Luceafărul

Geneza
Poemul a fost publicat în Almanahul Societății Academice Social-Literare România Jună
din Viena în 1883 (aprilie) după ce a fost citit la Junimea.
În elaborarea acestuia, poetul s-a inspirat din basmul popular ”Fata din grădina de aur”,
cules de Richard Kunisch în cursul unei călătorii efectuate (1861) în țările române. Mihai
Eminescu a făcut următoarea notiță referitoare la inspirația poemului pe o filă de manuscris:
”În descrierea unui voiaj în țările române, germanul K. povestește legenda luceafărului. Aceasta
e povestea, iar înțelesul alegoric ce i-am dat-o este că dacă geniul nu cunoaște moarte și
numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici, pe pământ, nici e capabil a ferici pe
cineva, nici capabil a fi fericit. El n-are moarte, dar n-ar nici noroc. Mi s-a părut că soarta
luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ și i-am dat acest înțeles
alegoric.”
Poetul a preluat din basm motivul incompatibilității iubirii între ființe aparținând lumilor
diferite: în finalul uneia din variantele poemului, Zmeul, care îi ceruse Demiurgului să îl dezlege
de nemurire, prăvale peste cei doi îndrăgostiți o stâncă și rostește blestemul ca aceștia să nu
moară deodată.
Problema geniului este abordată de Eminescu din perspectiva filosofiei lui Arthur
Schopenhauer, potrivit căreia cunoașterea lumii este accesibilă doar geniului, capabil să își
depășească sfera subiectivității, să se autodepășească înălțându-se în sfera obiectivului.
Caracterizat prin inteligență și rațiune pură, geniul este capabil de sacrificiu pentru a-și atinge
obiectivul, pe când omul este dominat de puterea oarbă de a trăi.
Tema poemului este condiția omului de geniu într-o lume meschină, ostilă și mărginită,
incapabilă să îl înțeleagă.

Structură
Luceafărul este format din 98 de catrene ce alcătuiesc patru tablouri armonios
construite în jurul a două planuri: universal – cosmic și terestru – uman care converg unul către
celălalt și interferează uneori.
Din punctul de vedere al speciei literare, Luceafărul este un poem filosofic ce cuprinde
pasaje de pasel, idilă, elegie și meditație.
Partea I
Formula introductivă aparține lumii basmului popular, ”A fost odată ca-n povești/ A fost
ca niciodată/ Din rude mari împărătești/ O prea frumoasă fată ... ”, iar poemul se desfășoară pe
un vag fir epic într-o suită de metafore și și simboluri pătrunse de idei filosofice. Primele strofe
surprind fata de împărat contemplând Luceafărul de la fereastra dinspre mare a castelului.
 La rândul său, Luceafărul se îndrăgostește de fată și se lasă copleșit de dorul ei, iar
spațiul sideral, astrele devin decorul semnificativ al iubirii. Atracția dintre cei doi este sugerată,
mai întâi, printr-o chemare: ”O, dulce-al nopții mele domn,/ De ce nu vii tu? Vină!”. Pentru
chemarea Luceafărului este însă nevoie de o formulă incantatorie specială, magică: ”Cobori în
jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează”.
Ființă superioară, Luceafărul se întrupează din cer și mare luând chipul unui tânăr palid
cu părul de aur și ochi scânteietori, purtând un giulgiu vânăt și un toiag încununat cu trestii.
Mediul fizic al acestuia – sfera mea – este unul ideal, situat în afara timpului și spațiului, în care
este posibilă deplasarea pe verticală. La rândul său, Luceafărul rostește o chemare către lumea
sa: ”O, vin`, odorul meu nespus/ Și lumea ta o lasă/ Eu sunt Luceafărul de sus/ Iar tu să-mi fii
mireasă”.
Filosoful grec Platon considera că la baza lumii se află cerul și pământul din a căror unire
au apărut zeița mării (Thetys) și zeul apelor (Oceanos).
Apariția tânărului (”Un mort frumos cu ochii vii”) generează o senzație de frig: ”Străin la
vorbă și la port/ Lucești fără de viață/ Căci eu sunt vie, tu ești mort/ Și ochiul tău mă-ngheață”.
Peste câtva timp, fata rostește din nou chemarea, iar Luceafărul se va întrupa din văile
haosului. Portretul său fizic este asemănător primei apariții, fiind dominat de culoarea neagră:
poartă un giulgiu negru și are părul negru. El aparține unui mediu înalt (”Eu sunt Luceafărul de
sus”) în care epitetul ”de sus” trebuie înțeles sub aspect moral.
Tânărul îi promite fetei de împărat ”cununi de stele”, dar ea îl refuză pentru a doua
oară. Fiind om de rând, incapabil să își depășească propria condiție, fata îi cere sacrificiul
suprem (”Dacă vrei cu crezământ/ Să te-ndrăgesc pe tine/ Tu te coboară pe pământ/ Fii muritor
ca mine”). Luceafărul, înfățișat în ipostaza de erou - titan, ia hotărârea sacrificiului suprem (”Da,
mă voi naște din păcat/ Primind o altă soarte/ Cu veșnicia sunt legat/ Ci voi să mă dezlege”).

Partea a II-a
Cuprinde idila dintre Cătălina și pajul Cătălin și simbolizează repeziciunea cu care se
stabilește legătura sentimentală dintre doi pământeni. Corespondența numelor proprii
semnifică asemănarea dintre cei doi, predestinarea lor. Cătălin este întruchiparea mediocrității
(”Viclean copi de casă/ Ce împle cupele cu vin/ Mesenilor la masă// Un paj ce poară pas cu pas/
A-mpărătesii rochii/ Băiat din flori și de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii”), descrierea sa fiind
făcută în culori defavorabile, cu umor și ironie. Cei doi formează o pereche norocoasă și fericită
într-o lume supusă legilor pământene.
Deși îl acceptă pe Cătălin, fata de împărat aspiră la iubirea ideală pentru Luceafăr (”Dar
se înalță tot mai sus/ Ca să nu-l pot ajunge// Pătrunde trist cu raze reci/ Din lumea ce-l
desparte.../ În veci îl voi iubi și-n veci/ va rămânea departe”).
Modul de expunere predominant este dialogul.
 Partea a III-a
Proiectează călătoria Luceafărului în univers și convorbirea cu Demiurgul, forța supremă
a cosmosului. Lumea în care trăiește Hyperion stă sub semnul infinitului și eternității ca expresii
ale setei geniului de absolut, de nemărginire. El parcurge un drum deopotrivă în spațiu și timp,
întorcându-se către geneză (”Și din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine/ Vedea, ca-n ziua cea
dentâi/ Cum izvorau lumine”), fapt ce sugerează că el este mai presus de acestea. Zborul este
unul vertiginos (”Părea un fulger ne-ntrerupt”). Sugestia existenței dumnezeirii este realizată
într-un stil înalt și sobru (”Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe/ E un adânc asemene/
Uitării celei oarbe”).
În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul apare ca Hyperion. La Hesiod, acesta era fiul
Cerului, tatăl Soarelui și al Lunii, titan ucis din invidie de alți titani, pe când la Homer acesta este
soarele însuși.
Hyperion îi cere Demiurgului să îl dezlege de nemurire (”Reia-mi al nemuririi nimb/ Și
focul din privire/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire ... ”). Hotărârea acestuia de a
renunța la nemurire în schimbul iubirii unei pământene apare ca sacrificiul suprem al ființei
superioare. Cererea îi pare Creatorului de neînțeles (”Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu
cunoaștem moarte”).
Pentru a-l determina să renunțe la dorința sa, Demiurgul îi propune lui Hyperion diferite
ipostaze ale geniului: a verbului creator (”Cere-mi cuvântul meu de-ntâi/ Să-ți dau
înțelepciune?”), a împăratului (”Ți-aș da pământul în bucăți/ Să-l faci împărăție”) și a geniului
militar (”Îți dau catarg lângă catarg/ Oștiri spre a străbate/ Pământu-n lung și marea-n larg”).
Având în vedere că oamenii au o existență limitată, supusă hazardului (”Ei doar au stele
cu noroc/ Și prigoniri de soarte”, ”Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște”)
dobândirea statutului de muritor i se pare Demiurgului un sacrificiu inutil și absurd, de aceea el
respinge solicitarea lui Hyperion.

Partea a IV-a
Poemul revine la planul terestru ce ilusrează împlinirea iubirii dintre cei doi pământeni,
meniți unul celuilalt, într-un cadru feeric, romantic (”Sub șirul lung de mândri tei”). Cătălina are
nostalgia astrului, a iubirii absolute căreia îi adresează o ultimă chemare. De data aceasta, însă,
Luceafărul reprezintă pentru ea steaua norocului (”Cobori în jos, Luceafăr blând/ Alunecând pe-
o rază/ Pătrunde-n codru și în gând/ Norocu-mi luminează!”).
Eliberat de patima iubirii, Hyperion rămâne în planul ceresc și pronunță cu detașare
izbăvirea (”Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Căci eu în lumea mea mă simt/
Nemuritor și rece”). Antiteza dintre cele două lumi este oglindită și prin pronumele personal.
 Poem romantic prin temă și motive, ”Luceafărul” abordează tipul eroului de excepție, al
titanului și al geniului. Structura acestuia are la bază antiteza ce potențează incompatibilitatea
dintre cele două lumi.