Mașina timpului- H.G.

Wells
Mașina timpului (titlu original The Time Machine) este un roman științifico-fantastic scris
de H. G. Wells, publicat prima dată în 1895. Protagonistul cărții este un inventator englez
care trăiește în Richmond, Surrey, identificat simplu de narator ca fiind călătorul în timp.
Naratorul povestește prelegerile ținute de călător musafirilor pe care îi are săptămânal la
masă, conform cărora timpul este a patra dimensiune, prin care se poate călători cu ajutorul
unei mașini. El dezvăluie că a construit o mașină capabilă să transporte o singură persoană
și revine săptămâna următoare cu o poveste incredibilă, devenind noul narator: Călătorul în
timp testează dispozitivul cu o călătorie care îl poartă în anul 802.701 e.n., unde întâlnește
o mică societate elegantă de androgini asemănători copiilor, eloii. Ei trăiesc în mici
comunități aflate în clădiri futuriste, care se deteriorează, fără a lucra nimic și având o dietă
fructivoră. Eforturile lui de a discuta cu ei sunt stânjenite de lipsa lor de curiozitate și
disciplină, ceea ce îl duce la concluzia că sunt o pașnică societate comunistă, rezultatul
cuceririi naturii cu ajutorul tehnologiei, lucru care a dus la o adaptare evolutivă în care
forța și inteligența nu mai sunt avantaje pentru supraviețuire. Revenind la locul sosirii,
călătorul descoperă că mașina lipsește, descoperind că a fost dusă de un grup într-o
structură cu uși grele, încuiate pe dinăuntru. Noaptea, de el se apropie amenințătorii
morloci, creaturi palide asemănătoare maimuțelor care trăiesc în adâncurile întunecate,
unde se află mașina lui și o întreagă industrie care face posibil paradisul de la suprafață. El
își schimnă teoria, speculând că din rasa umană au evoluat două specii: conducătorii cu
mult timp liber au devenit ineficienții eloi, în timp ce clasa muncitoare s-a transformat în
brutalii morloci care se tem de lumină. Deducând că morlocii au luat mașina timpului, el le
explorează tunelurile, aflând astfel că ei se hrănesc cu eloi. Noua analiză revizuită a
călătorului este aceea că nu are de-a face cu o relație stăpân-servitor, ci cu una fermier-
animale de consum, ambele specii neavând de înfruntat vreun pericol real. Ambele au
pierdut inteligența și caracterul pe care l-a avut omul în vârful evoluției sale.

Între timp, o salvează pe Weena, o femeie eloi care se îneca, ignorată de semenii ei, iar
între cei doi se înfiripă o relație inocentă de afecțiune care durează câteva zile. El o duce pe
Weena într-o expediție către o structură îndepărtată care se dovedește a fi ruina unui
muzeu, unde găsește o rezervă proaspătă de chibrituri, construindu-și o armă pe care să o
folosească împotriva morlocilor, pe care va trebui să îi înfrunte pentru a-și recupera
mașina. El plănuiește să o ia pe Weena înapoi în timpul său, dar lunga și obositoarea
călătorie înapoi la casa Weenei îi epuizează. Când sunt atacați de morloci, Weena leșină.
Călătorul scapă doar când un foc mic lăsat în urmă pentru a distrage morlocii se transformă
într-un incendiu în pădure. Weena dispare în incendiu, iar morlocii sunt uciși.

Morlocii folosesc mașina timpului pe post de momeală pentru a-l prinde pe călător, fără a
ști că acesta o va folosi pentru a scăpa. El călătorește în viitor, la aproape 30 de milioane de
ani de timpul său, unde vede ultimele ființe ale unui Pământ muribund, creaturi roșii
asemănătoare crabilor care abia se târăsc pe plaja sângerie a unei lumi acoperite de o
vegetație simplă. Continuând să facă mici salturi în timp, el asistă la încetinirea mișcării de
rotație a Pământului, micșorarea Soarelui și înghețarea lumii pe măsură ce ultimele creaturi
degenerate mor. Copleșit, revine în laborator la doar trei ore după ce a plecat. Întrerupând
masa, el aduce ca dovadă auditoriului incredul două flori stranii pe care Weena i le-a pus în
buzunar. Naratorul original preia povestea și relatează că a revenit a doua zi în casa
călătorului temporal, găsindu-l pregătit pentru o nouă călătorie. Călătorul promite să revină
într-o jumătate de oră, dar trei ani mai târziu, naratorul încă se întreabă ce s-o fi întâmplat
cu el. Maşina timpului, primul roman al lui Wells, este „un basm ştiinţific” care răstoarnă
credinţa secolului XIX în evoluţie ca progres. Este povestea unui savant victorian care
pretinde că a inventat o maşină cu care a călătorit în timp, ajungând în anul 802701, în ceea
ce fusese cândva Londra. Aici, el găseşte o nouă rasă, mai corect spus două rase, căci
specia umană a evoluat în două forme diferite. Pe pământ trăiesc Eloi - creaturi ca de basm,
blânde, copilăroase, cu o existenţă aparent lipsită de conflicte. Cealaltă rasă, Morlock,
fiinţe subterane, cândva subordonate, îi pândesc pe Eloi cei slabi şi lipsiţi de apărare.
Plasându-şi acţiunea la aproape un milion de ani în viitor, Wells ilustrează modelul
darwinist al evoluţiei, bazat pe selecţia naturală, „înaintând” printr-un proces lent de
schimbări în cadrul speciilor, lumii naturale şi sistemului solar. Romanul este o fabulă de
mare clasă, dar şi o parabolă ştiinţifică, în care cele două societăţi din epoca lui Wells
(clasele de sus şi cele de jos) sunt remodelate ca fiinţe la fel de „degenerate”, deşi diferite.
„Degenerarea” înseamnă involuţie, iar viziunea distopică a lui Wells
din Maşina timpului este o demitizare deliberată a ficţiunilor utopice de la finele veacului
al XIX-lea, cu precădere a Veştilor de nicăieri a lui William Morris. În timp ce Morris
înfăţişează o utopie pastorală, socialistă, Wells prezintă o lume în care lupta umană este
sortită eşecului. Maşina timpului e un roman scris în 1895, iar scopul său este de a
prezenta viziunea autorului despre evoluţia oamenilor. Wells îşi imaginează că, după zeci
de mii de ani, oamenii se vor transforma în două specii diferite – morlocii şi eloii –
desecendenţi ai muncitorilor, respectiv ai claselor avute; sunt specii degenerate, cu
inteligenţă redusă. Morlocii vor trăi în subterane, din care ies doar noaptea, iar eloii la
suprafaţă, fiind principala sursă de hrană a monştrilor subterani. Alcătuită din nichel,
fildeş, cuarţ, şi cristal de stâncă, Maşina Timpului îl poartă în şa pe Explorator până într-
un timp în care separarea societăţii în două clase modifică total modul de viaţă şi natura
umană. Wells încearcă să atragă atenţia că securitatea socială, bunăstarea şi lipsa
obstacolelor duc la inutilitatea inteligenţei, care nu mai este nevoită să se confrunte cu
nimic. În consecinţă, unei perioade îi urmează, logic, una de decadenţă. Gândurile
Exploratorului nostru redau ciudăţeniile mecanismului social: “Efortul de îmbunătăţire a
condiţiilor de viaţă – adevăratul proces civilizator, care face viaţa din ce în ce mai plină de
securitate – mersese neîncetat înainte, până la o culme. (…) În noile condiţii, de desăvârşit
comfort şi securitate, acea energie neobosită, care la noi este tărie, va deveni slăbiciune
(…)Aceasta a fost întotdeauna soarta energiei în condiţii de securitate; ea duce la artă şi
erotism, şi apoi vine lâncezeala şi decăderea.” Societatea în care ajunge Exploratorul,
împărţită în eloi şi morloci, ar fi o ilustrare în extremis a divizării Capitalist-Muncitor, în
care al doilea l-a susţinut pe primul până la sacrificiu şi abrutizare. Dacă eloii au un trai
paşnic, de animale ignorante şi fericite, dar fiind încă oameni, morlocii, în schimb, izolaţi
sub pământ, duc o viaţă sălbatică, de animale feroce. Cele două specii ar putea fi o alegorie
a autorului pentru eşecul comunismului: dacă nu există egalitate socială, consecinţele sunt
dezastruoase pentru o anumită pătură a societăţii. Când cercetează locurile anului 802.701
şi constată lipsa proprietăţii personale, o consideră o consecinţă a comunismului, la fel ca
înfăţişarea identică a eloilor. Wells pare să aducă, subtil, argumente pro şi contra acestei
doctrine politice.
Călătoriile lui Gulliver- J.Swift
În "Călătoriile lui Gulliver" (roman început în anul 1721 și terminat în 1726), cu titlul
complet "Călătorii în mai multe țări îndepărtate ale lumii" ("Travels into Several Remote
Nations of the World") sunt descrise aventurile naivului Dr. Lemuel
Gulliver (în engleză: gullible = credul), medic și căpitan de corabie, scrise la persoana
întâia, în diverse țări imaginare.

Partea I - Călătorie în Lilliput

Cartea se deschide cu un scurt preambul, în care Gulliver se prezintă, cum era obiceiul în
scrierile epocii, și face o expunere a vieții sale și ale călătoriilor făcute până atunci. În
prima călătorie, Gulliver este aruncat de valuri în stare de inconștiență, ca singur
supraviețuitor al unui naufragiu, pe țărmul unei insule. Când își revine, constată că este
prizonier al unei rase de oameni înalți de cca. 15 cm, locuitori ai unor insule
vecine Lilliput și Blefuscu (alegorie la Anglia și Franța), divizați până la lupte fratricide din
cauza unei îndelungate controverse de nerezolvat asupra modului cel mai nimerit de a
sparge ouăle: să se înceapă de la partea mai largă sau de la cea mai ascuțită (aluzie la
disputele religioase dintre anglicani și catolici). După ce-și exprimă intențiile pașnice și
jură credință împăratului liliputanilor, Gulliver este primit la Curte (descrisă după modelul
celei a regelui George I al Angliei) și are ocazia să observe obiceiurile și moravurile locale.
Dacă la început eroului i se par toate neobișnuite, cititorul constată foarte curând că
Lilliput este de fapt o Anglie în miniatură, iar rânduielile liliputane sunt cele engleze,
prezentate însă până la limita extremă a absurdității. Autorul ridiculizează rivalitatea dintre
purtătorii de pantofi cu "tocuri înalte" și cei cu "tocuri joase" (aluzie la
partidele Whig și Tory), intrigile de la curte, corupția și capriciile împăratului, mai înalt
doar cu o unghie decât supușii săi, care își spune cu mândrie "stăpânul universului", al
cărui cap atinge cerul. Deși îi ajută pe liliputani să-i învingă pe locuitorii din Blefuscu,
blocându-le flota în port cu o singură mână, Gulliver nu este de acord ca poporul vecin să
fie adus în stare de sclavie. După o serie de peripeții, găsirea unei șalupe de dimensiuni
normale îi dă posibilitatea să se întoarcă acasă.

Partea II - Călătorie în Brobdingnag

În țara uriașilor din Brobdingnag, Gulliver face cunoștință cu un alt mod de viață.
Locuitorii nu numai că sunt mai mari de statură (cca. 22 m) decât liliputanii, dar îi întrec pe
aceștia și prin puterea rațiunii. Monarhia de aici este o formă de guvernământ ideală,
luminată. Regele acestei țări este înțelept și drept. Legile asigură libertatea și bunăstarea
cetățenilor. Pe rege îl indignează la culme ideea de a introduce în țară praful de pușcă,
puștile și tunurile. Descrierea războaielor din Europa îl îngrozește pe bunul rege din
Brobdingnag. În timpul unei călătorii pe mare, barca lui Gulliver este luată în ghiare de un
vultur gigant și apoi abandonată, fiind salvat de o corabie în trecere, și astfel se întoarce
pentru a doua oară în Anglia.

Partea III - Călătorie în Laputa.

Locuitorii din Laputa - aroganți și închipuiți savanți - nu trăiesc pe pământ, ci deasupra lui,

pe o insulă zburătoare. Alegoria este transparentă: autorul descrie știința ruptă de realitate.
"Învățații" din academia Lagado se ocupă cu fel de fel de lucruri inutile și absurde: un
proiect privitor la extragerea razelor de soare din castraveți, o metodă de construire a
caselor începând cu acoperișul și terminând cu temelia etc.

Partea IV - Călătorie în țara cailor

În această ultimă călătorie, Gulliver ajunge pe o insulă ai cărei locuitori se împart în două
categorii: o parte a populației este alcătuită din houyhnhnms, cai înzestrați cu rațiune și
având capacitatea vorbirii, cealaltă parte din ființe yahuni, asemenea oamenilor, însă
primitivi și brutali, care - spre surprinderea cailor - mai au și defectul de a merge pe două
gambe. Yahunii sunt lacomi, răutăcioși, invidioși, dominați de cele mai josnice instincte de
acaparare, se ceartă și se bat între ei pentru a strânge cât mai multe pietre strălucitore
inutile, socotite prețioase. Caii, virtuoși și înțelepți, trăiesc într-o comună patriarhală.
Legile lor nescrise se bazează pe recunoașterea drepturilor egale pentru toți, ei nu pot
înțelege ce este minciuna. Swift se pomenește în fața unei contradicții de nerezolvat.
Sistemul patriarhal ar fi ideal, dar în el oamenii au devenit yahuni. De aici decurge
pesimismul lui Swift, întunecata lui mizantropie. Extrem de semnificativ este finalul cărții.
Gulliver se întoarce în Anglia, dar nimeni nu-i crede povestirile sale, îi fac proces pentru a-
l declara nebun iresponsabil. Este salvat de un miel adus din Lilliput, care modifică decizia
judecătorilor.

Gulliver era al treilea dintre cei cinci copii,şi trăia în provincia Nottingham. La paisprezece
ani, tatăl său îl trimite la Universitatea Cambridge. Stă acolo trei ani,cu folos,dar studiile
erau prea costisitoare,aşa că a fost trimis ca ucenic la Jack Bates,chirurg celebru din
Londra,unde rămâne patru ani. Tatăl său îi trimite ceva bănuţi,pe care îi foloseşte pentru a
studia navigaţia şi matematica. Una din propunerile lui Gulliver era să călătorească pe
mare. Îl părăseşte pe domnul Bates,se întoarce la tatăl său,iar cu banii primiţi, pleacă la
Leyde,unde timp de doi ani şi şapte luni învaţă medicina.Se întoarce din  Leyde şi capătă
un  loc de chirurg pe vasul Rândunica,unde stă trei ani şi jumătate sub ordinele căpitanului
Abraham Panell,comandantul vasului.La întoarcere se stabileşte în Londra şi se căsătoreşte
cu domnişoara Mary Burton.Moare profesorul său Bates iar clientela sa începe să se
rărească.Face mai multe călătorii timp de şase ani.În prima călătorie,Gulliver este singurul
supravieţuitor al unui naufragiu pe ţărmul unei insule,unde constată că este prizonier al
unei rase de oameni înalţi de 15 cm,locuitori ai unor insule vecine,Liliput şi
Blefuscu.Gulliver promite intenţii paşnice şi jură credinţă împăratului liliputanilor şi
observă obiceiurile şi moravurile locale ,total neobişnuite pentru el.Obiceiurile liliputane se
aseamănă foarte mult cu cele engleze şi sunt prezentate până la limita absurdului.Se
remarcă şi diferenţa dintre purtarea tocurilor înalte şi a tocurilor joase.Observă toate
intrigile de la curte,corupţia şi capriciile împăratului,care îşi spune cu mândrie „stăpânul
universului”.Gulliver îi ajută pe liliputani să îi învingă pe locuitorii din Blefuscu,blocându-
le flota în port cu o singură mână, însă nu este de acord ca poporul vecin să fie adus în
stare de sclavie.După o serie de peripeţii,Gulliver se întoarce acasă cu ajutorul unei şalupe
de dimensiuni normale. Urmează călătoria în Brobdingnag,unde Gulliver găseşte uriaşi de
22 m cu un  mod de viaţă total diferit decât cel al liliputanilor.Aceştia erau mult mai
raţionali iar monarhia de aici era o formă de guvernământ ideală, unde regele era înţelept şi
drept.Aveau legi care asigurau libertatea şi bunăstarea cetăţenilor.Regele,paşnic din fire,nu
doreşte ca în ţara sa să fie introduse praful de puşcă,puştile şi tunurile.Când îi sunt descrise
războaiele din Europa,regele se îngrozeşte.În timpul unei călătorii pe mare,barca lui
Gulliver este luată în gheare de un vultur gigant şi apoi abandonată,însă este salvat de o
corabie şi astfel se întoarce din nou în Anglia. Călătoria în Laputa este o nouă experienţă
pentru Gulliver.Locuitorii din Laputa se consideră savanţi,parcă nu ar trăi pe pământ,sunt
aroganţi şi închipuiţi,parcă ar trăi pe o insulă zburătoare.Autorul ne descrie ştiinţa ruptă de
realitate.Oamenii de aici se ocupă cu tot felul de lucruri inutile şi absurde,cum ar
fi:extragerea razelor de soare din castraveţi,construirea caselor începând cu acoperişul şi
terminând cu temelia. În ultima călătorie,Gulliver ajunge pe o insulă cu o populaţie foarte
ciudată,care se împarte în două categorii:o parte a populaţiei este alcătuită din
houyhnhnms,cai înzestraţi cu raţiune şi puterea de a vorbi,iar cealaltă parte a populaţiei din
fiinţe yahoo,asemenea oamenilor,dar primitivi şi brutali,lacomi,răutăcioşi,invidioşi,care se
ceartă şi se bat între ei pentru a strânge cât mai multe pietre strălucitoare inutile,pe care le
credeau preţioase.Caii sunt virtuoşi şi înţelepţi,trăiesc într-o comună patriarhală,nu pot
înţelege ce este minciuna. Gulliver se întoarce în Anglia,însă nimeni nu-i crede povestirile
sale,fiind foarte rece chiar cu nevasta şi rudele.Oamenii îi fac proces şi îl declară nebun
iresponsabil.Este salvat de un miel adus din Liliput,care modifică decizia
judecătorilor.Încet-încet,Gulliver se schimbă,devenind un om ca toţi oamenii,deşi tot puţin
cam mizantrop.

Minunata lume nouă – Aldous Huxley

Celebrul roman Minunata lume nouă, publicat în 1932 orneşte de la ideea unei societăţi
distopice care, pentru a-şi ţine cetăţenii sub control, recurge la orice mijoc. Titlul cărţii este
ironic: minunata lume virtuală, nu este decât un surogat de existenţă în care minciuna a
căpătat rang de adevăr absolut. Originea acestei lumi se află în era Ford, momentul lansării
pe piaţă al automobilului devenind punctul zero de referinţă în locului anului 1, anul
naşterii lui Hristos. Industrializarea şi supertehnologizarea vieţii,  accelerate de la an la an
în numele unor idealuri, au drept consecinţă dezumanizarea individului şi lipsirea lui de
atributele celui creat după chipul şi asemănrea lui Dumnezeu. Adevăratele valori care au
contribuit la evoluţia şi menţinerea umanităţii în limitele unor standarde, valori precum:
iubirea, căsătoria, liberul arbitru au fost eliminate. Întreaga societate a devenit un angrenaj
în care doar câţiva indivizi au dreptul de-a alege şi de a decide pentru toţi ceilalţi.  Pentru
punerea în mişcare a acestui angrenaj şi pentru menţinerea lui în mişcarea indusă s-a recurs
în primul rând la transformarea rasei umane prin manipularea ei genetică. În sinistra clădire
numită CENTRUL DE INCUBAŢIE ŞI CONDIŢIONARE PENTRU LONDRA
CENTRALĂ, ovulele produse în laboratoare sunt puse în incubatore şi tratate conform din
punct de vedere fizico-chimic astfel încât viitorul tuturor indivizilor care se vor naşte este
condiţionat încă din faza embrionară. S-a ajuns până acolo încât folosind metoda
Bokanovski,  dintr-un singur embrion uman, tratat se obţin până la 96 de indivizi prin
dividerea acestuia. Şi toate astea se petrec în Sala Predestinării Sociale. Apoi indivizii sunt
educaţi şi supuşi unui tratament numit hipnopedie,  educaţia în timpul somnului prin
repetarea de nenumărate ori a unor elemente ce rămân imprimate în subconştientul
copiilor. În final rezultă o societate împărţită în caste în vârful căreia se află indivizii Alfa,
care sunt şi cel mai bine dotaţi din punct de vedere intelectual. Apoi sunt Beta, Delta ,
Gama şi la baza piramidei Epsilon , cei mai  proşti „că nici nu ştiu să scrie şi să
citească”. Chiar dacă mintea Epsilonilor nu se maturizează şi rămân ani îndelungaţi simplă
masă de manevră, mare lucru nu se poate face cu ei nefiind dezvoltaţi din punct de vedere
fizic. Dezvoltarea precoce a indivizilor din punct de vedere sexual este unul din ţelurile
societăţii care populează Era Ford. În incubatoarele de condiţionare neopavloviană
bebeluşii din castele inferioare sunt dresaţi să urască florile şi cărţile,  obiecte subversive
care le-ar fi putut dezvolta gustul pentru artă şi i-ar fi distras de la munca de roboţi pentru
care erau programaţi. Însă mai ales cărţile,  cititul însemnând cunoaştere , de care ei nu
aveau nevoie. Tuturor mebrilor societăţii le erau asigurate toate nevoile, astfel încât
trăiau într-o stare de mulţumire deplină, dusă până la extaz prin consumarea unui drog,
numit soma care le alunga orice frustrare. Deviza Statelor Unite ale Lumii era Comunitate,
Identitate, Stabilitate, societatea funcţionând ca un mecanism perfect fără nici un fel de
conflict: nu existau sentimente, nu exista familie, toate vechile instituţii fiind abolite. Sexul
era liber, încurajat chiar de Marele Ford- zeul suprem practicându-se în orice împrejurare
fără restricţii. Cercetătorii încercau să coboare cât mai mult vârsta indivizilor la care ar fi
putut fi apţi pentru sex. Urmele vechii societăţi se mai găseau doar în rezervaţii ai căror
locuitori erau dispreţuiţi de populaţia din Lumea Nouă. Iată că şi în această societate, dusă
aparent până la perfecţiune apare fisura: unul dintre personaje, Bernard aparţinând castei
Alfa, suferise pe linia de fabricaţie un „accident” având astfel probleme de adaptabilitate.
Nici programul dehipnopedie la care fusese supus, nici soma, drogul luat de toţi membrii
comunităţii,  nu reuşiseră să-l integreze pe deplin în lumea aparent perfectă în care trăia. O
cunoaşte pe Lenina, de care se îndrăgosteşte şi suferă pentru faptul că ea  trăia fără nicio
reticenţă în conformitate cu normele „erei înnoite în care toată lumea era fericită”.
Accidental ajung într-o rezervaţie unde-l cunosc pe tânărul Sălbatic, fiul Lindei, născut
dintr-o anormală poveste de dragoste. Genele lui scăpaseră de intervenţia inteligenţilor
Alfa, aşa că păstrau toate tarele specifice indivizilor vechii societăţi: dorul de libertate,
sentimentul de iubire, conştiinţa de sine. Şi toate  deprinderile rele pe care le căpătase
Sălbaticul în rezervaţie se datorau în mare parte unui volum  cu operele lui Shakespeare, pe
care îl învăţase aproape pe de rost. Adus în „minunata lume nouă” şi prezentat  drept
rezultat al încălcării normelor impuse de noua societate, Sălbaticul descoperă ipocrizia
acestei lumi aparent perfecte. Cade într-o neagră depresie şi singurul sentiment pe care-l
mai are este acela de respingere al acestei lumi atât de urâte tocmai prin faptul că toţi
locuitorii ei fuseseră programaţi să fie fericiţi şi mulţumiţi cu ceea ce li se oferea. Tocmai
lipsa lor de orizont era sufocantă, anesteziantă. Nimic din ceea ce citise el în cartea lui
Shakespeare nu se verifica în acest surogat de viaţă pe care-l trăiau locuitorii „minunatei
lumi noi”. Adevărul şi libertatea fuseseră sacrificate în numele fericirii generalizate. „Nu
poţi căpăta totul pe gratis, îi explică Controlorul unui personaj inadaptat. Fericirea are şi
ea un preţ, care trebuie plătit.” Iar preţul pe care-l plătesc cei ce nu vor să se integreze
acestei lumi este exilul. Într-un final Sălbaticul, cel care crescuse cu operele lui
Shakespeare, nereuşind să înţeleagă şi să se adapteze în lumea fericirii totale, se sinucide.
Chiar dacă  această distopie a lui Huxley nu are dramatismul celor ale lui Orwell, ori
Margaret Atwood, romanul te pune pe gânduri. Trăind în aceste vremuri în care ştiinţa l-a
subjugat pe om, în care modificările genetice au ieşit de sub interdicţie, în care familia şi
celelate valori care susţineau societatea au căzut în derizoriu, în care sexualitatea
exacerbată a devenit un modus vivendi, nu poţi să nu te gândeşti serios la premoniţia 
acestei cărţi. Şi aşa cum spune Berdiaev, orice utopie poate deveni posibilă într-o lume
care şi-a pierdut busola.