Cornea Ecaterina

O scurtă biografie

Ana Blandiana, poetă, luptătoare pentru libertăţile civice din România, Membră a
Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stephane Mallarme” şi a Academiei
Mondiale de Poezie (UNESCO), laureată a Premiului Internaţional „Gottfried von Herder”. Ana
Blandiana, pe numele ei adevărat Otilia Valeria Coman, s-a născut pe 25 martie 1942, la
Timişoara. În 1944, tatăl ei, preotul ortodox Gheorghe Coman, s-a mutat împreună cu familia la
Oradea, unde a slujit la Biserica cu Lună. Aici, poeta şi-a făcut studiile, iar în 1959 a debutat în
revista Tribuna din Cluj cu poezia Originalitate. Între timp, tatăl sau a fost condamnat de regimul
comunist, devenind deţinut politic, şi poetei i s-a retras dreptul de a publica şi de a intra la
facultate. După o interdicţie de patru ani, numele ei va reapărea în revista Contemporanul. Va
absolvi şi cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj. În 1964 a editat prima carte de
poezie, Persoana întâia plural. Vor urma numeroase volume de poezie - Călcâiul vulnerabil
(respinsă întâi de cenzură ca fiind „un adevărat strigăt de revoltă"), A treia taină (Premiul
Uniunii Scriitorilor); Cincizeci de poeme (Premiul Academiei), Somnul din somn, Întâmplări din
grădina mea, Poeme, Patria mea A4. A publicat şi cărţi de eseuri: Calitatea de martor,
Autoportret cu palimpsest, Ghicitul în mulţimi, Cine sunt eu?, O silabisire a lumii, Spaima de
literatură etc. Ana Blandiana s-a manifestat şi ca o poetă disidentă, având curajul să-l înfrunte
direct pe dictatorul Nicolae Ceauşescu prin declaraţii publice acordate presei străine. Este unul
dintre iniţiatorii Alianţei Civice, fondator şi preşedinte al Academiei Civice.  (timpul.md)

A treia taină (1969)

Iulian Boldea, în articolul ,,Ana Blandiana. Revelaţiile poeziei”, publicat pe

limbaromana.md, menționează că: ,,Lirica anilor ”60, ’70 stă sub semnul al două imperative
ontopoetice: acela al ficţiunii, al revalorizării referenţialităţii din perspectiva ficţionalităţii şi a
literarităţii şi, pe o altă direcţie de orientare, acela al exigenţei morale, poate mult mai acut
resimţită şi asumată decât înainte. Harta neomodernismului poetic românesc este, aşadar, una de
o extrem de mare diversitate, fiind alcătuită dintr-o pluralitate de voci lirice care însă au aderat la
o viziune ontopoetică similară, cu fireşti nuanţări şi diferenţieri. Apelul la tradiţia lirică autentică,
recursul la imperativul autonomiei esteticului, cu alte cuvinte, întoarcerea la poeticitate, dar, în
acelaşi timp, şi apelul la o motivaţie etică a discursului liric, toate aceste trăsături ale
 Cornea Ecaterina

neomodernismului poetic românesc se regăsesc la aceşti poeţi ce au valorificat şi valorizat,

deopotrivă, candoarea şi luciditatea, patosul trăirii autentice şi interogaţia morală de acut ecou
expresiv. Ana Blandiana este o reprezentantă tipică a generaţiei ’60, în măsura în care toposurile,
temele, motivele, dar şi mijloacele de expresie ale reprezentanţilor ei se regăsesc, în doze şi cu
finalităţi variabile, în creaţiile sale.”

Poezia e un act de inițiere, e o adâncire în labirintul ființei. Eul blandian se caută, în

paradis, în natură, în sine. E un eu scindat, care are obsesia morții. Acest eu se proiectează, se
distruge, se reface. E un eu într-o criză.

«Apariţia volumelor de versuri ,,Călcâiul vulnerabil” (1966) şi ,,A treia taină” (1969) va
trasa a doua treaptă a devenirii ontopoetice a Anei Blandiana, a tinereţii grave, dominate de un eu
problematic, aflat sub semnul „intoleranţei” faţă de compromisuri». (Trepte şi forme ale
creativităţii în opera Anei Blandiana. Perspectivă sintetică, Irina Iojă).

Irina Iojă specifică că: «în ,,A treia taină”, poezia Anei Blandiana capătă brusc un ton
sever. Ea descoperă existenţa tragicului, simte inconsistenţa şi oboseala universului. Lirismul
Anei Blandiana se deschide fără complexe, potrivit afirmaţiei lui Eugen Simion, spre câteva din
temele marii poezii: „cuvântul mistificator (şi, fatal, Poezia), radicalitatea morală (etica poeziei şi
etica existenţei din afara poeziei) şi sentimentul de înserare în lume (revelaţia morţii)”. Faţă de
ceilalţi poeţi din generatia sa, Ana Blandiana reduce elementul ludic şi împinge estetica poeziei
spre o morală a esteticii». (Trepte şi forme ale creativităţii în opera Anei Blandiana. Perspectivă
sintetică, Irina Iojă).

În prima poezie din acest volum ,,Nealegere”, eul a fost trimisă pe pământ, impus să
aleagă ce să fie ,, Am primit dreptul/Sã mã aleg pe mine. /Dar nu bãrbat, și nu femeie,/și nici un
animal n-am vrut sã fiu,/și nici o pasãre, și nici o plantã.
Enumerația conjuncției ,,și” demonstrează indecizia. Dar timpul s-a scurs și eul nu mai
știe ce este. Eul nevinovat este condamnat să se caute deoarece ,, Se-aud secundele căzând/ Din
marele drept de-a alege/Se-aud lovindu-se de piatrã:/ Nu, nu, nu, nu.
Nealegerea a condamnat eul la o căutare eternă.
,,Absenţa comuniunii cu elementele, a legăturii organice cu universul e resimţită ca o
vină a subiectului liric ce a pierdut „cheia” înţelesurilor enigmatice ale cosmosului, ne mai
 Cornea Ecaterina

izbutind să-şi asume existenţa ca pe un tot organic, în care fiinţa să se poată integra, să-şi afle
măcar seninătatea şi echilibrul”. (Iulian Boldea, Ana Blandiana. Revelaţiile poeziei).
În poezia ,,Voi știți ceva” eul adresează niște întrebări retorice la care știe că nu va primi
un răspuns ,,Voi știți ceva și mie nu-mi spuneți,/Voi știți desigur ceva”. Observăm că eul e într-o
criză a cunoașterii, caută răspunsuri ,, La picioarele voastre, bãtrâni:/Spuneți-mi taina.../Stele reci
cu labe fãrã soț vã mângâie/și voi nu muriți.” Descoperirea tainei vieții presupune și aflarea
tainei de a nu muri. .

În ,,Umilință” eul își exprimă vina ,,Nu pot împiedica ziua sã aibã douãzeci și patru de
ore./Pot doar spune:/ Iartã-mã pentru durata zilei;”. Poeta schițează un univers interconectat, un
ermetism ,, Iartã-mã cã izvoarele se fac fluvii,/ și fluviile mãri, și mãrile oceane;/ Iartã-mã cã
iubirile se fac nou-nãscuți,/ și nou-nãscuții singurãtãți, și singurãtãțile iubiri.../
În ,,Legături” se reliefează legătura dintre eu ,,însămi” și univers ,, Și toatã-aceastã
nebuneascã-asemãnare?/Mã hăituiește universul cu mii de feþe ale mele/ și nu pot sã mã apãr
decât lovind în mine.” Eul nu e original, e doar o parte dintr-un întreg.

,,Ana Blandiana întreprinde aici un fel de cunoaştere-trăire prin empatie, proiectându-şi

propriul suflet în proteismul universului”. (Iulian Boldea, Ana Blandiana. Revelaţiile poeziei).
În poezia ,,De bună voie” se pare că eul a pierdut legătura cu natura din jur ,, De mult a
dispãrut orice solidaritate cu mine/ A copacilor/ și semnul izvorului care mã prevenea/ Când era
otrãvit./ Sã mai aștept, când pãsãrile-nvațã sã zboare/ De teamã sã nu-mi fie-n preajmã,/ Sã nu le
ucid?/
Totuși universul e regăsit din nou: ,, Când, îngrozit, universul contemplã în mine/ O
cumințenie pe care nu mi-o dãduse?
Legătura nu poate fi ruptă. Universul e în ființă și ființa e în Univers. Lumea material
există deoarece există eu. Totul pare a fi un cerc, totul pare că se repetă, acțiuni de rutină, de
existență. Faptele trăirii ne impun anumite acțiuni ,, Oh, râzând și plângând și plângând și
plângând/ Ne ivim ne ntâlnim ne-nmulțim ne-amintim(Oh, răzând). Observăm lipsa virgulelor,
ceea ce presupune că eul nu are repaos.
 Cornea Ecaterina

,,Eul liric e, şi aici, congener cu feţele universului, îşi trădează analogii şi echivalenţe
stupefiate cu fiinţa care se regăseşte, nu fără un anumit orgoliu, în toate ipostazele devenirii,
expunându-se unui adevărat blestem ce-i determină reacţiile şi trăirile numai în funcţie de
raporturile cu celălalt, cu non-eul. În acest fel, ca să ia cunoştinţă de sine, ca să se adâncească în
propriul suflet ori ca să-şi asume o identitate autentificată de girul unor afecte sincere, poeta are
de recuperat legăturile tainice – dar nu mai puţin tiranice – cu universul, un univers ce poartă
amprenta apăsată a propriului ei chip şi în care prezenţa misterioasă a elementelor nu face nimic
altceva decât să-i confirme propria prezenţă în lume; suntem departe, aici, de metoda sinesteziei,
mai curând avem a face cu o trăire empatică, profundă a lumii, cu o reacţie limpede,
incontestabilă, de identificare a sinelui cu elementele.” (Iulian Boldea, Ana Blandiana.
Revelaţiile poeziei).

Procesul de autocunoaștere este descris în ,,Călătorie”:

Umblu prin mine
Ca printr-un oraș strãin
În care nu cunosc pe nimeni.
Seara mi-e teamã pe strãzi
Și-n dupã-amieze ploioase
Mi-e frig și urât.
Nici o dorințã de-a cãlãtori,
Când și numai trecerea drumului
E aventurã,
Nici o amintire din alte vieți
Întrebãrii
De ce-am fost adusã aici?“...
Poezia cea mai reprezentativă pentru acest volum deoarece înțelegem intenția eului, cea
de a se căuta, iar regăsirea acelui eu poate fi răspunsul la întrebările pe care și le pune. Eul pare a
fi într-o disonanță cu propriul sine, dar și cu Universul.
În ,,Nehotărâre” apare din nou interconectivitatea, eul care nu poate alege, iar taina nu e
descoperită. Maturitatea înseamnă a cunoaște taina, dar nu ni se dă șansa de a o cunoaște.
Moartea e o legitate, e un răspuns pe care îl știm, dar nu pe care îl căutăm. Tragismul eului liric
 Cornea Ecaterina

apare în neputința de a alege, în neputința de a afla acea taină pe care Marele Tot ne-o ascunde.
Noi suntem predestinați să fim trăiți de fapte deja scrise.
Fiecare trãim douã, trei sau chiar patru vieți deodatã,
Ne naștem, Doamne, atât de tineri, încât
Din miile de vieți posibile
Nu ni se poate pretinde
Sã știm alege doar una.
Animalele unei vieți vâneazã animalele celorlalte,
Peștii vieții mai mari înghit peștii vieții mai mici,
Crengile arborilor îți sunt dușmane și se usucã-n hotare,
Soarele vieții a patra întunecã
Soarele-al treilea, soarele-al doilea,
Soarele prim.
Contrare, viețile se anuleazã una pe alta -
Și, nehotărâți încã, și nematuri, murim.
,,Se regăseşte aceeaşi obsesie a vieţii şi a morţii, indisolubile stări ale unui univers
impalpabil în esenţele lui, un univers în care aparenţele nu au alt rost decât acela de a învălui /
dezvălui un înţeles obscur, pe care fiinţa caută zadarnic să-l descifreze. Taina vieţii şi a morţii, a
tristeţii premonitorii şi a jubilaţiei vitaliste sunt gravate în peniţă delicată, dar nu mai puţin
decisă, în cele mai multe aspecte ale realului, în care rămân camuflate marile întrebări ale
existenţei, o dialectică a contrariilor ineluctabile”. (Iulian Boldea, Ana Blandiana. Revelaţiile
poeziei).
,, Nici un rãspuns nu se naște
Decât când nimeni nu mai are
Nevoie de el
ªi întrebarea care-l aștepta
A murit. (Contratimp)

«O temă predilectă a poeziei Anei Blandiana e cea a bucolicului, topos configurat în

imagini de o extremă transparenţă, în care graţia scriiturii se învecinează cu ponderea teluricului,
a spaţiului transcris în tuşe uşoare, cât, mai curând, de o poetică a sugestiei, de tentă
 Cornea Ecaterina

impresionistă, în care preeminenţa aparţine vagului, nuanţei şi semitonului, conjugate cu o

percepţie a infinitezimalului încorporat cu subtilitate în pânzele freatice ale poemului. E un
bucolism cu totul aparte, în care senzaţia ori percepţia traduse liric au o incontestabilă aură
meditativă, întorcându-se cu o inefabilă foame de claritate şi transparenţă asupra lor înseşi,
vădind, în acest fel, certe dispoziţii autoreflexive. Culorile, formele, aromele şi sunetele ce dau
contur acestor peisaje bucolice au aromele timpului ori accentele fluide ale gândului ce se
rosteşte pe sine rostuind spaţiul şi timpul evocate cu melancolică fervoare în Cântecul: „Lasă,
toamnă,-n aer păsări, / Paşii mei alungă-mi-i. / Dimineaţa bolta scurse / Urlete de ciocârlii. //
Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi / Fructele şi lasă / Urşii neadormiţi, berzele neduse, / Ora
luminoasă. // Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai / Plânge-n soare fum. / Înserează-mă pe mine, / Mă-
nserez oricum”». (Iulian Boldea, Ana Blandiana. Revelaţiile poeziei).
Eul caută creatura arhetipală care să îi refacă armonia și anumea cea a Tatălui. ,,Disoluţia
eului conduce însă la o criză – de comunicare şi de înţelegere –, dar şi la o încercare de regăsire a
rădăcinilor „biologice” ale propriei fiinţe, printr-un soi de anamneză a figurii, oarecum
arhetipale, mitice, a Tatălui”. (Iulian Boldea, Ana Blandiana. Revelaţiile poeziei).
Observăm în poezia ,,Requiem” și anume prin următoarele versuri: Neînțeles, cum numai
lucrurile copilãriei pot fi,/Definitiv întinerit prin plecare,/Câte secunde în viaþa mea m-am
gândit/La bãrbatul cu numele Gheorghe,/Copilul cu numele tatã?.

Sau în ,,Psalm 1”:

Iatã, cocorii trãdeazã, copacii renunță,
Înțelepciunea se-ntinde,
Prevãzãtorul meu tatã.
Vei fi mulþumit?
Iatã, vorbã cu vorbã
Sã nu vorbesc am fost învățată.
Dar, Doamne, îmi făgăduiești
Cã în tãcerea aceasta
Îmi vei pãstra nemoarte cuvintele,
Cã pãsãrile vor mai ști sã se întoarcã
Și frunzele vor mai gãsi
 Cornea Ecaterina

Crengile de pe care cãzurã,

Cã totul va mai putea sã învie
Atunci când vei fi destul de puternic
Sã-ți spun-
Înlocuiește-mi tristețea prin urã?
Regăsirea Tatălui prin figura lui Dumnezeu înseamna speranța la nemurire. Doar Tatăl
cosmic poate salva Universul, ființa de la moarte.

,,Morala subiacentă a creaţiilor, simbolurile antinomice ale treziei şi somnului, bucolicul

încadrat de fior metafizic, semnele trecerii şi ale timpului devastator, expresionismul discret,
învăluitorul şi melancolicul contur meditativ pe care îl primesc imaginile şi tablourile poetice,
fantasticul de extracţie onirică şi simbolistica transparentă sau mai puţin vizibilă sunt câteva
dintre dominantele creaţiei Anei Blandiana. (Iulian Boldea, Ana Blandiana. Revelaţiile poeziei).