EPOCA MARILOR CLASICI.

Tema și viziunea despre lume în Luceafărul de Mihai Eminescu

I. Încadrare în context şi în operă
Mihai Eminescu este unul dintre principalii reprezentanți ai epocii marilor clasici. Se formează la Junimea, alături de
Creangă, Slavici și Caragiale, sub îndrumarea lui Titu Maiorescu. Se impune în literatura română ca poet, prin poeme precum
Luceafărul, Odă (în metru antic), Glossă sau ciclul Scrisorilor. Luceafărul face parte din cea de-a III-a etapă de creație, deoarece
ilustrează o viziune tragică asupra existenței. În această etapă, poetul, izgonit într-un univers absurd, se proiectează în ipostaza
unor personaje învinse precum geniul sau savantul. Înțelegând existența ca o capcană, eul alege calea detașării, asumându-și
condiția de ființă singură, nefericită.
II. Încadrare generică şi estetică
a. Argumentarea apartenenței la genul liric, specie literară (poem alegoric, filozofic)
Luceafărul este un poem alegoric, de factură filozofică, care aparține lirismului obiectiv (ceea ce Tudor Vianu numea o
lirică a măștilor). Acest lucru este ilustrat de dimensiunile ample, structura epico-dramatică a textului, utilizarea alegoriei și de
prezența unor măști lirice în spatele cărora se ascunde poetul.
b. Argumentarea apartenenței la un curent literar – romantismul (se vor alege 2 argumente)
Din punct de vedere estetic, poemul aparține romantismului, datorită folosirii folclorului ca sursă de inspirație, apelului
la un repertoriu de teme și motive romantice, prezenței antitezei ca principiu de construcție sau dezvoltării unei problematici a
geniului. Luceafărul sintetizează toate marile teme ale creației eminesciene: iubirea, natura, timpul, moartea, cosmogonia.
Poetul preia structura narativă din basmul Fata în grădina de aur și construiește un text alegoric, în care „povestea”, relațiile dintre
„personaje” și simbolurile trebuie interpretate în legătură cu tema romantică a locului și menirii geniului în lume. Redat în text
prin intermediul simbolului Luceafărului, acesta este prezentat ca o ființă excepțională, condamnată la singurătate și nefericire.
Oscilând între răceala contemplativă și dorința de a cunoaște pasiunea iubirii, geniul alege, în final, calea detașării. O altă trăsătură
a romantismului o reprezintă prezența antitezei ca principiu de construcție. Sensurile poemului se structurează în jurul
opozițiilor care se stabilesc între planul cosmic și cel terestru, dar și între cele două ipostaze ale cunoașterii: geniul și omul comun.
Pornind de la aceste contraste, poetul se definește ca ființă strivită de contrarii, ființă care oscilează între o ipostază implicată care
aspiră la împlinirea iubirii terestre și o ipostază detașată, aflată în căutarea calmului contemplativ.
III. Tema şi viziunea despre lume
a. Prezentarea tematicii
Universul poetic eminescian este organizat în jurul a două teme majore: iubirea imposibilă între două ființe care aparțin
unor lumi diferite și condiția geniului, ființa superioară, de a cărei prezență depinde întregul univers. Tema iubirii este ilustrată
de relația care se stabilește între fata de împărat și Luceafărul, „personaje” care trăiesc drama atracției contrariilor.
Incompatibilitatea lor este sugerată de antiteza ce se stabilește între cele două lumi. Fata de împărat e muritoare, existența ei fiind
una limitată, determinată, pe când Luceafărul nu cunoaște timpul, spațiul, nici moartea. Fiecare aspiră către altceva, iubirea fiind
pentru ele o cale de cunoaștere. Fata aspiră spre iubirea absolută, dorind să cunoască lumea cosmică, infinitul. Luceafărul, care
trăiește povara eternității, dorește să cunoască iubirea terestră.
b. Ilustrarea tematicii prin două secvențe:
Prima parte a poeziei surprinde povestea de iubire, peste fire, între două ființe care aparțin unor lumi diferite: fata de
împărat (reprezentantă a lumii terestre) și Luceafărul (reprezentant al lumii cosmice). Incipitul situează poemul în spațiul fantastic
al basmului: „A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată”. Portretul eroinei o singularizează în raport cu lumea căreia îi aparține
prin rang („Din rude mari împărătești”), frumusețe („O prea frumoasă fată”) și atributul sacralității („Cum e Fecioara între sfinți”).
Același incipit creionează un decor romantic, nocturn, conturat cu ajutorul unor motive precum castelul, fereastra, noaptea, marea.
Faptul că iubirea este înțeleasă ca o aspirație spre absolut este ilustrat în poem atât de ipostaza nostalgic-visătoare în care apare
fata, cât și de simboluri precum privirea, corabia, fereastra. Însă întâlnirea celor doi îndrăgostiți nu se poate împlini decât în spațiul
virtual al visului, care reprezintă un portal între cele două lumi. Dorind să cunoască iubirea ideală, fata de împărat adresează
Luceafărului două chemări pentru a se întrupa. Cele două invocații („Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază”) sunt
de fapt descântece prin care unei ființe aparținând planului cosmic i se cere să se întrupeze din materie. Prima, din cer și mare,
face ca Luceafărul să apară într-o ipostază angelică, ca un tânăr voievod cu părul de aur și ochii străvezii. Prin contrast, a doua
întrupare, din soare și noapte, face ca Luceafărul să apară într-o ipostază demonică, cu părul negru, fața pală și ochii arzători.
Ambele aduc în prim-plan tema cosmogoniei și fac trimitere la nașterea ființei din contrarii, Eminescu asociindu-le motivelor
romantice al mortului frumos și zburătorului. Fata de împărat refuză însă să-l urmeze, temându-se de pragul care desparte cele
două lumi, căci Luceafărul îi apare ca un mort frumos a cărui privire îngheață/ arde. Înțelegând că pătrunderea ei în lumea
cosmică înseamnă moartea, fata își evidențiază condiția limitată. În schimb, atunci când fata îi cere să devină muritor, Luceafărul,
care dorește să cunoască iubirea terestră, acceptă fără a ezita sacrificiul de a renunța la condiția sa nemuritoare.
A doua parte a poemului se desfășoară în planul terestru și surprinde idila dintre Cătălin și Cătălina. Portretul pajului ,
descris cu ajutorul unor sintagme populare, se află în antiteză cu cel al Luceafărului. Natura sa terestră este definită printr-o
origine obscură („Băiat din flori și de pripas”) și printr-un limbaj marcat de clișee ale vorbirii populare („arz-o focul”, „acu-i acu”,
„să-mi dai o gură”). Imaginea în care apare Cătălin amintește de pajul Cupidon și reprezintă un simbol al iubirii terestre. Acesta o
seduce pe Cătălina, ispitind-o cu promisiunea unei iubiri terestre (așa cum sugerează un întreg repertoriu de gesturi tandre: „Stai
cu binișorul”, „Când ți-oi întinde brațul stâng/ Să mă cuprinzi cu brațul”). Deși marcată de nostalgia iubirii pentru Luceafăr,
Cătălina pare a adera la o iubire terestră, specifică oamenilor comuni, obișnuiți. De aceea, ea acceptă propunerea lui Cătălin de a
fugi în lume, de a-și asuma un destin anonim și de a trăi o iubire firească: „Tu ești copilă, asta e.../ Hai ș-om fugi în lume,/ Doar ni
s-or pierde urmele/ Și nu ne-or ști de nume”.
A treia parte prezintă zborul cosmic al Luceafărului către tatăl său pentru a cere dezlegarea de nemurire. Începutul acestei
părți readuce în prim-plan tema cosmogoniei, concretizată de motive literare precum haosul, lumina, timpul începutului, stelele.
Motivul zborului cosmic devine prilej de a reface în mod invers istoria nașterii Universului. Punctul în care Luceafărul ajunge este
spațiul Demiurgic, situat dincolo de timp. Întorcându-se spre origini, Luceafărul redevine el însuși, un spirit etern, Hyperion, „cel
care merge deasupra”. Adevărata sa identitate o cunoaște doar Demiurgul. Lui îi adresează ruga de a-l dezlega de nemurire pentru
a cunoaște, fie și pentru o clipă, iubirea terestră. Răspunsul lucid al Demiurgului îi arată lui Hyperion capcana în care ar cădea.
Umanitatea este definită cu ajutorul paradoxului ca efemeră, ciclică („Dar piară oamenii cu toții/ S-ar naște iarăși oameni"). Prin
antiteză, destinul Luceafărului este definit drept unul al ființei excepționale, care nu cunoaște limitele timpului, spațiului, nici
moartea. De aceea, Demiurgul refuză cererea lui Hyperion (care se născuse odată cu lumea), căci dispariția sa ar produce un
dezechilibru și ar provoca moartea Universului. Drept recompensă, Hyperion este ispitit cu alte puteri precum înțelepciunea,
puterea creatoare a cuvântului sau aceea de conducător al destinelor umane. Ultimul argument al Demiurgului îl constituie
îndemnul de a privi către Pământ pentru a vedea că în lumea iubirilor trecătoare el nu are loc .
A patra parte se desfășoară într-un cadru natural idilic conturat cu ajutorul unor motive literare precum seara, luna, teiul,
codrul. Cătălin apare acum schimbat, dovadă a faptului că iubirea spiritualizează ființa. Monologul său are aspectul unei
confesiuni erotice. A treia invocație pe care fata o adresează Luceafărului este doar o încercare de a-și proteja iubirea. Replica
Luceafărului (dură, lucidă, impersonală) reprezintă răspunsul orgolios, dar trist al individului care, înțelegând că dragostea este o
capcană, alege calea detașării: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și
rece”. Prin metaforele „chip de lut” și „cercul vostru strâmt”, existența umană este caracterizată drept una limitată, aflându-se sub
semnul „norocului”, deci al trecerii. Prin antiteză, Luceafărul învață să-și asume propria condiție, aceea de ființă unică, lucidă,
nemuritoare, dar și singură, nefericită, caracterizată de o tristețe profundă.
c. Viziunea asupra existenței
Pornind de la finalul poemului, putem spune că, în Luceafărul, Eminescu exprimă o viziune tragică asupra existenței.
Poemul este o meditație pe tema romantică a locului geniului în lume. Interpretarea tradițională favorizează perspectiva
Luceafărului care reprezintă un simbol al omului de geniu condamnat la singurătate și nefericire. Însă, poetul se ascunde nu doar
în spatele Luceafărului, ci și în spatele celorlalte trei voci poetice: Cătălin, Cătălina, Demiurgul. În felul acesta, Eminescu se
definește ca un poet măcinat de contradicții interioare, oscilând între o atitudine contemplativă și una implicată emoțional,
între iubirea terestră și cea absolută, între un destin comun și unul excepțional.
IV. Construcția discursului liric
a. Titlul
Titlul poemului, reluat în text ca substantiv comun, sugerează faptul că pentru omul obișnuit identitatea adevărată a
Luceafărului este una ascunsă. Numele său originar, Hyperion, definit în raport cu Demiurgul, îi consolidează statutul de ființă
situată între lumea terestră și cea cosmică (fără a aparține vreuneia dintre ele), al cărei rol este acela de a le menține în echilibru.
Interpretat alegoric, Luceafărul reprezintă un simbol al geniului, al omului care își închină existența cunoașterii, binelui
umanității, care îndeplinește menirea creării omului în Univers și fără de care existența umană s-ar prăbuși în instinctualitate.
b. Compoziția
Compozițional, poemul este organizat în patru părți. Elementele prozodice la care apelează Eminescu situează poemul
în zona poeziei tradiționale. Luceafărul este alcătuit din 98 de strofe a câte 4 versuri. Rima este încrucișată, ritmul iambic, iar
măsura versurilor variază între 7-8 silabe. La nivelul structurii interioare, constatăm alternanța a două planuri poetice: un plan
al realității terestre și un plan al realității cosmice.
c. Imaginarul poetic
Imaginarul poetic la care apelează Eminescu este unul tipic romantic și face trimitere la concepția potrivit căreia
Universul este alcătuit din contrarii. Spații poetice terestre, conturate cu ajutorul unor motive poetice recurente în poezia
eminesciană de dragoste și de natură (noaptea, luna, teiul, marea), alternează cu spații poetice abisale, care trimit la originea
Universului și care sunt construite cu ajutorul unor motive precum haosul, întunericul, lumina, zborul cosmic. Întâlnirea celor
două se produce doar în spațiul virtual al visului, cale prin care terestrul și cosmicul comunică.
Personajele alese pentru a da contur alegoriei (Cătălin, Cătălina, Luceafărul, Demiurgul) reprezintă măști lirice prin care
Eminescu se definește ca ființă strivită de contrarii. Fiecare ilustrează însă câte o treaptă a cunoașterii. Drama pe care o pune în
scenă poemul este redată însă de „personajele” prinse la mijloc, puse să aleagă, cărora Eminescu le atribuie o dublă identitate.
Astfel, atât Cătălina/ fata de împărat, cât și Luceafărul/ Hyperion reprezintă ființele alese de autor să dramatizeze ruptura
interioară ce caracterizează un suflet devorat de contradicții.
d. Motive poetice
Motive romantice precum zburătorul, mortul viu, visul sunt utilizate de Eminescu pentru a da naștere unei alegorii a cărei
miză o reprezintă definirea locului geniului în lume. Visul desemnează pentru romantici realitatea supremă, un spațiu al
posibilităților, care face posibilă apropierea contrariilor. În poemul lui Eminescu, el reprezintă un portal între lumea terestră și cea
cosmică. Întâlnirea Luceafărului cu fata de împărat se realizează în spațiul virtual al visului. Pentru ea, visul reprezintă o cale de
evadare din cotidian, aspirația către o altă lume, cea cosmică, iar pentru el, o modalitate de a cunoaște contrariul – iubirea terestră,
cea care lipsește din întregul său sufletesc. Mitul zburătorului nu mai este definit în textul eminescian ca o explicație
supranaturală a unei crize erotice, ci ca o deschidere către o altă lume. Iubirea pe care fata de împărat i-o poartă Luceafărului
trebuie înțeleasă ca o cale de evadare, ca o formă de cunoaștere care face posibilă apropierea lumii terestre și a celei cosmice.
Motivul mortului frumos, în schimb, este ilustrat în poem prin cele două ipostaze în care se întrupează Luceafărul pentru a
pătrunde în lumea terestră: cea angelică și cea demonică. Ambele fac trimitere la tema cosmogoniei, la întruparea ființei din
contrarii, la necesitatea ca o ființă care aparține planului cosmic să se nască din materie. În ambele cazuri, în imaginea spectrală,
himerică a Luceafărului, fata de împărat percepe o amenințare la adresa propriei condiții de muritoare.
e. Limbaj poetic. Tropi
Deși se apelează la o structură epico-dramatică, limbajul poetic eminescian își păstrează substanța lirică. În construcția
poemului, Eminescu mizează pe atât pe alegorie, antiteză, personificare (decisivă în definirea măștilor lirice), cât și pe resursele
expresive ale limbii. Personajele sale se individualizează printr-un limbaj care le consolidează statutul existențial. Astfel, dialogul
dintre Cătălin și Cătălina este redat de valorificarea resurselor registrului popular, pe când dialogul plin de substanță dintre
Hyperion și Demiurg este caracterizat de utilizarea neologismelor, a termenilor filosofici, dar și a unor figuri de stil care dau
poeziei un caracter meditativ: invocația retorică („Iar tu, Hyperion, rămâi/ Oriunde ai apune”), interogația retorică („Și pentru
cine vrei să mori?”) sau paradoxul („Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște”). Stilul retoric, încărcat dă textului
poetic expresivitate. În incipit, repetiția „A fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată” situează poemul într-un timp de poveste,
imaginar. În conturarea portretului fetei de împărat, Eminescu îmbină epitetul ornant („rude mari împărătești”) și comparația
(„Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele”) pentru a sugera unicitatea acesteia între ființele pământene.
Așadar, poemul Luceafărul evidențiază măiestria lingvistică și complexitatea filozofică a poeziei lui Mihai Eminescu.