„Luceafărul”

de Mihai Eminescu

INTRODUCERE
Poemul „Luceafărul” a apărut în 1883 în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România Jună
din Viena, fiind ulterior reprodus în revista „Convorbiri literare”.

Poemul „Luceafărul” este o alegorie pe tema geniului, dar şi o meditaţie asupra destinului geniului în
lume.

Tudor Vianu consideră că în „Luceafărul” există un LIRISM DE MĂŞTI. El presupune că fiecare

personaj al poemului poartă o mască în spatele căreia se află aceeaşi persoană- eul poetic. Astfel, se poate
spune că poetul se proiectează în fiecare personaj, el reprezentându-l şi pe Hyperion (geniul), şi pe Cătălina
(pământeana care aspiră spre absolut), şi pe Cătălin (aspectul pământean al bărbatului), dar şi pe Demiurg,
sugerând aspiraţia spre impersonalitatea universală.

APARTENENŢA LA UN CURENT LITERAR ȘI MINIMUM DOUĂ TRĂSĂTURI EXEMPLIFICATE

„Luceafărul” este un poem care aparţine ROMANTISMULUI, curent literar dezvoltat în Europa la sfârșitul
secolului al XVIII-lea-începutul secolului al XIX-lea,ca reacție împotriva clasicismului.

Poemul este ROMANTIC prin:

 Sursa de inspirație folclorică- basmul popular românesc cules de austriacul Richard Kunisch- cuprinde
povestea unei frumoase fete de împărat, izolată de tatăl ei într-un castel. De această fată se îndrăgosteşte un
zmeu. Dar fata se sperie de nemurirea zmeului şi îl respinge. Zmeul merge la Demiurg şi îl roagă să-l
dezlege de nemurire, să-l facă muritor, dar este refuzat. Întors pe pământ, zmeul o vede pe fată, care între
timp se îndrăgostise de un pământean, un fecior de împărat cu care fugise în lume. Furios, zmeul îi desparte
prin vicleşug: peste fată aruncă o stâncă, iar pe fecior îl lasă să moară în Valea Amintirii; Celelalte surse de
inspirație sunt și ele specifice romantismului: mitul zburătorului (simbolul iubirii neîmpărtășite) și
filosofia lui SCHOPENHAUER (contradicţia dintre geniu şi omul comun).
 Amestecul genurilor literare: „Luceafărul” este un poem EPICO-LIRICO-DRAMATIC, având trăsături din
toate genurile literare.Astfel, poemul are schemă epică, căci prelucrează firul narativ preluat din basm, are
acţiune, personaje, structură dramatică, deoarece predomină scenele dialogate și substanţă lirică, căci este
scris în versuri, are rimă, măsură, ritm; în esență, poemul este un monolog liric.
 Teme: timpul, iubirea, natura cosmogonică și elegiacă, iubirea,geniul;
 Motive literare: luceafărul, visul, luna, codrul, teiul, noaptea etc;
 Relaţia geniu-om comun;
 Cosmogonii;
 Alternarea planului terestru cu cel cosmic;
 Metamorfozele (transformările) lui Hyperion- ipostaza angelică, ipostaza demonică;
 Amestecul speciilor literare, „Luceafărul” fiind în acelaşi timp idilă, elegie şi poem filosofic;
 Antiteza geniu-om comun, antiteza vis-realitate, înger-demon.

Trăsături CLASICE:

1
  Echilibrul compoziţional;
 Simetria;
 Armonia

TEMA ȘI DOUĂ IDEI POETICE RELEVANTE

TEMA fundamentală a poemului este problematica geniului în raport cu iubirea, societatea,

cunoaşterea.

O primă secvenţă sugestivă pentru tema condiției omului de geniu și a iubirii imposibile o constituie
chemările fetei de împărat din tabloul întâi. La prima chemare, (Cobori în jos luceafăr blând/Alunecând pe o
rază/Pătrunde în casă şi în gând/Şi viaţa îmi luminează) Luceafărul se desprinde din sfera lui pentru a se întrupa
din CER şi MARE într-un tânăr voievod, cu „păr de aur moale”, ochii strălucitori şi faţa palidă. Aceasta este
ipostaza angelică în care se metamorfozează Luceafărul. Strălucirea ochilor e interpretată de fată ca semn al morţii,
motiv pentru care refuză să-l urmeze.La a doua chemare, Luceafărul se întrupează din SOARE şi NOAPTE într-un
tânăr voievod cu pletele negre, faţa palidă şi ochii strălucitori, aceasta fiind ipostaza demonică. Pentru a doua oară,
paloarea feţei şi strălucirea ochilor, semne ale dorinței de absolut, sunt înțelese de fată ca atribute ale morții,
refuzând din nou să-l urmeze. Ea recunoaşte că nu îl poate înţelege, iar geniul este cel care sintetizează diferenţa
dintre ei: el este nemuritor, iar ea este muritoare. Din iubire, dar şi din dorinţa de cunoaştere absolută, Luceafărul
acceptă să facă sacrificiul suprem cerut de fată, acela de a deveni muritor. Însă pentru asta, el trebuie să meargă la
Demiurg să-l dezlege de nemurire.
De asemenea, o altă secvenţă sugestivă este călătoria lui Hyperion spre Demiurg în spaţiul intergalactic,ce
simbolizează un drum al cunoaşterii şi, totodată, motivaţia meditaţiei pe care Eminescu o face asupra condiţiei
omului de geniu în raport cu oamenii obişnuiţi. Setea de cunoaştere a omului de geniu face ca Hyperion să meargă
la Demiurg, pentru a fi dezlegat de nemurire în scopul de a descifra taina fericirii, prin împlinirea iubirii absolute, în
numele căreia este gata de sacrificiul suprem: ,,Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire/ Şi pentru toate dă-mi
în schimb/ O oră de iubire….”. Demiurgul refuză cererea lui Hyperion, îi explică absurditatea dorinţei lui şi îi oferă
în schimb diferite ipostaze ale geniului: ipostaza cuvântului creator, ipostaza geniului militar, ipostaza împăratului ,
păstrând pentru final argumentul zdrobitor și dovedindu-i că îi este superior fetei chiar şi în iubire: „Și pentru cine
vrei să mori?/Întoarce-te, te-ndreaptă/Spre acel pământ rătăcitor/Și vezi ce te așteaptă.”

ELEMENTE DE COMPOZIȚIE/ LIMBAJ SEMNIFICATIVE PENTRU TEXTUL POETIC

În sens propriu, TITLUL este numele popular al planetei Venus și al altor stele strălucitoare, iar în poem
desemnează geniul solitar şi neînţeles. Astfel, titlul reflectă alegoria pe tema romantică a poziției geniului în lume,
văzut ca o ființă nefericită, cu totul opusă omului obișnuit. Fiind o ALEGORIE pe tema locului geniului în lume,
acest fapt înseamnă că povestea, personajele, relaţiile dintre ele, sunt transpuse într-o suită de metafore,
personificări, simboluri.

IMAGINARUL POETIC

STUCTURA poemului ilustrează simetria compozițională, generând o suită de imagini relevante pentru tema
textului poetic.

 În primul tablou, planul terestru alternează cu cel cosmic

 Al doilea tablou se desfăşoară DOAR în planul terestru
 Al treilea tablou se desfăşoară DOAR în planul cosmic
2
  În al patrulea tablou, la fel ca în primul, planul terestru alternează cu cel cosmic

ÎN PRIMUL TABLOU, planul terestru alternează cu cel cosmic.

 Începutul poemul stă sub semnul basmului, timpul fiind unul mitic: „A fost odată ca-n poveşti”.
 Este realizat portretul fetei de împărat care sugerează o adevărată unicitate terestră.
 Fata reprezintă lumea pământeană.
 Comparaţiile „Cum e fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele” simbolizează o posibilă predispoziţie spre
înălâţimile astrale.
 Fata e văzută în mişcare abia perceptibilă, deoarece totul se petrece în plan oniric.
 În fiecare seară, de la fereastra dinspre mare a castelului, fata de împărat contemplă Luceafărul, cea mai
strălucitoare stea.
La rândul lui, Luceafărul priveşte spre umbra negrului castel şi o îndrăgeşte pe fată.
Alegoria simbolizează faptul că fata, pământeană, aspiră spre absolut, iar fiinţa superioară simte nevoia
compensatorie a materialităţii.
 Iubirea fetei are aspect de cotidian, ea se îndragoseşte foarte repede (Îl vede azi, îl vede mâni/Astfel dorinţa-i
gata), însă în antiteză, iubirea lui are nevoie de un proces mai lung de cristalizare.
 Cadrul este nocturn, specific romantic.
 Fata îi adresează Luceafărului cele două chemări, având astfel loc cele două metamorfoze ale
Luceafărului: ipostaza angelică a primei întrupări și ipostaza demonică. Din iubire, dar şi din dorinţa de
cunoaştere absolută, Luceafărul acceptă să facă sacrificiul suprem cerut de fată, acela de a deveni muritor.
Însă pentru asta, el trebuie să meargă la Demiurg să-l dezlege de nemurire.

AL DOILEA TABLOU se desfăşoară doar în planul terestru şi cuprinde idila dintre fata de împărat, numită acum
Cătălina şi pajul Cătălin.

 Această idilă simbolizează repeziciunea cu care se stabilesc legăturile sentimentale în lumea terestră.
 Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale.
 Asemănarea numelui (Cătălin şi Cătălina) sugerează apartenenţa la aceeaşi categorie, a omului comun.
 Potretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu cel al Luceafărului.
 Cătălin sugerează aspectul pământean al bărbatului.
 Idila se desfăşoară sub forma unui joc.
 Pentru a o seduce pe Cătălina, Cătălin foloseşte o tehnică specifică vânării păsărilor în Evul Mediu.
 Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă la iubirea ideală pentru Luceafăr, ceea ce
sugerează atracţia către fiinţa inaccesibilă.

AL TREILEA TABLOU se desfăşoară doar în planul cosmic şi cuprinde: zborul cosmic, rugăciunea, convorbirea
cu Demiurgul, liberarea.

 Luceafărul zboară către Demiurg pentru a-l ruga să-l facă muritor.
 Punctul în care el ajunge este spaţiul demiurgic, atemporal, momentul dinaintea naşterii lumilor.
 În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul, însetat de repaos, adică de viaţă finită, este numit HYPERION ( adică
cel care zboară deasupra).
 Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele
căreia este gata să se sacrifice.
3
  Demiurgul refuză cererea lui Hyperion, îi explică absurditatea dorinţei lui şi îi oferă în schimb diferite
ipostaze ale geniului: ipostaza cuvântului creator, ipostaza geniului militar, ipostaza împăratului , păstrând
pentru final argumentul zdrobitor, dovedindu-i că îi este superior fetei chiar şi în iubire: „Și pentru cine vrei
să mori?/Întoarce-te, te-ndreaptă/Spre acel pământ rătăcitor/Și vezi ce te așteaptă.”

AL PATRULEA TABLOU cuprinde atât planul terestru, cât şi cel cosmic.

 Prezintă la început idila dintre Cătălin şi Cătălina care are loc într-un cadru romantic, specific eminescian,
sub crengile de tei înflorite, sub lumina blândă a lunii.
 Declaraţia de dragoste a lui Cătălin, exprimată prin metaforele „noaptea mea de patimi, visul meu din urmă”,
îl scot pe acesta din ipostaza terestră a bărbatului.
 Îmbătată de amor, Cătălina are încă nostalgia astrului şi îi adresează o a treia chemare. De data aceasta, fata
îl vede pe Luceafăr ca pe o stea norocoasă care i-ar putea îndeplini dorinţele.
 Însă la această chemare Luceafărul nu mai răspunde.
 El constată că relaţia om-geniu este imposibilă şi se interiorizează, îşi asumă condiţia de nemuritor.

LIMBAJUL

LA NIVEL PROZODIC, poemul are ritm iambic, rimă încrucişată şi măsura 7-8 silabe.

LA NIVEL MORFOLOGIC întâlnim:

 Dativul etic şi dativul posesiv;

 Interjecţii: „o”, „ia”, „mări”;
 Verbe la imperativ; „cobori”, „pătrunde”, „luminează”;
 Forme arhaice: „au fost căzut”;
 Verbe la imperfect care sugerează mişcarea eternă şi continuă: „creșteau”, „treceau”.

LA NIVEL STILISTIC întâlnim:

 Antiteza: înger-demon, vis-realitate, geniu-om comun;

 Alegoria;
 Epitete;
 Metafore sinestezice: „Privirea ta mă arde”;
 Hiperbole: „scăldat în foc de soare”;
 Oximoron „recile-i scântei”;
 Comparații: „cum e fecioara între sfinți/Și luna între stele.”

ÎN CONCLUZIE, „Luceafărul” este o sinteză a operei poetice eminesciene, armonizând teme, motive, elemente de
imaginar poetic și procedee cultivate de scriitor.