Plumb - G.

Bacovia

1. Încadrare

Simbolismul= curent literar, apărut în Franța (1880) ca reacție împotriva romantismului și a

parnasianismului;
= teoretizat de Jean Moreas, iar la noi în țară a fost promovat de Alexandru
Macedonski prin revista și cenaclul „Literatorul”.
Poezia bacoviană „Plumb” deschide volumul cu același nume, în anul 1916, fiind o prefață a
imaginarului poetic, dominat de nevroză, singurătate și gol existențial.
Trăsături prezente în opera poetică:
 Simboliștii optează pentru o poezie a stărilor vagi, confuze, care nu pot fi redate decât pe
calea SUGESTIEI (Mallarme afirma: A numi un obiect înseamnă a suprima ¾ din
plăcerea pe care ți-o dă un poem ... să sugerezi obiectul – iată visul nostru”)
 În poezie se realizează corespondențe între planul interior al poetului și între cel exterior.
Spre exemplu, în poezia lui Bacovia motivele devenite simbol (cimitir, cavou, sicrie,
somn, frig etc.) se asociază cu stări sufletești, nelămurite, dominând universul poetic:
izolarea, spaima de moarte, angoasa, spleenul, disperarea;
 Folosirea simbolului cu rolul de a sugera o idee, nu de a o clarifica; pentru a sugera o
stare sufletească, se realizează corespondențe între senzații diferite și simboluri;
Ex: lait-motivul plumb –senzație tactilă: răceală, greutate
-cromatica: gri sau galben
-auditive: două consoane închid în mijloc vocala cea mai închisă
„u” (sugerează căderea goală, fără ecou)

2. Temă și viziune despre lume (2 imagini poetice)

Poezia este o elegie a unui prizionier, solitar, exprimând sentimentul de spaimă de moarte,
sub forma unui monolog al unui „eu fantomitic” (Nicolae Manolescu). Viziunea este fără ieșire,
fără speranță de salvare, a unei conștiințe înspaimântate de lumea în care trăiește.
Tema poeziei este singurătatea, criticul literar Petroveanu afirmând: „Nu există poezie
grațiată de gustul acestui sentiment”, dar și condiția poetului într-o lume artificială, meschină,
lipsită de aspirații.
Lirismul este unul subiectiv, redat prin mărcile specifice ale eului liric (verbe și pronume
la pers. I: stam, am început, amorul meu etc.), iar utilizarea verbului „stam” la imperfect exprimă
ideea de continuitate a stării de singurătate.
Imaginarul poetic bacovian întruchipează lumea ca pe un imens cimitir, astfel că tot ce
este viu devine împietrit (florile simbolul frumuseții și al vieții devin de plumb). Poezia este
formată din două catrene, cărora le corespund două planuri, și anume primei strofe îi
corespunde realitatea exterioară, reprezentată de elemente precum cavou, cimitir, respectiv
realitatea interioară celei de-a doua, evidențiindu-se sentimentul iubirii.
 În strofa I este descrisă realitatea exterioară prin termenii „funerar”, „flori”, fiind
sugerată o atmosferă dominată de singurătate. Deși lipsește cuvântul moarte toate cuvintele sunt
metafore ale morții: „dormeau adânc”, „sicrie”, „funerar vestmânt”. Cadrul spațial este unul
apăsător, închis, iar verbul la imperfect „stam” sugerează ideea de atemporalitate, de
continuitate. Vântul, simbol obsesiv în lirica bacoviană este singurul care dinamizează atmosfera,
însă produce un sunet lugubru, sumbru.
Strofa a II-a debutează sub semnul tragicului existențial, generat de moartea iubirii:
„Dormea întors amorul meu de plumb”. Amorul întors capătă aici două sensuri: întoarcere spre
apus, adică moarte sau întoarcere împotriva celui care a iubit, astfel că amorul poate fi
sentimentul iubirii sau însuși sufletul poetului. În primul caz este vorba despre lipsa
sentimentului iubirii, mai exact imposibilitatea poetului de a iubi, de a se salva prin iubire
într-o lume meschină, iar în cel de-al doilea caz despre spiritul poetului căruia nu i-a mai
rămas decât trupul, sufletul a murit. Astfel, moartea devine definitivă, deoarece sufletul nu își
mai poate lua zborul, iar spaima de singurătate crește atât de mult încât duce la disperare și cere
eliberarea prin strigăt: „și-am început să-l strig”. Strigătul devine singura formă de viață în
acest spațiu mortuar, însă este un strigăt zadarnic, fără ecou.
3. Titlu, limbaj, elemente de prozodie
Titlul este un simbol ce sugerează apăsarea, angoasa și universul monoton, reluându-se
în mod obsesiv de șase ori pe tot parcursul poeziei, într-un mod simetric, devenind laitmotivul
poeziei. Poezia are o structură circulară, începe și se încheie cu același cuvânt „plumb”
sugerând și la nivelul formei ideea spațiului închis, claustrat. George Bacovia dezvăluie
semnificațiile pe care le dă cuvântului: „Compușii lui dau precipitat galben, în plumb văd
culoarea galbenă. Sufletul ars e galben. Galbenul este culoarea sufletului meu.”. Personificarea
„dormeau sicriele” și epitetul „dormeau adânc” sugerează ideea de moarte văzută ca un somn
profund.
Limbajul este unul modern, ambiguu, această ambiguitate fiind dată de semnificațiile
multiple pe care le pot primi sintagmele „dormea întors” sau „aripile de plumb”.
Prozodia are o construcție sobră, riguroasă, ce sugerează angoasa și imposibilitatea
salvării. Muzicalitatea interioară este tipic simbolistă și se realizează prin repetiția
laitmotivelor, dar și prin utilizarea asonanțelor și a aliterațiilor.
 Critica literară modernă încadrează poezia bacoviană în modernism deoarece este
prezentat omul modern ca ființă însingurată într-o lume artificială, astfel că poezia se situează
între simbolism și modernitate, prin faptul că poetul apelează la tehnici simboliste, motive
specifice pentru a exprima tema și viziunea descompunerii universale.
4. Concluzie
Așadar, prin muzicalitate, sugestie, prezența simbolurilor și a corespondențelor poezia
„Plumb” se încadrează în estetica simbolistă. Totodată, prin unicitatea poetului unele poezii
depășesc simbolismul, critica literară introducând termenul de bacovianism, pentru a exprima
anumite stări specifice poetului român, despre care Manolescu spune că este: „singurul poet
român care a coborât în infernul simțurilor”.