvrului, care se distinge prin eleganță, subtil simț al
măsurii, minuțiozitate de filigran a detaliilor fațadei, frize bogat decorate și foarte late. Ulterior,
s-a format și o generație de maeștri autohtoni, caracterizați, în contrast cu arta italiană (axată pe
elanul spre frumos și ideal) și de „spiritual galic” ( reprezentat de luciditate, claritatea gândirii și
ironia de tip francez). Jean Goujon sau Germain Pilon au sculptat nimfe, caryatide, monumente
funerare, în care se distinge nota „franceză”.

„Atât în umanism, cât și în arte, este greu de identificat un moment precis în care
Renașterea a ajuns să se încheie, Se alege adeseori perioada din jurul anului 1630, iar motivul este
apariția stilului pe care îl numim acum „baroc”, deși acest stil, ca și cel al Renașterii, a utilizat un
vocabularul clasic.”7 Renașterea a reușit să supraviețuiască până la începutul secolului XX. Ca o
persiflare, terminarea Renașterii în arte s-a întâmplat, cel puțin în Italia, printr-o mișcare ce aspira,
ca și Renașterea, la renovation. „Marinetti a nădăjduit că lumea se va regenera prin futurism.”8

7
Peter Burke, Renașterea Europeană-Centre și periferii, editura Polirom,Iași 2005 p291
8
Ibidem, p 291

3
 Renașterea engleză

Sentimentul că trăiesc într-un al tip de epocă a fost simțit mai târziu decât pe continent, în
Anglia, Renașterea prelungindu-se într-o sinteză cu manierismul și barocul. Cultura engleză
plasează începuturile Renașterii în 1527, când cărturaul englez Thomas Wyatt întors dintr-o
călătorie în Italia, adduce în Anglia câteva inovații poetice cum ar fi octava,tețul și forma sonetului
petrorchist (modificată) ulterior în structura alcătuită din trei catrene și un distih final, cunoscută
ca specific engleză, shakespeariană.

Prin opera lui, Shakespeare reprezintă o chintesență a culturii și antropologiei Renașterii,

iar acest curent de gândire se prelungește până la începutul secolului XVI-lea. Emblematic pentru
cultura perioadei elisabetane, care, după unii specialiști se încheie nu cu anul morții reginei (1603),
ci Shakespeariene aparține culturii renascentiste prin adoptarea unor genuri inventate în Renaștere
sau preluate după modele renascentiste: tragedia cu subiect antic (gen inventat de Renaștere).

Renașterea spaniolă

Renașterea spaniola -(1555-1681) este simbolic plasată între urcarea pe tron a lui Filip al
II-lea și moartea poetului Calderon. Nu există în istoria culturală a Spaniei termenul „ Renaștere”,
ci el siglo de oro ( secolul de aur), secol de mare strălucire a Spaniei pe plan mondial, prin mișcarea
expansionist de colonizare dincolo de Atlantic. Face totodată trimitere la invazia aurului pe piața
spaniola, adus de colonii.

4
 Bibliografie:

► J. Burckhardt, Renaissance Culture in Italy, Editura Minerva, vol I,

► Jean Delumeau, Civilizaţia Renaşterii, Editura Meridiane, Bucureşti, vol.I, 1995,

► W. Fleming, Arte și idei, Editura Meridiane, București, 1983, Vol I, 339

►Eugenio Garin „ Omul Renașterii”, trad. Dragoș Cojocaru, ed. Polirom, Iași 2000,

►Titus Raveica, Istoria filosofiei moderne. Renașterea, Editura Institutul European, Iași, 2002

► https://www.scribd.com/doc/252325477/Renasterea-in-Arta