Luceafărul, de Mihai Eminescu

Schemă:
Introducere:

- Anul Apariției 1993, “Almanahul societății Academice Social-Literare România

Jună” din Viena, fiind apoi reprodus în revista “Convorbiri literare”.

Curentul literar: Romantism

- (T1) – Personaje excepționale puse în situații excepționale – Luceafărul se

îndrăgostește de Cătălina, iar pentru a fi împreună cu aceasta este nevoit să
renunțe la nemurire
- (T2) – Romanticii folosesc ca figură de stil hiperbola și antiteza
- Hiperbola – “prea frumoasă fată” are ca scop evidențiera frumuseții ieșită din
comun a fetei de împărat
- “mort frumos cu ochii vii” reprezintă o antiteză ce ilustrează contrastul dintre
paloarea fetei și ochii. Fata interpretează strălucirea ochilor drept semn al
morții

Tema: - Condiția omului de geniu - Luceafărul este un geniu doritor de cunoaștere

absolută, ce îi lipsește experiența iubirii

– Iubire – 2 planuri, Luceafăr - Cătălina; Cătălina – Cătălin,

-Tema naturii – prezintă planul teluric ce cuprinde lumea Cătălinei și planul cosmic ce
cuprinde lumea Luceafărului

- Secvența 1 – Prima chemare a fetei „O dulce-al nopții mele domn / De ce nu vii

tu? Vină“, Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din
cer și mare, asemenea lui Neptun, ca un “tânăr voievod”, totodată “un mort
frumos cu ochii vii”
- Secvența 2 - este reprezentată de dialogul cu Demiurgul. Luceafărul însetat de
repaos “Și din repaos m-am născut,/Mi-e sete de repaos” – adică de viață
finită, de stingere, este numit Hyperion. De remarcat că Demiurgul este cel
care rostește pentru întâia oară numele lui Hyperion pentru că el este
Creatorul și cunoaște esența Luceafărului.

Structură:

- “A fost odată ca-n povești/A fost ca niciodată”. Cadrul abstract este umanizat.
 Portretul fetei de împărat, realizat prin superlativul absolut de factură
populară “o prea frumoasă fată”, scoate în evidență unicitatea terestră.
- Compoziția romantică se realizează prin opoziția planului cosmic și terestru și a
două ipostaze ale cunoașterii: geniul și omul comun. Simetria compozițională
se realizează în cele patru părți ale poemului astfel: cele două planuri
interferează în prima și în ultima parte, pe când partea a doua reflectă doar
planul terestru, iar partea a treia este consacrat planului cosmic

Eseu:
Poemul „Luceafărul” a apărut în 1993, în “Almanahul
societății Academice Social-Literare România Jună” din Viena,
fiind apoi reprodus în revista “Convorbiri literare”.
Curentul literar specific operei este reprezentat de
romantism. În primul rând, se promovează personajele
excepționale puse în situații excepționale. Luceafărul se
îndrăgostește de o muritoare, Cătălina, ce îi impărtăsește
iubirea, dar pentru a fi împreună, acesta trebuie să renunțe la
nemurirea lui. Datorința de cunoaște îl împinge spre a face
acest lucru, însă infidelitatea fetei îl face să renunțe la acest
plan. În al doilea rând, romanticii preferă ca figuri de stil
antiteza și hiperbola: “Prea frumoasă fată”, hiperbola ce
sugerează frumusețea ieșită din comun a fetei, “mort frumos
cu ochii vii” antiteza ce ilustrează contrastul dintre paloarea
fetei și ochii. Strălucirea ochiilor este interpretată de fată ca
semn al morții.
Temele operei sunt reprezentate de condiția omului de
geniu, iubire, natură. Condiția omului de geniu este ilustrată
în mod special prin personajul Luceafărul care este o entitate
superioară ce își trăiește nemurirea în lumea lui de sus și care
își dorește accesul la cunoașterea absolută. Singura
experiență de cunoaștere care îi lipsește este iubirea pentru
care este capabil să sacrifice totul mai mult cu seamă
nemurirea. Se înțelege faptul că geniul nu se poate adopta
lumii în care trăiește oricâte sacrificii ar face și nu ar putea fi
înțeles de ceilalți oricâte eforturi ar depune. Tema iubirii
reprezintă două povești diferite, compatibilă și incompatibilă.
Relația incompatibilă este cea dintre Luceafăr și Cătălina
deoarece provin din lumi diferite și au condiții diferite, iar cea
compatibilă, pe Cătălina și Cătălin, deoarece provin din
aceeași lume și beneficiază de aceeași condiție, aceea de
muritori. Tema naturii prezintă planul teluric ce cuprinde
lumea Cătălinei și planul cosmic ce cuprinde lumea
Luceafărului.
O primă secvența semnificativă este reprezentată de
prima chemare. Ca și în “Floare albastră” sau în “Dorința”,
atracția îndrăgostiților unul pentru celalalt este sugerată mai
întâi de o chemare, menită să scoată în evidența dorul și
puterea sentimentului. La chemarea fetei: “O dulce-al nopții
mele somn/De ce nu vii tu? Vină!” – Luceafărul se smulge din
sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer și mare,
asemenea lui Neptun, ca un “tânar voievod” și totodată „un
mort frumos cu ochii vii”.
O a doua semnificativă este reprezentată de dialogul cu
Demiurgul. Luceafărul însetat de repaos “Și din repaos m-am
născut,/Mi-e sete de repaos” – adică de viață finită, de
stingere, este numit Hyperion. După Hesiod, Hyperion,
divinitate simbolică, era fiul Cerului, tatăl Soarelui și al Lumii,
un titan ucis de invidie de alți titani. După Homer, hyperion
este Soarele insuși. De remarcat că Demiurgul este cel care
rostește pentru întâia oară numele lui Hyperion pentru că el
este Creatorul și cunoaște esența Luceafărului.
Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul
este mitic: “A fost odată ca-n povești/A fost ca niciodată”.
Cadrul abstract este umanizat. Portretul fetei de împărat,
realizat prin superlativul absolut de factură populară “o prea
frumoasă fată”, scoate în evidență unicitatea terestră. Fata de
impărat reprezintă pământului însuși, iar comparațiile – “Cum
e Fecioara între sfinți/Și luna între stele” – propun o posibilă
dualitate: puritate și predispoziție spre înălțimile astrale.
Compoziția romantică se realizează prin opoziția planului
cosmic și terestru și a două ipostaze ale cunoașterii: geniul și
omul comun. Simetria compozițională se realizează în cele
patru părți ale poemului astfel: cele două planuri interferează
în prima și în ultima parte, pe când partea a doua reflectă
doar planul terestru, iar partea a treia este consacrat planului
cosmic.
În concluzie, pentru ilustrarea condiției geniului, poemul
“Luceafărul” de Mihai Eminescu reprezintă o sinteză a operei
poetice Eminesciene, armonizează teme și motive romantice,
atitudini romantice, elemente de imaginar poetic și procedee
artistice cultivate de scriitor, simboluri ale eternității și ale
temporalității.