Luceafărul

de Mihai Eminescu

[Romantismul este curentul literar-artistic apărut în Europa la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care se
manifestă mai întâi în Anglia, apoi în Germania și Franța, cuprinzând întreaga Europă.]
Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii. Deși este concepută într-o perioadă scurtă, opera
literară eminesciană este vastă, abordând toate cele trei genuri literare.
Poemul „Luceafărul” este o capodoperă a creației literare românești și o sinteză a gândirii eminesciene.
El este publicat inițial în almanahul Societății Academice „România Jună” din Viena, în aprilie 1883, iar
în august 1883 apare și în revista „Convorbiri literare”.
În ceea ce privește semnificația titlului, cuvântul „luceafăr” provine din latinescul „lucifer” și este
denumirea populară a planetei Venus. În sens conotativ, el devine un simbol al unicității și superiorității,
întruchipând geniul.
Poemul este amplu, structurat în patru părți, reliefând două planuri: terestru, uman și universal,
cosmic.
Prima parte îmbină armonios planul terestru cu cel cosmic, prin prezentarea membrilor ipoteticului
cuplu.
Incipitul enunță o formulă specifică basmului: „A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată”; aceasta
are rolul de a introduce cititorul în universul imaginației eminesciene, proiectând totodată alegoria într-un
timp neprecizat, unic. Același caracter de unicitate îl are și fata de împărat, caracterizată prin superlativul
de factură populară „prea frumoasă”; ea este „una la părinți”, „mândră în toate cele”, comparată doar cu
Fecioara și cu luna.
Fata este surprinsă în stare meditativă, conturând o aspirație înaltă, care depășește sfera limitată, umană,
către steaua cea mai strălucitoare din planul cosmic, către Luceafăr. Povestea de iubire se încheagă
inițial prin contemplație, iar distincția dintre reprezentanții sferelor diferite este evidentă încă de la
început; iubirea fetei are o latură comună și derivă din obișnuința de a-l vedea în fiecare seară, pe când
idealul erotic al Luceafărului derivă din nevoia de a cunoaște, prin intermediul celui mai puternic
sentiment („El iar, privind de săptămâni,/ Îi cade dragă fata”).
Cadrul întâlnirii dintre îndrăgostiți este unul romantic, desăvârșit prin îmbinarea elementelor terestre și
cosmice: steaua apare seara, luminând „negrul castel” în care se află fata.
Iubirea lor devine din ce în ce mai puternică și, deși aparțin unor lumi diferite, își găsesc împlinirea
temporară în planul oniric. Luceafărul, a cărui personalitate înglobează rațiunea în stare pură, i se poate
revela fetei doar în vis și prin oglindă. Precum Zburătorul din mitologia românească, el o urmează pe fată
în „odaie”, inoculându-i primii fiori ai sentimentului iubirii.
Fata îi adresează Luceafărului două chemări, izvorâte din dorința puternică de a comunica cu cel de
care s-a îndrăgostit.
Partea a doua ancorează acțiunea în totalitate în sfera terestră, prezentând progresiv idila dintre doi
oameni obișnuiți. Astfel, fata își pierde caracterul de unicitate și devine Cătălina, individualizare prin
nume propriu menită să o coboare pentru totdeauna în inferioritate. Ea este, de această dată, fermecată de
vorbele meșteșugite și gesturile tandre ale „unui paj”, „viclean copil de casă”, pe nume Cătălin. Portretul
acestuia se află în antiteză cu al Luceafărului și scoate la iveală natura inferioară a ființei umane raportată
la elementul cosmic.
Partea a treia debutează cu prezentarea spațiului infinit al macrocosmosului, unde se poate pătrunde cu
forța gândului. În timp ce în plan terestru se desfășoară idila dintre Cătălin și Cătălina, Luceafărul
pornește către Demiurg, către originile lumii, pentru a-și împlini făgăduința de a deveni muritor.
Pastelul cosmic este redat în limbaj metaforic: „Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele”,
„Vedea ca-n ziua cea dentâi,/ Cum izvorau lumine”.
 Ultima parte a poemului revine simetric la prezentarea planurilor terestru și cosmic. Peisajul de factură
romantică, „sara-n asfințit”, când apare luna, este animat de prezența celor doi tineri îndrăgostiți, izolați în
mijlocul naturii ocrotitoare: „Sub șirul lung de mândri tei/ Ședeau doi tineri singuri”.
Complexitatea formală, dar mai ales ideatică a poemului alegoric, îl propulsează printre creațiile cu
valoare inestimabilă din literatura universală. În legătură cu acesta, Tudor Arghezi afirmă: „Dezamăgirea
a dat limbii românești o capodoperă de amărăciune glacială care se cheamă <<Luceafărul>>”.