65.

Ion Minulescu, Acuarelă

1. Expresii şi locuţiuni cu substantivul pas: a bate pasul pe loc; a merge la pas; a fi la un pas de...; a ţine pasul cu
cineva; pas cu pas.
2. In versul în oraşu-n care plouă, cratima marchează din punct de vedere fonetic, elidarea vocalei î; de asemenea, rostirea
într-o singură silabă a cuvintelor ajută, la nivel prozodic, la păstrarea ritmului şi a măsurii versurilor.
3. Adverbul restrictiv decât din strofa a doua, cu sensul „doar, numai” introduce subiectul verbului (cu formă negativă) nu
răsună, sugerând numărul redus al celor pentru care atmosfera de afară nu prezintă obstacole (indică astfel o selecţie a
oamenilor indiferenţi la manifestările naturii).
4. Tema acestei poezii este oraşul, spaţiu dinamic al mulţimii pestriţe şi al iubirii, susţinut prin motivele: ploaia, umbrela,
picăturile de apă, trecerea timpului.
5. Structuri lexicale care conţin imagini auditive: nu răsună... decât paşii; de sub vechile umbrele ce suspină; cadenţa
picăturilor de ploaie.
6. Semnificaţia versului în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână poate fi urmărită atât la nivelul sugestiei sonore,
cât şi la nivelul ideii poetice. Astfel, în plan acustic, versul constituie refrenul poeziei, element de muzicalitate specific
simbolist; la nivelul ideii poetice, el are aspect de laitmotiv prin care poetul defineşte atmosfera citadină. Numărul trei
creează sugestia ritmicităţii, a ciclicităţii cosmice.
7. Prima strofă a poeziei subliniază starea de spirit pe care o induce fenomenul atmosferic; atmosfera citadină dominată
de ploaie este animată de prezenţa orăşenilor, văzuţi ca mulţime anonimă şi alcătuind un adevărat furnicar: „În oraşu-n care
plouă de trei ori pe săptămână / Orăşenii, pe trotuare, / merg ţinându-se de mână.”. Vizualul şi auditivul se îmbină plastic,
construind o ambianţă vie, iar mişcarea continuă creează un du-te-vino, accentuând, prin refren, monotonia citadină: „Şi-n
oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână…” Epitetul în inversiune „vechile umbrele” şi adjectivul nehotărât cu valoare
de superlativ „atâta ploaie” sugerează o existenţă monotonă, cenuşie, specifică vieţii citadine. Imaginea locuitorilor,
sugerată printr-o metaforă – „păpuşi automate” - se subordonează monotoniei, stare imprimată de ploaia care cade ritmic.
Fiinţa umană se artificializează, îşi pierde individualitatea, ca efect al ploii sufocante.
8. Acuarelă, titlul acestei poezii evidenţiază tehnica descriptivă, bazată pe folosirea culorilor de apă, în acord perfect cu
atmosfera pătrunsă de ploaie a oraşului. Substantivul-titlu evidenţiază perspectiva de ansamblu asupra tabloului citadin.
9. Poezia aparţine liricii simboliste prin tema oraşului – „În oraşu-n care plouă…” - , preferinţa pentru motivul ploii,
sentimentul de artificializare al fiinţelor umane, muzicalitate, folosirea refrenului – „Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe
săptămână”.
66. Ion Minulescu, Trei lacrimi reci de călătoare
1. Cuvinte din câmpul semantic al creaţiei poetice: ritmul, vers.
2. Liniile de pauză din prima strofă izolează construcţii cu rol explicativ, care precizează sentimentele eului liric, creând un
raport de tip cauză – efect între plecarea iubitei şi uitare. În ultimul vers, construcţia izolată prin linia de pauză are valoarea
unei meditaţii asupra condiţiei umane – „Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti”.
3. Adverbul poate, folosit de două ori în ultima strofă, sugerează posibilitatea, probabilitatea, incertitudinea, neputinţa
fiinţei umane de a cunoaşte viitorul. Eul liric speră însă că destinul imprevizibil poate reuni, simbolic, fiinţele care s-au
iubit.
4. Teme: despărţirea, înstrăinarea; motive poetice: ţărmul, lacrima, uitarea
5. Structuri lexicale care conţin imagini vizuale: ţărmul, topindu-se ca noru-n zare; privi-voi vaporu-n repedele-i mers.
6. Prezenţa eului liric este marcată la nivel lexico-gramatical prin forme verbale şi pronominale de persoana I: am să te
uit, eu, privi-voi
7. În strofa a doua a poeziei, comparaţia „topindu-se ca noru-n zare” sugerează înstrăinarea foştilor îndrăgostiţi, caracterul
iluzoriu al relaţiei lor.
8. Ultima strofă dezvoltă ideea sublimării suferinţei prin poezie, prin creaţia artistică. Versul (sinecdocă) devine purtătorul
sentimentelor, al speranţelor omeneşti, al dorinţelor şi al neîmplinirilor, singurul care poate atinge fibra sufletească.
Mesajul versului poate fi şi mediat, transmis printr-un „cântăreţ”, păstrându-şi însă forţa de evocare originară. Paralelismul
sintactic din exemplul: Cântându-l ca şi dânsul,/Plângându-l, poate, ca şi mine imprimă textului muzicalitate, nuanţând
comunicarea trăirilor de la suflet la suflet. Versurile de dragoste declanşează amintirea, idee conturată de poet prin
intermediul paradoxului (uitând că m-ai uitai). Versurile, au darul de a reînvia trecutul, sugerat prin metafora palidul vis,
de a redeştepta în inimă tristeţea din momentul despărţirii.
9. Încadrarea poeziei în estetica simbolistă se justifică prin tema despărţirii, ilustrată prin imaginea simbolică a plecării,
muzicalitatea textului, prezenţa versului-refren, sugestia distanţării sufleteşti, a înstrăinării îndrăgostiţilor, valorificarea
simbolurilor: ţărmul, vaporul, sugerând pierderea sentimentelor, a legăturilor sufleteşti.
67. Ion Minulescu, Cântec de drum
1. Cuvinte aparţinând câmpului semantic al călătoriei: drumuri, am colindat, departe.
2. Liniile de pauză din primul vers al strofei finale marchează o construcţie incidentă, formulând sentimentul eului liric
faţă de persoana care i-a schimbat sensul destinului. Construcţia respectivă este alcătuită dintr-o imprecaţie, atenuată de
limbajul popular.
3. Verbele la imperfect, care indică o acţiune durativă, surprind dorul de a călători spre spaţii necunoscute, în vederea
cunoaşterii. Conturarea ţelului se subordonează dorinţei de a explora un teritoriu necunoscut, inexistent în cărţi.
4. Tema poeziei este ratarea, călătoria cunoaşterii (poetice) întreruptă de intervenţia iubirii. Motivele subordonate acestei
teme sunt drumul, steaua călăuzitoare, norocul.
5. Imagini vizuale: pe drumuri lungi şi vechi, bătătorite; am colindat călăuzit de-o stea.
6. Mărcile lexico-gramaticale ale prezenţei eului liric sunt pronumele personal de persoana întâi mi, m-, şi verbele la
persoana întâi am pornit, ştiam, voiam.
7. În strofa a doua, epitetul multiplu „drumuri lungi şi vechi, bătătorite” sugerează ideea succesiunii generaţiilor, fascinate
de mirajul cunoaşterii şi al creaţiei.
8. Ultima strofă începe cu conjuncţia adversativă dar, care sugerează ratarea cunoaşterii, prin intervenţia erosului; eul liric
comunică lapidar întâlnirea sa cu o fată, introducând prin construcţia incidenţă o imprecaţie care amestecă dezamăgirea şi
simpatia – „bat-o focul”. Articolul nehotărât al substantivului feminin – „o fată” - indică banali tatea experienţei erotice.
Totuşi, întreruperea „călătoriei” cu sens metaforic nu provoacă tensiune sufletească, nici regrete prea adânci, aspect
exprimat prin epitetul pasul obosit, care indică dorinţa ascunsă de a renunţa la căutare, laşitatea celui care aşteaptă motive
să abandoneze calea. Interogaţiile retorice din final demonstrează că eul liric păstrează încă nostalgia căutărilor, dar
sentimentul final este şi el retoric, nu devine expresia regretului profund sau a suferinţei autentice.
9. Titlul acestei poezii conţine termenul simbolic cântec, aici cu sensul de poveste: o poveste banală a ratării cunoaşterii, a
renunţării facile la un ideal, şi a întrebărilor iscate de posibilitatea ca omul, aflat la un moment dat la o răscruce a vieţii, să
fi ales un alt drum.
68. Ion Minulescu, Celei care pleacă
1. Cuvinte din câmpul semantic al muzicii: cântec, refren, melodie, a cânta.
2. Apostroful folosit în structura alt 'dată notează elidarea sunetului ă (altădată).
3. Adverbul poate apare de două ori în text, în versuri cu structură asemănătoare: Noi nu vom şti-opoate niciodată şi Ce n-
am cântat-o, poate, niciodată. Sugerează ipoteza, incertitudinea, incapacitatea fiinţei umane de a descifra tainele vieţii şi
de a prevedea evoluţia sentimentelor în timp.
4. Teme: despărţirea, pierderea pasiunii; motive poetice: visul, cântecul, păsările călătoare
5. Structuri lexicale care conţin imagini vizuale: păsări albe - călătoare/Pe-albastrul răzvrătit al altor mări; marginile
albului fiord.
6. Prezenţa eului liric este marcată la nivel lexico-gramatical prin forme verbale şi pronominale de persoana I: eu cred şi
prin intermediul adresării directe, retorice către fosta iubită.
7. În a doua strofă a poeziei, epitetul „cântec trist” sugerează latura sentimentală a iubirii. Metafora personificatoare
„albastrul răzvrătit al altor mări” ilustrează aspectul furtunos, pătimaş al iubirii.
8. Ultima strofă începe cu verbul la perfectul compus a fost, exprimând o experienţă încheiată, aparţinând trecutului.
Numele predicative fixate în cadrul unei enumeraţii - „un vis / Un vers /O melodie” – reiau, sub formă sintetică şi
concluzivă, simbolurile strofei a doua, scoţând în evidenţă aspectul efemer, trecător, deşi minunat, al pasiunii omeneşti.
Experienţa sentimentală stă, deci, sub semnul ratării, idee subliniată prin subordonata atributivă, urmată de puncte de
suspensie, Ce n-am cântat-o, poate, niciodată... Ultimele două versuri construiesc un paralelism sintactic, prin care este
marcată antiteza dintre sentimentele şi reacţiile superficiale ale eului liric, şi trăirile mai profunde ale partenerei.
Substantivul nebunie desemnează, în text, flacăra intensă a pasiunii, iar interogaţia retorică, precum şi exclamaţia din final
notează detaşarea, chiar uşoara ironie a fostului îndrăgostit.
9. Încadrarea poeziei în estetica simbolistă se justifică prin muzicalitatea textului, prezenţa versurilor-refren – „Un cântec
trist…” - , sugestia distanţării sufleteşti, a înstrăinării îndrăgostiţilor – „Tu crezi c-a fost iubire-adevărat / Eu cred c-a fost o
scurtă nebunie…” - , valorificarea simbolurilor - cântecul trist, spaţiile îndepărtate, păsările călătoare -, sugerând
pierderea sentimentelor, a legăturilor sufleteşti, nota ironică, ludică.