Romantismul

Luceafărul
de Mihai Eminescu
* încadrare în curent, temă și viziune *

Romantismul a fost un curent literar apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea,

a cărui trăsătură de bază a fost cultivarea sensibilității în defavoarea rațiunii
lucide. Temele predilecte sunt: natura, iubirea, istoria, condiția omului de geniu,
omul și societatea. Raportate la aceste teme există și motive literare specifice,
predominante fiind noaptea, luna, visul etc. Era cultivată antiteza ca procedeu
artistic de bază.
În literatura românească, cel mai mare poet romantic a fost Mihai Eminescu
a cărui capodoperă, „Luceafărul”, a apărut în 1883 în almanahul Societății
academice „România jună” din Viena.
Tema operei este condiția omului de geniu în raport cu societatea. În
realizarea poemului, Eminescu a avut mai multe surse de inspirație. O primă
sursă este de natură folclorică. El a preluat firul narativ al basmului „Fata în
grădina de aur” cules de germanul Kunisch, căruia i-a schimbat finalul,
considerându-l prea trist. Pe marginea manuscrisului însuși poetul a consemnat
că a dorit să realizeze o alegorie despre condiția omului de geniu.
O altă sursă importantă este cea filozofică, în special filozofia lui
Schopenhauer referitoare la opoziția dintre geniu și omul comun. Dacă geniul
dovedește inteligență, capacitatea de a-și depăși sfera, putere de sacrificiu și
solitudine, omul comun se bazează pe instinctualitate, are dorința de a fi fericit
și este sociabil. În prezentarea transformărilor la nivel cosmic ale Luceafărului,
poetul a fost influențat de filozofia lui Platon și Aristotel. Numele de Hyperion
este preluat de la Hesiod și înseamnă „cel care zboară pe deasupra”.
Prin întindere, opera este un poem, în special de factură lirică pentru că redă
problematica genului prin intermediul unor măști ce sunt ipostaze masculine sau
feminine. Prin firul narativ, poemul are și caracter epic, iar prin folosirea scenelor
și a dialogului, are și caracter dramatic.
O particularitate tipic romantică e faptul că pe parcursul celor 98 de strofe
se împletesc mai multe specii literare: elegia, pastelul, meditația, idila. Structura
este clasică, catrenele având rimă încrucișată, ritm iambic și măsura de 7-8
silabe.
Din punct de vedere compozițional sunt patru tablouri în care alternează
simetric planurile terestru și cosmic.
În primul tablou, incipitul fixează un timp mitic printr-o formulă specifică
basmului: „A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată”. În cadrul terestru este
imaginată o fată de împărat care privește Luceafărul de la fereastra castelului.
Frumusețea ei și aspirația către iubirea acestuia îi conferă unicitate și
superioritate printre semeni. Imaginarul poetic sugerează un cadru nocturn,
specific romantic, în care lumina razelor Luceafărului facilitează visul fetei. Se
produc două transformări la nivel cosmic. Mai întâi el de transformă într-un înger
„cu păr de aur moale”, care o cheamă să-l însoțească în palate de mărgean, pe
fundul oceanului. A doua transformare este într-un demon cu părul negru și ochi
strălucitori ce o cheamă pe fată printre stele. Ea refuză înspăimântată de
nemurirea care pentru ea însemna moarte. Transformările Luceafărului
simbolizează capacitatea geniului de a-și depăși limitele, el tinzând spre absolut,
în timp ce fata se plasează în limitele omului comun.
Tabloul al doilea oferă un plan terestru în care are loc idila dintre pajul de la
curte, Cătălin, și fata de împărat, Cătălina. Numele cu rezonanță asemănătoare
sugerează tiparul muritorului. Condiția similară este redată în text și prin limbajul
popular: „bată-i vina”, „arz-o focul”. Cei doi se angajează într-un joc al iubirii, ei
reprezentând principiul masculin și cel feminin. El încearcă să o învețe „din bob
în bob amorul”, iar fata refuză mai întâi ca apoi să recunoască faptul că „te-ai
potrivi cu mine”. Cei doi își vor împlini iubirea fugind in codru.
Al treilea tablou reprezintă un plan cosmic în care este urmărit drumul
Luceafărului către Demiurg. Textul devine un pastel cosmic, căci Luceafărul
zboară în afara timpului și a spațiului. Tabloul este cosmogonic căci drumul lui
pare să refacă traseul creației omenirii, la fel ca în ziua genezei. El simte „o sete
care-l soarbe”, ce reprezintă aspirația spre cunoaștere. La dorința lui de a deveni
muritor, Demiurgul meditează și îi propune să-l înzestreze cu înțelepciune, cu
măiestria artistică, cu puterea unui împărat și cu abilitatea strategică a unui
militar. Întâmpinând refuzul Luceafărului, Demiurgul îl trimite să mai cerceteze
o dată lumea oamenilor. Tabloul cosmogonic de reface cu călătoria în sens
invers.
În ultimul tablou, de întrepătrunde terestrul cu cosmicul, pentru că el, de la
înălțime, surprinde idila dintre Cătălin și Cătălina, aflați în codru. Aceasta
demonstrează împlinirea idealului de fericire tipic omului comun. Luceafărul este
invocat pentru a treia oară de fată, însă el nu se mai transformă, constatând că
relația cu omul comun este incompatibilă.
Finalul este o constatate obiectivă a diferențelor dintre două lumi aflate în
opoziție. Viața omului e dictată doar de destin, în timp ce geniul tinde către
absolut și rămâne solitar.
În opinia mea, Eminescu a tratat o temă specific romantică pe care a redat-
o într-o viziune proprie. Poemul devine o creație alegorică și fiecare moment are
sensul său, descifrabil. Folosind antiteza sunt surprinse trăsăturile geniului, dar
și drama omului ce de zbate între viață și moarte, între faptă și conștiință.
 Simbolismul
Plumb
de George Bacovia
* încadrare în curent, temă și viziune*
Simbolismul a fost o mișcare literară născută la sfârșitul secolului al XIX-lea
în Franța ca o reacție împotriva romantismului, a naturalismului și a
parnasianismului. În literatura românească, simbolismul s-a manifestat în trei
etape începând cu primele elemente teoretice elaborate de Alexandru
Macedonski la revista „Literatorul” și culminând cu poezia lui George Bacovia.
Simbolismul românesc a adoptat trăsăturile curentului european, trăsătura
de bază fiind că respingea prozaismul, deoarece literatura era percepută drept
arta de a simți. Este cultivat simbolul care, prin corespondență, conduce la
anumite sugestii. Se naște versul liber. Temele și motivele devin specifice
concepției simboliștilor. Astfel, natura apare ca un loc al corespondențelor, iar
iubirea devine un motiv de reverie. Frumusețea textului se naște din
muzicalitatea interiorizată obținută printre folosirea aliterațiilor, a asonanțelor,
a refrenului și a laitmotivului.
Poezia „Plumb” (1916) deschide volumul cu același nume și reprezintă o artă
poetică deoarece autorul își transmite atitudinea și concepția referitoare la
creație, iar aceasta reflectă mesajul poetic.
Titlul este o metaforă-simbol, un motiv literar și un laitmotiv ce se regăsește
de șase ori în poezie și care desemnează un metal greu, de culoare gri care, prin
corespondență, redă sugestia de apăsare și de tristețe.
Tema este a morții, iar viziunea despre lume a autorului are la bază
exprimarea ideii de cădere în neant, de stare de neliniște. Acest lucru de
datorează și faptului că însuși poetul era într-o perioadă în care îl frământa
iminența morții. O altă sursă de inspirație a poetului a fost momentul când a
pătruns în cavoul familiei Sturza din Bacău și a rămas neplăcut impresionat de
atmosfera macabră de acolo.
Din punctul de vedere al structurii, poezia e alcătuită din două catrene cu
măsură de 10 silabe, cu rimă îmbrățișată și cu ritm ce alternează între iamb,
amfibrah și anapest.
Compozițional, alternează un plan exterior al cavoului, în care predomină
elementele funerare, cu planul trăirilor eului liric. El se simte singur, solitudinea
fiind o trăsătură simbolistă. Singurătatea lui nu trebuie interpretată doar la nivel
fizic deoarece simbolizează identificarea eului liric cu mortul din cavou. Imaginea
senzorială „era vânt”, „era frig” asociată cu cea auditivă „scârțâiau coroanele”
conduc la sinestezie. Ele marchează intensificarea sentimentului de spaimă și
moartea care se apropie. În a doua strofă de arată că până și iubirea i se refuză.
Acum moartea devine pentru el iminentă.
Trăsăturile simboliste ale poeziei se deduc și din nivelul fonetic. Putem vorbi
de o muzicalitate sugerată de alternarea vocalelor deschise cu cele închise ce
redau o melodie funebră. Rolul lor este să redea efectul tragic. De asemenea,
consoanele nazale „m” și „n” accentuează sentimentul de tristețe.
La nivel lexical, starea afectivă este redată gradat prin enumerarea
cuvintelor din câmpul lexical al morții: „sicrie”, „flori”, „funerar vestmânt”,
„cavou”, „coroană”, „mort”. Ele redau funebrul, dar prin corespondență,
sugerează și atmosfera grea în care trăia poetul.
La nivel morfologic, alături de aceste substantive, apar verbe prin care se
alternează starea de calm cu sunetul strident. Verbe precum „dormeau” și
„stam” demonstrează obsesia eului liric pentru moartea ce se apropie. Verbe
precum „scârțâiau” , să strig” intensifică starea de depresie care îl conduce la
disperare. Izolarea eului liric e marcată prin adverbele „adânc” și „întors”.
Figurile de stil conferă expresivitate textului. Adverbele au și rol de epitet
care justifică profunzimea sentimentelor. Textul e realizat prin paralelism
sintactic, dacă se urmăresc primul și al treilea vers din fiecare strofă. La nivelul
textului, această ordine simetrică sugerează claustrarea. Sicriele sunt
personificate și totul prinde viață, deși e o lipsă totală de viață. Elementul central
al textului este metafora „plumb”, element simbol, dar și laitmotiv în text.
În opinia mea, poezia este o elegie pe tema singurătății, o modalitate de
exprimare a omului inadaptat care nu găsește modalitatea de comunicare cu
lumea exterioară și atunci se interiorizează asemenea unui om aflat singur
într-un cavou.
 Modernismul
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
de Lucian Blaga
*încadrare în curent, temă și viziune*

Modernismul a fost un curent literar specific începutului secolului al XX-lea,

inițiat de Eugen Lovinescu și a apărut ca o reacție împotriva tradiționalismului.
În poezie, modernismul a avut anumite trăsături: subiectivismul,
problematizarea și intelectualizarea emoției. De asemenea, poeziile sunt
realizate mai ales în versuri libere, unele chiar prin tehnica ingambamentului ce
constă în plasarea unei inițiale majuscule și continuarea cu minusculă la
începutul celorlalte versuri, până la finalizarea ideii printr-un semn de punctuație
corespunzător. Dintre calitățile stolului poetic, cel mai des sunt folosite
expresivitatea și ambiguitatea.
Expresionismul a fost o mișcare modernistă apărută în Germania la
începutul aceluiași secol, caracterizată printr-o viziune emoțională și subiectivă
asupra lumii. Expresioniștii considerau că trebuie să se orienteze către lumea
misterelor ca să afle adevărul despre realitate.
Unul dintre poeții moderniști, a cărui concepție este predominant
expresionistă, a fost Lucian Blaga. Poezia lui „Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii” a apărut în 1919 în volumul „Poemele luminii”. Este tipul de creație în care
autorul își exprimă propriile convingeri despre menirea literaturii și despre rolul
scriitorului, ceea ce înseamnă că poezia este o artă poetică.
La baza textului se află concepția filozofică proprie lui Blaga, ceea ce
determină o intelectualizare a emoției. El considera că rolul celor două categorii
de oameni, artiștii și oamenii de știință, este diferit deoarece, prin tipul lor de
cunoaștere, respectiv luciferică și paradisiacă, artiștii îmbogățesc misterul din
univers, în timp ce oamenii de știință îl distrug. Aceasta este problematica ce
reprezintă și ideea poetică centrală.
Tema poeziei este iubirea pentru frumusețea elementelor din univers.
Din punctul de vedere al structurii, poezia este creată în vers liber și prin
tehnica ingambamentului. Există și o structură interioară a textului, marcată de
particularitățile creației lui Blaga, pentru că el pornește de la o afirmație pe care
o justifică printr-o comparație amplă cu un element din univers, urmând să
finalizeze printr-o concluzie.
La nivel compozițional, există două planuri aflate într-o relație de opoziție.
Evident este planul eului, al artistului, al cărui rol este să nu distrugă misterul din
univers asemenea „altora”, respectiv oamenii de știință.
 Titlul este același cu incipitul operei: „Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii”, în care evident este și subiectivismul prin folosirea persoanei I atât la
pronumele „eu” cât și în desinența verbului. Structura „corola de minuni” este o
metaforă revelatoare ce simbolizează frumusețea lumii înconjurătoare. În
exprimarea ideii, eul liric se dovedește un deținător al cunoașterii luciferice, fapt
întărit prin forma negativă a verbelor: „nu strivesc”, „nu ucid”. Instrumentul de
lucru tipic intelectualului devine „mintea”, o metaforă a cunoașterii (metonimiei)
luciferice în cazul lui Blaga.
Versul „în flori, în ochi, pe buze ori morminte” are valoare de refren pentru
că se regăsește și în finalul poeziei, el conturând și o relație de simetrie între
planurile poetice. Întregul vers este o metaforă revelatoare ce concretizează
ciclul vieții și în care fiecare termen este definibil. Cuvântul „floare” devine
simbol al frumuseții și al purității, iar „ochi” sugerează cunoașterea. Iubirea este
redată prin „buze” pentru ca finalul vieții să fie simbolizat de „morminte”.
Termenul „lumina” este un motiv literar, un laitmotiv ce desemnează
cunoașterea de tip paradisiac a „altora” care prin activitatea lor distrug
frumusețea lumii. Conjuncția adversativă „dar” are rolul de a întării opoziția „eu-
alții”. Drept o justificare a concepției eului liric despre rolul scriitorului, el recurge
la o comparație amplă cu „lumina lunii” care conferă obiectelor un plus de
mister. În mod asemănător, rolul poetului este de a îmbogăți prin creația sa tot
ce este sfânt și delicat în univers. Concluzia este că totul se naște din iubire
pentru întreaga existență.
Consider că poezia este creată într-un mod expresionist pe principiul
cultural „lumină-întuneric”. Ea devine un fel de esență a luminii, iar poetul de
simte fericit că se poate contopi cu misterul universului. Emoția este
intelectualizată, iar ritmul interior al poeziei evidențiază fluxul ideilor, trăsătură
care conferă modernitate textului poetic.
 Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
de Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină-
și-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micșorează, ci tremurătoare
mărește și mai tare taina nopții,
așa îmbogățesc și eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
și tot ce-i ne-nțeles
se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
și flori și ochi și buze și morminte.
 Flori de mucigai
de Tudor Arghezi
* încadrare în curent, temă și viziune *

Modernismul a fost un curent literar apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea

ca o reacție împotriva tradiționalismului. În literatura română a fost promovat
de Eugen Lovinescu, care considera că literatura noastră trebuie să se
sincronizeze cu cea universală.
Unul dintre poeții moderniști a fost Tudor Arghezi care, în volumul „Flori de
mucigai” apărut în 1931 a abordat estetica urâtului preluată de la Charles
Baudelaire. În această estetică se promova că lumea este constituită din bine și
rău, se promovau elementele disgrațioase, exagerările în sens negativ. Autorul
simbolist pornea de la ideea că răul și urâtul pot deveni simboluri ale frumosului.
În volumul „Florile răului”, Baudelaire asocia un element concret drept simbol al
frumuseții și purității cu un element abstract ce reliefează faptul că omul este
prizonier într-un univers măcinat de forțele răului. Arghezi de aseamănă cu
Baudelaire prin faptul că folosește tot un oximoron, pornind tot de la simbolul
concret al florii la care asociază un alt element concret, mucigaiul, emblema
vegetală a captivității omului în acest univers.
Volumul de deschide cu poezia cu același titlu care este o artă poetică pentru
că se demonstrează poziția creatorului față de propria sa creație, realizată în
condiții precare. Poezia i-a fost inspirată lui Arghezi și de anii petrecuți în
închisoarea Văcărești din motive politice.
Pe parcursul textului poetic, apar trăsături moderniste precum:
subiectivismul, problematizarea, intelectualizarea emoției și metaforismul.
Tema este ?grotesc-hagică? pentru că sugerează universul
carceral, dar și ideea de umanitate decăzută, ceea ce conduce la problematizare.
În incipit este marcată subiectivitatea prin verbul de persoana I „am scris”
ce marchează efortul creator. Pronumele „le” se referă la creație, iar împreună
sugerează faptul că poezia este o artă poetică. Ea se structurează pe parcursul a
patru secvențe în care alternează ideile referitoare la condiția poetului și la cea
a poeziei.
Metafora „unghia” justifică efortul creator, iar printr-o amplă enumerație se
redă atât ambianța nefavorabilă cât și captivitatea spiritului. Ideea de captivitate
e sugerată și de metafora „firidă” asociată cu epitetul „goală”. În acest spațiu,
eul liric se simte lipsit de putere, de protecția divină, astfel încât nu mai are
încredere în Dumnezeu.
O altă trăsătură modernistă prezentă în text este intelectualizarea emoției,
care aici apare prin referirea la elemente din religie, mitologie, precum numele
celor trei evangheliști, Luca, Marcu și Ioan, cărora în pictura religioasă le este
asociat un bou, un leu respectiv un vultur. Pe rând, ele reprezintă virtutea
preoțească și jertfa, tăria și puterea și pogorârea Sfântului Duh. Iată de ce eul
liric face referire la ele creând o metaforă totală, căci se simte lipsit de orice
putere și sprijin în realizarea creației.
În secvența a doua, se trece de la planul creatorului la planul creației prin
repetiția cuvântului „stihuri”. Acestea sunt calificate printr-o serie de metafore:
„fără an”, „de groapă”, „ de sete de apă” , „și de foame de scrum”. Ele ar putea
reprezenta faptul că în atmosfera celulei, el pierde simțul duratei, resimte
căderea în neant și nu mai e pătruns nici măcar de repulsiile vitale precum
foamea sau setea. Unica pasiune care-l macină e aceea de a crea.
În continuare se revine la planul creatorului prin metafora „unghia
îngerească” care este tocită. Aceasta dovedește că sentimentul speranței este
epuizat, că nu se mai simte pătruns de inspirația născută din talentul oferit de
Dumnezeu. Plasarea pronumelui „o” în versul „sau nu o mai am cunoscut” ?
întărește această idee.
În ultima secvență, se recurge la un cadru simbolist în care atmosfera
exterioară e marcată de întuneric și ploaie, un mediu ostil care accentuează
condițiile nefavorabile pentru creație.
Există o relație de simetrie cu incipitul căci se revine la ideea instrumentului
de scris prin comparația „mă durea mâna ca o ghenă” ? . Aceasta sugerează
disperare și agresivitate căci ar fi capabil să se agațe de orice ca să și ducă la bun
sfârșit activitatea.
Tipic poetului Arghezi este sentimentul de încredere în forțele proprii, idee
marcată și în finalul poeziei când el afirmă că „m-am silit să scriu cu unghiile de
la mâna stângă”. Aceasta se poate interpreta și ca o recurgere la elementul
profan omenesc, la perseverență, care este opusă talentului și inspirației,
elemente sacre cu care omul este înzestrat de Dumnezeu. Vorbim astfel și de o
relație de opoziție între „unghia îngerească” și „mâna ca o gheară”. ?
Consider că Arghezi este un desăvârșit artist al cuvântului, de care s-a ajutat
pentru a-și exprima viziunea despre lume. El considera că uneori frumusețea de
naște din banalitate, că poate coincide cu urâtul, pentru că viața este alcătuită
din bine și rău. Referitor la acest text poetic, viziunea lui este că singura lumină
în bezna celulei rămâne creația.
 Flori de mucigai
de Tudor Arghezi

I.