PERIOADA INTERBELICĂ.

Tema și viziunea despre lume în Ultima noapte de dragoste, întâia

noapte de război de Camil Petrescu
I. Încadrare în context şi în operă
Camil Petrescu este unul dintre principalii reprezentanți ai perioadei interbelice, alături de Mihail Sadoveanu, Liviu
Rebreanu sau George Călinescu. Se impune în literatura română ca prozator, prin romanele Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război şi Patul lui Procust, dar și ca dramaturg, prin dramele Suflete tari sau Jocul ielelor. Formarea sa ca scriitor se
produce în jurul cercului literar Sburătorul, sub îndrumarea lui Eugen Lovinescu. Totodată, Camil Petrescu este unul dintre
teoreticienii romanului românesc modern. În volumul Teze și antiteze formulează teoria autenticității, care, pentru acesta,
înseamnă sete de adevăr despre sine și despre ceilalți. La baza autenticității, scriitorul situează introspecția, participarea la o
experiență-limită, accesul la documente intime, anticalofilismul sau sinceritatea celui care se autoanalizează. Concepția sa asupra
romanului este formulată în articolul „Noua structură şi opera lui Marcel Proust”, acolo unde autorul militează pentru adoptarea
formulei romanului psihologic.
II. Încadrare generică şi estetică
a. Argumentarea apartenenței la genul epic, specie literară romanul subiectiv, romanul de analiză psihologică
Ultima noapte este un roman modern, de analiză psihologică, care tematizează drama intelectualului aflat în permanent
conflict cu lumea exterioară și cu sinele său profund. Ca formulă epică, este un roman subiectiv datorită prezenței perspectivei
narative subiective, focalizării asupra conștiinței/ lumii interioare a unui personaj-narator, renunțării la timpul obiectiv în favoarea
celui subiectiv. Totodată, Ultima noapte este un roman al experienței care pune în centru un personaj aflat în căutarea unor
experiențe tari care îi pot oferi posibilitatea autocunoașterii. Experiența revelatoare în jurul căreia se clădește romanul este
războiul. Întrucât iubirea devine o experiență eșuată, suferința cauzată de gelozie provocând o înstrăinare de sine, Gheorghidiu
descoperă în război oportunitatea de a-și verifica sinele său profund. Mai mult, războiul îl vindecă de obsesia iubirii.
b. Argumentarea apartenenței la un curent literar – modernismul (selectaţi 2 argumente)
Din punct de vedere estetic, romanul lui Camil Petrescu aparține esteticii modernismului. Modernismul este un curent
literar caracterizat de tendința de inovare a discursului narativ. Prin aducerea în proză a unui nou tip de personaj (intelectualul,
omul psihologic), prin deschiderea către un nou spațiu literar (spațiul citadin), prin interesul pentru analiză psihologică și prin
cultivarea autenticității, autorul contribuie la modernizarea romanului românesc. Imaginea intelectualului este redată în roman de
Ștefan Gheorghidiu, individ orgolios, lucid, hipersensibil, a cărui morală, ce izvorăște din credința în valorile individului, se opune
celei comune. Trăirile acestuia sunt investigate cu ajutorul unor tehnici specifice romanului modern: analiza psihologică,
introspecția, memoria involuntară sau oglinzile paralele. Obsedat de ideea autocunoașterii, acesta scrie un jurnal de campanie,
încercând să recompună etapele iubirii pentru Ela, prilej cu care se vindecă de o relație căzută în derizoriu.
III. Tema şi viziunea despre lume
a. Prezentarea tematicii
Cele doua teme fundamentale ale romanului, devenite adevărate experiențe-limită pentru protagonist, sunt iubirea și
războiul. Existența sa se ordonează în funcție de aceste două repere prin care Ștefan Gheorghidiu încearcă să își verifice existența.
Ele se subordonează însă temei cunoașterii, care este supratema romanului de tip subiectiv. La începutul romanului, Ștefan crede
în ideea de iubire absolută, lucru redat de concepția sa radicală asupra iubirii împărtășită la popota ofițerilor: „Cei care se
iubesc au drept de viață și de moarte, unul asupra celuilalt”. Se căsătorește cu Ela din dragoste, deși la baza relației lor se afla
orgoliul și narcisismul lui Ștefan, care este iubit de una dintre cele mai frumoase studente. Moștenirea schimbă radical stilul de
viață al celor doi. Adaptarea rapidă a Elei la lumea mondenă în care pătrund și aventura acesteia cu domnul G. transformă rapid
certitudinea iubirii în lungi momente de neliniște.
O secvență care ilustrează felul în care se reflectă în text tema iubirii este excursia la Odobești. Adept al credinței în
valorile individului, Gheorghidiu se opune lumii noi în care pătrunde după primirea moștenirii de la unchiul Tache. Mai mult,
protagonistul constată alunecarea soției sale către valorile sociale întruchipate de lumea mondenă pe care domnul G. și Anișoara o
reprezintă. De altfel, episodul acesta evidențiază ruptura dintre cele două lumi, momentul care marchează începutul destrămării
relației dintre Ștefan și Ela (a iluziei legăturii unice dintre soț și soție), transformarea iubirii în gelozie și eșecul unei posibilități de
verificare a sinelui profund. Iubirea nu îi mai oferă protagonistului oportunitatea autocunoașterii, ci devine cauza majoră a
înstrăinării de sine. Pentru Gheorghidiu, șocul intervine în momentul în care descoperă că soția sa fusese în două rânduri cauza
rearanjării tuturor participanților la excursie în mașini, întrucât și-l dorea alături pe domnul G. Apoi, ușurința cu care cei doi își
impun dorințele în fața celorlalți, faptul că dispăreau singuri și se lăsau așteptați, împărtășirea mâncării și a băuturii cu un
necunoscut practic îl fac pe Gheorghidiu să descopere vulgaritatea Elei, înstrăinarea de o femeie pe care nu o mai recunoaște:
„Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj și un cap străin și
vulgar”. Treptat, asistăm la instalarea unei stări de criză interioară, întrucât Ștefan pune la îndoială însăși onestitatea Elei. În fața
ridicolului momentului, Gheorghidiu trăiește stări complexe: gelozie, suferință, dezamăgire, deprimare, revoltă. Fire analitică și
hipersensibilă, protagonistul se radiografiază atent, reușind să-și surprindă, prin autocaracterizare, trăirile. Sfâșierea interioară a
personajului este redată prin metafore sugestive, care surprind destrămarea treptată a echilibrului său interior: „Era un fel de
oficializare a situației, care îmi înnegrea sufletul”.
b. Viziunea asupra existenței
Camil Petrescu exprimă, în romanul Ultima noapte, o viziune autenticista asupra existenței. Iubirea și războiul sunt
pentru Gheorghidiu doua experiențe-limită capabile a-i revela adevăruri despre sinele său profund. Războiul are o semnificație
multiplă pentru erou. Pe de o parte, aceasta este experiența care îl vindecă de iubirea pentru Ela, eșuată în gelozie. Sub presiunea
unei suferințe perpetue, Ștefan simte că axele sufletului său se prăbușesc, iar războiul îi oferă oportunitatea de a-și regăsi
echilibrul interior. Pe de altă parte, războiul reprezintă pentru protagonist o experiență de cunoaștere de la care sinele său
orgolios nu ar fi admis să lipsească: „Nu pot să dezertez, căci, mai ales, n-aș vrea să existe pe lume o experiență definitivă, ca
aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul meu sufletesc.” Ca experiență-limită, care
situează omul în fața morții, războiul devine o șansă de a descoperi noi adevăruri despre ființa umană: solidaritatea, reducerea
omului la instinct, dar și puterea și demnitatea omului de a înfrunta această catastrofă, în ciuda fragilității sale.
 O secvență care ilustrează această viziune asupra existenței este reîntoarcerea din război din finalul romanului. Înapoiat
în București, după zilele de spital, Gheorghidiu se întoarce acasă schimbat, vindecat de obsesia iubirii. Comportamentul său ne
arată un om interiorizat: comunică puțin, evită întâlnirile cu rudele și intimitățile cu soția de care pare a se fi înstrăinat. În toate
gesturile sale se simte o oboseală, absența voinței de a relua firul întrerupt și mai ales dorința de a termina totul: „Fraze goale de
conținut, stupidități fără legături de rudenie cu realitatea”. Ruptura, criza de comunicare ce pare a se fi instalat între el și soția sa
este decisivă. Această schimbare de atitudine este redată în text de propoziții scurte, folosirea frecventă a suspensiei, limitarea
descrierii, plictiseala din vocea naratorului-personaj: „Cum sunt culcat pe spate, cum sunt fără chef, ea are inspirația nefericită să
facă singură demersurile îmbrățișării....” Ela i se pare acum o ființă banală, vorbăria acesteia îl obosește, ca și cum sensul
existenței alături de ea s-ar fi diluat: „Vorbește mult, platitudini încălecate, asociate la întâmplare”. Pentru o clipă, este tentat din
nou de obsesia obținerii unei certitudini referitoare la onestitatea soției. Războiul însă pare a-l fi vindecat, idee redată prin
autocaracterizare, cu ajutorul a două epitete sugestive: „Dar nu, sunt obosit și mi-e indiferent (chiar dacă e nevinovată).” De aceea,
citește cu nepăsare biletul care îi confirmă suspiciunile. Zâmbetul cu care îi prezintă Elei scrisoarea arată că a depășit obsesia.
După care, printr-un gest surprinzător, incapabil să mai suporte banalitatea situației, îi cere soției sale divorțul. Are însă un
moment de luciditate în care întrevede cât de aproape a fost de nebunie, de catastrofă, de ridicol: „Mă gândesc halucinat că aș fi
putut ucide pentru femeia asta... că aș fi fost închis din cauza ei, pentru crimă.” Apoi, printr-un gest care semnifică despărțirea
definitivă de trecut, îi lasă Elei totul.
IV. Construcția discursului narativ
a. Titlul
Odată cu romanul modernist, titlul se reîntoarce la metaforă și simbol. Este vorba despre un titlu analitic, care mizează pe
sensul conotativ a cuvintelor. Prin el se face trimitere la cele două experiențe-limită care modelează existența protagonistului:
iubirea și războiul. Simbolul nopții sugerează starea de incertitudine prin care trece personajul, obsesia căutării adevărului.
Succesiunea numeralelor „ultima” și „întâia” redă disponibilitatea eroului de a renunța la iubire ca experiență fundamentală și de a
îmbrățișa războiului.
b. Compoziția
La nivelul compoziției, romanul este organizat în 2 părți, care surprind cele două experiențe de cunoaștere ce definesc
existența personajului principal: iubirea și războiul. Structural, acțiunea se ordonează în funcție de 2 planuri narative: un plan al
realității interioare (care redă trăirile și momentele de autoanaliză ale protagonistului) și un plan al realității exterioare (care
oferă o imagine a lumii mondene bucureștene din perioada interbelică). Ca tehnică narativă, romanul este un jurnal intim,
jurnalul de campanie al locotenentului Ștefan Gheorghidiu, care inserează, cu ajutorul tehnicii memoriei involuntare,
experiența iubirii în interiorul celei a războiului. Evenimentele nu mai sunt ordonate după principiul cronologic, ci după un timp
subiectiv care îi permite autorului să se întoarcă în trecut în căutarea unor certitudini referitoare la adevărul relației cu soția sa.
c. Perspectiva narativă. Naratorul
Perspectiva narativă este subiectivă, evenimentele fiind prezentate din punctul de vedere al lui Ștefan Gheorghidiu,
prezentat în roman într-o triplă ipostază: de personaj, narator şi autor al jurnalului de campanie prin care acesta încearcă să
ordoneze etapele relației sale cu Ela. Perspectiva sa asupra evenimentelor este una limitată şi necreditabilă, căci realitatea e
adesea deformată de gelozia, narcisismul, firea orgolioasă sau suferința protagonistului: „De altminteri, toată suferința asta
monstruoasă îmi venea din nimic. Mici incidente care se hipertrofiau, luau proporții de catastrofe”. Însă, deși cunoașterea în
romanul modern e subiectivă – și, prin urmare, relativă – limitele ei sunt scoase la suprafață de firea lucidă a personajului,
oferindu-se astfel cititorului șansa de a cântări adevărul faptelor relatate.
d. Conflictul
Romanul lui Camil Petrescu se organizează în jurul unui puternic conflict interior care se dă în sufletul lui Ştefan
Gheorghidiu, între rațiune (obsesia protagonistului pentru autoanaliză, firea sa lucidă) şi pasiune (dragostea pentru Ela,
transformată în gelozie). La baza sa se află o criză de valori, căci iubirea își pierde statutul de valoare absolută, locul său fiind
luat de experiența războiului. Devorat de incertitudini, sfâșiat interior de suferință, înstrăinat de sine, Gheorghidiu renunță la
iubirea care nu îi mai poate spune adevărul despre sine sau despre ceilalți. Își recucerește echilibrul interior în final, atunci când,
întors din război cu un eu lărgit, vindecat de obsesia iubirii, îi lasă Elei tot trecutul.
Totodată, romanul ilustrează şi un conflict exterior, specific romanului modernist, care așază în opoziție eul şi lumea
exterioară pe care Gheorghidiu o descoperă după primirea moștenirii (o lume modernă, populată de politicieni corupți, de
milionari analfabeți şi de personaje mondene sterile). Drama pe care o trăiește protagonistul pornește și de la constatarea
alunecării soției sale către valorile sociale întruchipate în roman de unchiul Tache, Nae Gheorghidiu, Lumânăraru, domnul G. sau
Anișoara. Acestora, Gheorghidiu le opune un alt set de valori, credința în valorile individului (exprimate de doctrina
autenticității): sinceritatea, simplitatea, moralitatea radicală, căutarea adevărului, setea de cunoaștere, intelectualismul.
e. Construcția subiectului
Student la filozofie, Ştefan Gheorghidiu se căsătorește cu Ela din dragoste. Moștenirea neașteptată lăsată lui Ştefan de
unchiul Tache transformă radical viața cuplului. Ela pare a se adapta rapid noului stil de viață, în vreme ce Ştefan este interesat de
această existență doar în condițiile în care îi oferă noi experiențe de cunoaștere. Adaptarea neașteptată a Elei la lumea mondenă şi
aventura cu Gregoriene fac din Ştefan o ființă torturată de gelozie, de suspiciune. Acesta refuză abdicarea de la idealul său de
iubire absolută şi caută certitudini. Concentrat pe Valea Prahovei, cere o permisie de a merge la Câmpulung unde vederea lui G.
pe străzile orașului şi portretul pe care colonelul i-l creează, în drum spre tabără, îi confirmă suspiciunile. Experiența războiului îl
învață să renunțe la idealul iubirii (devenită experiență derizorie) şi să descopere alte adevăruri ale ființei umane: solidaritatea,
reducerea omului la instinct, dar şi puterea şi demnitatea omului de a înfrunta războiul, în ciuda fragilității sale. Cu această nouă
experiență a lumii, Ştefan Gheorghidiu găsește în sine puterea de a se desprinde de calvarul iubirii. Înapoiat în București, după
zilele de spital, Gheorghidiu citește cu indiferență biletul anonim în care i se dezvăluie trădarea Elei. Îi cere cu seninătate divorțul
şi îi lasă acesteia totul, adică tot trecutul.
Așadar, prin viziunea despre lume pe care o propune, Camil Petrescu așază la temelia romanului românesc modern
autenticitatea şi individualismul.