„Plumb” – George Bacovia

Discipol a lui Alexandru Macdeonski, în al cărui cenaclu s-a afirmat, George Bacovia este
exponentul cel mai strălucit al simbolismului de la noi, pregătind spațiul lirismului românesc
pentru poezia modernistă. Poezia „Plumb”, așezată în fruntea volumul omonim, apărut în 1916,
este un poem ce exprimă viziunea bacovioană originală și ce poate fi considerat o sinteză a
universului creat de autor.

Poezia „Plumb” este exemplară pentru sensul special al simplității bacoviene, o simplitate
formală, rafinată, rod al decantărilor lirice succesive, al esențializării. Această se înscrie în
simbolism, având majoritatea trăsăturilor specifice acesturi curent literar: folosirea simbolurilor
și a corepondenței, tehnica repetițiilor, cromatică specifică, cultivarea sugestiei, amibguitate,
muzicalitate interioară, trăiri lirice dramatice.

O primă trăsătură ce susține încadrarea textului în simbolism este utlizarea simbolului recurent
plumb care este folosit în text de șase ori. Denotativ, laitmotivul plumb denumește un metal de
culoare gri, rece, toxic, greu, moale, rău conductor de căldură, întrebuințat adesea la sigilarea
sicrierilor. Conotativ, plumbul devine o metaforă-simbol ce sugerează întâi de toate lipsa de viață
și mineralizarea materiei. Prin greutatea lui specifică redă apăsarea sufletească și prăbușirea
interioară a ființei poetice în urma realizării imposibilității evadării, idee ce se denotă din
utilizarea plumbului în confecționare sigiliilor. Cromatica plumbului exprimă cenușiul
existențial, iar sonoritatea substantivului, format din patru consoane care închid vocala u,
subliniază lumea încarcerată, fără orizont.

O a doua trăsătură reprezentativă curentului literar este muzicalitate poeziei. Cea exterioară este
una elegiată obținută prin măsura fixă de 10 silabe, a rimei masculine și a celor două catrene.
Monotonia versurilor accentuează alinearea a ființei poetice și captivitatea. Muzicalitatea
interioară este creată de imagini auditive stridente și de frecvența semnelor de punctuație. Verbul
onomatopeic „scârțâiau” și verbul „să strig” sugerează disperarea, nevroza și disconfortul psihic
a eului liric, iar liniile de pauză și punctele de suspenise au rolul de a prelungi starea sufletească
a ființei care își așteaptă sfârșitul. La nivel fonetic, vocalele închise o și u dau sentimentul golului
existențial, al vidului lăuntric, iar aglomerare consoanelor b, p, m, n crează o acustică funebră.

Tema poeziei este moartea, câmpul lexical specific fiind abundent: sicriu, coroane, funerar. În
operă se înfățișează o lume maladivă, închistată, sufocantă, la care eul liric este condamnat să ia
parte și să simtă presiunea unei societăți banale, comune, dezinteresate, fapt ce îi încorsetează
sufletul. Metafora „sicriele de pumb” denumește societatea insipidă, iar cavoul înfățișeaza trupul
în care eul este captiv. Verbele la imperfect la persoana a III-a sugerează continuitatea a trăirii și
aspectul durativ al încarcerării. O tentativă de salvare este încercată, dar se dovedește a fi
iluzorie: verbul la perfect compus „am început” relevă o acțiune începută și terminată, iar
prezența imperfectului din următorul vers „Stam” denotă întoarcerea la monotonie. După
încercarea eșuată, singura soluție rămasă pentru eul liric este de a deveni spectator la propriile
sentimente, detașarea sinelui de sine deducându-se din pronumele la persoana a III-a „-i” din
ultimul vers. Astfel, poemul prefigurează lirica modernă, discutând condiția ființei într-un
univers închis, lipsită de șansa evadării.

Structural, poezia este concepută dupa principiul simetriei, accentuându-se ideea monotoniei
existenței. Imaginarul poetic se configurează pe două planuri – cel al realității exterioare,
obiective, și cel al realității interioare, subiective – aflate întro relație de corespondență. Prima
strofă corespunde universului exterior în care se construiește un spațiu simbolic, al smonului, al
morții (cimitirul), pentru ca a doua strofă să pună în lumină universul trăirilor interioare ale
eului. Întreaga structură a poeziei urmărește paralelismul sintactic ce adâncește impresia de
repetare obsesivă a unei stări. Utilizarea exclusivă a propozițiilor principale coordonate prin
conjuncția copulativă „și”, tehnică specifică liricii existențialiste, marchează fragmentarea
realității.

O imagine reprezantativă a poeziei este aceea a mediului închis, sufocant al cimiturului, creată în
prima strofă. Cromatica cenușie, opacizată se asociază cu sentimentul dezolării, al tristeții
acutizate, fără posibilitate de eliberare: „Dormeau adânc sicriele de plumb,/ Și flori de plumb și
funerar vestmânt”. Oximoronul „flori de plumb” ascoiază florile fragile și gingașe care prin
mineralizare rămân pentru veșnicie doar forme fără fond, fără esență, creând o spaimă de neant.
Eternul stării create este accentuat și de epitetul în inversiune prin care debutează poezia.
Conjuncția „și” marchează aglomerarea de elemente ale decorului funerar și întărește ideea de
moarte. Aceste trăiri sunt completate de imaginea auditive cu sonoritate lugubră „scârțâiau” și de
sinestezia „vânt” care induce și fiorul rece al morții.

A doua imagine semnificativă este cea a „amorului de plumb” în jurul căreia este construită ce de
a doua strofă, unde atenția eului liric se transfera în planul interior, tonul devenind confesiv..
Epitetul „Dormea întors” amintește de obiceiul folcloric a întoarcerii mortului spre apus, pentru a
permite sufletului să plece, iar metafora „amorul meu de plumb” sugerează moartea iubirii,
sentiment care nu mai are puterea de a salva ființa, contrat viziunii romantice. Împreună, cele
două structuri induc mineralizarea iubirii. Versul final este metafora zborului în jos, idee poetică
definitorie pentru lirismul bacovian. Astfel se pun în opoziție aripile, sugestie a angelicului și a
evadării, și căderea, ca pierdere definitivă a speranței.

În concluzie, prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului și a sinesteziei,

zugrăvirea stărilor sufletești tragice ale eului liric, poezia „Plumb” se încadrează în estetica
simbolistă.