Luceafărul

Mihai Eminescu
Introducere
-capodopera eminesciană, publicată în 1883, în „Almanahul Societății Literare România Jună”
din Viena
Surse de inspirație
A. Folclorice:
 Basmul popular „Fata în grădina de aur”, cules de cercetătorul german
Richard Kunisch, pe care Eminescu
îl versifică în 5 variante, dar modifică finalul, fiindcă răzbunarea nu i se pare
potrivită ființei superioare: „Fiți fericiți – cu glasu-i stins a spus/ Atât de fericiți,
cât viața toată/ Un chin s-aveți – de-a nu muri deodată”.
(Basmul cuprindea povestea unei frumoase fete de împărat izolată de tatăl său într-
un castel, de care se îndrăgostește un zmeu. Speriată de nemurirea zmeului, fata îl
respinge și se îndrăgostește de un pământean. Între timp, zmeul merge la Demiurg
să îl dezlege, dar este refuzat. Furios, zmeul se răzbună pe cei doi tineri îndrăgostiți,
peste fată prăvălește o stâncă, iar pe tânăr îl lasă să moară în Valea Amintirii.)
 Motivul Zburătorului
B. Filosofice:
 Teoria OMULUI DE GENIU preluată din filosofia lui Schopenhauer
Geniul Omul comun
- aspirația spre cunoaștere - voință oarbă de a
trăi
- inteligență, rațiune pură - instinctualitate
- singurătate - sociabilitate
- capacitate de a-și depăși sfera - incapacitate de a-și
depăși sfera
 Pe marginea manuscrisului poemului, Eminescu nota: „Aceasta
este povestea, iar înțelesul alegoric pe care l-am dat este că: geniul nu cunoaște
nici moarte, și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe
pământ, nici e capabil a ferici pe cineva, nici e capabil a fi fericit, el n-are
 moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste
seamănă mult cu soarta geniului pe pământ și i-am dat acest înțeles alegoric”.
– este primul punct de plecare în descifrarea sensurilor filosofice, tălmăcite de poet prin
alegorie și simbol.

C. Mitologice:
 Mitologia indiană, greacă și creștină („Imnul Creațiunii” – Rig Veda)
D. Biografice:
 Propria viață a lui Eminescu, ridicată la rang de simbol
! Tudor Vianu – „personajele” poemului constituie „vocile”/„măștile” poetului !
Hyperion – geniul Cătălina – muritoarea care tânjește după
absolut

Cătălin – teluricul Demiurgul –impersonalitatea universală

Încadrare în romantism
 inspirația din folclor
 TEMA – condiția omului de geniu + iubirea ideală
 cosmicul și teluricul (=natura terestră, peisajul nocturn)
 dimensiunea TITANIANĂ a personajului (titanism nu înseamnă doar năziunța
unei eliberării prin acțiune fizică, aici întregul proces titanian se localizează în plan
moral)
 folosirea ANTITEZEI
 motive prin excelență romantice (al oglinzii, al visului, al luceafărului, al
cosmogoniei)
Apartenența ca gen
- este un poem EPICO-LIRICO-DRAMATIC (=amestecul genurilor și al speciilor 
propriu romantismului)
 EPIC: -schema epică a basmului (formula inițială „A fost odată”)
-prezența unui narator (relatarea la pers III)
-existeța personajelor
  LIRIC: -în structura epică a basmului, Eminescu toarnă o substanță lirică (liricul e
precumpănitor)
-întâlnim specii literare specifice genului liric: idila, elegia, pastelul,
meditația filosofică

 DRAMATIC: -prin structura compozițională (4 tablouri)

-prezența dialogului

Tema
- romantică, condiția omului de geniu, în raport cu societatea, iubirea și cunoașterea
Structură și compoziție
- 98 de catrene
 structurate în 4 tablouri, în funcție de cele două planuri de referință – TERESTRU-
COSMIC –
o T1: cele două planuri interferează
o T2: planul terestru
o T3: planul cosmic
o T4: cele două planuri interferează

Tabloul 1
- poemul se deschide cu formula specifică a basmului „A fost odată”
- pe un fundal nocturn „umbra falnicelor bolți, umbra negrului castel”, fata de
împărat apare ca o figură luminoasă
- ea nu are nume, fiindcă este UNICĂ (=unicitatea este redată pe trei planuri diferite)
*plan terestru: „O preafrumoasă fată”
*plan spiritual: „Fecioara
între sfinți”
*plan cosmic: „Luna între stele”

- fata merge spre FEREASTRĂ, ridicând privirea spre infinit, spre absolut, spre Luceafăr
- dorul fetei provoacă mișcarea inversă, coborâtoare a Luceafărului: „El iar, privind de
săptămâni/ Îi cade dragă fata”
 - prima apropiere a celor două personaje (aparțin unor lumi diferite) se realizează prin
VIS, prin lumea imaterială a OGLINZII
- fata de împărat îl cheamă pe Luceafăr „în casă” și „în gând”
- ființele superioare au capacitatea de a se metamorfoza; Luceafărul va apărea prima dată
în ipostaza de ÎNGER „un mort frumos cu ochii vii”, iar apoi în cea de DEMON (antiteza
lumină-întuneric)

iese din mare (tatăl: cerul, muma: marea) iese din soare (tatăl: soarele,
muma: luna)
- fata refuză invitația Luceafărului de a o duce în mijlocul oceanului, iar mai apoi în ceruri,
cerându-i acestuia să renunțe la nemurire
- Luceafărul ia hotărârea de a se sacrifica (=dorința puternică de cunoaștere) și pleacă la
Demiurg
„Și se tot duce...s-a tot dus/De dragu-unei copile”

Tabloul 2
- Spațiu mărginit, atât fizic, cât și sufletesc –îl definește foarte bine pe Cătălin

= personaj obscur, cu însușiri îndoielnice „Viclean copil de casă”, pentru el iubirea e un joc care se

învață =

- fata de împărat își pierde unicitatea, numele o face exponentul unei categorii –
e pământeană – o cheamă Cătălina, fiindcă în Cătălin recunoaște un alt dublu al
său, cel lipsit de complexe, lipsit de drama aspirației de cunoaștere: „Și guraliv și
de nimic/Te-ai potrivi cu mine”.
- Cătălin intuiește cauzele suferinței fetei, îi propune cea mai comună existență,
contrastând cu invitațiile Luceafărului (care îi propusese un destin ieșit din comun)
„Hai ș-om fugi-n lume/ Doar ni s-or pierde urmele/Și nu ne-or ști de nume”

Tabloul 3
- este imspirat din „Imnul Creatiunii” – „Rig-Veda” (surse de inspirație
mitologice)
- Luceafărul pornește într-o călătorie în sens invers celei din Scrisoarea I; dintr-o
lume deja constituită, pornește spre haosul primordial
- dorința de a ajunge la Demiurg pentru a putea cunoaște iubirea umană îi dă puteri
nelimitate: „Porni Luceafărul. Creșteau/ În cer a lui aripe”
o HAOSUL este o noțiune ce nu poate fi exprimată de mintea omenească,
însă, ca în tabloul cosmogonic din „Scrisoarea I”, Eminescu reușește să-i
stabilească anumite trăsături:
 indefinit: „Căci unde-ajunge nu-i hotar...”
 totul e înfățișat prin negative: „Nu e nimic și totuși e...”
- Luceafărul zboară spre propria esență, cerându-i Demiurgului să îl dezlege de la
condiția sa de nemuritor:
„De greul negrei vecinicii/ Părinte mă dezleagă...”; „Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de
iubire...”
- Luceafărul este numit HYPERION (= cel care merge pe deasupra) * în mitologia
greacă, la Hesiod, Hyperion era fiul Cerului și al Lunii, iar la Homer, Soarele însuși
*
- urmează meditația filosofică a Demiurgului pe tema condiției omului în Univers, ca
ființă muritoare și îi oferă lui Hyperion trei destine excepționale: GÂNDITOR,
POET și CÂNTĂREȚ ORFIC, CONDUCĂTOR DE POPOARE („Îți dau catarg
lângă catarg/ Oștiri spre a străbate/ Pământu-n lung și marea-n larg”)
- dar moartea NU este posibilă, pentru că nașterea Luceafărului este analogă
nașterii Universului (el este o parte a Demiurgului, gândirea lui ține lumea în ființă;
a-i da moartea înseamnă a distruge întregul Univers)
- trebuie să își accepte soarta și să se întoarcă la „locul lui menit din cer”
Tabloul 4
- simetric cu primul
- Demiurgul îl îndeamnă să se uite în jos pe pământ (Cătălin și Cătălina se aflau
acum în mijlocul naturii, seara, într-un cardu romantic, ocrotiți de arborele
simbolic – TEIUL –
- Cătălin, ușuraticul, este acum cuprins și el de poezie, transfigurat de lumina din
sufletul fetei, ce reflectă de fapt lumina Luceafărului
- ceea ce nu poate înțelege astrul este că fata, căreia iubitul „abia un braț pe gât i-a
pus/ Și ea l-a strâns în brațe”, fata aceasta de lut, îmbătată de noapte, de tinerețe,
 de iubire, dintr-o dată, la vederea Luceafărului, se regăsește în noblețea ei umană
și exclamă:
„Cobori în jos Luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n codru și în gând/
Norocu-mi luminează”
- ea nu-i mai spune să îi lumineze viața, ci norocul – ca orice făptură umană, ea stă
sub semnul norocului, al întâmplării, DAR ARE ACCES LA FERICIRE
- răspunsul final al Luceafărului pune în evidență ATITUDINEA APOLINICĂ pe care
o adoptă: constatarea diferențelor dintre cele două lumi: una nemuritoare,
reprezentată de omul de geniu, iar cealaltă lumea instinctualității oarbe, ce
trăiește în cercul strâmt al norocului:
„Ce-ți pasă ție chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul/ Trăind în cercul vostru strâmt/
Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”
Limbaj
-poemul este o capodoperă nu numai prin profunzimea ideilor, ci și prin
perfecțiunea formei
 sunt folosite putine figuri de stil, preferând formele simple
 poetul valorifică fondul românesc de cuvinte, cu expresii și construcții
populare, acceptând foarte puține neologisme (demon, chaos, ideal, sferă,
palid)
 apare exprimarea gnomică, aforistică – meditația filosofică a Demiurgului
 MUZICALITATEA este redată prin:
 ritmul iambic

 măsura de 7-8 silabe

 alternanța permanentă a rimelor masculine cu cele feminine,

sugerând o continuă înălțare și cădere (în concordanță totală cu

ideea poetului)

Concluzie

- capodopera reprezintă o sinteză lirică a celor mai de seamă dintre creațiile literare
și cuprinde date biografice ale scriitorului, elemente mitologice, filosofice, precum
și o serie de teme și de motive romantice (omul de geniu, motivul umbrelor, al
visului, al cosmogoniei), făcând apel la procedee romantice, precum antiteza
dintre omul comun, înclinat spre teluric și spre instinct și omul de geniu, însetat de
cunoaștere.
- „Poemul este inima gândirii poetului” – George Călinescu --