Eseu- „Plumb”

de George Bacovia

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța la sfârșitul secolului XIX, care
s-a răspândit ulterior în întreaga Europa, conceput ca o reacție la exagerările
romantismului. Bacovia este reprezentantul simbolismului românesc, creatorul
unui univers poetic de o frapantă originalitate, ce s-a impus în primele decenii ale
secolului XX drept un artist cu o viziune unică în literatura română.„Poezia lui
Bacovia e expresia celei mai elementare stări sufletești; e poezia cinesteziei
imobile, încropite, care nu se intelectualizează, nu se spiritualizează, nu se
raționalizează; cinestezie profund animalică: secrețiune a unui organism bolnav,
după cum igrasia e lacrima zidurilor umede; cinestezie ce nu se diferențiază de
natura putredă de toamnă, de ploi și de zăpadă, cu care se contopește. O astfel de
dispoziție sufletească e prin esență muzicală; i s-ar putea tăgădui interesul, nu i se
poate tăgădui realitatea primară; în ea salutăm, poate, cea dintâi licărire de
conștiință a materiei ce se însuflețește.”afirmă Eugen Lovinescu.
Reprezentativă pentru viziunea simbolistă a poetului este opera literară
„Plumb”, o poezie ce deschide volumul cu titlu omonim, din 1916. Esențiale
pentru încadrarea acesteia în simbolism sunt: muzicalitatea versurilor și utilizarea
simbolurilor și a sugestiei.
O primă trăsătură specifică simbolismului prezentă în text este muzicalitatea
versurilor. Aceasta derivă din repetarea termenului „plumb” de șase ori pe
parcursul poeziei, în poziție simetrică în cele două strofe: „flori de plumb”,
„amorul de plumb”, „coroanele de plumb”, „sicriele de plumb”, „aripele de
plumb”. S-a observat frecvența consoanelor „p”, „b”, „t”, „d”, „s”, „f”, „v”, dar și a
vocalelor închise „u”, „i”, „î”, care contribuie la creșterea sonorității versurilor.
Rimele masculine, cu accentul pe ultima silabă a cuvintelor aflate la sfârșit de
vers, își aduc de asemenea contribuția la muzicalitatea textului, care este
susținută și de prezența paralelismului sintactic, care conferă simetrie poeziei.
Acesta este procedeul dominant de structurare a textului, fiecărui vers din prima
strofă, corespunzându-i un vers din a doua: „Dormeau adânc sicriele de plumb”;
„Și scârțâiau coroanele de plumb”; „Și-i atârnau aripele de plumb”.
 O altă trăsătură specifică simbolismului care se regăsește în poezie este
utilizarea simbolurilor și a sugestiei. Termenul „cavou” exprimă izolarea,
singurătatea artistului, dar și limitarea existenței umane. Sicriele, coroanele,
vestmântul funerar și florile accentuează ideea de apăsare existențială. Plumbul,
somnul și vântul sunt simboluri ale degradării, ale vitregiei unui univers în care
nimic nu trăiește cu adevărat.
Tema poeziei este condiția artistului în societate. O primă idee poetică relevantă
pentru sublinierea temei este aceea că sentimentele poetului evidențiază durerea
neputinței de a înfrunta destinul tragic. Cele două strofe înregistrează două
planuri ale realității: unul exterior, constituit dintr-un număr redus de elemente
(cavoul, sicriele, coroanele) și unul interior, reprezentat de sentimentul
singurătății. Ele scot în evidență faptul că poezia este un strigăt cutremurător,
repede înăbușit, al unei conștiințe care asimilează lumea unui cimitir. Lumea este,
în viziunea poetului, un spațiu închis, în care se simte prizonier, din care nu poate
evada și care îl constrânge permanent.
O altă idee poetică relevană pentru sublinierea temei poeziei este aceea a
inadaptării artistului, care în calitate de ființă superioară, hipersensibilă, deci
vulnerabilă, nu își găsește locul în această lume, pustie și rece ca un cavou: „Stam
singur în cavou...și era vânt”. Spațiul strâmt, mortuar, arată că artistul se simte
obosit, singur și nefericit, idee evidențiată prin repetarea obsesivă a unor
sintagme: „Stam singur în cavou...și era vânt”, „Stam singur în cavou...și era frig”.
Un element de structură semnificativ al textului este incipitul. Acesta este
reprezentat de versul „Dormeau adânc sicriele de plumb” și introduce cititorul
într-un univers straniu, răsturnat, în care obiectele capătă proprietățiumane și se
substituie omului, așa cum se observă chiar din strofa întâi. Verbul la timpul
imperfect „dormeau” creează impresia de durată suspendată, de timp încremenit
în coșmar, cu atât mai mult cu cât el se reia la începutul strofei a doua.
Substantivul „sicriele” capătă un rol esențial țn conturarea acestei atmosfere
apăsătoare, iar pentru că sicriele sunt „de plumb” se poate deduce că percepția
asupra realității este alterată.
Un alt element de structură semnificativ al operei este titlul , alcătuit dintr-un
substantiv nearticulat, care conferă acesteia un sentiment de generalitate. Titlul
„Plumb” prefigurează o confesiune poetică și o încheie, fiind plasat și la finalul
ultimului vers. Se creează astfel o circularitate dramatică a discursului poetic, ce
exprimă sentimentul de cădere sub o greutate strivitoare. Prin culoarea sa
cenușie, acest metal face trimitere la apăsare sufletească, nevroză, sentimente de
disperare. Metaforic, el sugerează o existență fără orizont, trăită fără speranță.
Termenul din titlu se repetă de șase ori pe parcusul textului, constituind un câmp
semantic unic al morții atotcuprinzătoare care înghite lent, răbdător, obiecte:
„sicriele de plumb”, „coroanele de plumb”, „aripele de plumb”, dar și sentimente:
„amorul meu de plumb”.
În concluzie, poezia „Plumb” de George Bacovia se înscrie în lirica simbolistă
modernă prin utilizarea muzicalității, a simbolurilor, a repetiției și prin exprimarea
propriei concepții despre condiția artistului într-o lume ostilă, monotonă, rece și
sufocantă.