Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii, ca și Ion Creangă, Ioan Slavici și Ion Luca

Caragiale. Încă de la publicarea primelor poezii, criticul literar Titu Maiorescu îl caracterizează ca fiind ”poet în toată
puterea cuvântului”, intuind geniul său și promovându-l în cadrul cenaclului ”Junimea” și prin intermediul revistei
”Convorbiri literare”. Deși este concepută într-o perioadă scurtă, între 1870 și 1883, opera literară eminesciană este
vastă, abordând toate cele trei genuri literare: genul literar predilect este însă liricul, valoarea poeziilor sale
manifestându-și perenitatea fiind inegalabilă până în zilele noastre.
Imaginarul poetic eminescian
Opera eminesciană reprezintă un univers imaginar, cuprinzător și original, care îmbină teme și motive
romantice cu elemente autohtone, aparținând specificului național. Singurul său volum antum intitulat ”Poesii” este
publicat în anul 1883, sub îngrijirea maioresciană.
Apariție
Poemul ”Luceafărul”este o capodoperă a creației literare românești și o sinteză a gândirii eminesciene. El
este publicat inițial în almanahul Societății Academice ”România Jună” din Viena, în aprilie 1883, în august 1883 apare
în revista ”Convorbiri literare”, iar ulterior, este inclus singurul volum antum eminescian.
Romantismul este curentul literar-artistic, apărut în Europa, la sfârșitul sec. XVIII-lea, care se manifestă
mai întâi în Anglia, apoi în Germania și Franța, cuprinzând întreaga Europă; el se naște ca o reacție împotriva rigorilor
clasice și împotriva raționalismului iluminist. Acest nou curent promovează manifestarea neîngrădită a fanteziei, a
originalității și sincerității sufletești.
 De altfel, amestecul genurilor literare, tehnică romantică, este evidențiat și de schema epică
(reprezentată de elementul narativ preluat din basm și de prezența personajelor-simbol) și de caracterul dramatic,
oferit de predominanța dialogului.

O altă caracteristică a romantismului este prezența antitezei, marcată de cele două întrupări ale
luceafărului, înger și demon. În plus, dacă pentru Cătălin iubirea este o oportunitate, societatea este un element de
constrângere, iar cunoașterea este neimportantă, pentru Luceafăr iubirea este interzisă și cunoașterea îi este impusă.

Temele și motivele romantice se împletesc sub semnul fanteziei creatoare: tema condiției nefericite a
geniului se prelungește în tema cunoașterii prin iubire în cea a iubirii imposibile, iar tema cosmogonică se
împletește cu cea a vieții și a morții. Ele se dezvoltă într-o viziune poetică structurată pe două planuri: terestru-uman
și cosmic-universal.

Se realizează o distincție între omul comun și omul de geniu după cum urmează: geniul este un inadaptat
social, cu o minte atotcuprinzătoare și capabil să-și depășească soarta, pe când omul comun este adaptat condiției
sociale, limitat, fiind incapabil să-și depășească propria condiție.

O primă idee poetică care susține tema iubirii imposibile este aceea că între omul comun și geniu există o
nepotrivire totală, această idee fiind ilustrată în primul tablou, care prezintă povestea de dragoste dintre fata de împărat
și Luceafăr. Aceasta se manifestă între două ființe aparținând unor lumi diferite, cea terestră și cea cosmică,
prezentând confruntarea a două moduri de existență: cea a geniului și cea a omului comun. Deși este fermecată de
măreția ipostazei angelice a Luceafărului, refuzul fetei de părăsi lumea muritoare este categoric și izvorăște din
conștientizarea incompatibilității dintre două planuri cărora celor doi le aparțin: „Căci eu sunt vie, tu ești mort /Dară
pe calea ce-ai deschis/ n-oi merge niciodată”.
 O altă idee poetică relevantă pentru tema geniului și viziunea romantică despre lume este că geniul
are capacitatea de a-și depăși propria condiție. La chemarea fetei: „Cobori în jos luceafăr blând”, Luceafărul se
desprinde de sfera sa. El se întrupează prima dată din cer și mare și apoi apare ca un tânăr voievod; deși, din punctul
de vedere al fetei, este „un mort frumos cu ochii vii”. Fața străvezie și albă îi trădează natura non-umană,
evidențiindu-i-se astfel statutul de ființă superioară. La a doua chemare se produce o nouă întrupare, în ipostaza
demonică, din soare și noapte. Imaginea se înscrie tot în romantism prin antiteza viu-mort: părul negru, ochii mari și
minunați, privirea care-i arde, dar „El vine trist și gânditor / și palid e la față”. De fiecare dată, Luceafărul îi
mărturisește fetei dificultatea renașterii.

Un prim element de structură și compoziție îl constituie titlul. Acesta avertizează asupra naturii
duale a geniului care participă la două ordini: cea divină și cea umană, poetul realizând o fuziune a două mituri. Pe de
o parte, face trimitere la mitul popular românesc, cu o posibilă deformare fonetică de la Lucifer, eroul mitului biblic,
legat de cunoscuta stea a ciobanului, statornic far al serii, prielnic pământenilor. Pe de altă parte, trimite la mitul lui
Hyperion, cu surse în mitologia greacă; Hyperion este fiu al lui Uranus și al Geei, al cerului și al pământului,
condamnat prin originea sa la un echilibru precar al ființei, între latura sa de lumină celestă, uranică și cea de întuneric,
telurică. Prin natura sa, el se poate înălța sau coborî și aparținând primei generații de divinități eterne.Totuși, titlul
reprezintă alegoria pe tema romantică a poziției geniului în lume, văzut ca o ființă, cu totul opusă omului cotidian.

Poemul ,,Luceafărul” are 392 de versuri, structurate în 98 de catrene, fiind dominat de existenţa a două
planuri, unul universal-cosmic şi unul uman-terestru, care converg unul către celelalt şi se interferează în cele
patru tablouri gândite ca entităţi distincte.
Este o poveste fantastică de dragoste, pentru că se manifestă între două fiinţe care aparţin a două lumi
diferite, cea terestră şi cea cosmică. Planul universal- cosmic, Luceafărul, se întrepătrunde cu planul uman–
terestru, fata de împărat .

Legătura dintre cele două lumi se face prin intermediul ferestrei, singurul spaţiu de comunicare, iar
întâlnirea celor doi are loc în oglindă ca spaţiu de reflexie şi prin intermediul visului. Chemarea Luceafărului de
către fată e patetică, încărcată de dorinţă şi de forţă magică: ,,Cobori în jos, Luceafăr blând/ Alunecând pe o rază/
Pătrunde-n casă şi-n gând / Şi viaţa-mi luminează!”. Luceafărul se întruchipează în înger, ca fiu al cerului şi al
mării. Acesta o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statul de stăpână, însă ea îl refuză, simţindu-l ,,străin la
vorbă şi la port.” Antitezele ,,căci eu sunt vie, tu eşti mort “ demonstrează că cei doi îndrăgostiţi aparţin a două
lumi diferite, viaţa veşnică şi iminenţa morţii. După trei zile şi trei nopţi, ca în basme, fata îi adresează aceeaşi
chemare şi el se întrupează în demon, născut din soare şi din noapte, din nou o cheamă pe aceasta şi îi spune că
va fi cea mai strălucitoare stea. Fata îl refuză, deşi frumuseatea lui o impresionează puternic. Ea nu poate accede
la lumea lui, nu-l poate înţelege, de aceea, îi cere să devină el muritor, să coboare el în lumea ei. Astfel,
Luceafărul pleacă spre Demiurg pentru a-i cere dezlegare la nemurire: ,,S-a rupt din locul lui de sus / Pierind mai
multe zile “.
 Tabloul al doilea
Este o idilă dintre două fiinţe care aparţin aceleaşi lumi. Cadrul naturii e dominat de spaţiul uman-terestru,
celălalt plan universal-cosmic, fiind puţin reprezentat. Fata e Cătălina, iar Luceafărul e Cătălin (aspiraţie
spirituală, ideală). Cei doi sunt exponenți ai aceleaşi spețe omeneşti, iar idila lor are loc într-un cadru rustic. Jocul
dragostei, ca ritual, care se manifestă prin gesturi tandre, mângâietoare, pentru învăţarea iubirii, iar ideea
compatibilităţii e redată prin limbajul comun.
Tabloul al treilea
În al treilea tablou se prezintă călătoria Luceafărului prin spațiul cosmic și discuția avută cu Demiurgul pe care
îl roagă să-l scape de condiția de nemuritor, devenind acum Hyperion. Demiurgul nu-i înțelege și nu-i acceptă dorința,
încercând să-l convingă pe cel ce pare îndrăgostit că el face parte dintr-un întreg și că a întrerupe existența unui
element înseamnă degradare, dezechilibru, anihilarea Demiurgului însuși. Pentru a fi mai convingător, Creatorul îi
prezintă antitetic condiția umană și pe cea divină. Condiția umană este caracterizată prin precaritate, căci oamenii se
nasc și mor, generațiile se succed și nu durează în timp. Omul are o existență limitată, guvernată de împliniri sau
neîmpliniri, trăiește o fericire de scurtă durată. În schimb, condiția elementelor divine, a aștrilor este alta, pentru că ei
au o existență eternă, sunt dincolo de timp și nu au moarte. Demiurgul îi propune alternative în schimbul vremelniciei:
înțelepciunea de a descifra tainele lumii, destinul orfic pentru ființa iubită sau pentru sine, dreptatea și tăria ca atribute
ale puterii universale sau destinul războinicului devenit stăpân peste întreaga lume.
Tabloul al patrulea
Îmbină planul universal-cosmic cu cel uman-terestru, dând poemului o simetrie perfectă. Luceafărul redevine
astru, iar fata îşi pierde unicitatea, numele, frumuseţea, înfăţişarea, fiind doar o muritoare oarecare, o anonimă
,,un chip de lut”. Luceafărul priveşte spre Pământ şi îi vede pe cei doi tineri îndrăgostiţi, într-un dezlănţuit joc al
dragostei. Chemarea fetei nu mai este magică şi accentuează ideea că omul obişnuit e supus sorţii întâmplării,
norocului, fiind incapabil de a se înălţa la iubirea absolută. ,,-Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o
rază,/Pătrunde-n codru și în gând,/Norocu-mi luminează!" Hyperion se detaşează de lumea strâmtă, meschină
superficială, iar finalul accentuează atitudinea rece raţională, distantă a omului de geniu şi valoarea supremă a
idealului spre care poate aspira doar omul superior.,,Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece,/ Ci eu în
lumea mea mă simt/ Nemuritor si rece. "

În concluzie, poemul Luceafărul rămâne unic prin multitudinea semnificațiilor sale, bogatul conținut de idei a dus
la numeroase interpretări, considerat o capodoperă între operele eminesciene.