Bac Eseuri

1 Perspectiva narativă
Textul fragmentar, selectat din opera X de Y aparţine genului epic, iar o trăsătură esenţială o reprezintă
perspectiva narativă care este: obiectivă ( persoana a III-a)/ subiectivă (persoana I), acţiunea/ întâmplările
fiind relatate de un narator obiectiv (persoana a III-a)/ subiectiv (persoana I), semnificativi fiind indicii
morfologici utilizaţi (verbe şi pronume la persoana I/ a III-a-exemple).
Naratorul în aceste perspective poate fi:
-omniscient, omniprezent, homodiegetic, subiectiv, intradiegetic, narator-personaj (persoana I);
-omniscient, obiectiv, neimplicat în acţiune, martor la evenimente, heterodiegetic, extradiegetic (persoana
a III-a).
2 Comentarea ideii poetice prin evidenţierea relaţiei cu textul şi mijloacele artistice

Textul liric X de Y se centrează pe tema...(morţii, trecerii inexorabile a timpului, naturii, comuniunii
omului cu natura, iubirea, iubirea pierdută, arta poetică, condiţia poetului, creaţia), specifică unui poet,
care vrea să sensibilizeze cititorul. Încă din incipitul poeziei se remarcă X (ce figură de stil?-
metafora ,,muzică de toamnă’’sugestie a unei atmosfere sumbre, melancolice). În aceeaşi ordine de idei,
Y (epitetul ,,note dulci’’evidenţiază speranţa eului liric, însă dispare orice posibilitate de salvare).
Întreaga creaţie reprezintă o chintesenţă a mesajului poetic, astfel, Z transmite sentimente de...faţă
de...care se află în deplin acord cu elementele...
3 Rolul indicaţiilor scenice

Indicaţiile scenice oferă îndrumări esenţiale pentru transpunerea textului în spectacol, sprijinind jocul
actorilor. Acestea constituie o caracteristică esenţială a genului dramatic. În textul fragmentar prezentat
selectat din opera Z, acestea au rolul/notează succint detalii privind decorul (ex.de citate), elemente
nonverbale, precum: limbajul trupului, gesticulaţia, mimica, mersul-exemple pentru fiecare. Totodată,
acestea surprind şi elementele paraverbale, care fac referire şi la manifestările involuntare ale unor emoţii,
ale unor stări de spirit: tremurul vocii, râsul, bâlbâiala, oftatul, geamătul, mormăiala ezitantă, suspinele,
tusea, plânsul în timpul vorbirii, văicărelile, ridicarea vocii-dai exemple de citate pentru fiecare.
Textul dramatic fragmentar selectat din opera X este semnificativ pentru prezentarea acestor indicaţii
scenice, care conferă informaţii preţioase nu doar în jocul scenic, ci şi în lectura propriu-zisă, ajutând
cititorul să-şi reprezinte mintal evenimentele şi personajele.
4 Încadrare în genul literar

Textul X de Y/Textul fragmentar X de Y (epic/dramatic) aparţine genului:
-LIRIC, deoarece sentimentele sunt exprimate, în mod direct, prin intermediul vocii eului liric, care îşi
face simţită prezenţa prin mărcile lexico-gramaticale (pronume/verbe la persoana I/a II-a- exemple).
Totodată, modul predominant de expunere este descrierea, care se îmbină cu monologul liric,
confesiv/adresativ. Nu lipsesc resursele expresive (exemplu de 3-4 figuri de stil).
-EPIC, deoarece sentimentele sunt exprimate, în mod indirect, prin intermediul vocii naratorului,
principala instanţă a comunicării şi îşi face simţită prezenţa prin indici morfologici la persoana I, pronume
şi verbe, fiind un narator subiectiv/la persoana a III-a, fiind un narator obiectiv. De asemenea, sunt
prezente personajele (care sunt?), implicate, într-o acţiune (ce se prezintă?). Nu lipsesc indicii de spaţiu şi
de timp (ex.)
-DRAMATIC, deoarece sentimentele sunt exprimate, în mod indirect, este o reprezentare scenică; textul
este selectat din actul/ scena (care?). Apare conflictul dramatic interior/exterior (care?). Numele
personajelor, înaintea replicilor, iar modul predominant de expunere este dialogul dramatic. Nu în ultimul
rând, apar indicaţiile scenice (care sunt şi ce rol au?)
5 Interpretarea valorii expresive a unor moduri şi timpuri verbale
- Modul indicativ (Vin, Dansez, Aleargă, Mergem)
Textul fragmentar selectat din opera X/ Opera literară X are o serie de verbe la modul indicativ, precum
(ex.), care exprimă o acțiune pe care emițătorul o consideră ca fiind reală și sigură, nu doar realizabilă,
așa cum se petrece în cazul altor moduri verbale. De asemenea, imprimă un caracter obiectiv acţiunilor şi
stărilor pe care le exprimă (care sunt?). Totodată, exprimă certitudinea locutorului (narator, personaj, eu
liric) referitor la obiectul enunţării şi realizează distincţia dintre real şi ireal, dar şi dintre cert şi posibil.
- Modul imperativ (Vino!, Cântă!, Fii!, Nu fi!)
Textul fragmentar selectat din opera X/ Opera literară X are o serie de verbe la modul imperativ, precum,
(ex.). Acesta este unul dintre indicatorii comunicării directe. El poate exprima: un ordin, un îndemn, un
sfat, o rugăminte sau o urare. În textul fragmentar X, acestea realizează o comunicare directă şi exprimă
voinţa emiţătorului de a determina o acţiune sau de o împiedica. În textul dramatic fragmentar, acestea
exprimă atitudini şi stări subiective prin semnale verbale şi paraverbale (intonaţie, accente, pauze în
vorbire). Alături de substantive şi de adjective în cazul vocativ, devine o formă de manifestare a oralităţii
textului. În textul liric X, acestea marchează discursul dialogic sau monologul liric adresat, uneori, cu
valoarea unei invocaţii retorice.
- Modul conjunctiv (Să cânt, să dansez, să merg, să ajung, să fi mers, să fi cântat)
Textul fragmentar selectat din opera X/ Opera literară X are o serie de verbe la modul conjunctiv, precum,
(ex.). Acestea exprimă o acţiune dorită, realizabilă şi pune în evidenţă stări sufleteşti sau atitudini
(incertitudinea, ezitarea, aproximaţia, dorinţa, protestul). În textul liric, marchează un plan al
imaginarului, trecând de la dimensiunea reală la cea ideală (precizare).
- Modul condiţional-optativ (Aş merge, aş face, aş fi, aş tăcea, aş lăsa, aş fi lăsat, aş fi mers)
Textul fragmentar selectat din opera X/ Opera literară X are o serie de verbe la modul condiţional-optativ,
precum, (ex.). Acestea exprimă o acţiune dorită, realizabilă sau nerealizabilă ori o acţiune care depinde de
o condiţie. La timpul perfect, acţiunea este ireală, iar în construcţii interogative sau exclamative, exprimă
uimirea, indignarea sau ia tonalitatea blestemului. În textul liric, exprimă o situaţie ipotetică, o experienţă
lirică imaginară (precizare).
- Modul infinitv (a fi, a mânca, a desena, a alerga, a veghea)
În textul fragmentar selectat din opera X, verbele la infintiv (care sunt?) îndeplinesc funcția stilistică de
marcă a narativității prin instituirea unei succesiuni temporale.
- Modul gerunziu (mâncând, fugind, risipind, alergând)
În textul fragmentar selectat din opera X, verbele la gerunziu (care sunt?) exprimă o acţiune în
desfăşurare, concomitentă cu o altă acţiune (precizare), poate susţine o valoare onomatopeică a verbului şi
insistă asupra unei stări (care?), dinamizează acţiunea şi marchează împrejurarea în care se desfăşoară o
altă acţiune (care?). În cazul genului liric, acesta are rolul de a insista asupra unei stări, iar la sfârşitul
versurilor, gerunziul generează monorima.
- Modul participiu (cules, mâncat, alergat, strecurat)
În textul fragmentar selectat din opera X, verbele la participiu (care sunt?) au rolul de a accentua o acţiune
sau o stare atunci când apare în inversiuni topice, (ex), în alcătuirea unor metafore sau epitete, sporesc
expresivitatea prin dubla lui valoare: verbală şi adjectivală. Pot exprima o acţiune finită, încheiată şi
conferă o notă de certitudine, de autenticitate, cu diferite consecinţe.
- Modul supin (de mâncat, pentru mâncat, la mâncat)
În textul fragmentar selectat din opera X, verbele la supin (care sunt?) au rolul de a exprima acțiunea,
procesul sau starea văzută cu potențialitate; Poate deveni epitet al verbului sau al substantivului, (ex.) ori
capătă valoare metaforică (ex); Se creează un ton impersonal, devenind un indice textual al stilului oficial.
Timpurile verbale
- Prezentul (sunt, vreau, cred, merg)
În textul fragmentar selectat din opera X, verbele la timpul prezent (ex.) au rolul, dacă este naraţiune, de a
reliefa rapiditatea şi dramatismul acţiunii, de a imprima un ritm vioi acţiunii şi de a conferi un relief
stilistic deosebit situaţiei; De asemenea, dă impresia că acțiunea se desfășoară sub ochii receptorului,
creând autenticitate, exactitate și reînvie faptele trăite de narator (care?); Dacă este text liric, acestea
exprimă intensitatea trăirii într-o durată scurtă, concentrată (care?)
- Imperfectul (mergeam, vedeam, scoteam)

În textul fragmentar selectat din opera X, verbele la timpul imperfect (ex.) au rolul de a înfățișa o
succesiune de evenimente ale trecutului și arată o acțiune neterminată în trecut, simultaneitatea și
permanența, deschide o perspectivă dinspre trecut spre viitor. De asemenea, fiind un timp al istorisirii,
impune o perspectivă subiectivă. În descrieri conferă acestora un caracter dinamic în opoziție cu
decupajul static determinat de utilizarea prezentului.
-Perfectul simplu (fui, fuşi, fu, furăm, furăţi, fură)

În textul fragmentar selectat din opera X, verbele la timpul perfect simplu (ex.) arată o acţiune trecută, de
scurtă durată şi terminată de curând, exprimând , în naraţiune, un moment de mare concentrare epică,
situat într-un trecut recent. De asemenea, marchează derularea rapidă a evenimentelor, caracterelor
punctual, momentan, al acţiunii sau al stării. În descriere, situează o anumită secvenţă în prim-plan, prin
contrast cu celelalte secvenţe descriptive realizate prin verbe la imperfect. Totodată, are o funcţie
dinamică, oferind vivacitate imaginilor ale căror elemente sunt prezentate într-o succesiune alertă.
-Perfectul compus (am mers, am cântat, am dansat, am alergat)
În textul fragmentar selectat din opera X, verbele la timpul perfect compus (ex.) arată o acţiune trecută,
terminată mai demult, fără a se şti precis când şi fixează evenimentele într-o durată trecută, închisă, finită.
De asemenea, marchează un trecut ireversibil şi contribuie la nararea unor evenimente în succesiunea lor
cronologică, având şi rol de evocare, marcată de o anumită notă de subiectivitate.
-Viitorul (voi merge, voi cânta, oi cânta, o să cânt, voi fi cântat, voi fi mers, voi fi alergat, voi alerga)
În textul fragmentar selectat din opera X, verbele la timpul viitor (ex.) arată o lume posibilă de tipul
visului sau al viziunii, care reduce diferenţa dintre real şi ireal. Totodată, creează o perspectivă vizionară,
iar în plan subiectiv prezintă o stare de visare, dorinţa sau anticiparea profetică. De asemenea, sugerează
aspriraţia spre un ideal (care?), speranţa sau certitudinea şi lărgeşte orizontul în plan spaţial şi temporal
(precizare). Dacă există forme populare (ex.) reprezintă marcă a oralităţii şi a stilului colocvial,
accentuând o anumită intenţie de realizare a unei dorinţe (care?)
5 Caracterizare de personaj
X este personajul principal/protagonistul textului fragmentar al operei literare Y de Z, deoarece participă
la evenimentele prezentate şi reprezintă instanţa naratorială prin intermediul căreia autorul textului
epic/dramatic îşi exprimă viziunea despre lume, atitudinea faţă de aceasta, sentimentele sau ideile.
X este creionat atât prin mijloace de caracterizare directe, cât şi indirecte.
Caracterizarea directă este realizată prin intermediul unui discurs descriptiv de tip portret; realizată de
către narator (discurs la persoană a III-a- AUTORUL OFERĂ INFORMAŢII DESPRE STATUTUL
SOCIAL, PORTRETUL FIZIC, VESTIMENTAŢIA -SE COMENTEAZĂ) ; realizată de către alte
personaje (discurs la persoana a II-a şi a III-a) ; autocaracterizarea (discurs subiectiv-monolog interior).
Portretul moral este dominant şi se realizează prin caracterizarea indirectă (discurs bazat pe sugestie;
confirmă sau infirmă caracterizarea directă) şi reiese din: comportamentul personajului (fapte, idei,
atitudini) ţipare cognitive ale personajului; acte de comunicare verbală, paraverbală; raportul personaj-
lume; mediul în care trăieşte, numele, prenumele, poreclă (cognomenul); limbajul folosit de personaj
(registru, particularităţi).
Trăsătură dominantă a personajului X este…(1/2 scene din care reiese această)
Încadrare în curent literar
6 Romantismul
Textul liric X de Y se centrează pe tema...(conditia poetului, natura, timpul, iubirea imposibilă istoria.) O
primă trăsătură care încadrează discursul liric în romantism o constituie prezenţa antitezei (ex.
+comentat). Poetul apelează la vis/somn, care devin un factor al cunoaşterii de sine şi o formă de evadare
din real. Este prezent sentimentul naturii, poetul preferă nocturnul şi are atracţie către straniu, neobişnuit,
excepţional, ceea ce presupune mister şi fascinaţie (ex.) De asemenea, se manifestă interesul pentru
specificul naţional, iar poetul respinge imitarea modelelor antice apreciate de clasicism. Nu în ultimul
rând, stilul este bogat în tropi ca antiteza, comparaţia, metafora, hiperbola (ex+ comentare).
Întreaga creaţie reprezintă o chintesenţă a mesajului poetic, astfel, Y transmite sentimente de...faţă
de...care se află în deplin acord cu elementele...
7 Simbolismul
Textul liric X de Y se centrează pe tema...(universul citadin-târgurile de provincie, fie marile oraşe-,
singurătatea, moartea, condiţia poetului într-o lume meschină, descompunerea materiei, declinul). O
primă trăsătură care încadrează discursul liric în simbolism o constituie simbolul ...,care devine
laitmotivul poeziei, şi are drept corespondenţe o serie de stări sufleteşti, precum: spleenul, nevroza,
angoasa, sufocarea, neadaptarea. Sunt prezente o serie de motive literare: toamna, ploaia, odaia, parcul,
cimitirul, marea, corabia, parfumul, culorile, florile, instrumentele muzicale. Totodată, textul se
caracterizează prin armonia şi prin muzicalitatea versurilor datorită folosirii unor figuri de stil ale
insistenţei: enumeraţia, repetiţia şi paralelismul sintactic. De asemenea, pune accent pe muzicalitate, pe
înnoirea orizontului tematic. Nu în ultimul rând, este prezent versul liber (ex.)
Întreaga creaţie reprezintă o chintesenţă a mesajului poetic, astfel, Y transmite sentimente de...faţă
de...care se află în deplin acord cu stările interioare..
8 Realismul
Textul fragmentar selectat din opera X de Y se centrează pe tema (moravurile unei epoci, ale unui mediu-
care? legăturile individului cu contextul istoric, politic şi social, evoluţia sau involuţia personajului-
care?). O primă trăsătură o constituie preocuparea pentru obiectivitate, care se manifestă la scriitorul
realist prin adoptarea unei viziuni omnisciente şi omnipotente, nararea faptelor făcându-se la persoana a
III-a (verbe si pronume la persoana a III-a). Naratorul este neimplicat, impersonal, omniscient, apelând la
observaţie şi la analiză, pentru descrierea fidelă a aspectelor de viaţă surprinse (care?) Totodată, se
creează tipologii de personaje (care?) Stilul operei este sobru, impersonal, tinzând către precizie şi
concizie, iar compoziţia este circulară, simetria operei. Nu în ultimul rând, scriitorul adoptă o atitudine
critică faţă de aspecte înfăţişate, faţă de personaje, fără idealizarea sau caricaturizarea lor. Prin toate
aceste trăsături, textul fragmentar al operei literare x, este o creaţie impresionantă pentru perioada
realismului.
9 Modernismul
Textul liric X de Y se centrează pe tema...(cunoaşterii, contemplării, condiţiei poetului, arta poetică). Un
prim argument care încadrează textul X în modernism îl constituie cultivarea principiului unor trăiri
contradictorii (care?) De asemenea, ambiguitatea limbajului reiese din utilizarea unor metafore
surprinzătoare (care?+comentare) Totodată, poetul preferă versul liber care?), tehnica ingambamentului şi
metamorfoza (ex.) Nu în ultimul rând, se observă intelectualizarea emoţiei (ideea?) Întreaga creaţie
reprezintă o chintesenţă a mesajului poetic, astfel, Y transmite sentimente de...faţă de...care se află în
deplin acord cu stările interioare.
N.B. În genul epic, se observă cultivarea romanului de analiză psihologică şi al experienţei, al dramei de
conştiinţă şi de idei. Se pune accentul pe civilizaţia citadină, pe dezvoltarea analizei psihologice, pe
interioritatea personajelor şi nu pe acţiune. Este ales un intelectual, frământat de numeroase probleme de
conştiinţă. Se foloseşte introspecţia, monologul interior, stilul indirect liber, tehnica fluxului de conştiinţă
involuntară, pentru a evidenţia bogăţia sufletească şi complexitatea personajelor. De asemenea, este
prezent personajul-narator, iar perspectiva narativă este subiectivă, cu relatarea întâmplărilor la persoana I
(ex.) Totodată, nu se respectă cronologia faptelor, dispare limita dintre ficţional si nonficţional şi are un
caracter deschis.
Prin toate aceste trăsături, textul fragmentar al operei literare x, este o creaţie impresionantă pentru
perioada modernismului.\
10Tradiţionalismul
Textul liric X de Y se centrează pe tema...(copilăria, trecerea timpului, istoria, folclorul, lumea rurală). Un
prim argument care justifică încadrarea textului în tradiţionalism îl constituie întoarcerea în timp prin
evocarea unor vremuri care au reuşit să impresioneze prin frumuseţea lor (care?). De asemenea, se
promovează un text liric sensibil/interes şi pasiune pentru folclor/ promovează lumea satului, prezentat ca
spaţiu reprezentativ pentru specificul etnic şi al datinilor străvechi. Nu în ultimul rând, poetul apelează la
formule stilistice (care sunt figurile de stil+ comentarea lor), care pun în evidenţă exuberanţa, frenezia,
dar şi dezlănţuirea eului liric.
Prin toate aceste trăsături, opera literară x, este o creaţie impresionantă pentru perioada tradiţonalismului.
11 Neomodernismul sau Generaţia ’60
Textul liric X de Y se centrează pe tema..(reinterpretarea miturilor, creatia, arta ca modalitate de
cunoastere, reacţia filosofică, problematica omului contemporan). Un prim argument care justifică
încadrarea textului în modernism îl constituie imaginile insolite într-un univers poetic original, cu un
imaginar poetic bogat şi inedit (ex.). Limbajul este presărat de o serie de metafore (care sunt +
commentate). Nu în ultimul rând, renunţarea la prozodia clasică şi adoptarea structurii astrofice, a măsurii
diferite de la vers la vers, a versului alb, a ingambamentului (ex.)
Prin toate aceste trăsături, opera literară x, este o creaţie impresionantă pentru perioadaneomodernismului.
12 Postmodernismul sau Generaţia ’80

Textul liric X de Y se centrează pe tema...(cotidianul, banalitatea, periferia). Un prim argument care
justifică încadrarea textului în postmodernism îl constituie extinderea narativităţii asupra poeziei, mai ales
sub forma scriiturii de tip jurnal/cultivarea efectelor exprimării directe (ex.). Totodată, se apelează la citat,
colaj, parodie, ironie, parafrază şi la alte forme de intertextualitate (ex.) Nu în ultimul rând, se constată
desolemnizarea discursului, valorificând prozaismul, refuzul stilului înalt, ermetic şi impersonal. (ex.).
Prin toate aceste trăsături, opera literară x, este o creaţie impresionantă pentru perioada
postmodernismului.
13 Pasoptismul
Textul liric/epic aparţine paşoptismului, deoarece scriitorul-poetul cultivă teme, precum (istoria, natura,
libertatea de creaţie, aspiraţia spre absolut, spiritul rebel, patriotismul). Apar o serie de motive literare...
(ex.) Principalul mijloc de expresivitate este antiteza...(ex.+comentarea).
12 Comentarea titlului
Titlul operei...de...se constituie ca o sinteză a întregului mesaj poetic, el funcţionează ca o cheie de lectură
intratextuală, oferind indicii cu privire la ideea operei:... (care este ideea?). Titlul este sintetic/analitic şi
este alcătuit din... (precizezi valoarea/valorile morfologice), poezia fiind o creaţie închinată... (cui?). In
plan real, titlul…semnifică…, iar în plan imaginar, acesta semnifică…(poate fi o figură de stil pe care o
vei comenta). (TITLUL) devine simbolul central al textului, întărind mesajul acestuia, iar legătura cu
creaţia propusă se face prin intermediul cămpului lexico-semantic (exemple), dar şi cu ajutorul resurselor
sugestive, având menirea de a spori expresivitatea ideilor poetice şi de a indica percepţia subiectivă a
eului liric asupra...accentuând sentimentele de....
Astfel, ( evidenţiezi figurile de stil şi le comentezi). Asadar, sintetizez prin a sublinia că titlul
operei...de...reprezintă o chintesenţă a întregului mesaj poetic, punând în lumină o creatie lirică pe tema...,
de o surprinzătoare forţă expresivă.
Modernismul
Modernismul este un curent literar inițiat la noi în 1919 de Eugen Lovinescu, a cărui doctrină pornește de
la ideea că există „un spirit al veacului”, care impune o dezvoltare simultană a civilizațiilor, plecând
pentru un proces de sincronizare a literaturii române cu literatura europeană, cunoscut și ca principiul
sincronismului. Ideea de la care pornește Eugen Lovinescu este aceea că civilizațiile mai puțin dezvoltate
sunt influențate de cele avansate, mai întâi prin imitație, conform „Teoriei imitației” emisă de francezul
Gabriel Tarde, iar după implantare, prin stimularea creării unui fond literar propriu. În altă accepție,
literatura trebuie să „imite” viața în toată complexitatea, să reliefeze bogăția spirituală și sentimentală a
oamenilor prin crearea unor eroi cu intensă plurivalentă personalitate. Teoria formelor fără fond, enunțată
și susținută de Titu Maiorescu, este acceptată și de Lovinescu, dar reconsiderată, acesta fiind de părere că
formele pot, în cele din urmă, să-și creeze, uneori, fondul.
În vederea modernizării (înnoirii) literaturii române, Eugen Lovinescu trasează câteva direcții noi în care
se înscriu operele literare, înființând în acest scop, un cenaclu literar și o revistă numită „Sburătorul”:
- Tematica operelor literare să fie inspirată din viața citadină și nu din cea rurală: „a întoarce spatele
orașului pentru a privi numai la sat înseamnă a proceda reacționar”;
- Evoluția prozei de la liric la epic și a poeziei de la epic la liric;
- Îmbogățirea creațiilor lirice cu profunde idei filosofice, inovarea limbajului prin șanjarea expresivității,
sugestiei și ambiguității;
- Cultivarea prozei obiective și a romanului de analiză psihologică;
- Intelectualizarea prozei și a poeziei – ilustrarea în operele literare a unor concepții metafizice și viziuni
originale despre lume, viață și Univers;
- Crearea intelectualului cu trăiri intense și spiritualitate complexă, ca personaj al operei literare, în locul
figurii țăranului, erou linear și static.
Într-un articol publicat în revista „Sburătorul” (1926), Eugen Lovinescu susține ideea că „existența
omului în afară de categoria timpului fiind o iluzie filosofică, trebuie să intrăm în timp și să ne fixăm
cronologic. Cum însă talentele nu se provoacă, le vom primi în marginile procedurii lor naturale. Ceea ce
va veghea însă îndărătul acestor pagini va fi o conștiință critică fermă și o atitudine răspicată față de toate
manifestările noastre literare.”
Modernismul românesc are două mari etape: prima, cuprinsă între 1919-1922 și cea de-a doua între 1926-
1927.
În sens larg, modernismul cuprinde curente literare precum: simbolismul, expresionismul și curentele de
avangardă (dadaism, futurism, suprarealism).
Primul obiectiv al modernismului s-a realizat prin lansarea unor nume ca Ion Barbu, Camil Petrescu,
George Călinescu, Pompiliu Constantinescu. Al doilea obiectiv a cunoscut un proces mai îndelungat de
constituire și consta în dezvoltarea concepțiilor lui Eugen Lovinescu. Dintre colaboratorii revistei
„Sburătorul” amintim: Ion Barbu, Ilarie Vorunca și Tristan Tzara.
Lovinescu este recunoscut întemeietorul modernismului românesc și pentru cele trei teorii ale sale: teoria
imitației (replica la teorie formelor fără fond), teoria sincronismului (are la bază ideea că există un spirit
al veacului, care imprimă un proces de modernizare, de omogenizare a civilizațiilor, de integrare a
acestora într-un ritm de dezvoltare sincronică) și teoria mutației valorilor estetice (derivă din teoria
sicronismului și prin care se schimbă gustul artistic).
Trăsături ale modernismului
-preocuparea pentru o poezie de cunoaştere, aceasta devenind o modalitate de contemplare a lumii;
-se face apel la funcţia simbolică a limbajului;
- se cultivă principiul unor trăiri contradictorii;
-apar secvenţe fără legături evidente între ele;
-se impune estetica urâtului (Arghezi);
-apar metafore surprinzătoare (Blaga);
-se observă intelectualizarea emoţiei (Barbu);
-ambiguitatea limbajului;
-se observă detaşarea artistului faţă de sentiment;
-poeţii sunt indiferenţi la gustul publicului comun;
-preferinţa pentru versul liber;
-tehnica ingambamentului;
-metamorfoza.
,,În grădina-n care scriu,
Cerne aur argintiu
O tipsie ca de jar
Spânzurată-ntr-un arţar.
Florile trezite mi-s.
Aripile şi-au deschis,
Şi desprinse din răzoare,
Stoluri lungi încep să zboare. (Tudor Arghezi-Creion)
Discursul poetic se focalizează, în curentul modernismului, pe tema condiţiei poetului în lume. Un prim
argument care încadrează textul ,,Creion’’ în modernism are la bază principalele coordonate ale
modernismului interbelic, fiind un text care aparține genului liric. Genul liric cuprinde totalitatea operelor
literare în care ideile, emoţiile, sentimentele sunt exprimate în mod direct de către eul creator.
Subiectivismul reiese din prezenţa eului liric fiind nemijlocită. Acest lucru este observabil și în textul
nostru, subiectivitatea fiind evidenţiată prin mărcile eului liric, acestea din urmă dovedind prezenţa eului
la nivel textual. Elementele care demonstrează implicarea afectivă a eului sunt: verbul ,,scriu’’ ṣi forma
pronominală la persoana I ,,mi’’. Un alt argument care justifică încadrarea poeziei ,Creion’’în acest curent
literar este prezenţa unui limbaj care abundă în expresivitate, metafora, de o mare plasticitate ,,aur
argintiu’' asociată cu un epitet sugerând razele aurii ale soarelui. Cea de-a doua metaforă ,,tipsie ca de
jar'’, în care se topeşte o comparaţie (,,ca de jar'’), aduce un plus de strălucire tabloului, în care soarele
apare ca un disc incandescent agăţat parcă de crengile unui arţar.
Testament
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară respectivă.
Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin aceasta modul în
care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de
aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-o creaţie literară lirică este una subiectivă, fie că
este vorba de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric este prin excelenţă genul
subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de specia literară a operei şi de curentul literar căruia aceasta
îi aparţine.
Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar
Tudor Arghezi face parte, alături de Mihai Eminescu și de Nichita Stănescu, din seria poeților care au
transformat hotărâtor evoluția limbajului poetic românesc. Publicarea volumului de debut, ,,Cuvinte
potrivite” (1927), a produs un ecou puternic în literatura epocii.
Aparținând modernismului, opera argheziană depășește limitele unei încadrări globale în curentul
teoretizat de Eugen Lovinescu datorită personalității complexe și mereu contradictorii a autorului.
Poezia ,,Testament” răspunde înnoirilor cerute de teoria lovinesciană și aparține modernismului interbelic
prin: valorizarea estetică a urâtului, inserarea socialului în temele de inspirație, fantezia metaforică ,
limbajul ca ,,esență de cuvinte”.
O trăsătură a modernismului prezentă în text este adeziunea poetului la estetica urâtului.
Introdus prima oară de Charles Baudelaire ,,Les fleurs du mal”, conceptul de estetica urâtului vizează în
poezia argheziană transformarea categoriilor periferice ale vocabularului-registrul arhaic, regional,
argoul, jargonul- în material liric: ,,Am luat ocara și, torcând ușure,/ Am pus-o când să-mbie, când să-
njure” . La Arghezi, orice obiect al universului exterior are drept de existență poetică. Inesteticul trece
printr-un fenomen de transformare: ,,Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.”
Urâtul și dezgustătorul sunt folosite pentru forța lor de sugestie: ,,făcui din zdrențe muguri și coroane”. O
altă trăsătură a modernismului este limbajul ca ,,esență de cuvinte”. La Arghezi, ideea este redată în
forme surprinzătoare și fascinante. Cuvintele se resemantizează în contexte neobișnuite și dau
corporalitate lirică gândului de la care pornesc. Asocieri lexicale precum: ,,seara răzvrătită”, ,,cuvinte
potrivite”, ,,dumnezeu de piatră”, ,,rodul durerii de vecii” au forța adevărului enunțat frust și aproape
familiar . Limbajul este supus unei voințe creatoare paradoxale, dar nu este numai joc sau potrivire de
cuvinte, ci și încercare de înțelegere a existenței prin cuvânt.
Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive
Tema textului este poezia ca moștenire spirituală. Fiind o artă poetică, el arată concepția autorului cu
privire la literatură, la rolul acesteia, precum și la relația sa cu antecesorii și cu generațiile viitoare. Rolul
poetului este văzut din perspectivă istorică și ontologică. O idee poetică a transmiterii testamentare a
poeziei este redată cu ajutorul temenului cheie-carte. Cartea este definită printr-o serie de metafore. Mai
întâi, ea este ,,treaptă”– modalitate de cunoaștere, de evoluție, de maturizare pentru cititorul
neexperimentat pe care ,,gropile adânci”- ,,tânăr, să le urci te-așteaptă”. Apoi, ea este ,,hrisovul vostru cel
dintâi”, carte primordială, sinteză etnică a istoriei ,,robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n
mine.” Nu în ultimul rând, este ,,sudoarea muncii sutelor de ani” adunată în pagini în care pentru prima
oară sapa este schimbată în condei și brazda în călimară. În concluzie, cartea dă glas unei istorii
tezaurizate în conștiința poetului. Identitatea lui se hrănește din identitatea ,,robilor” a căror voce se simte.
O imagine poetică relevantă pentru temă este cea care definește poezia în ultima strofă: ,,Slova de foc și
slova făurită/ Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește.” Pornind de la actul
modelării metalului dur, Arghezi plasticizează procesul creației într-o imagine inedită și sugestivă.
Inspirația și meșteșugul sunt deopotrivă necesare. Metalul incandescent-,,slova de foc” nu poate lua forma
dorită fără ,,îmbrățișarea cleștelui”-efortul intens și migălos de artizan. Poezia nu poate fi doar talent, fără
trudă și sacrificiu, așa cum munca nu poate înlocui talentul, inspirația. Procesul este o
nuntă-,,împerecheate-n carte se mărită”, o sărbătoare miraculoasă a creației.
Viziunea poetului despre lume este una modernistă şi se confundă cu viziunea despre poezie, vizând rolul
poetului şi al poeziei în societate, dar si problema transfigurării socialului în estetic, a raportului dintre
inspiraţie (talent) şi tehnica poetică (truda şi căutările creatorului), la care se adaugă problema limbajului,
a adaptării acestuia la temele creaţiei. Viziunea despre lume şi, implicit, despre poezie are în vedere
legătura spirituală dintre generaţii şi responsabilitatea urmaşilor, adaptarea limbajului la scopul artistic
propus, precum şi menirea poeziei şi a poetului.
Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului semnificative pentru ilustrarea temei şi a
viziunii despre lume
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema singurătății și viziunea modernistă asupra lumii
este titlul, care are două sensuri: unul denotativ și altul conotativ. În sens propriu, denotativ, cuvântul –
titlu desemnează un act juridic prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite
după moarte, cu privire la transmiterea averii sale. În sensul figurat, conotativ, creația argheziană „cartea”
este o moștenire spirituală lăsată de poet urmașilor.
Un alt element esenţial îl reprezintă structura. Textul poetic este împărtit în cinci strofe cu număr inegal
de versuri, grupate în trei secvențe poetice. Prima secvență (strofele I și II) sugerează legătura dintre
generații: străbuni, poet și cititorii – urmași. Secvența a doua (strofele III și IV) redă rolul etic, estetic și
social al poeziei. A treia secvență poetică (ultima strofă) reprezintă contopirea dintre har și trudă în
poezie. Simetria textului este dată de plasarea cuvântului – cheie „carte” și a sinonimelor sale în cele trei
secvențe poetice.
În prima strofă, opera este văzută ca ,,o treaptă" în ,,marea trecere" universală, un moment al progresului
început în adâncurile timpului originar, când cei dintâi străbuni s-au ridicat din golul preexistenţei.
Noutatea viziunii asupra artei şi a rolului poetului constituie elemente moderniste.
În strofa a II-a, ,,cartea" devine ,,hrisovul vostru cel dintâi", act al înnobilării prin muncă, dăruit urmaşilor
spirituali. Ideea legăturii poetului cu strămoşii este exprimată în metafora osemintelor ,,vărsate" în
sufletul acestuia, într-o contopire fără sfârşit.
În strofa a III-a se concentrează o ideaţie densă. În aceste versuri, ideea legăturii dintre generaţii câştigă
noi semnificaţii: ,,bătrânii" autorului sunt ţăranii (care au mentinut, prin truda lor, viaţa planetei
încadrând-o în ritmurile cosmice); metafora: ,,Sudoarea muncii sutelor de ani" cumulează şirul de opintiri
existenţiale ale străbunilor-ţărani, având drept consecinţă apariţia unor generaţii de intelectuali. Poetul
face parte din chiar prima serie de oameni ai spiritului (metafora sapei preschimbate în condei şi cea a
brazdei prefăcute în călimară), iar rostul său în lume i se datorează strămoşilor-ţărani. Tot aici, apare şi
sintagma ,,cuvinte potrivite" (care constituie şi titlul primului volum arghezian). Aceasta îl defineşte pe
autor ca pe un artizan care ,,potriveşte" cuvintele în vers, printr-o activitate migăloasă şi grea, desfăşurată
în ,,mii de săptămâni". Decantate din graiul simplu şi rudimentar (aspru şi pur ca însuşi pământul) al
înaintaşilor ţărani, cuvintele sunt ,,prefăcute" ,,în versuri şi-n icoane", devenind artă.
În versul al X-lea din strofă este enunţată estetica urâtului: ,,Făcui din zdrenţe muguri şi coroane"
înseamnă transformarea urâtului în frumos, adică în poezie. Pe un plan mai profund, urâtul face parte
dintre atributele lumii care şi-a pierdut sacralitatea. în acest sens, poetul devine un Creator care îi redă
lumii frumuseţea dispărută, poezia devenind o ipostază a Logosului. Estetica urâtului este formulată şi în
două versuri din strofa a IV-a: ,,Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi" .O
seamă de verbe din strofele a III-a şi a IV-a subliniază rolul poetului în această transfigurare: ,,am
ivit", ,,le-am prefăcut", ,,făcui", ,,l-am preschimbat", ,,iscat-am". În aceste versuri, tema eului poetic este
tratată în spirit modernist: în ipostază de artizan, poetul zămisleşte o altă ,,lume" decât cea tradiţională,
o ,,lume" a tuturor cuvintelor (frumoase şi urâte).
Strofa a IV-a reliefează rolul purificator al creaţiei poetice: aceasta este armonie (metafora cântecului la
vioară) care încântă, dar şi pedepseşte, în scopul curăţirii lumii (,,Pe care ascultând-o a jucat /Stăpânul ca
un ţap înjunghiat"). Transfigurată în poezie, durerea ancestrală are menirea de a izbăvi, de a spăla de
păcate pe cei care reprezintă răul, astfel încât, lumea să-şi recapete puritatea pierdută.
În ultima strofă, autorul îşi sintetizează opiniile asupra viitoarei sale creaţii. Alcătuită din ,,slova de foc"
(cuvântul fierbinte, inspirat) şi ,,slova făurită" (cuvântul ales cu migală şi cu trudă), ,,cartea" este darul pe
care ,,Robul" (autorul) i-l oferă ,,domnului" (cititorul, urmaşul). În această secvenţă (ultimele două strofe)
se observă o anume obscuritate a textului, astfel încât metafore cum ar fi ,,Stăpânul ca un ţap
înjunghiat", ,,ciorchin de negi" sau ,,Domniţa suferă în cartea mea" se lasă greu descifrate.
Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu o concepție nouă, modernă, privind poezia,
resursele ei și misiunea poetului. Materialitatea imaginilor artistice se realizează misiunea prin fantezia
metaforă, rezultând asocieri sistematice surprinzătoare: comparația inedită („Împărecheate-n carte se
mărită / Ca fierul cald îmbrățișat în clește”) epitetul rar („seara răzvrătită”, „dulcea lui putere”,
„dumnezeu de piatră”, „durerea...surdă și amară”) oximoronul („Veninul strâns l-am preschimbat în
miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere”).
Prozodia, îmbinând tradiție și modernitate este inedită: poezia cuprinde strofe inegale ca număr de
versuri, 9-11 silabe și ritm variabile, în funcție de intensitatea sentimentelor și de ideile exprimate. Rima
ține de vechile convenții, fiind împerecheată.
Tema creației literare în ipostaza de meșteșug și viziunea modernistă asupra lumii se reflectă într-un mod
original și unic, deoarece poetul este prezentat ca un născocitor, meșteșugar al cuvintelor, poezia
presupunând truda creatorului si Arghezi introduce în literatură estetica urâtului, cu ajutorul asocierilor
lexicale, surprinzătoare fiind fantezia metaforică, materialitatea imaginilor artistice.
„Testament” este și va rămâne o sinteză pentru perioada interbelică.
Particularităţile unei opere care aparţine lui G.Bacovia
Plumb
G.Bacovia
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Şi flori de plumb şi funerar veşmânt-
Stam singur în cavou...şi era vânt...
Şi scârţâiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig-
Stam singur lângă mort... şi era frig...
Şi-i atârnau aripile de plumb.
Plumb
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară respectivă.
Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin aceasta modul în
care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de
aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-o creaţie literară lirică este una subiectivă, fie că
este vorba de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric este prin excelenţă genul
subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de specia literară a operei şi de curentul literar căruia aceasta
îi aparţine.
Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar
George Bacovia este reprezentantul tipic al curentului, cu o lirică profund originală, dar care se impune
mai târziu, când curentul intrase în faza declinului, volumele sale apărând în majoritate în perioada
interbelică. La început este văzut ca poet minor de critica literară, el va cunoaşte treptat o receptare
favorabilă, mergând până la recunoaşterea sa ca cel mai important poet simbolist român şi unul dintre cei
mai de seamă poeţi din poezia română modernă.
Simbolismul românesc își găsește chintesența în poezia bacoviană atât din punctul de vedere al recuzitei,
cât și la nivelul retoricii. Atmosfera bacoviană relevă două dimensiuni: cea exterioară, fizică și cea
interioară, metafizică, aflate într-un permanent proces de osmoză, încât ființa eului pare a se supune pe
cadrul inert. Elementele ce alcătuiesc imaginarul bacovian reflectă tripla dramă a ființei: drama
existențială (oboseala de a fi, ostilitatea lumii, imposibilitatea evadării, claustrarea), drama erotică
(declinul iubirii și însingurarea eului), drama poetică (harul resimțit ca damnare).
Prin George Bacovia în literatura română se produce o necesară schimbare a poeziei de început de secol
XX, o ruptură față de schema romantică anterioară. Poezia ,,Plumb” (1916) este de la început salutată de
Macedonski și de cercul acestuia ca artă poetică aparținând simbolismului. Simbolismul este un curent
literar european apărut ca reacție la naturalism și la parnasianism.
Textul poetic se înscrie în acest curent prin folosirea simbolurilor și a corespondenței, tehnica repetițiilor,
cromatica specifică și dramatismul trăirilor eului liric.
Cultivarea simbolului este evidentă din faptul că niciun termen explicit nu scoate la iveală starea eului
liric sau motivul acestei stări. Totul se sugerează cu ajutorul cadrului din elementele căruia fac parte:
sicrie, flori de plumb, cavou, amor de plumb, aripi de plumb. Fiecare este un simbol care creează
puternica impresia a pustiirii sufletești bacoviene
Poezia aparține simbolismului și prin folosirea repetițiilor care cultivă cadența gravă, interioară a
versurilor. Substantivul ”plumb” este laitmotiv central. Sunt prezente eufonii, repetarea consoanelor și a
vocalelor închise-m, n, u, î . Pe lângă recurențe fonetice și lexicale , întreaga structură a poeziei se
bazează pe paralelismul sintactic ce adâncește impresia de repetare obsesivă a unei stări. Totuși, așa cum
observa Manolescu, muzica nu mai e una a consonanței, ci disonantă, dizarmonică, expresionistă precum
strigătul lui Munch.
Textul este o elegie, deoarece sentimentele de tristețe și de spaima de moarte sunt transmise sub forma
monologului liric al unui eu, care apare în ipostază fantomatică. Poezia ,,Plumb’’ este o artă poetică,
deoarece are ca temă atitudinea poetului față de societatea burgheză artificială, dar și față de propria
afectivitate.
Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive
Tema poeziei o constituie singurătatea, condiţia poetului într-o societate meschină incapabilă să-i
înţeleagă adevărata valoare şi artă. O primă imagine poetică reprezentativă pentru temă este spaţiul limitat
şi definit chiar din primul vers prin structura ,,sicriele de plumb’’, accentuat în versul al treilea prin altă
sintagmă ,,stam singur în cavou’’. Cele două simboluri ,,sicriu’’ şi ,,cavou’’ îl imping pe individ la izolare
şi la singurătate într-un spaţiu sufocant, închis şi apăsător. A doua imagine semnificativă este cea
simbolică a ,,amorului de plumb” ce apare în strofa a doua, unde atenția eului liric se transferă în plan
interior, tonul devenind confesiv. Metafora ,,amorul meu de plumb” sugerează ,,mineralizarea”
sentimentului, apăsarea pierderii iubirii. Imaginea sinestezică ,,dormea întors…și-am început să-l strig…”
amintește motivul folcloric al morții ca întoarcere către apus. El se asociază cu un efort disperat al eului
liric de recuperare a sentimentului. Metafora finală ,,și-i atârnau aripile de plumb” pune în opoziție zborul
și căderea ca pierdere definitivă a speranței.
Viziunea despre lume este sumbră, nemetafizică, în care eul liric, aflat în ipostaza însinguratului își asumă
cu luciditate tragismul.
Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului semnificative pentru ilustrarea temei şi a
viziunii despre lume
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema singurătății și viziunea sumbră asupra lumii este
titlul, care este sintetic, format dintr-un substantiv comun, simplu, chintesența întregului text simbolist,
pragul care face trecerea de la realitate la ficțiune. Cuvântul „plumb” devine motivul central (laitmotivul)
din cauza sugestiei morții: lumea exterioară și lumea interioară (sufletească), care sunt supuse
mineralizării sub efectul metalului toxic. Semnificațiile acestui termen se construiesc pe baza
corespondențelor dintre planul subiectiv-uman și planul obiectiv-cosmic. Simbolul se asociază cu diferite
senzații tactile (răceală, greutate, duritate), cromatice (gri) și auditive (patru consoane „grele” și o vocală
închisă, sugerând căderea grea).
De asemenea, poezia este structurată în două catrene, fiecare evidenţiind câte un plan al existenţei: unul
exterior şi altul interior, sentimental. Realitatea exterioară este descrisă în prima strofă prin cuvinte
ca ,,sicriu’’ şi ,,cavou’’, simboluri ale unei lumi care îl impinge pe individ la izolare şi la singurătate într-
un spaţiu sufocant, închis, apăsător. Cuvântul ,,plumb’’ este asociat sicrielor, florilor şi coroanelor, toate
acestea din urmă devenind simboluri ale morţii prin alăturarea lor cu plumbul ,,Funerarul veştmânt’’ vine
şi el să marcheze acest spaţiu aflat sub semnul morţii, în care nu poate pătrunde decât vântul. Macabrul
acestui spaţiu este sporit de scârţâitul sinistru al coroanelor de plumb. Strofa a doua ilustrează un univers
interior degradat, sugerat prin sintagmele ,,amorul de plumb’’, ce ,,dormea întors’’, care pot simboliza
atât zădărnicia sentimentului de dragoste pe care poetul încearcă inutil să-l salveze, cât şi întoarcerea spre
apus, spre moarte. Sentimentul nu mai este posibil, pentru că aripile care înseamnă zbor, înălţare sunt ,,de
plumb’’, iar ,,florile de plumb’’, pe care ,,dormea întors amorul’’, semnifică falsa iluzie a salvării unui
sentiment condamnat pieirii. Aşa se explică ţipătul deznădăjduit al poetului (,,şi-am început să strig’’),
asociat senzaţiei de frig (,,şi era frig’’) pe care o simte priveghind în singurătate lângă ,,mort’’, lângă
amorul pierdut.
Ceea ce conferă, de asemenea, originalitate textului este simetria. Astfel, primul vers al fiecărei strofe
începe cu verbul ,,a dormi’’ la imperfect, sintagma ,,flori de plumb’’se întâlneşte în versul al doilea din
fiecare strofă, iar cuvântul ,,plumb’’apare în încă patru structuri, pe lângă
substantivele ,,sicriele’’, ,,coroanele’’, ,,amorul’’şi ,,aripile’’, simetric repartizate la sfârşitul primului şi
ultimului vers ale celor două strofe. Substantivul ,,plumb’’ ca atribut al unui regent formează cu acesta o
metaforă-simbol, cu semnificaţii identice sau apropiate, aflate în cele două planuri ale existenţei-cel
exterior şi cel interior (,,sicriele de plumb’’, ,,flori de plumb’’, ,,coroanele de plumb’’, ,,amorul de
plumb’’, ,,aripile de plumb’’).
Prin toate aceste aspecte, poemul ,,Plumb’’ este o capodoperă a liricii bacoviene şi, în general, a poeziei
simboliste, dezvăluind o sensibilitate ieşită din comun, prin care poetul realizează o viziune despre lume
tipic simbolistă. Această viziune este evidenţiată prin tema poeziei, prin simbolurile folosite şi printr-un
imaginar poetic adecvat, toate menite să realizeze o atmosferă specific bacoviană, reliefată prin unele
elemente exterioare, transpuse apoi într-un univers interior, afectiv, în care rezonează profund. Astfel, din
îngemănarea elementelor de conţinut cu cele de formă ia naştere un univers ficţional inedit prin
sensibilitate şi prin originalitate. Manolescu afirma că Bacovia este „singurul poet român care a coborât în
infern”, recuzita care alcătuiește imaginarul bacovian preponderent eului, justificând această idee. Ceea ce
este semnificativ este faptul că prin intermediul procedeelor simboliste, cititorul însoțește eul liric în
această călătorie în lumea tenebrelor.
SIMBOLISMUL, S II, bacalaureat

- Simbolismul este o mișcare artistic și literară care a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, care se
opunea naturalismului și parnasianismului și potrivit căreia valoarea fiecărui obiect și fenomen din lumea
înconjurătoare poate fi exprimată și descifrată cu ajutorul simbolurilor;
- Jean Moreas „Le symbolisme” – 1886;
- Poeți: Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Stephane Mallarmé;
- În România – teoreticianul Alexandru Macedonski- „Literatorul”.
Caracteristici:
- Tonul este intim și confesiv;
- Este prezentă emoția și muzica interioară a ideii;
- Cultivarea simbolului, a sugestiei, stările sufletești nedefinite;
- Repetarea unui cuvânt cheie, care devine laitmotiv;
- Cultivarea versului liber;
- Corespondența dintre senzații diferite: auditive, vizuale, olfactive, motorii;
- Muzicalitatea interioară a versurilor;
- Raportul dintre simbol și eul poetic nu este exprimat, ci sugerat;
- Exprimarea unor stări sufletești, precum: spleen-ul, angoasa, oboseala psihică, disperarea, apăsarea
sufletească, nevroza, anxietatea, toate fiind sugerate, fără a fi numite;
- Tema – condiția nefericită a poetului într-o societate superficială, meschină, incapabilă să perceapă, să
înțeleagă și să aprecieze nivelul artei adevărate;
- Cromatica – fie exprimată direct, fie prin corespondențe;
- Olfactivul este dat de mirosuri puternice;
- Poeți români: Ion Minulescu, George Bacovia, Ștefan Petică, Dimitrie Anghel, Traian Demetrescu,
Elena Farago.
Model rezolvare încadrare în simbolism
Se dă textul:
,,Stau…şi moina cade, apă, glod…
Să nu mai ştiu nimic, ar fi un singur mod-
Un bec agonizează, există, nu există,-
Un alcoolic trece piaţa tristă.
Oraşul doarme ud în umezeala grea,
Prin zidurile astea, poate, doarme ea,-
Case de fier în case de zid,
Şi portile grele se-ncid. […]’’
(George Bacovia, Nocturnă)
Discursul poetic se focalizează, în curentul simbolismului, pe tema condiţiei artistului damnat, dar şi a
lumii citadine periferice. Un prim argument care încadrează textul ,,Nocturnă’’ în simbolism este
cultivarea simbolului, a sugestiei, iar stările sufleteşti sunt nedefinite şi prezentate cu ajutorul unor resurse
expresive: personificarea ,,un bec agonizează’’sugerează capacitatea nefastă a morţii de a acapara întregul
univers exterior şi interior al subiectului liric, iar epitetul ,,piaţa tristă’’reliefează ideea unei existenţe
sociale al cărei destin nu se poate aşeza decât sub auspiciile inevitabile ale eşecului. Un alt argument care
justifică încadrarea poeziei ,,Nocturnă’’în acest curent literar este prezenţa versului liber: ,,Un bec
agonizează, există, nu există’’.
GENUL LIRIC
Genul liric cuprinde totalitatea operelor literare, în care poetul îşi confesează, în mod direct, prin
excelenţă, cele mai adânci stări sufleteşti şi emoţii, prin intermediul vocii eului liric, dar şi cu ajutorul
resurselor expresive, astfel, creând un Univers de mare forţă sugestivă, ce se adresează sensibilităţii
cititorului.
Poezia X, de Y este o operă lirică, deoarece accentul cade pe subiectivitate, pe nota afectivă ce constă în
exprimarea directă a trăirilor prin vocea eului liric, vocea poetului care se confesează şi îşi transmite
direct, folosind resurse expresive, gândurile şi sentimentele faţă de…(tema poeziei)
Un prim argument pentru a evidenţia apartenenţa acestei opere la genul liric îl constituie prezenţa eului
liric, ca instanţă a comunicării poetice, aflat în ipostaza de…, proiectat în discurs prin indici morfologici
la persoana întâi, singular (forme pronominale, precum: ,,...", ,,...", ,,...", forme verbale, precum ,,…’’) sau
la persoana a doua (forme pronominale, precum: ,,…’’, forme verbale, precum ,,…’’), substantivul în
cazul Vocativ…sau interjecţia afectivă (rareori, apar indici la persoana a III-a)
Textualizarea eului liric pune în lumină tipul de lirism (subiectiv, confesiv sau adresativ sau obiectiv),
discursul fiind de tipul monologului liric. Tema/ temele creaţiei sunt... (le precizezi şi dai exemple de
versuri, arătând de unde reies.).
O altă dovadă a apartenenţei acestei opere la genul liric e dată de faptul că poetul îşi exprimă
sentimentul/sentimentele de..., în mod direct, iar subiectivitatea reiese şi din valorificarea resurselor
expresive ale limbii. Poetul este capabil să transfigureze realitatea exterioară prin propria viziune, cu
scopul de a exprima metamorfozele fiinţei. Figura de stil predominantă este... (,,..."), (,,...), însă nu
lipsesc... (,,...") sau (,,..."). Comentează două-trei figuri de stil care să susţină argumentul, care surprinde
sentimentul dominant din poezie.
În altă ordine de idei, descrierea, ca mod predominant de expunere, atestă apartenenţa acestei opere la
genul liric.
Nu în ultimul rând, elementele de versificaţie care imprimă discursului liric o muzicalitate aparte, o
tonalitate în acord cu trăirile poetului, iar la nivel formal susţine mesajul întregii creaţii. Textul se
compune din...strofe, în care rima este...ritmul..., iar măsura versurilor este de...silabe.
Fiind o creaţie în care autorul, prin vocea abstractă a eului liric, transmite cititorului în mod expresiv
gânduri şi sentimente, poezia X, de Y se încadrează în genul liric.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
de Lucian Blaga
Cenaclul „Sburatorul” si revista cu acelasi nume vor lansa o serie de scriitori deveniti ulterior nume de
referinta in literatura romana, asa cum este, de pilda, Lucian Blaga. Poezia sa reprezinta un moment de
elevatie a lirismului romanesc. Fata de marele sau inaintas, Eminescu, pasionat de filosofie, care a nuantat
si a versificat idei filosofice, Blaga este primul poet filosof, autor al unui sistem de filosofie propriu,
original. Legatura dintre poezie si filosofie este indisolubila, acestea se intrepatrund intr-o opera
preocupata de cunoastere, de marile intrebari ale existentei. Astfel, poezia nu poate fi inteleasa fara o
necesara raportare la aspecte ale sistemului sau filosofic.
Ilustrativa in acest sens este poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, cu care se deschide
volumul de debut „Poemele lumii” din 1919. Aceasta poezie este o arta poetica a lui Blaga. Ideile ei,
desprinde dintr-o suita de reprezentari poetice, sunt, in linii mari, aceleasi cu ideile enuntate teoretic si
sistematic in „Cunoasterea luciferica” din 1933, volum integrat ulterior in „Trilogia cunoasterii”. Blaga
sugereaza, in ambele situatii, dar cu mijloace diferite, aceeasi deosebire dintre gandirea logica sau
paradisiaca si cea poetica sau luciferica. Mesajul filosofic al poeziei este transmis prin dezvoltarea a doua
concepte opuse, figurate metaforic in text prin doua constructii originale: „lumina mea”, „lumina altora”.
Fiecare dintre acestea desemneaza o conceptie despre lume, deoarece misterul, ca trasatura principala a
universului, starneste deopotriva ratiunea si sufletul. Prima este la indemana fiecarui om, fiinta rationala
ce resimte aspiratia spre a sti mereu mai mult, a doua este de ordin exceptional, fiind atributul creatorului:
„ Cateodata, datoria noastra in fata unui adevarat mister nu e sa-l banuim, ci sa-l adancim asa de mult
incat sa-l prefacem intr-un mister si mai mare.” (Lucian Blaga). De ce aceasta atitudine? Blaga se explica
printr-o alta cugetare: „ Veacuri de-a randul filosofii au sperat ca vor putea odata patrunde secretele lumii.
Astazi filosofii nu o mai cred, si ei se plang de neputinta lor. Eu insa ma bucur ca nu stiu si nu pot sa stiu
ce sunt eu si lucrurile din jurul meu, caci numai asa pot sa proiectez in misterul lumii un inteles, un rost si
valori, care izvorasc din ele mai intime necesitati ale vietii si dubiului meu. Omul trebuie sa fie un creator,
de aceea renunt cu bucurie la cunoasterea absolutului.”. Din perspectiva acestor consideratii, gandul
ascuns al poeziei „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se lumineaza mai puternic, dar farmecul ei
ramane intrinsec, ca poezie indiferent daca ajungem sau nu sa-i descifram substratul filosofic.
Atat limbajul poetic, cat si structura compozitionala a textului evidentiaza mesajul sau original: poetul
trebuie sa renunte la cunoasterea rationala a lumii, pentru a o proteja si pentru a-si pastra capacitatea
creatoare, innobilata de iubirea pentru tot ce-l inconjoara.
Poezia se remarca printr-o slefuire e compozitiei si a exprimarii lirice, iar secventele poetice se inlantuie
astfel incat sunt valorizate drept parti ale unei argumentari: punctul de plecare (prima secventa- primele 5
versuri), demonstratia ideilor (secventa mediana), concluzia (secventa finala, ultimele 2 versuri). Textul
se caracterizeaza prin simetrie compozitionala, datorita reluarii enumeratiei „in flori, in ochi, pe buze ori
morminte”, care releva marile teme ale creatiei blagiene: frumosul, spiritualitatea, cunoasterea,
comunicarea, iubirea, moartea. De asemenea, titlul este reluat in incipit, modalitate moderna de
evidentiere a semnificatiilor, este completat din punct de vedere al sensului in prima secventa lirica, dar si
in cea din urma, fapt ce denota consecventa structurala si ideatica a poeziei. Sintagma „corola de minuni a
lumii” este o metafora revelatoare, construita pe asocierea imaginii unei flori (simbol al regenerarii
continue) cu viziunea crestina asupra vietii, adica de trecere in moarte cu promisiunea invierii, care este
pusa in relatie cu marca eului liric, pronumele personal de persoana I singular „eu”, prin verbul la forma
negativa „nu strivesc”. Astfel, titlul contureaza cele doua atitutdini posibile fata de mister, cunoasterea
paradisiaca, respectiv cunoasterea luciferica. In plus, versificatia este moderna, versul liber si
ingambamentul (continuarea unei idei in versurile urmatoare care vor incepe cu litera mica), conferindu-i
poeziei un ritm interior aparte.
Textul nu este concepetual, ci poetic, Blaga nu insira un numar de rationamente, ci de metafore.
Marturisirea lui se organizeaza in jurul unor opozitii mereu amplificate: „eu-altii”, „lumina mea-lumina
altora”, „corola de minuni a lumii- flori, ochi, buze ori morminte”. Toti termenii au un sens figurat:
pronumele personal „eu” de altfel, cuvantul-cheie al poeziei, prin repetitia lui obsedanta- semnifica pe
poet, „lumina mea” semnifica gandirea poetica, „lumina altora”- gandirea logica , „corola de minuni”-
misterele universale, „flori, ochi, buze, morminte”- infatisarile concrete ale misterelor. Structura antitetica
marcata prin termenii principali este adancita prin distributia verbelor. In propozitiile in care subiectul
este „eu”, verbele predicative sunt: „nu strivesc”, „nu ucid”, „nu sugrum”(subinteles) si „sporesc”,
„imbogatesc”, „iubesc”. Pentru „lumina altora” exista un singur verb predicativ: „sugruma”, dar prin
asociatii subintelese i se pot atasa si altele: „strivesc”, „ucide”, „nu sporeste”, „nu imbogateste”, „nu
iubeste”. Pornind de la premisa ca termenul „eu” este cheia de intelegere a ideii poetice, tot textul poate fi
redus la doua propozitii: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ caci eu iubesc si ochi, si flori, si buze
ori morminte.”. Atitudinea de protejare a misterelor este explicata prin iubire, omul se deschide spre
comunicarea cu absolutul cosmic, cu natura in starea sa de splendoare si frumusetea orginara.Alterneaza,
in aceasta poezie, ipostaza contemplativa cu cea vitalista, specifica expresionismului care accentueaza
pozitia privilegiata a fiintei umane.
Expresionismul este un curent manifestat, in general, in literatura germana, din preajma si de dupa Primul
Razboi Mondial, ca reactie la naturalism, constituindu-se ca o expresie pura a trairilor sufletesti care tind
spre o reinoire spirituala, spre o regasire a esentelor umanitatii, amenintate cu degradarea de mecanizarea
cea mai destinsa. Se remarca multiple accente expresioniste in primele volume ale lui Lucian Blaga:
„Poemele luminii”, „Pasii profetului, elementele specifice liricii sale fiind: sentimentul metafizic,
caracterul vizionar, cultivarea mitului primitivitatii, imaginea esentializata a lumii.
Astfel, poezia „ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga transmite un mesaj optimist,
fundamental filosofic despre potentialul infinit al fiintei umane, care participa nemijlocit la pastrarea
armoniei universale, asezand la temelia creatiei poetice o forma aparte de cunoastere-iubire.
Aci sosi pe vremuri

de Ion Pillat
Tradiționalismul este un curent literar apărut la începutul secolului al XX-lea și dezvoltat de-a lungul
perioadei interbelice, care promovează tradiția și apără valorile arhaice de pericolul degradării în contact
cu tendințele și valorile moderne. Acesta susține convingerea că literatura trebuie să exprime specificul
național localizat în lumea rurală, dorința conservării factorului autohton fiind specificată prin ideea că
satul tradițional este un reflex al sufletului etnic producător de cultură și civilizații proprii și refractar la
imitația culturii occidentale. Poate fi privit așadar, în perfectă opoziție cu modernismul, pe care îl vede
decadent, ca pe un import cultural neasimilat. Fără a fi o mișcare unitară, tradiționalismul s-a concretizat
în perioada premergătoare Primului Război Mondial prin trei grupări literare. Cea dintâi s-a format în
jurul revistei bucureștene „Sămănătorul” (1901-1910), de la care își ia și numele de „sămănătorism”. Cea
de-a doua grupare s-a realizat în jurul revistei „Viața românească”, mișcarea numindu-se „poporanism”.
Ultima grupare tradiționalistă se organizează în perioada interbelică în jurul revistei „Gândirea” (1921-
1944), de la care mișcarea ia numele de „gândirism”.
Poet prin excelență livresc, Ion Pillat este autorul unei opere ce poate fi împărțită în trei etape: etapa
parnasian-simbolistă, etapa tradiționalistă (marcată de apariția volumului „Pe Argeș în sus”) și etapa
clasicizantă.
Considerată de către critica literară o capodoperă a liricii românești, reprezentativă pentru creația artistică
a lui Ion Pillat și specifică etapei tradiționaliste, poezia „ Aci sosi pe vremuri” apare pentru prima dată în
volumul „Grădina dintre ziduri” pentru ca, ulterior, să fie inclusă înspre finalul volumului „Pe Argeș în
sus”, dându-i astfel o încadrare mai potrivită. Acesta cuprinde ciclurile „Florica”, „Trecutul viu” și
„Bătrânii”. Poemele aparțin în majoritate „pastelului psihologic” (Ion Pop), redescoperirea sinelui
bizuindu-se pe valorificarea estetică a amintirii. Într-o conferință ținută la Facultatea de Litere din
București, Ion Pillat mărturisea: „ în ce privește poezia și structura mea sufletească, rolul amintirilor,
experiențelor și influențelor din copilarie și chiar adolescență, îmi pare capital.” Recuperarea trecutului nu
se face, însă, doar în numele paradisului pierdut al copilăriei, limitat și afectiv. Întoarcerile poetului
tentează, deopotrivă, cu întâlnirea unui timp mitic, al „rădăcinilor” și cu respectarea tradiției celei „vii”.
Poezia este străbătută de motivul tradiționalist al „amintirii”, memoria reconstituind reperele pierdute ale
trecutului, originile ființei. Prin amintire, sunt recuperate imaginea paradisiacă a copilăriei și cea a casei
părintești, pe fundalul mai larg al satului natal, mediu securizant, protector. Elementul modern al textului
este discursul mediativ, natura fiind nu doar un cadru, ci și un pretext pentru a formula idei filozofice
asupra trecerii timpului, eternitatea naturii și fragilitatea naturii umane. Tematica poeziei reunește
întreaga recuzită a tradiționalismului: relația trecut-prezent, imaginea patriarhală a satului, „casa
amintirii”. Textul este și un „poem al timpului și al spațiului natal”. Poetul însuși le menționează în
„Mărturisiri”: ”Toata poezia mea poate fi redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne
același și la presimțirea timpului care fuge mereu.”. Mesajul poeziei este transpus în două dintre imaginile
cu valoare emblematică: „casa amintirii” și „turnul”. Prima reprezintă un motiv central în text și apare în
incipitul format din primele cinci versuri. Este răvășită de timp și ascunsă printre plopii îmbătrâniți. Deși
desfigurată de forța devastatoare a timpului, casa amintirii favorizează legătura dintre prezent și trecut,
fiind un reper statornic, chiar dacă mai există doar în amintire: „La casa amintirii cu-obloane şi
pridvor,/Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.” Folosirea perfectului simplu „Aci sosi pe vremuri” se
explică prin intenția evocării, a reînvierii unor imagini din trecut. Motivul clopotului apare în cel de-al
optsprezecelea vers al textului, care este un refren tragic, dual, al nunții și morții, ce exprimă trecerea
timpului, precum și legătura dintre generații.
Compozițional, cele optsprezece distihuri și trei monoversuri formează cinci secvențe inegale. Prima
secvență aduce în prezent reperele pierdute ale copilăriei și ale sufletului, imprimate în „casa amintirii cu-
obloane și pridvor”, iar a doua secventă (povestea din trecut a bunicilor) reia titlul și îl completează.
Titlul, în sens denotativ, este o propoziție cu subiect subînțeles. Verbul la perfectul simplu „sosi” este
încadrat de un adverb de loc „aci” și o locuțiune adverbial de timp „pe vremuri”. În sens conotativ, titlul
fixează coordonatele spațio-temporale ale „casei amintirii”; este reluat și completat în cel de-al șaselea
vers cu imaginea bunicii Calyopi. Secvența reconstituie scena melancolică a întâlnirii bunicilor, în vremea
tinereții lor, într-un cadru bucolic( lanuri de secară, câmpia strălucind sub lună, berzele), și romantic, de
visare. Priviți din prezent, par personaje de basm, pe care nu îi sperie timpul: „Dar ei, în clipa asta simţeau
că-o să rămână…”. Povestea lor se exprima în versurile lui Lamartine ( poemul „Le lac”) și ale lui I.
Heliade Rădulescu (prelucrarea mitului erotic al Zburătorului), poeți romantici ai iubirii. Ultimul vers al
secvenței tulbură visul și frumoasa imagine a trecutului, fiind o revenire in prezent: „De mult e mort
bunicul, bunica e bătrână...”. A treia secvență cuprinde patru versuri și este un pasaj intermediar, o
meditație elegiacă. Deși recuperat parțial, timpul nu poate fi învins, efectul tragic al trecerii acestuia fiind
înstrăinarea de sine: „Te vezi aievea doar în ştersele portrete.”. Penultima secvență prezintă paralela
dintre doua veacuri, căci poveștii de dragoste dintre bunic și bunică i se atribuie idila dintre eul liric și
iubită: „ Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu”. Finalul, un distih și un monovers cu rol de refren, întărește
similitudinea dintre cele două generații. Versul-refren închide universul textului, clopotul fiind o sugestie
a destinelor paralele și repetabile, aflate sub influența efemerității. Clopotul bate clipa fericită, prevestind
și nefericirea viitoare și subliniind faptul că iubirea, oricât de înălțătoare, nu poate să-i salveze pe oameni
de povara timpului.
Astfel, poezia „ Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat ilustrează toate caracteristicile direcției tradiționaliste
interbelice, prezentând tema trecerii timpului într-o formă versificată clasică, rafinată de alegere distihului
și introducerea refrenului. Structura viziunii poetice intr-o formă clasică reprezintă o modalitate de a
elogia trecutul, pentru a evada din demonia timpului modern: „Fuga timpului capătă un reper existential
foarte propriu și cât se poate de concret; în egală măsură este traită sub semnul tradiției, deci ca o
dimensiune sufletească generală.”. (Ovid Crohmălniceanu)
Ultima noapte de dragoste,
intaia noapte de razboi
de Camil Petrescu
-tema si viziunea despre lume-
Autor dramatic, cronicar, teoretician, regizor si indrumator, Camil Petrescu este considerat de critica
literara drept ”un om de teatru complet”, dramaturgia reprezentand, se pare, ”vocatia prima si cea mai
acuta” a scriitorului. Acesta pune capat romanului traditional si ramane in literatura romana, in special, ca
initiator al romanului modern. Nicolae Manolescu scria ca ”Intreaga poetica a romanului camilpetrescian
exprima renuntarea curajoasa la iluzia cunoasterii absolute a omului”.
La Camil Petrescu, ca si la Proust, timpul este subiectiv, iar romanul inseamna experienta interioara, in
consecinta, si constructia romaneasca devine mai libera, determinata fiind de conditia memoriei si a
introspectiei : ”sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce
gandesc eu,… din mine insumi nu pot iesi (…) eu nu pot vorbi onesc decat la persoana intai…”. Deci,
noului roman i se cer timpul prezent si subiectiv, precum si folosirea persoanei intai, care actualizeaza
ganduri, indoieli, fapte trecute, inglobandu-le in cele prezente, totul fiind subordonat memoriei, singura
care poate da sentimentul concretului.
Opera literara “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este un roman subiectiv, psihologic, al
experientei, modern. Romanul este o secie epica in proza, de cea mai mare dimensiune, cu o actiune
complexa, desfasurata pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase, amplu caracterizate si prin
intermediul carora se construieste o imagine cuprinzatoare asupra existentei omenesti. Publicat in anul
1930, romanul este jurnalul unei vieti, viata lui Stefan Ghiorghidiu, care are o viziune aparte despre iubire
si despre lumea din jurul sau.Titlul traseaza despartirea lui Gheorghidiu de abstractul ideilor si intrarea lui
in concretul amenintator, dar si stimulativ pentru intelectualul silit sa conceapa intaia data alteritatea si sa-
si reorganizeze conceptia de viata. De altfel, titlul sugereaza ideea ca romanul nu are o singura tema si
traseaza liniile compozitiei. Cele doua parti, strict delimitate, se refera tocmai la cele doua teme, iubirea si
razboiul. Cartea intai corespunde planului interior si memoriei afective, subiective. Evenimentele sunt
restranse si analizate din perspectiva trairilor pe care le genereaza in sufletul lui Gheorghidiu, macinat de
gelozie, tehnicile specifice romanului de analiza psihologica fiind monologul si introspectia. In ceea ce
priveste structura interioara a romanului, se poate vorbi despre descrierea monografica a unei iubiri, in
toate fazele ei, de geneza, de stabilizare si de acord al efectului cu spiritul, la cote superioare, si de declin.
Cartea a doua reprezinta planul exterior, imaginea frontului romanesc din timpul Primului Razboi
Mondial. Al doilea plan, obiectiv, este fundalul pe care se desfasoara o lume,un intreg univers in care se
consuma experiente. Cele doua planuri se dezvolta paralel, iar uneori interfereaza. Naratiunea este
realizata la persoana I, ca o confesiune a eroului, dar il recunoastem pe autor si in vorbirea altor
personaje.
Romanul incepe si se sfarseste, de fapt, cu aceeasi stare de incertitudine : “Eram insurat de doi ani cu o
colega de la Universitate si banuiam ca ma insala”. La sfarsit, in ciuda asa-ziselor certitudini intarite de
scrisoarea anonima, eroul se indoieste :“ Si totusi imi trece prin minte, ca un nour de intrebare… Dar daca
nu e adevarat ca ma insala? Daca din nou am acceptat o serie gresita de asociatii?” Ceea ce intervine in
plus este indiferenta, oboseala. Eroul a trecut prin experienta razboiului, viata nu trebuie irosita in
framantari marunte :“Dar nu, sunt obosit si mi-e indiferent chiar daca e nevinovata”
In “ Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, eroii se cunosc din anii studentiei, sentimentul se
naste din admiratie, duiosie si, nu mai putin, cum marturiseste insusi Ghiorghidiu, din orgoliu: “
Incepusem totusi sa fiu magulit de admiratia pe care o avea mai toata lumea pentru mine, fiindca eram
atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente si cred ca acest orgoliu a construit baza
viitoarei mele iubiri”. Casatoria este linistita o vreme, mai ales ca cei doi duc o existenta cuminte,
modesta, fara posibilitati materiale. Mostenirea le schimba insa cursul existentei, lansandu-i pe cei doi
tineri in lumea mondena si ii da lui Gheorghidiu posibilitatea de a trai launtric, de a reflecta asupra
existentei sale individuale, asupra conflictului cu el insusi, pentru ca afectul si intelectul vor fi intr-o
permanenta lupta.
Primul plan se desfasoara dupa formula monologului interior, in care Gheorghidiu isi rememoreaza
experienta conjugala, trairile sunt puternice si intamplarile deosebite. Gheorghidiu este un inadaptat si,
pana la urma, un invins, asa cum remarca G. Calinescu “el e un filosof intr-o lume de nestiutori de carte
cinici, si acesti nestiutori de carte il pacalesc si ii fura o buna parte din mostenire”. Discutia de la popota
ofiterilor pune in evidenta pozitia inadaptatului Gheorghidiu care incerca sa nu-si divulge sentimentele si
sa se adapteze situatiei, dar luciditatea lui invinge framantarea interioara ; taios, el explica si explicand se
situeaza, riscand, deasupra celorlalti “Dar iubirea e altceva. Iar daca nu stiti ce e, puteti, cu notiunile
dumneavoastra cumparate si vandute cu toptanul : << asa am auzit…asa vand>> sa dezbateti toata viata,
ca tot nu ajungeti la nimic. Si, privindu-i dispretuitor: Discutati mai bine ceea ce va
pricepeti.”Confruntarea il izoleaza pe Gheorghidiu care, iritat de spiritele inguste si cutremurat de
suferinta, emite o astfel de judecata “Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra
celuilalt”. Ne aflam in fata unui erou care isi expune clar conceptiile despre iubire si despre moarte. “O
iubire mare e mai curand un proces de autosugestie…Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea
ei”. Riposta lui Gheorghidiu concentreaza sensul pasiunii lui si ”conjunctia ei cu inteligenta” ; un
personaj din teatrul lui Camil Petrescu, Pietro Gralla (din ”Act Venetian”) spunea : “Mintea trebuie sa ne
dicteze ceea ce e de iubit. Bucuriile adevarate ale dragostei sunt bucurii ale mintii” . Dragostea devine un
produs al spiritului si aici nu a reusit sa se ridice Ela, cum nu a facut-o niciuna dintre eroinele pieselor
sale de teatru.
Asa cum se observa, eroul lui Camil Petrescu este nascut din framantari, scepticism, tensiune intelectuala,
etica umana, el cauta, ca toti eroii lui Camil Petrescu, certitudini, pentru care ei traiesc, o singura data, un
mare sentiment: “Simteam ca femeia aceasta era a mea in exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea,
ca ne intalnisem de la inceputul lumii, peste toate devenirile, amandoi, si vrem sa pierim la fel
amandoi…”
In partea a doua a romanului, framantarea si nesiguranta continua. Inconjurat de flacarile razboiului,
Gheorghidiu traieste interior aceeasi indoiala chinuitoare: “Dar m-a iubit? Surad pentru mine singur…O
partida, un viitor sot? Atunci de ce n-au facut si altele inaintea ei?... I se cuvine sa rescunosc ca nu m-a
inselat decat atunci cand am devenit bogat.” Eroul incearca la un moment dat un sentiment de zadarnica
framantare in fata grozaviei mortii. Sentimentul iubirii este confruntat astfel cu cel al mortii : “Bucuriile si
minciunile lor sunt puerile fata de oamenii acestia, dintre care unii vor murii, peste zece, cinsprezece
minute, altii maine, poimaine, saptamana viitoare”. Romanul de dragoste se incheie cu aceeasi
incertitudine si cu portretul spiritual al sotiei, care nu mai are nimic din farmecul fascinant al femeii care a
fost : “Vorbeste mult, platitudini incalecate, asociate la intamplare si zambetul meu o incurajeaza.-
Asculta, fata draga, ce-ai zice tu daca ne-am desparti.”
Astfel, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” de Camil Petrescu este asa, cum
crede autorul despre toate operele sale, o ilustrare a disolutiei unei personalitati, in conflict cu societatea
si cu ea insasi. Caracterizat de autenticitate, romanul prezinta o drama de cunoastere a unui individ de
exceptie, Stefan Gheorghidiu - omul absolutului.
de Camil Petrescu
-personaj-
si despre lumea din jurul sau. Eroul corespunde intelectualului ce traieşte o drama de cunoaştere, aceasta
determinându-l la o verificare totala a conceptiei de viata. Toate observatiile din roman asupra sa intră in
sfera autoportretului, deoarece intregul text este scris la persoana I, dintr-o singura perspectiva. Totuşi,
imaginea sa este relativizată, ca a oricarui personaj modern.
Ca un "judecător maniac şi bolnav", işi analizeaza nefericirea şi gelozia, dar, caracterizat de ipocrizie, nu
are curajul sa le recunoască: ,,Niciodata n-am avut prilejul să fiu până la capat nefericit", ”Nu, n-am fost
nicio secunda gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii." Gheorghidiu recunoaşte că este predispus spre
introspectie, spre construirea unor ipoteze despre lucrurile care il preocupă, aşa încât starea sa specifică
este "macinarea sufleteasca", "foiala de şerpi": ”Noptile mi le petreceam in lungi insomnii, uscate şi
mistuitoare". Se victimizează, transformând orice întâmplare minoră in dezastru sufletesc, findcă nu
suportă să fie contrariat: "pot transforma însă mici incidente în adevarate catastrofe, din cauza unui singur
moment contradictoriu." Este constient de perceptia eronată a celorlalti asupra caracterului său,
intransigența fiind cea care-l face insuportabil în ochii cunoscutilor: "aveam o reputatie de imensă răutate,
dedusă din îndârjirea si sarcasmul cu care-mi aparam parerile, din intoleranta mea intelectuală", "... mă
decretau lacom, egoist, lipsit de caracter".
Discutia de la popota ofiterilor pune in evidenta pozitia inadaptatului Gheorghidiu care incerca sa nu-si
divulge sentimentele si sa se adapteze situatiei, dar luciditatea lui invinge framantarea interioara ; taios, el
explica si explicand se situeaza, riscand, deasupra celorlalti “Dar iubirea e altceva. Iar daca nu stiti ce e,
puteti, cu notiunile dumneavoastra cumparate si vandute cu toptanul : << asa am auzit…asa vand>> sa
dezbateti toata viata, ca tot nu ajungeti la nimic. Si, privindu-i dispretuitor: Discutati mai bine ceea ce va
pricepeti.”Confruntarea il izoleaza pe Gheorghidiu care, iritat de spiritele inguste si cutremurat de
suferinta, emite o astfel de judecata “Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra
celuilalt”. Ne aflam in fata unui erou care isi expune clar conceptiile despre iubire si despre moarte. “O
iubire mare e mai curand un proces de autosugestie…Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea
ei”.
In partea a doua a romanului, framantarea si nesiguranta continua. Inconjurat de flacarile razboiului,
Gheorghidiu traieste interior aceeasi indoiala chinuitoare: “Dar m-a iubit? Surad pentru mine singur…O
partida, un viitor sot? Atunci de ce n-au facut si altele inaintea ei?... I se cuvine sa rescunosc ca nu m-a
inselat decat atunci cand am devenit bogat.” Eroul incearca la un moment dat un sentiment de zadarnica
framantare in fata grozaviei mortii. Sentimentul iubirii este confruntat astfel cu cel al mortii : “Bucuriile si
minciunile lor sunt puerile fata de oamenii acestia, dintre care unii vor murii, peste zece, cinsprezece
minute, altii maine, poimaine, saptamana viitoare”.
Scriitorul prezinta starea de spirit a eroului inainte de a participa la lupta: o neobosita cautare de
certitudini; cand se va da lupta, se va intreba asupra sensului acesteia, asupra imprejurarilor in care va
muri: “Stiu ca voi muri, dar ma intreb daca voi putea indura fizic rana care-mi va sfasia trupul. Si-un gand
staruie, plutind peste toate ca o intrebare: <<pentru mine, oare cum va fi ?>> “Si iata-l nelinistit,
demoralizat “, intr-o stare jalnica.
Voind sa-l determine să accepte moştenirea, Ela il incurajează să se lupte pana la capat cu rudele sale,
indiferent ce anume presupune lupta, si sa nu se lase inşelat de cei care vor să profite de bunatatea lui:
"Dar nu vezi ca toti vor så te inşele... Pentru că eşti prea bun..." Cand el ii reproşeaza flirtul cu G., ea ii
reproşeaza hipersensibilitatea: "Eşti de o sensibilitate imposibila!" De asemenea, de fată cu el, il
caracterizează evidentiind faptul că este intransigent si nu accepta compromisul in nicio situatie "Asa e
totdeauna… pune in toate o patimă." In altă scenă, deşi anonimă, o doamnă in varstă are rolul unei cutii
de rezonantă. Nu de putine ori, ea îi spune lui Gheorghidiu: ,,Atâta luciditate e insuportabila,
dezgustatoare". Il scoate din randul celorlalti oameni prin tendinta de a despica firul in patru, care se
traduce nu numai prin hipersensibilitate, dar şi prin predispozitia de a exagera, chiar şi in privinta celui
mai banal lucru: ,,Dumneata eşti dintre cei care fac mofturi interminabile si la masă. Dintre aceia care
totdeauna descoperă firele de par în mâncare."
Astfel, Stefan Gheorghidiu face parte din “familia sufletelor tari”, revolta lui izvoraste din credinta ca nu
exista salvare fara curajul adevarului. Acesta este un inadaptat superior, un om al absolutului, plecand la
razboi din motive de pura onoare si din sete de cunoastere.
de Camil Petrescu
-relatia dintre doua personaje-
si despre lumea din jurul sau.
Romanul de dragoste încadrat de romanul de razboi, inregistrează evolutia unui cuplu, jalonată de gelozii
şi trădări, multe dintre acestea find rodul unei imaginatii prea bogate sau al unui orgoliu nesfarşit, ambele
recunoscute de personajul-narator, Stefan Gheorghidiu. In acelaşi timp, Ela este şi ea o imagine
înşelatoare, superfluă, ca un tablou de multe ori refăcut şi refuzat la sfârşit, ca neconform.
Ela şi Ştefan Gheorghidu, "suflete de carne şi matase", träiesc o poveste de dragoste intensă, dar sfårşită
într-un timp foarte scurt. Intrati intr-un triunghi amoros, alături de G. (Gregoriade), demonstrează
superficialitatea sentimentelor care erau altădată profunde. Statutul lor social pare a fi piatra de incercare
a relatiei. Ştefan este un tânăr intelectual, student la filosofie, fiul unui publicist şi profesor universitar
apreciat, Corneliu Gheorghidiu. De asemenea, este sărac, dar are rude foarte bogate şi influente in
societatea bucureşteană.
Eroii se cunosc din anii studentiei, sentimentul se naste din admiratie, duiosie si , nu mai putin , cum
marturiseste insusi Gheorghidiu, din orgoliu: “Incepusem totusi sa fiu magulit de admiratia pe care o avea
mai toata lumea pentru mine, fiindca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase student si
cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”. Ela reprezinta un continuu prilej de uimire,
urmeaza ”cu pasiune” franceza si romana, in cadrul aceleiasi universitati, participand cu entuziasm la
cursuri de filosofie si matematici superioare. “Cu ochii mari albastrui, vii ca niste intrebari de clestar”,
”cu trupul balai” si cu ”gura necontenit umeda si frageda”, dar mai ales cu generozitatea care i se citeste
pe chip, Ela trece triumfatoare inaintea altor fete si starneste orgoliul celui care avea sa-i devina sot.
Personajul rememorează povestea căsatoriei sale, insistând pe momentele care i-au declanşat şi apoi i-au
întretinut drama. El se cåsatoreşte cu Ela dintr-un sentiment cavaleresc, impresionat de gestul ei de
daruire totala, convertindu-si pretuirea lucidă in sentimente, pana la dependentă. De aceea, pentru el ”o
iubire mare e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru
formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti, greu la început, să-fi placă femeia fara care mai tarziu
nu mai poti trăi.” Gheorghidiu este convins că iubirea evoluează de la idolatrizarea voluntară la boala.
In momentul in care o cunoaşte pe Ela, el studiaza filozofia, dar, o dată nascuta suspiciunea, personajul işi
abandonează treptat preocupárile intelectuale:” Din cauza asta, nici nu puteam să-mi dau examenele la
vreme. Imi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, facánd probleme indisolubile din
interprearea unui gest, din nuanta unei rochii şi din informarea laturalnică despre cine știe ce vizită la
vreuna dintre matuşile ei.” Mai mult, Gheorghidiu nu are nici o altã preocupare, nici o altă pasiune, ci
trăieşte cu atentie încordată fiecare detaliu al existentei Elei, iar această tensiune îi atenuează forta vitală.
Eroul urmăreşte atitudinea sotiei sale cu o precisă intentie de a ajunge la un rezultat cert, de a avea o
certitudine, adică face din ea un obiect de studiu, alimentându-şi astfel gelozia, alertându-şi orgoliul,
potolindu-si nevoia de investigatie intelectuală.
De aceea, când Ela se lasă fotografiatä de Gregoriade, cu bratele incarcate de flori, gestul ei capätà
poroportiile unei trădări, iar vulgarizarea ei treptată (cochetăriile, superficialitatea, preocuparea pentru
valorile materiale) reprezintă o imagine care se naşte in mintea lui Gheorghidiu din încercarea disperată
de a-si distruge închisoarea pe care sigur şi-o clădise. Hipersensibil şi incapabil de comunicare, personajul
nu se poate elibera de obsesia intretinutà cu asiduitate, adâncită prin inclinatia lui naturală de a analiza
exhaustiv realitatea. El traieşte exclusiv cu mintea: senzatiile, trăirile sale sunt fabricate cu minutiozitate
in laboratoarele gândului.
Schimbarea statutului social, după ce moşteneşte banii unchiului inseamna pentru el distrugerea intimității
cuplului. Obligatiile care decurg din noua viata (distractiile mondene, relatiile de conjunctură, chiar
modificarea garderobei) il împovărează şi îl jignesc. El se simte umilit deoarece nu mai are exclusivitate
asupra Elei. Gelozia sa vine dintr-un orgoliu rănit, mai precis din faptul cã viziunea sa ideală despre iubire
este contrazisă, este atacată violent de noua realitate pentru care el nu este pregätit. lar convingerea lui se
clädeşte treptat, prin analiză şi rememorare:”Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum treptat, sub
o madonă crezuta autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar.”
Totuşi, detaşarea devine imposibilă pentru că Gheorghidiu a facut deja din acest caz de studiu centrul
vietii lui: ”Cautam din nou in toate localurile, ca s-o văd ,dar, dacă o gaseam, plecam numaidecát, cu un
cutit infipt şi rámas in piept.”Pe lângă aspectele ei strict omenești specifice unui suflet sensibil, drama se
ilustrează si perspectivele pe care le are orice intelectual complex in relatie cu mentalitätile lumii.
Insingurat, deziluzionat moral şi sentimental, Gheorghidiu trăiește dramatic impactul cu realitatea.
O scenă relevantă este cea care incheie romanul. Gheorghidiu intrà in Bucureştiul camuflat în intuneric,
de teama bombardamentelor. Noaptea din sufletul său rezonează cu noaptea de pe Calea Victoriei,
amplificând impresia copleşitoare de ,,cavou imens". In contrast, casa lor este scäldată in lumina, lumina
adevărului: Ela îi apare aşa cum, probabil, era de fapt, dizgratioasà şi plictisitoare: "tot armamentul ei
cuceritor e parcă demodat şi nefolositor." Descoperind scrisoarea anonimă care îi era adresată, el ii cere
explicatii, zâmbindu-i binevoitor, apoi o intrerupe deodatä: ,,Ascultă, fată dragă, ce-ai spune tu dacă ne-
am despärti?” Detaşat şi lămurit asupra vietii sale interioare, se imaginează intr-un viitor posibil, ironizat
de ceilalti, iar sotia sa – ”aia blondă de colo", ”la fel cu altele” - este motivul ironiei. Enumeratia din final
aruncă în derizoriu povestea sa de dragoste: i-a daruit ”inca o sumă, ca aceea primită de ea la
Câmpulung", "casele de la Constanta", ”obiecte de pret, cărti, lucruri personale". Subtil, Gheorghidiu
pune punct inainte de ultima sintagmă, Adica tot trecutul. Este discursul unui invingätor.
Astfel, cuplul de personaje Ela-Stefan Ghiorghidiu se destrama din cauza nefericirii determinate de
gelozie. “Se zbat intr-o panza de paianjen, din care nu mai pot sa scape pentru a se regasi in fata
adevaratelor lor sentimente.” (Liviu Calin)
Morometii
de Marin Preda
-tema si viziune-
Marin Preda este considerat unul dintre cei mai importanti scriitori postbelici, alaturi de Mihail
Sadoveanu, Eugen Barbu, Titus Popovici si Zaboria Stancu. Acesta lucreaza la mai multe reviste, iar in
anul 1942 debuteaza cu schita ”Parlitul”. Publica proza, iar dupa razboi publica romanul ”Morometii”,
care ii va aduce recunoasterea artistica. Scrie si alte romane, de pilda ”Risipitorii”, ”Intrusul”, ”Marele
singuratic”, Cel mai iubit dintre pamanteni” ,cele mai multe fiind inscrise in tematica regimului comunist.
Opera literara ”Morometii” este un roman realist, postbelic, ”o carte a adevarului spus pana la urma” ,
despre ”unul dintre cele mai rascolitoare procese prin care satul romanesc a trecut vreodata.”(Nicolae
Manolescu). Prin urmare, ”Morometii” contine, in aproape o mie de pagini, povestea unei familii de
tarani din Campia Dunarii, care cunoaste de-a lungul unui sfert de secol o adanca si simbolica destramare.
Acesta este alcatuit din doua volume, primul aparand in anul 1955. Actiunea e plasata, in punctul ei
initial, la cativa ani inaintea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, cand timpul parea foarte rabdator cu
oamenii, iar viata se scurgea fara conflicte mari. In spatiul epic al lui Marin Preda functia acestui timp
este insa paradoxala. El nu mai are rabdare si va produce in sanul taranimii schimbari fulgeratoare, care
pun in cumpana insusi destinul ei milenar.
Primele pagini sunt construite in perfecta concordanta cu timpul sugerat si un sfert din volumul intai se
petrece de sambata seara pana duminica noaptea, adica de la intoarcerea Morometilor de la camp pana la
fuga Polinei cu Birica. Scriitorul decupeaza scene de o mare simplitate din viata taranilor si nareaza lent,
staruind asupra fiecarui amanunt, gest sau replica. Totul se desfasoara parca dupa un tipic anume, nimic
nu e spontan, in asa fel incat impresia de ceremonial e staruitoare, ca si cum taranii s-ar orienta in cele
mai elementare miscari ale lor dupa o ordine prestabilita, dupa un cod stravechi.
”Cât ieşeau din iarnă şi până aproape de sfantul Niculaie, Morometii mâncau în tindă la o masă joasă şi
rotundă, aşezati în jurul ei pe nişte scăunele cât palma.” Morometii, stransi in jurul unei mese mici si
rotunde, dominati de un tata temut si ascultat, par in cremenirea unei vechi randuieli . Cina lor este un
ecou peste mileniu al ceremonialului unei familii gentilice, care si-a conservat intr-o forma aproape
intacta structura, nu si mentalitatea.
Marin Preda isi incepe romanul prin analiza acestui moment din viata unei familii de tarani, reliefand
conflictul dintre vechea ei strcutura si noua realitate sufleteasca. Gospodaria Morometilor pare solida si
grija conducatorului ei este s-o mentina intacta. E pentru intaia oara cand in literatura romana taranul nu e
stapanit de ideea de a avea pamant, ca sansa a fericirii sale, ci de a si-l pastra. Ilie Moromete are doua
loturi, al lui si al Catrinei, si o multime de copii care sa munceasca. Si, totusi, mica-i proprietate intra in
declin, pentru ca in calculele lui nu prevazuse disensiunea interioara a familiei si nici nu intelege pericolul
real al vesnicelor sale datorii amanate.
In primele capitole ale cartii aceste lucruri raman necunoscute. Prozatorul nu-si incepe povestea de la
cap , ci de la un punct oarecare din desfasurarea ei. Personajele sunt gata formate, ele intra in actiune fara
nici o pregatire prealabila si se misca conform firii lor.Dupa lunga descriere a intoarcerii Morometilor
acasa, atentia scriitorului se indreapta spre viata comunitatii rurale. El isi alege in acest scop secvente
dintr-o zi de duminica la tara si nareaza, dilatand prin insistenta, evenimente obisnuite, ca taierea unui
salcam, un drum spre fierarie cu secerile pe umar, o adunare in poiana, plata unor impozite, calusul, hora.
Scena care-l defineste profund, tocmai pentru ca sintetizeaza epic pozitia lui Moromete in relatie cu o
colectivitate umana reprezentativa pentru mediul sau de viata, se petrece in poiana fierariei lui Iocan,
unde taranii agitati ca de sarbatoare, se aduna sa discute cu un inumabil umor politica : ”Se apropiau de
fierarie si Moromete fu intampinat de departe cu exclamatii.” Simpatia spontana cu care este intampinat
Moromete, faptul ca discutiile nu incep fara el, greutatea cuvantului sau dovedesc ca prestigiul lui e real si
recunoscut. Sociabilitatea, inteligenta, ironia, umorul, darul de a vedea dincolo de lucruri, fantezia,
bucuria contemplatiei fac din el un taran neobisnuit, un observator si un moralist.
Una din multele iluzii ale lui Moromete este credinta lui in posibilitatea comunicarii. El banuie ca
oamenii il inteleg sau ca cel putin nevasta si copii il inteleg si nu-si poate reprima mirarea cand acestia il
interpreteaza altfel decat se stie el. Prabusirea gospodariei sale se va petrece si din aceasta cauza, pentru
ca fiii ii ignora planurile neexplicate si se simt animati de alte ganduri, mai realiste, sau in orice caz, in
spiritul timpului lor. In momentul in care Paraschiv, Nila si Achim vor vrea puterea sa se desprinda de
sub influenta tatalui, politica de echilibru a micii proprietati, iluzia cea mare a lui Moromete, intra intr-o
stare de criza.
Datoriile la bancă, plata "foncierii" şi traiul zilnic al unei familii numeroase îl sufocă pe Moromete, care
trebuie să se descurce cumva, fară să vândă din pământ. Se hotărăşte să vândă lui Tudor Balosu salcâmul
din curte, deşi acesta "strajuia prin înaltimea si coroana sa stufoasă toată partea aceea a satului" , ca
simbol al trainiciei şi al stabilități satului.
Tăierea salcâmulu .este o altă scenă memorabilă a romanului, atât prin maiestria construirii ei din detalii
ce se adună progresiv, prin cuvintele expresive, dar şi prin simbolistica dramatică, acesta fiind primul
semn al declinului familiei Moromete, dar şi al satului traditional, rămas parcă fară apărare: ”... acum
totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpadeau
împrejurimile”. Salcâmul taiat facea parte din viata familiei Moromete, dar şi din existenta satului, ”toată
lumea cunoştea acest salcâm”, simbolizând elementul păstrător al traditiilor şi credintelor stramoseşti, al
stabilitatii tărăneşti.
Volumul intai se termina prin schimbarea unghiului de referinta asupra timpului, care, departe de a fi
rabdator si tolerant, si-a dus la bun sfarsit inexorabila-i eroziune. Moromete ia cunostinta de acest timp in
urma unei tragice experiente care ii modifica psihologia. Mutenia in care aluneca e o stare de criza si in
mod simbolic o disparitie. ”Sfarsitul lui ilie Moromete este sfrasitul unei mentalitati de origine arhaica. El
conserva o lume si imagineaza una in care sa poata trai. Detronat cu brutalitate de timpul care devine
nerabdator, el este un <<rege fara tara>> . Criza il instraineaza de fosta lui ipoteza, pe care o priveste cu
ochi strain. Eroul isi intelege finalmente drama, ceea ce face din el un personaj superior...”
In al doilea volum, aparut in 1967, la doisprezece ani distanta de primul, autorul a reluat primele
personaje, adaugandu-le altele noi, si le-a urmarit evolutia pana spre sfarsitul deceniului al saselea.
Rescriind de mai multe ori intreaga carte, prozatorul a reusit sa dea celor doua parti o anumita unitate,
incat astazi nu mai putem vorbi de ele ca de doua romane oarecum deosebite ca problematica si
modalitate, ci de unul singur, in care se reconstituie imaginea unui univers si a unei civilizatii aflate la
rascruce.
Actiunea primului volum se sfarseste in preajma celui de-Al Doilea Razboi Mondial cu fuga feciorilor lui
Moromete si cu marea deceptie a tatalui inselat in asteptarile lui. In centrul partii a doua a romanului nu
se mai afla satul traditional si nici Ilie Moromete, taranul care crede pana la capat in durabilitatea lumii si
mentalitatii lui specifice, scena e ocupata acum de o istorie noua, adeseori violenta, in care se transforma
radical structurile de viata si de gandire ale taranilor. Romancierul urmareste viata acestui sat nou in doua
momente istorice succesive: reforma agrara din 1945 cu prefacerile pe care ea le aduce si transformarea
”socialista” a agriculturii dupa 1949, fenomen abuziv si extraordinar de vilent cu taranimea.
Conflictul dintre Moromete si fii lui trece in planul al doilea. Conflictul principal opune acum o
mentalitate traditionala, a taranului care-si lucreaza singur ogorul, si o mentalitate noua, impusa,
colectivista.
In primele capitole, grija prozatorului e sa distruga imaginea dintai a lui Moromete, aratandu-i o alta fata,
lipsita de glorie. Desi a cunoscut o perioada de prosperitate si si-a refacut averea, Moromete nu se mai
poarta ca inainte si ia hotarari care il coboara in ochii familiei. Ii interzice lui Niculae sa mai frecventeze
scoala pe motiv ca ”nu-i aduce nici un beneficiu”, continua sa nu treaca pamantul si casa pe numele
Catrinei, in schimb merge la Bucuresti sa le propuna celor trei fii sa se intoarca in sat, sa le dea lor tot, iar
el cu Catrina sa se retraga intr-o cosmelie pe care s-o ridice alaturi de vechea lor casa. O ura naprasnica se
ridica atunci in sufletul aceste femei, care-si paraseste barbatul la batraneste si se duce sa traiasca la fiica
ei din prima casatorie.
Aceasta este o epoca de tranzitie, cand Moromete dispare o vreme ca erou activ, ca sa redevina cand totul
va fi iremediabil pierdut pentru el. Se impune in schimb, Niculae Moromete, copilul neglijat de parinte,
care-si paraseste si el, ca si fratii mai mare, dar in alt mod, conditia de taran, fiind hotarat sa realizeze o
existenta si o atitudine care sa-l indeptarteze de la greselile tatalui sau.Discutiile dintre ei doi, destul de
numeroase, provocate mai ales de Moromete-tatal, au semnificatia unei confruntari intre doua conceptii
de viata, intre doua civilizatii. Niculae Moromete crede intr-o ”noua religie a binelui si a raului” si devine
”apostolul” dogmatic al ideilor socialiste, care prevad, o data cu schimbarea intregii societati ”innoirea”
radicala a satului.
Ilie Moromete nu se impaca cu gandul ca rostul lui in lume a fost gresit si ca taranul trebuie ”sa dispara”.
Ideea nu numai ca il deruteaza, dar ii produce o disperare fara margini. Exista in acest sens o scena de
mare forta artistica - ultima in care Moromete apare in viata - in care batranul, udat de ploaia repede de
vara, sapa un sant in jurul sirei de paie din gradina si discuta cu un personaj imaginar, in timp ce in alta
parte a satului se pune la care schimbari hotaratoare pentru destinul taranimii: ”Pana in clipa din urma
omul e dator sa tina rostul lui, chit ca rostul asta cine stie ce s-o alege de el!”...” Ca tu vii si-mi spui ca noi
suntem ultimii tarani de pe lume si ca trebuie sa disparem. Si de ce crezi ca n-ai fi tu ultimul prost de pe
lume si ca mai degraba tu ar trebui sa dispari , nu eu ?”
In ultimele capitole ale cartii Moromete dispare ca personaj si tot ceea ce se intampla se desfasoara fara
Moromete si in afara constiintei sale, intrata intr-o lunga si definitiva intunecare. Putinii ani care i-au mai
ramas ii traieste in tacere si in singuratate si moarte lent, ca si cum viata s-ar scurge din el, nu inainte de-a
exclama cu o trufie pe care ar vre s-o pastreze si dincolo de moarte: ”Domnule...eu totdeauna am dus o
viata independenta!”
”Morometii” prezinta deopotriva temele traditionale ale romanului romanesc: lumea satului, conditia
taranului, familia; si temele omului moder, precum relatia cu timpul, conflictul dintre generatii si
presiunea istoriei.
Morometii
de Marin Preda
-personaj-
singuratic”, ”Cel mai iubit dintre pamanteni”, cele mai multe fiind inscrise in tematica regimului
comunist.
llie Moromete, personajul principal şi eponim este un erou de referință în literatura română, concentrand
tragicul destin al taranului agresat de istorie într-o perioadă de schimbări ideologice profunde, cu efecte
dramatice asupra satului traditional, actiunea fiind plasată între anii 1937-1950. Definit de Nicolae
Manolescu "cel din urmă tăran", Ilie Moromete este un personaj realist si "rotund" prin complexitatea
trairilor, prin forta conflictului interior ce se manifestă meditativ şi prin analiza psihologică de
introspectare a caracterului.
Situarea lui Ilie Moromete între personajele realiste este argumentată de valenta autobiografică, întrucât,
în modelarea eroului, autorul l-a avut ca model pe tatal său, Tudor Calăraşu: "Scriind, totdeauna am
admirat ceva, o creatie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul
preferat, Moromete, care a existat in realitate, a fost tatăl meu". In romanul autobiografic "Viata ca o
prada", Marin Preda relatează aduceri-aminte în centrul cărora se afla tatăl său, Tudor Calăraşu, intâmpari
pe care le-a inclus în romanul ”Morometii".
llie Moromete este un personaj realist, tipic pentru patura socială a tărănimii, conectat vital la pământul
care asigura existenta familiei şi respectul colectivitatii. Portretul moral este construit din trăsaturi
puternice si complexe, ce reies indirect din comportamentul plin de energie, din atitudinea, gandurile şi
framantarile protagonistului care-i şi determina destinul. Fire autoritară, Ilie Moromete este "capul
familiei" numeroase şi hibride, greu de tinut in frâu, având in vedere şi conflictele ce mocneau, fiind gata
să explodeze, între membrii familiei, formată din Paraschiv, Nila şi Achim, baieti din prima căsătorie,
Tita, Ilinca şi Niculae, copii facuti cu a doua nevastă, Catrina. Naratorul omniscient il prezintă incă de la
începutul romanului "stand deasupra tuturor" şi stapanind "cu privirea pe fiecare"
Caracterizat direct de catre naratorul omniscient, Ilie Moromete este "contingent '911" şi se afla intre
"tinerete si bătrânete, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva".
llie Moromete este numit de catreu unii critici taran-filozof, frămantările sale despre soarta tăranilor
dependenti de roadele pământului, de vreme si de Dumnezeu fiind relevante pentru firea reflexiva.
Meditând asupra propriei vieti, când, părăsit de fiii cei mari, se gândeşte ca greşise, considerand ca lumea
era aşa cum si-o inchipuia el" si ca nenorocirile sunt "numai ale altora". Moromete se aşezase pe o piatră
alba de hotar, "cu capul in maini, punandu-si un şir nesfarşit de întrebări, ca şi când ar fi vorbit cu
altcineva, căutand explicatii pentru declinul in care se afla familia sa. Gândurile sumbre se indreaptă spre
o autoanaliza a atitudinii de parinte, a conflictului dintre generatii şi se consolează: "Am facut tot ce
trebuia ...le-am dat [...] fiecăruia ce-a vrut[...]. I-am iertat mereu".
Relevanta pentru spiritul contemplativ este si scena ploii, cand Moromete, udat pana la piele de o "ploaie
repede şi calda", exprima o adevarata filozofie de viată printr-un monolog interior, analizeaza conditia
taranului in lume, precum şi relatia dintre tata si copii: "toata viata le-am spus și i-am invatat, [...] și-or sa
te invete ei pe urma minte cand oi imbatrâni. O sa şi şteargă picioarele pe tine, ca n-ai ştiut sa faci din ei
oameni”.
Disimularea este o trasatura definitorie a firii lui Moromete, reieşita, indirect, din majoritatea episoadelor
narative. Scena dintre Tudor Balosu şi Moromete este semnificativa pentru "firea sucitä" a eroului, aşa
cum il caructerizează direct Catrina. Dupa plecarea lui Jupuitu, Moromete este cuprins de o "ciudatä
voioşie" şi-i marturiseşte lui Balosu "I-am pacalit cu două sute de lei [...] i-am dat numai o mie [ ]. Balosu
se uita la el cu o privire rece si buimaca. Nu intelegea! [...] Glumea Moromete? işi batea joc de el?"
Ironia ascutita, inteligenta ieşită din comun şi spiritul jucǎuş, felul său de a face haz de necaz conturează
un personal aparte intre taranii literaturii române, stand mai aproape de realitate decat de fictiune. Citirea
ziarelor in Poiana lui Iocan este o hrana sufletească pentru Moromete, discutiile purtate aici au rolul de a
clarifica şi disocia ideile din articolele publicate, de a descifra sensuri nuantate ale politicii vremii, fără a
urmări prezentarea unor fapte de senzatie. El este, categoric, o autoritate in viata colectivitätii, ii domina
prin replici bine gandite, pline de umor si ironie: "Lasä-l, ma, Dumitre, zise Moromete blajin. E si el
legionar, ce-ai cu el?". Moromete citeşte apoi ziarul "cu glas schimbat şi necunoscut, [...] cu grosimi şi
subtirimi ciudate, cu opriri care scormoneau intelesuri nemărturisite [...] care trebuiau să zdrobească de
convingere pe cei care ascultau", concluzionand fară drept de apel: "trei chestiuni se desprind de fapt din
această situatie."
Mucalit şi ironic, când se hotaraşte sa taie salcamul nu spune nimanui, il trezeşte pe Nila in zori, care,
derutat de decizia tatalui sãu: "De ce sa-I taiem? Cum o sã-l tãiem?", rãmâne cu totul uluit de raspuns:
“Aşa, ca să se mire proștii!". La aceeași intrebare a lui Paraschiv, Nila ii raspunde cu satisfactie: "Ca să se
mire prostii." Aducând caii ca sa traga salcamul taiat pe trei sferturi, Nila ii aşaza chiar in directia in care
urma sa se prabuşeasca salcâmul, oferindu-i lui Moromete prilejul de a fi sarcastic şi persiflant: "Adică
da!... Treci cu ei incoa să cada salcamul pe ei". Exemplele sunt numeroase, " a face haz de necaz" fiind o
adevarata filozofie de viata a lui Moromete. Niculae, care intarzia să vină la masa, ii spune "Te dusesa in
gradina sa te odihneşti, ca pana acum statuşi!" sau, certând fetele, care se dusesera la scaldat in loc sa-şi
ajute mama sa pregătească masa: "Daca va iau de păr si matur batatura cu voi, va scutesc de-o treaba
mâine dimineata."
Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirecta a personajului realist, ca tip
reprezentativ pentru taranul care face eforturi să supravietuiască in conditii financiare severe, care caută
solutii pentru a onora plata darilor către stat, a imprumuturilor la bancă etc. Tehnica amânării este solutia
salvatoare in mentalitatea lui Moromete, prin care incearca sa taraganeze o scadenta, o decizie sau un
punct de vedere care nu-i convine. Scena "foncierii" este magistral construită de naratorul omniscient,
atmosfera, tensiunea, iritarea celorlalti fiind inadins provocate de protagonist pentru a se răzbuna pe cei
care nu întelegeau greutatile bietului taran. Moromete intra in curte, trece grabit pe lânga prispa fară sa se
uite la cei doi agenti, striga la Catrina, care era la biserică, se răsteşte la Paraschiv, care nu se vedea
nicaieri, apoi se rasuceşte brusc pe calcâie şi racneşte: "-N-am!". Totul se desfaşoară sub privirile uluite,
năucite ale agentilor care-I urmaresc descumpaniti cum se cauta, apoi, calm, prin buzunarele flanelei, de
unde scoate praf de tutun, se uită urat la omul care-l insotea pe Jupuitu şi "i se adresă suparat şi
poruncitor: Da-mi, ma, o tigara!. Dupa ce Jupuiu e gata sa-i ia lucrurile din caså, devine impâciuitor, fi da
o mie de lei, urmând sa-i mai plareasea ceva "peste o saptamană, doua" si-i explica indulgent: "De ce nu
vrei sa intelegi ca n-am? Ia ici o mie de lei și mai incolo aşa, mai discutam noi! Ce crezi ca noi fatam
bani?"
Relatia lui Moromete cu celelalte personaje ale romanului sooate la iveala, indirect, alte trasaturi
considerabile. Placerea vorbei este o pasiune pentru taranul mucalit si dornic de a comunica permanent cu
oamenii, care profita de orice intâlnire cu cate cineva pentru a sta la taclale, desi singurul cu care putea
vorbi cu adevarat era prietenul sau, Cocosila, in tovaraşia caruia pierdea ceasuri intregi, spre supararea
Catrinei: "Eşti mort dupa sedere si dupa tutun lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi". In
finalul volumului intai, fuga baietilor la Bucuresti, iminenta destramare a familiei il schimba, nu mai
participa la adunarile din Poiana lui locan, râmasese numai "capul de huma arsa" pe care i-l modelase
candva din lut Din Vasilescu. Schimbarile profunde survenite in firea lui Moromete prevestesc prefacerile
dozastruoase extinse asupra intregului sat: "trei ani mai tarzlu, izbucnea cel de-Al Doilea Razboi Mondial.
Timpul nu mai avea radbdare."
Ultimele capitole ale carții constituie cele mai frumoase pagini care ilustreaza moartea unui taran.
Apropiindu-se de varsta de 80 de ani, slabit şi imputinat la trup, Moromete este parasit de toti, ramanand
la batrânete numai cu fata cea mica, Ilinca. Pe patul de moarte, Ilie Moromete esentializează intreaga
filozofle de viata in câteva cuvinte pe care le adresează, cu mandrie şi satisfactle, doctorului: "Domnule,
eu totdeauna am dus o viata independenta."
Astfel, om al pamantului si al satului traditional, Ilie Moromete este considerat unanim de exegeti drept
cel mai complex tip de taran din literatura romana prin adancimea si frumusetea sufletului sau.
Morometii
de Marin Preda
-relatie -
singuratic”, cele mai multe fiind inscrise in tematica regimului comunist.
”Morometii” se distinge, in viziunea lui Eugen Negrici, prin "cruzimea inocentă a evocarii, fiind un
roman dedicat fenomenului tragic al dezagregării lumii rurale sub tăvalugul comunist." Această
problematică este transmisă de relatia dintre cele doua personaje reprezentative, Ilie Moromete şi fiul lui,
Niculae, care domină pe rand actiunea romanului: Ilie Moromete este eroul primului volum al romanului,
pentru ca in volumul al doilea să intre intr-un con de umbră, lasandu-i loc fiului.
Compoziția romanului ilustrează in acest mod conflictul dintre tată şi fiu. Oglindă fidela a scenei istoriei,
romanul transfigurează elemente autobiografice sau trăite de scriitor, fiind un omagiu adus tatălui său,
Tudor Călăraşu, tăran autentic cu o filosofie de viată solidă, care i-a influentat întreaga devenire prin
caracterul său puternic, spiritul contemplativ, inteligenta şi libertatea exprimării. Ipostază a autorului in
text, Niculae resimte puternic autoritatea paternă, iar relatia dintre cei doi constituie una dintre temele
romanului, exprimând două viziuni despre lume diferite.
Din punct de vedere social, Ilie Moromete este un tăran mijlocaş din Siliştea Gumeşti, tată a şase copii,
trei din prima căsătorie şi trei din a doua. Are două loturi de pământ, unul fiind, de fapt, al Catrinei, sotia
lui. In sat, este foarte respectat, face politică şi este inteligent. Deşi are pământ, este sărac şi se luptă cu
datoriile. In plan psihologic, Moromete este un contemplativ, are o fire liniştită, privind lumea ca pe un
spectacol. Ulterior, viata lui interioară este tulburată de neînțelegerile cu fiii din prima casatorie, care-i
contestă puternic autoritatea. Conflictele exterioare sunt agravate de cele interioare şi ajunge să traiasca o
drama simbolică pentru intreaga lume taranească: familia i se destramă şi apoi îşi pierde pământul.
Niculae Moromete este un intelectual format în mediul tarănesc. Este cel mai mic copil al lui Moromete şi
se aseamana cu acesta prin personalitate: este inteligent şi face politica, tot ca o forma de afirmare
personală. Deşi se desprinde din mediul tărănesc (ajunge inginer horticultor, la Bucureşti), pastrează o
parte din valorile acestuia. Este infatişat in evolutie psihologică, de la copilărie, la maturitate, formarea
personalitării lui fiind influentată de câteva experiente-limită: iubirea, moartea, politica.
Atitudinea lui Moromete creeaza un fenomen de instrainare, de o dureroasa intensitate, observabil mai
ales in relatiile lui cu cei sase copii. El ii iubeste si le vrea binele, dar isi cenzureaza orice induiosare fata
de ei. Serbarea scolara la care Niculae ia premiul intai ii provoaca pentru prima data nevoia de a-si
transmite afectiunea in mod direct si atunci el nu gaseste gesturile cuvenite. Uimirea de a-si vedea fiul
premiant, cand el credea ca va ramane repetent, stinghereala copilului si saracia lui, criza de friguri care il
cuprinde in timp ce incerca sa spuna o poezie ii produc o emotie vecina cu panica. Intoarcerea lor spre
casa e aproape patetica fiindca, pentru o clipa, distanta dintre tata si fiu dispare prin gesturi schitate cu
multa stangacie.
In cel de-al doilea volum al romanului, exista cateva scene care reliefeaza conflictul dintre tata si fiu,
precum si lumea navalnica din sufletul lui Niculae. Aceasta este o epoca de tranzitie, cand Moromete
dispare o vreme ca erou activ, ca sa redevina cand totul va fi iremediabil pierdut pentru el. Se impune in
schimb, Niculae Moromete, copilul neglijat de parinte, care-si paraseste si el, ca si fratii mai mare, dar in
alt mod, conditia de taran, fiind hotarat sa realizeze o existenta si o atitudine care sa-l indeptarteze de la
greselile tatalui sau.
Discutiile dintre ei doi, destul de numeroase, provocate mai ales de Moromete-tatal, au semnificatia unei
confruntari intre doua conceptii de viata, intre doua civilizatii. Niculae Moromete crede intr-o ”noua
religie a binelui si a raului” si devine ”apostolul” dogmatic al ideilor socialiste, care prevad, o data cu
schimbarea intregii societati ”innoirea” radicala a satului.
Ilie Moromete nu se impaca cu gandul ca rostul lui in lume a fost gresit si ca taranul trebuie ”sa dispara”.
Ideea nu numai ca il deruteaza, dar ii produce o disperare fara margini. Exista in acest sens o scena de
mare forta artistica - ultima in care Moromete apare in viata - in care batranul, udat de ploaia repede de
vara, sapa un sant in jurul sirei de paie din gradina si discuta cu un personaj imaginar, in timp ce in alta
parte a satului se pun la cale schimbari hotaratoare pentru destinul taranimii: ”Pana in clipa din urma
omul e dator sa tina rostul lui, chit ca rostul asta cine stie ce s-o alege de el!”...” Ca tu vii si-mi spui ca noi
suntem ultimii tarani de pe lume si ca trebuie sa disparem. Si de ce crezi ca n-ai fi tu ultimul prost de pe
lume si ca mai degraba tu ar trebui sa dispari , nu eu ?”
Discutiile lor sunt tot mai frecvente si o data ce tatal il intreaba ce cauta el pe lume. Raspunsul il
contrariaza pe Moromete: ”Eu imi caut eul meu. O sa ma duc in pustie si de-acolo o sa ma-ntorc si o sa
propovaduiesc”. Niculae va deveni un profet al lumii noi, pe care o duce cu el fara sa stie ca ea presupune
negarea tatalui. In timp ce Moromete se stinge incet si se pregateste sa iasa din scena, Niculae traverseaza
o perioada coplesitoare, de mari transformari psihologice si morale. Singura experienta in care esueaza
este activitatea ca membru de partid. Iubirea pentru Ileana il transforma intr-un barbat sensibil, iar
moartea lui Sandu Dogaru il face sa se intrebe asupra locului omului in lume. Desi au impact psihologic si
identitar major, cele trei experiente il indeparteaza definitiv de tatal sau. Ultimele pagini ale romanului
sunt invaluite de poezie, fiind scrise la persoana I, din perspectiva lui Niculae, care reflecteaza asupra
mortii tatalui sau. El se gandeste si la visul Catrinei, care-i starneste nemultumirea: el nu l-a visat
niciodata pe Moromete, semn ca inca nu l-a iertat, ca pe mama lui. Ajuns om in toata firea, Niculae
intelege ca tatal sau a dominat lumea cu spiritul sau si nu poate trai linistit fara binecuvantarea acestuia.
Ultimele cuvinte ale naratorului sunt semnul iertarii si al impacarii definitive dintre cele doua lumi: intr-o
dimineata, Niculae rade in somn...tatal ii vorbeste, ca semn al iertarii si al impacarii.
Astfel, cele doua personaje simbolizeaza infruntarea dintre doua destine care-si descopera in final
complementaritatea. Ilie Moromete completeaza imaginea traditionala a taranului ca personaj, prin
complexitatea spirituala si farmecul intelectual incontestabil. El reprezinta esenta conditiei umane,
aspiratia spre libertatea spiritului, iar fiul sau este o perpetuare a valorilor lumii traditional in profilul unui
intelectual veritabil.
Ion
de Liviu Rebreanu
Liviu Rebreanu se inscrie ca unul dintre cei mai reprezentativi scriitori pe care Transilvania i-a dat
literaturii romane in prima jumatate a secolului al 20-lea. Nuvelist, dramaturg, romancier, publicist, Liviu
Rebreanu se afla in fruntea romancierilor romani din perioada interbelica, precum Camil Petrescu, George
Calinescu, Mircea Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu si alaturi de reprezenti de seama ai romanului din
literatura universala: Tolstoi, Balzac, Standhal, Zola, Dostoievski, Proust. Romanul sau se inscrie in linia
traditiei realiste, reprezentate de romanul lui Nicolae Filimon si Duiliu Zamfirescu, proza lui Slavici,
Creanga, Agarbiceanu si Sadoveanu.
Intemeietorul romanului romanesc modern, a carui opera se caracterizeaza printr-o diversitate tematica, a
surprins in scrierile sale, o multitudine de aspecte umane, reusind sa prezinte viata in complexitatea ei
sociala si psihologica. Acesta este autorul primului roman obiectiv din literatura romana, ”Ion” , si a
primului roman de analiza psihologica din proza romaneasca ”Padurea spanzuratilor”. Originalitatea si
modernitatea romanului rebrenian rezultat din insasi viziunea artistica a scriitorului, care exprima un crez
artistic realist. Prin Rebreanu, literatura noastra creeaza primul ei romancier obiectiv, atras de marile
miscari ale vietii multimilor anonime. Este fondatorul prozei romanesti moderne, prin preocuparea pentru
social si psihologic, fiind considerat ”romancierul cel mai viguros, cel mai natural si cel mai captivant”.
Astfel, opera literara ”Ion”, aparuta in anul 1920, constituie o data istorica, am putea spune, in procesul de
obiectivare a literaturii noastre epice”, fiind ”prima creatie obiectiva din literatura noastra”.(Eugen
Lovinescu) Acesta este un roman, o specie epica in proza, de cea mai mare dimensiune, cu o actiune
intermediul carora se construieste o imagine cuprinzatoare asupra existentei omenesti.
”Poem epic”, opera cuprinde ”momente importante din calendarul sempitern al satului, miscatoare prin
calitatea lor elementara”(G. Calinescu). Scriitorul trateaza aspiratia personajului pentru implinirea
socaiala in prima parte a romanului, intitulata ”Glasul Pamantului”, insistand pe faptul ca idealul sau
degenereaza in patima devoratoare. Pentru a sustine teza aceasta, cea de-a doua parte -”Glasul Iubirii”-
urmareste personajul evoluand de la sentimentul sau de multumire la imposibilitatea de a mai iesi din
starea tensionata si din incrancenata lui confruntare cu lumea.
Drumul prin care cititorul intra si iese din roman reprezinta prima scena fundamentala. Astfel, acesta este
descris detaliat, neted, vesel la inceput ”drumul urca intai anevoie pana ce-si face loc printre dealurile
stramtorate, pe urma insa inainteaza vesel, neted mai ascunzandu-se printre fagii tineri ai Padurii
Domnesti”, batran, batatorit la final: „Copitele cailor bocanesc aspru pe drumul batatorit si rotile trasurii
uruie mereu, monoton,monoton ca insusi mersul vremii”.
Nicolae Manolescu considera drumul ca fiind primul, dar si ultimul personaj din roman, deoarece acesta
deschide si inchide o lume. De asemenea, exista anumite elemente din incipit care se regasesc si la final:
Cismeaua Mortului, Rapele Dracului, Hristosul ruginit, rastignit. Orasul Pripas se afla ”pitit intr-o
scranitura de coline”, spatiu care conserva traditiile si obiceiurile. Liviu Rebreanu sutine ca ”Descrierea
drumului coincide realitatii, insa in roman totul este obiectiv”, primele capitole ale cartii fiind inspirate
chiar din copilaria sciitorului.
Evenimentele romanului incep intr-o zi de duminica, in care satul este strans la hora, in curtea Todosiei,
vaduva lui Maxim Oprea. Aceasta reprezinta o memorabila pagina etnografica, in jocul indracit al
flacailor stand insasi vigoarea lor, expresia unei vitalitati primare ce izvoraste din lauta tiganului. Nicolae
Manolescu considera ca este ”o hora a soartei”, deoarce aici se stabilesc principalele conflicte ale
romanului: batalia dintre George si Ion prefigureaza crima din final, iar replica lui Vasile Baciu ”o fata
am si eu si nu-mi place deloc fata pe care o am” schiteaza conflictul dintre tata si fiica. In plus, aceasta
reprezinta o posibilitate de interactiune intre flacai si fete, modul in care sunt grupati satenii evidentiind
raporturile dintre tarani: sarantocii nu indraznesc sa se amestece prin bogatani.
Roman de inspiratie rurala, ”Ion” are in centru problema pamantului, ceea ce Rebreanu considera ca este
” o problema menita sa fie vesnic de actualitate, indiferent de eventualele solutii ce i s-ar da in anumite
conjuncturi”. Fiind o ”fresca a vietii romanesti” din Ardeal, romanul impresioneaza prin accentele
originale puse asupra legaturii taranului roman cu pamantul sau, pe care scriitorul o explica: „Pentru
taranul nostru, pamantul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinta vie, fata de care nutreste un sentiment
straniu de adoratie si teama”. Ion, personajul principal, face parte prin nastere din categoria sarantocilor si
nu exista nicio cale cinstita de a-si depasi conditia. Astfel, el hotaraste sa obtina pamantul lui Vasile Baciu
si se incranceneaza sa-l dobandeasca. Stapanit de patima, care ii da puterea sa astepte si sa nu
abandoneze, Ion elimina toate preocuparile care nu au legatura cu idealul sau: uita binele facut, isi pierde
respectul pentru ceilalti si apoi pentru orice alta valoarea, il tradeaza pe Herdelea, respinge cu brutalitate
sfaturile preotului Belciug, raneste sentimentele Anei, pentru ca este prins intr-o singura dorinta, care
devine absoluta. Ion vrea toate pamanturile lui Baciu si nu renunta pana cand nu le obtine, lasandu-l pe
socrul sau pe drumuri. Nepasarea lui fata de lume se compenseaza printr-o legatura speciala cu pamantul.
Intoarce spatele lumii si toata dragoastea sa se revarsa asupra gliei; scena in care Ion ingenuncheaza si
saruta pamantul reprezinta simbolic momentul in care el pierde sensul social al vietii.
Dincolo de zbaterea cotidiana, satul traieste in datini si obiceiuri strabune. Nasterea, botezul, nunta,
moartea sunt ,in roman, momente care fixeaza cadrul si pulsul vietii satului, iar ceremonialul, indatinarea
intr-un mod de viata ce ramane acelasi, incat, daca oamenii, dupa legea firii si in framantarea vietii se
sting, altii le iau locul, in acelasi sat, in care pare ca nimic nu s-a schimbat. Astfel, Ana naste in mijlocul
campului, fiind mosita de Zenobia: ”ca mai toate batranele satului, se pricepea la mosit fara sa-l fi
invatat”, buricul copilului este taiat cu custura Glanetasului, iar copilul este scaldat in parau. Intrucat taina
botezului are loc in ziua de Sf. Petru, nou-nascutul primeste numele de Petrisor. De asemenea, nunta
reprezinta un alt element de monografie a satului si tine 3 zile dupa obicei. In frunte se aflau calaretii care
pocneau din pistoale, apoi lautarii, urmati de alta caruta cu parintii mirilor si cu drustele, apoi altele
incarcate cu flacai si fete. Nunta lui Ion cu Ana este reprezentativa, barbatul folosindu-se de iubirea ei
pentru a-i lua zestrea si, dispretuind-o apoi, o impinge la moarte. Ultima scena sugestiva este cea a
inmormantarii lui Ion, unde vine aproape tot satul. Aceasta este jelit de catre Zenobia, mama sa, si i se
face slujba de catre preotul Belciug, care il inmormanteaza pe pamanturile noi ale bisericii: ”Ion fiu
coborat in pamantul care i-a fost prea drag si oameni au venit pe rand sa-i arunce cate o mana de lut
umed”.
Astfel, prin fresca sociala, prin observatia psihologica, dar mai ales prin atenta constructie a motivatiei
artistice, scrierea lui Rebreanu ilustreaza realismul traditional. La acestea se adauga, desigur, atitudinea
neutra si echilibrata a unei instante narative care se situeaza in ipostaza unui spectator atent si eliberat de
emotii.
Ion
de Liviu Rebreanu
-particularitati de constructie a unui personaj –
literatura universala: Tolstoi, Balzac, Standhal, Zola, Dostoievschi, Proust. Romanul sau se inscrie in linia
”Nevoia primordiala a posesiunii se asociaza cu o obsesie a elementarului, a pamantului ca o stihie de
care depinde viata. Ion este un posedat al pamantului.” (Nicolae Balota).Romanul aduce in prim-plan
existenta unui personaj si, de aceea, toate nivelurile de receptare a textului sunt in directa legatura cu el.
Personajul titular din romanul lui Rebreanu ilustreaza dorul impatimit al fiintei care nu-si accepta limitele,
asumandu-si cu luciditate toate consecintele care decurg de-aici. Ion Pop al Glanetasului are constiinta
valorii sale de flacau harnic, inteligent si respectat. Personalitatea puternica si constiinta valorii, inoculata
de insusi faptul ca este trimis la liceu, il fac sa creada ca isi merita alt loc in ierarhia satului, caracterul sau
dezvoltandu-se la confluenta unei serii intregi de contraste cu lumea din jurul sau cu sine.
Acesta este un personaj eponim, deoarece numele sau este chiar titlul romanului, evidentiindu-se astfel de
la inceput ponderea mare pe care acest personaj o are in desfasurarea actiunii, dar si judecata de valoarea
pe care i-o atribuie autorul. Numele ”Ion” seamana perfect cu personajul: este tipic si reprezentativ pentru
lumea taraneasca romaneasca. ”Ion- uneori, e un fel de apelativ care se identifica perfect cu notiunea de
taran” (I. Dodu Balan). Din punct de vedere social, protagonistul este fiul lui Alexandru Pop al
Glanetasului, face parte, prin nastere, din categoria ”sarantocilor” si nu exista nicio cale cinstita de a-si
depasi conditia. Fiinta demna, hotarata sa invinga toate prejudecatile lumii, Ion incearca mai intai sa
rezolve prin munca problemele banesti ale familiei ,dar, desi trudeste pana la epuizare pe pamantul altora,
abia reuseste sa plateasca o parte din datoriile tatalui sau. Aceasta incercare declanseaza mania eroului si
de aici incepe sa se manifeste si ura sa. El o iubeste pe Florica, dar pentru ca ea este saraca, se
reorienteaza catre Ana, fiica lui Vasile Baciu. De aceea, Ion hotaraste sa obtina pamantul lui Vasile Baciu
si se incranceneaza sa-l dobandeasca. Stapanit de patima care ii da puterea sa astepte si sa nu abandoneze,
Ion elimina toate preocuparile care nu au legatura cu idealul sau: uita binele facut, isi pierde respectul
pentru ceilalti si apoi pentru orice alta valoare, il tradeaza pe Herdelea, respinge cu brutalitate sfaturile
preotului Belciug, raneste sentimentele Anei, pentru ca este prins intr-o simpla dorinta, care devine
absoluta. Ion vrea toate pamanturile lui Baciu si nu renunta pana cand nu le obtine, lasandu-si socrul pe
drumuri. Nepasarea lui fata de lume se compenseaza printr-o legatura speciala cu pamantul. Ion isi
deschide sufletul unei chemari mai presus de vointa sa: ”Glasul pamantului patrundea navala in sufletul
flacaului, ca o chemare, coplesindu-l”. In raport cu forta stihiala a pamantului, Ion este ca o frunza ”pe
care vantul o valtoreste” si intra in comuniune cu el, pentru a-si mentine energia: ”pamantul i-a fost mai
drag ca o mama”. Iubirea pamantului a inlocuit dragostea lui Ion pentru invatatura. Inteligent, el ar fi
putut ajunge la ”scolile cele mari”, insa acest lucru ar fi insemnat sa se desparta de pamantul mult iubit:
”A fost cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea” ,dar ”i-e mai drag sa fie vesnic insotit cu pamantul”.
Drama lui Ion consta in faptul ca, desi isi indeplineste dorinta, nu capata multumirea de care avea nevoie,
dragostea lui pentru Florica este alimentata de aceeasi patima mistuitoare, personajul se mentine in
aceeasi stare de beatitudine nesanatoasa, rupt de lume si indiferent la bucuriile vietii. Ana se sinucide,
copilul ii moare, iar eroul continua sa ramana invaluit in indiferenta lui visatoare, pregatit sa aiba totul, sa
ucida si sa moara: ”Lacomia lui de zestre e centrul lumii si el cere cu inocenta sfaturi dovedind o
ingratitudine calma... Nu din inteligenta a iesit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuala , caracteristica
oricarei fiinte reduse.”
Naratorul il caracterizeaza pe Ion de cele mai multe ori in relatie cu celelalte personaje, subliniindu-i atat
trasaturile pozitive, cat si pe cele negative. Invatatorul Herdelea il considera cauza tuturor relelor ce se
abat asupra familiei si in special asupra sa: ”Ion e fatalitatea noastra, un taranoi misel”.Pentru Vasile
Baciu, Ion este ”hotul” , ”sarantocul” si ”talharul”, iar pentru Titu Herdelea este ”o canalie”. Preotul
Belciug il numeste ”stricat, un om de nimic”, ”un obraznic ce trebuie sa primeasca o lectie”, dar dupa ce
Ion lasa pamanturile biserici, este numit ”mandru crestin”. Prin stil indirect liber, sunt exprimate parerile
Anei despre Ion, la inceput de relatie: ”Ionica, norocul meu”, dar si cu putin inainte de a-si lua viata. Il
considera un om insensibil, prefacut, care a pandit-o ca un animal de prada, profitand de iubirea ei : ”A
inselat-o de cum s-a apropiat de ea. I-a simtit slabiciunea si a urmarit-o ca un lup hain... Prefacatoria a
fost dulceata, precum si imbratisarea lui cea dintai... pana ce i-o mancat noroc si toata viata.” Ion este
vinovat moral de moartea Anei, dar, in acelasi timp, aceasta nu este constienta de rolul ei, ca femeie, pe
care i-l atribuie societatea traditionala: avand zestre, fiind ce mai bogata din sat, s-ar fi putut marita lesne
cu oricine, scapand ”de rusine”. Dar Ion se foloseste de iubirea ei sa-i ia zestrea si, dispretuind-o apoi, o
impinge la moarte.
O scena reprezentativa pentru caracterizarea personajului principal este extrasa din capitolul al doilea
”Zvarcolirea” , in care Ion se afla in fata pamantului, stihie primara, caci pamantul ”parea ca respira si
traieste”. Criticul literar Nicolae Manolescu considera ca ”fiinta care munceste pamantul nu este Ion, ci
prototipul sau, o fiinta generica”. De asemenea, capitolul al noulea releva inca o alta scena semnificativa,
inspirata de o intamplare reala din copilaria autorului: ” Un taran in straie de sarbatoare s-a aplecat si a
sarutat pamantul, l-a sarutat ca pe o ibovnica”. Sarutarea pamantului demonstreaza un senzualism cosmic,
un simt ascutit biologic, ceea ce-l determina pe Nicolae Manolescu sa afirma ca ”Ion este o victima
mareata a fatalitatii biologice”, scena ce reprezinta simbolic momentul in care protagonistul pierde sensul
social al vietii. In plus, ultima scena sugestiva este cea a inmormantarii lui Ion, unde vine aproape tot
satul. Aceasta este jelit de catre Zenobia, mama sa, si se face slujba de catre preotul Belciug, care il
inmormanteaza pe pamanturile noi ale bisericii: ”Ion fiu coborat in pamantul care i-a fost prea drag si
oamenii au venit pe rand sa-i arunce cate o mana de lut umed”.
Astfel, personajul Ion din romanul omonim al lui Liviu Rebreanu impresioneaza prin dorinta de a-si
implini un vis care-i absoarbe toate energiile: sa imbratiseze pamantul si sa fie in comuniune cu el, ca si
cu el insusi. Desi individualizat prin faptele sale, Ion Pop al Glanetasului ramane, totusi, un personaj
realist, reprezentativ al taranimii si complex, erou emblematic al literaturii romane.
Ion
de Liviu Rebreanu
-relatia dintre doua personaje–
literatura universala: Tolstoi, Balzac, Standhal, Zola, Dostoievschi, Proust. Romanul sau se inscrie in linia
”Personajele seamana aici cu niste masive forte ale naturii." (Nicolae Manolescu). In romanul de creatie,
eroii sunt produsul mediului social in care traiesc, evocand conditii generale ale vietii si aspiratiile unor
generatii ale vremii. Destinul lor este strans legat de viata satului transilvanean de la inceputul secolului al
20-lea, reprezentativa pentru viziunea despre lume a autorului fiind relatia dintre Ion si Ana, urmarita pe
tot parcursul operei.
Statutul iniţial al celor două personaje ale căror destine se intersectează, îi aşază la polii opuşi ai ierarhiei
sociale: Ana este fiica celui mai bogat om din sat, iar Ion este un ţăran harnic, dar sărac, însă dornic de a
obţine avere. Pentru Ion, instinctul posesiunii este puternic, setea de pământ îl stăpâneşte, între el şi
pământ existând o legătură organică, sugerată în secvenţa: ,,Glasul pământului pătrundea năvalnic în
sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l…. (:..)Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil.Veşnic
a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă mult pământ,
trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”.
Pe de altă parte, instinctul de proprietate este în relaţie de opoziţie cu cel erotic. Ion, cel care iubeşte
pământul mai mult decât pe o mamă, iubeşte în acelaşi timp, o fată fără pământ, pe Florica. De aici drama
personajului care nu poate alege , ci se supune destinului, urmându-şi ambiţiile . La polul opus se află
Ana, o fata uratica si slaba ,dar care avea ”locuri si case si vite multe” ,personaj ce ilustrează cel mai clar
tipologia victimei: îndrăgostită de Ion şi traumatizată de un tată prea dur, lipsită de afecţiunea maternă şi
de orice formă de comunicare, Ana i se oferă lui Ion căutând la el afecţiunea de care a fost lipsită. Naivă
şi supusă autorităţii masculine, ea nu poate fi decât o victimă într-o lume condusă după legi patriarhale.
Statuturile psihologice ale celor doi sunt, de asemenea, antitetice: Ana e cea manipulată, iar Ion
manipulatorul. Din dorinţa de a-l putea forţa pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana, dar şi pământurile, Ion
urmează conştient un plan de seducere a Anei, în urma căruia fata rămâne însărcinată. După ce Vasile
Baciu află cine este tatăl copilului, Ana devine obiectul răzbunării celor doi bărbaţi. Paralel cu evoluţia
conflictului dintre cei doi bărbaţi, Ana devine fascinată de moarte, găsind-o ca unică soluţie salvatoare. În
momentul în care Savista îi spune despre relaţia dintre Ion şi Florica, Ana realizează că toate sacrificiile ei
au fost inutile şi că nici măcar copilul nu-l poate face pe Ion să o iubească, în consecinţă se spânzură. În
schimb, Ion e consecvent în urmărirea planului său şi, după seducerea Anei, ignoră suferinţa acesteia din
cauza bătăilor şi a umilinţelor tatălui ei. În inconştienţa lui sinceră, după obţinerea pământurilor, el caută
să refacă relaţiile cu Florica, femeia pe care o iubeşte.
Din perspectivă morală, cele două personaje sunt victimele unor destine imanente, manipulaţi de două
dorinţe diferite: Ion de dorinţa de a obţine pământ, iar Ana de dorinţa de a obţine afecţiune. Ei sunt
vinovaţi că încalcă legile nescrise conform cărora destinul nu poate fi schimbat, individul nu îşi poate
depăşi condiţia. ”. Prin stil indirect liber, sunt exprimate parerile Anei despre Ion, la inceput de relatie:
”Ionica, norocul meu”, dar si cu putin inainte de a-si lua viata. Il considera un om insensibil, prefacut,
care a pandit-o ca un animal de prada, profitand de iubirea ei : ”A inselat-o de cum s-a apropiat de ea. I-a
simtit slabiciunea si a urmarit-o ca un lup hain... Prefacatoria a fost dulceata, precum si imbratisarea lui
cea dintai... pana ce i-o mancat noroc si toata viata.” Ion este vinovat moral de moartea Anei, dar, in
acelasi timp, aceasta nu este constienta de rolul ei, ca femeie, pe care i-l atribuie societatea traditionala:
avand zestre, fiind ce mai bogata din sat, s-ar fi putut marita lesne cu oricine, scapand ”de rusine”. Dar
Ion se foloseste de iubirea ei sa-i ia zestrea si, dispretuind-o apoi, o impinge la moarte.
În ilustrarea relaţiei dintre cei doi, o scenă semnificativă este scena de la începutul romanului, când Ion
pleacă de la horă şi o caută pe Ana, pe care o atrage la umbra unui nuc. Aici Ion îi oferă ţuică, pe care
Ana o refuză, amintindu-i de tatăl ei. Secvenţa următoare este realizată în stil indirect liber, în care sunt
prezentate gândurile lui Ion în timpul conversaţiei cu Ana: ,, Nu-i fusese dragă Ana şi nici acuma nu-şi
dădea bine seama dacă i-e dragă. Iubise pe Florica şi, de câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că
o mai iubeşte.(…) Dar Florica era mai săracă ca dânsul, iar Ana avea locuri, şi case, şi vite multe…. Îi
asculta glasul plângător şi-l cuprindea mila, în acelaşi timp se gândea la Florica.”În timp ce, în sufletul
personajului mai există dubii, în privinţa sentimentelor pentru Ana, receptorul textului nu are niciun dubiu
că Ion nu o iubeşte pe Ana, în ai cărei ochi nu se uită când îi vorbeşte, deşi ea e prezentă, pe când Florica,
absentă fizic de la scenă, este prezentă în mintea lui.
O altă scenă semnificativă pentru relaţiile dintre cei doi este cea în care, după ce Vasile Baciu află că Ion
e tatăl copilului Anei, îşi trimite fata acasă la Glanetaşu. Ana ajunge la casa lui Ion fără să ştie cum, dar
indiferenţa cu care o primeşte Ion o blochează: acesta mănâncă ,tăindu-şi cu atenţie feliile de mâncare şi
ştergându-şi tacticos briceagul de pantaloni, fără a se uita la femeia nenorocită din faţa lui. Apoi
cântăreşte burta Anei cu o privire triumfătoare, după care îi spune să îşi trimită tatăl, pentru că situaţia nu
poate fi rezolvată de ea. Răceala lui Ion, indiferenţa şi detaşarea cu care el o priveşte pe Ana prefaţează
destinul femeii. Ana este o victimă într-un război al bărbaţilor, o marionetă care ajunge fără să ştie cum
de la o casă la alta, pe când Ion este sigur pe el, arogant şi superior, iar copilul din pântecele Anei îi dă
siguranţa că va reuşi.
Astfel, cuplul Ion-Ana , din romanul Ion de Liviu Rebreanu, se distinge prin ,maniera naturalistă în care e
tratată relaţia celor doi, prin raporturile de manipulator şi manipulat, dar şi prin sinceritatea instinctuală
care îi împiedică pe cei doi să comunice conferindu-le celor doi statut de victime în faţa unui destin
implacabil, mai ales cu cei care încearcă să îşi schimbe soarta.
Enigma Otiliei
de George Calinescu
-tema si viziunea-
George Calinescu a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician roman, personalitate
enciclopedica a culturii si literaturii romane. Acesta este considerat drept unul dintre cei mai important
critici literari romani din toate timpurile alaturi de Titu Maiorescu si Eugen Lovinescu.
Romanele lui G. Călinescu se definesc prin câteva trăsaturi comune: depasesc realismul clasic, asimilând
experientele romanului modern: creează caractere dominate de o singură trăsătură majoră, ridicate la
tipologii de mare circulatie universală, avarul, arivistul (ele fiind însă un pretext - cum mărturiseste insuşi
scriitorul - pentru introspectie). Aşadar, romancierul ”reface clasicismul", trecând prin experienta
curentelor literare, pe care le consideră, consecven principiilor sale teoretice, relative. Tehnica narativă,
prin fixarea caracterelor în spatiu şi în timp, prin descrierea minutioasă a cadrului fizic in care se-
desfasoară actiunea, cu specială erudită atentie pentru arhitectura cladirilor, pentru interioare, pentru
operele de arta plastică ce le împodobesc, detaşarea fata de personaje şi crearea de tipuri ne trimit la
Balzac şi la realismul secolului al XIX-lea.
Ramane in constiinta generala in primul rand ca autor al unei lucrari fara egal – ”Istoria literaturii romane
de la origini pana in prezent” .A scris numeroase studii de istorie si critica literara, dar si versuri, teatru,
mai cu seama romane realiste: ”Cartea nuntii”, ”Enigma Otiliei”, ”Bietul Ioanide”, ”Crinul Negru”.
Opera literata “Enigma Otiliei” este un roman realist, balzacian .Astfel, romanul este o specie epica, in
proza, de cea mai mare dimensiune, cu actiune complexa, desfasurata pe mai multe planuri narative, cu
personaje numeroase, amplu caracterizate si prin intermediul carora se construieste o imagine
cuprinzatoare asupra existentei omenesti.
Romanul este construit prin însumarea unor studii caracterologice, urmarind, pe de-o parte, procesul de
formare a personalitatii eroului ”martor şi actor"- Felix -, pe de altă parte fixând tipuri psihologice bine
introduse intr-un cadru social- Otilia, Pascalopol, Costache, Stănică Ratiu, Aglae -, a caror prezentă este
importantă in ponderea epicului. Tema cartii este viata burgheziei bucureştene de la inceputul secolului al
XX-lea (pe care Felix o consemnează in "dosare de existentă", exprimându-se, totodată, pe sine prin
digresiuni, amintiri etc.).
Cartea trebuia să se numească, în intentia autorului, ”Parintii Otiliei”, ea ilustrând ideea balzaciană a
paternitatii, urmărită de Calinescu în relatiile ei de la părinti la copii, dar mai ales în determinările ei
social-economice. De aici şi observatia lui Ov. S. Crohmălniceanu că fiecare dintre personaje, inclusiv
Stănică Ratiu, devin "părintii" Otiliei, pentru că, într-un fel, îi hotărăsc destinul.In raport cu ideea
paternitătii, nucleul epic al romanului este istoria moştenirii batrânului avar Costache Giurgiuveanu. Am
putea adăuga şi faptul că aceasta moştenire hotărăşte mai multe destine: al Auricăi, căreia pierderea
moştenirii ii va spulbera speranta ca s-ar mai putea marita, al Olimpiei parasita de Stanica, cel care va
pune mana pe avere; al lui Felix, care o pierde pe Otilia.
Romanul reconstituie atmosfera societatii romaneşti de la inceputul secolului al XX-lea, în
care ,,pozitiile" sociale se stabileau in functie de avere. De aici, incleştarea şi desfasurarea de energii in
jurul mostenirii lui mos Costache. Casatoria devine şi ea, din această perspectivă, un mijloc
de ,,chivernisire", de caştigare a unei pozitii.Chiar suflete pure ca Felix şi Otilia nu se vor putea realiza pe
plan matrimonial, din cauza mediului viciat în care işi duc existenta.
Un întreg lant de eforturi materiale şi spirituale se desfaşoară in vederea realizării căsătoriei. Real sau
imaginar, ”toti pot deveni parteneri": Felix-Otilia, dar pe Felix îl visează ca sot sau ca iubit Georgeta şi
Aurica; Pascalopol-Otilia, dar pe Pascalopol îl doreşte Aurica; Lili-Titi, Titi-Ana, Titi-Georgeta; lui
Stanică nu-i este indiferentă Georgeta, cu care se va căsători după ce pune mâna pe avere, dar nutrește
gânduri ascunse pentru Otilia.
Obsesia căsătoriei o are Aurica, fata batrână din roman; în virtutea acestei idei, autorul îşi plimbă
personajul pe străzi, la nunti, la ghicitoare, la preot. Pentru Aurica, averea există şi este importantă in
măsura în care ea prezinta dota în vederea unei viitoare căsătorii. Personajele cu care vine în contact
prezinta interes în ipostaza ca i-ar putea deveni parteneri: Felix, Pascalopol, însuși Weismann, dacă nu
prin lege şi credintă, cel putin ca iubit.
Despre Stănică Rațiu s-a spus că este un "Catavencu al ideii de paternitate". El vorbește de scopul
căsătoriei , de fericirea maternității, pentru ca "familia e tarişoara lui Stanica". Pascalopol era şi el obsedat
de ideea matrimoniului. nerealizandu-se ca sot şi ca tată. Prima sotie, desi foarte frumoasă, nu i s-a
potrivit, iar la Otilia va renunta, oferindu-i libertatea. Drama este generata de faptul ca "instinctul patern
al lui Pascalopol nu se poate realiza decât erotic" : ”N-am prea stat să disting ceea ce este patern şi ceea ce
este viril in dragostea mea."
Romanul reconstituie mai multe existente, având in centrul povestirii averea lui moş Costache - temă
clasică, sustinută de personaje de structura balzaciană, complicate însă cu elemente romantice şi moderne
în realizarea lor.
Costache Giurgiuveanu este un personaj balzacian, blajin, dar zgarcit; pornirile generoase sunt mereu
handicapate de dorinta de a-si pastra banii. Personajul a fost plasat in galeria maniacilor, alături de
Simion, Titi si Aurica. El se afla la limita dintre comic si tragic, traieşte spaima de a nu fi furat, de aceea
moartea insaşi i se pare un furt. In relatiile cu familia Tulea, moş Costache este retinut, dar ea reprezintă
un univers in care se misca zilnic. Mos Costache se simte în siguranță și liber în contact cu Pascalopol si
Otilia. De aceea, când se îmbolnăveşte, el infruntă "asediul" întregii familii, încercând să-i dea lui
Pascalopol banii pentru Otilia, dar încă o dată slăbiciunea avarului intervine, amânând gestul pentru mai
târziu.
Familia Tulea este adunată in jurul mesei. Membrii ei sunt , "pungaşii" care il pândesc pe mos Costache,
ca să-l fure sau sa-l moştenească ”până n-a murit". Adunarea familiei in casa lui moş Costache este
surprinsă in două momente: mâncând cu poftă sau jucând carti. Fiecare raspunde fară legatură cu
monologul interlocutorului. Aglae se plânge de dureri reumatice, Aurica e preocupata de măritis: ,,Dacă
n-ai noroc e degeaba!”, Stănică de avere: ,,Am păzit odată un unchi trei zile". Toti monologhează in
virtutea obsesiilor fiecăruia. Titi: ,,Sã-l tratez numai in creionul numărul 1". Vasiliad vorbeşte despre
clientii care-l scoală noaptea, Olimpia, despre bărbati care nu pot sta decât două zile fără femei, distractii
si bautură. Autorul caracterizeaz foarte bine scena: ”Toată această hârâială fragmentata."
Un personaj interesant, cu pondere in roman, este Pascalopol. El este astfel caracterizat de Otilia: ”Este un
om delicat, care poate fi de folos unor orfani." Acesta este portretul eroului, la începutul cartii, şi aşa va
rămâne de-a lungul ei, pană la sfarsitul romanului, când il reintâlneşte Felix bătrân, uscat la fată, dar tot
elegant. La intrebarea lui Felix (”Şi... de ce v-ati despartit?"), Pascalopol raspunde: "pentru nimic. Eram
prea batran, vedeam că se plictiseste, era o chestiune de umanitate s-o las sa-şi petreacă libera anii cei mai
frumoşi. S-a căsătorit bine si-mi scrie uneori. Pe dumneata te-a iubit foarte mult şi mi-a spus chiar ca,
dacă ar şti că suferi, nu s-ar da inapoi de a ma inşela cu dumneata. Mi-a spus aceasta... dar n-a facut-o. A
fost o fată delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o enigma." De asemnea, interiorul casei situate lânga
Biserica Albă, cu încăperi inalte şi uşi largi, cu frontoane de lemn bogat ornamentate, cu picturi murale
alegorice, conventionale şi reci, dar ingrijite, cu tablouri alese cu gust, interior descris balzacian, il va
caracteriza pe modestul Pascalopol din strada Antim ca pe un bărbat distins, generos, într-un cuvânt, cum
spunea Otilia: "un bărbat şic, şi singur, săracul". Pascalopol este un om de lume.
Felix şi Otilia, din punctul de vedere al lui Pascalopol, sunt nişte orfani care cer ocrotire. De aceea, şi în
raport cu Felix, Pascalopol, desi loial la inceput, i-o rapeşte mai târziu pe Otilia. Triunghiul îi dă
posibilitatea scriitorului să analizeze sentimentul iubirii.Pascalopol este indrăgostitul matur, dezamăgit şi
trist, ”pentru ca nu traieşte decât o iluzie". Felix este un neîndemânatic în raport cu Otilia, dar si cu
Georgeta. Este un timid, de aceea o va pierde pe Otilia.
Otilia va fi iubită juvenil de Felix, senzual şi patern de Pascalopol, cu tandrete de mos Costache; in felul
lor o iubesc şi Titi, şi Stănică. Felix este un intelectual superior. El vrea să se realizezę profesional; mai
mult, vrea să fie un nume in ştiinta medicală. Otilia simte că lui Felix, în ciudat stăpânirii de sine si a
abnegației, ii lipseste ceva: "Dacă un tânăr ar avea răbdarea și bunatatea lui Pascalopol, l-aş iubi". Există
însă o aspiratie secretă a Otiliei spre Felix. Pentru ea este un ,,luceafar" la care nu poate ajunge pentru că
nu-şi poate depăşi conditia de femeie (constientă de propriile ei slabiciuni şi de faptul ca Felix este o
valoare).
Otiliei ii lipseşte structura profunzimilor. Ea este enigmatică pentru Felix: prin maturitatea pe care acesta
o descoperă în comportările ei, în intuirea naturii fiecăruia dintre membrii clanului Tulea, in cunoaşterea
personajelor, in genere, in felul cum dispune de toti cei din jur, pentru că este fermecatoare.Pentru
Pascalopol, ea este o fată delicioasa, fragilă, candidă, neajutorată, dornică de lux.
Astfel, romanul Enigma Oriliei de George Calinescu este o operă complexă sub aspect tematic, viziunea
transmisă subordonându-se celei balzaciene. Scrie istoria moravurilor bucureştene de la începutul
secolului al XX-lea, pictează caractere şi compară tipologii, pentru a ajunge la concluzia că ”zeul la care
se-nchină toti este banul”.
Enigma Otiliei
de George Calinescu
- personaj -
de la origini pana in prezent” (1941). A scris numeroase studii de istorie si critica literara, dar si versuri,
teatru, mai cu seama romane realiste: ”Cartea nuntii”, ”Enigma Otiliei”, ”Bietul Ioanide”, ”Crinul
Negru”.
Opera literata “Enigma Otiliei” este un roman realist, balzacian. Astfel, romanul este o specie epica, in
Romanul reconstituie mai multe existente, avand in centrul povestirii averea lui mos Costache- tema
clasica, sustinuta de personaje de structura balzaciana, complicate insa cu elemente romantice si moderne
in realizarea lor. Arta miscarii personajelor este scenica, vie. "Otilia este eroina mea lirică, proiectia mea
in afară, o imagine lunară şi feminină. Flaubertian, aş putea spune si eu: ”Otilia, c'est moi, e fondul meu
de ingenuitate şi copilărie." (George Calinescu) In mod cert, particularitatea de construcrie a personajului
feminin Otilia este investirea sa ca simbol al misterului feminin, realizată prin tehnica oglinzilor paralele.
Autorul face cateva marturisiri despre personajul Otilia: ”Copil fiind, am cunoscut in mediul familial o
fată cu mult mai in varstă decât mine şi care îmi era ruda. Nimic de niciun ordin afectiv n-a putut să se
ivească nici dintr-o parte, nici din alta; nici nu ştiam atunci că există dragostea. Chipul ei devine un fel de
model al feminitătii, la care au fost raportate toate femeile cunoscute ulterior. Ideea etalonului feminitații
se păstrează si in roman: ,,Ori de câte ori admiratia mea a inregistrat o fiintă feminină, in ea era un
minimum de Otilia". Numele ei constituie titlul operei, care insist asupra misterului feminin şi este, în
acelaşi timp, reprezentativ pentru procesele varstei adolescentine, spontane şi contradictorii, care intră în
conflict cu mintea rationalistă şi fatalistă a lui Felix, prototipul tanărului genial, aflat pe drumul afirmării.
Declaratia autorului in privinta titlului înclină balanta spre intentii comerciale, dar ea nu poate fi decât o
modalitate de mistificare, de insertie a senzationalului in nucleul metodei realiste, pentru a o face actuala:
"Voisem să numesc cartea «Părintii Otiliei», dar editorului i s-a parut mai sonor titlul ”Enigma Otiliei".
[... ]Dacă am pus acest titlu, care putea să arate aşa «Enigma>> Otiliei, ca să se vadă că enigma este si nu
este, este pentru a sugera procesele unei varste. Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că are."Primul
titlu al cartii “Parintii Otiliei” ilustreaza ideea balzaciana a paternitatii, urmarita de Calinescu in relatiile
ei de la parinti la copii, dar mai ales in determinarile ei social-economice. De aici si observatia lui Ov.S.
Crohmalniceanu ca fiecare dintre personaje, inclusive Stanica Ratiu, devin “parintii” Otiliei, pentru ca,
intr-un fel, ii hotarasc destinul.
Otilia Mărculescu, fiica celei de-a doua sotii a lui Costache, ramasă orfana in copilarie, este crescută de
bătrânul avar, care rareori este capabil sa-i refuze capriciile. Clanul Tulea ii inoculează de mica ideca că
un orfan este doar un tolerat. Din cauza Aglaei, învață de timpuriu ce înseamna umilinta si se maturizează
inainte de vreme. Otilia are o viziune formată asupra lumii si, desi de-abia ieşită din adolescentă, întelege
că mos Costache este incapabil sa o protejeze.
Dovedeşte intelegere pentru toti: pe Felix il paraseşte ca sa-i protejeze cariera, pe Costache il încurajează
să n-o adopte, liniştindu-i astfel constiinta, Auricai ii dăruieşte pianul, adică singura ei avere si obiectul
unicei pasiuni, numai pentru a-i diminua lăcomia. Sociabilă, inteligentă şi predispusa la aventura, ca orice
artist (este studentă la Conservator), Otilia trezeşte in sufletul lui Felix prima iubire şi adoratia lui
Pascalopol. Generozitatea, pe care o apreciază mai mult decât iubirea, mândria înnăscută, spiritul de
sacrificiu contribuie la alegerea Otiliei; ea il prefer pe Pascalopol ca să-l menajeze pe Felix şi pentru că
această alegere o scuteşte de umilinte.
Ceea ce subliniază autorul de fiecare dată este amestecul de maturitate şi inocentă al personajului: Otilia
amesteca o seriozitate rece, blazată, cu cele mai teribile copilării. Comportamentul ei este consecintă a
impactului cu lumea în care traieşte. Maturizată înainte de vreme, prin statutul umilitor pe care societatea
il conferă orfanului, dar profitând totodată de o libertate stimulativă, Otilia este înzestrată cu sensibilitate
şi câştigă luciditate prin experienta directă; de accea pendulează între iubirea profundă pentru Felix şi
securitatea unei căsătorii cu Pascalopol. In timp ce Felix de-abia descoperă lumea, Otilia are deja o
conceptie bine definită despre viată.
Pentru Felix, Otilia este, succesiv, mamă ("fată de Otilia işi exercita sentimentul filial, rămas nefolositor
din pricina mortii mamei"), soră, prietenă, confident ("ghicise in Otilia o prietena de vârsta lui, un factor
feminin care-i lipsise", "am gasit in tine tot ce mi-a lipsit in copilarie"), iubită şi aparitie providentiala,
care il sustine şi îl însoteşte pe drumul maturizării: ”işi dădea prea bine seama că iubeşte pe Otilia fară să
poată determina continutul acestui sentiment." La fel, pentru Pascalopol, simbolizează femeia ideală:
"Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat libertatea să-mi fac femeia cum vreau eu, as fi facut-o ca pe domnişoara
Otilia." In acelaşi timp, mos Costache o soarbe umilit din ochi, Stănică crede că Otilia este facută anume
pentru el: "Dumneata ai mult din caracterul meu; eşti liberă, independentă, lipsită de prejudecăti". De
aceea, vrea s-o ia de nevastă. Titi are reverii cu Otilia, întrebându-l pe Felix dacă ”s-ar preta la o legătură"
şi cu el. Otilia amesteca o seriozitate rece, blazată, cu cele mai teribile copilării. Intr-o zi îmbrăca păpuşi,
în alta mustra pe mos Costache", ”uita repede răutările altora" şi ,nimic în purtarea Otiliei nu era agresiv
sau arogant, gesturile şi cuvintele ei erau pline de gratie, însă totul respira prea multă inteligenta."
Caracterizarea directă a naratorului este completată de autocaracterizare: "Eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce
vreau..." Se plictiseşte repede, vrea să aibă mereu dreptate.
Pascalopol, ea este o fată delicioasa, fragilă, candidă, neajutorată. dornică de lux. In ciuda efuziunilor care
parcă nu mai puteau fi stăvilite si care se indreptau pe rând când spre Pascalopol, când spre Felix,
facându-i pe amândoi să sufere, Otilia devine dintr-o dată rezervată, reflectând la viitorul lui Felix, sau,
cochetă, mărturisind: ”Eu am un temperament nefericit: ma plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.
"
Astfel, toate aceste perspective diferite sunt reunite de catre autor intr-o imagine unitara, prin intermediul
careia contureaza unul dintre cele mai fascinante personaje din proza romaneasca, simbol al eternului
feminin.
Enigma Otiliei
de George Calinescu
-relatie-
de la origini pana in prezent” . A scris numeroase studii de istorie si critica literara, dar si versuri, teatru,
mai cu seama romane realiste: ”Cartea nuntii”, ”Enigma Otiliei”, ”Bietul Ioanide”, ”Crinul Negru”.
Opera literata “Enigma Otiliei” este un roman realist, balzacian. Astfel, romanul este o specie epica, in
”E necesar să mentionam de la început ca doar doua personaje scapă determinismului social şi
caracterologic, prin tineretea lor, Felix şi Otilia." (Paul Georgescu) Povestea de dragoste dintre Felix şi
Otilia este una dintre cele mai rafinate, ilustrând iubirea ca mister, ce defineşte destinul şi îl călăuzeşte.
Cuplul de îndrăgostiti este privit în relatie cu Pascalopol, ca într-un triunghi amoros: "Pascalopol şi Felix
reprezintă cele doua valente ale Otiliei. Cei trei nu mai sunt personaje, ci arhetipuri." (Paul Georgescu)
Statutul personajelor se desprinde din întreaga operă. Felix este un personaj romantat, idealizat, având
numai trăsături pozitive. Este un tânăr intelectual, in ascensiune profesională, în formare. Are un scop
bine definit, pe care-l urmează cu hotărâre. Otilia este un chip modern, un personaj-simbol, exprimand
feminitatea şi misterul ei. Felix este orfan, un tânăr de 18-19 ani, fiul celebrului doctor Sima din laşi, care
ii lasa o avere considerabilă. Proaspăt absolvent de liceu, vine in Bucureşti, ca sa devină student la
medicină. Dupa absolvirea acestei facultati, ajunge profesor universitar şi se dedică cercetării. Otilia este
şi ea orfană, are 19-20 de ani, studenta la Conservator. Este mostenitoarea mamei ei, dar, ca şi Felix este
lasată in grija lui moş Costache, care le administreaza amândurora averea. Sub aspect moral, ambele
personaje scapa de determinismul social, detaşandu-se de societatea vremii prin nobletea sufleteasca, iar
in privinta statutului psihologic, ambii sunt adolescenti in formare şi pe drumul maturizari. Mai multe
ctape.
Cei doi traiesc o poveste de dragoste, care traversează mai multe etape. Se cunosc din copilărie şi işi spun
verişori, deşi sunt rude foarte îndepărtate, prin aliantă, şi nu de sange: mama lui Felix şi prima sotie a lui
moş Costache au fost surori. Cei doi au corespondat printr-un lung şir de scrisori, cum se obişnuieşte in
vremea respectivă. Când Felix vine in casa tutorelui sau, este uimit de atmosfera apasătoare in care
traieste Otilia, despre care știa că este fiica unchiului, dar nu ştia şi de ce poartă alt nume:Aglae se opune
adopiei, urmărind să intre în posesia averii moşului. Otilia ii apare lui Felix în mai multe ipostaze, aşa
încât sentimentele lui evoluează de la o afectiune calda spre iubire. Mai intâi, o percepe ca pe o prezentă
ce înlocuieşte afectiunea maternă: Otilia umple golul sufletesc lasat de moartea prematură a mamei.
Ulterior, se apropie de ea ca de o soră, îi devine prietenă şi confidentă, cei doi petrecând mai mult timp
impreună după ce isi descoperă pasiunile comune: lectura si muzica. Felix realizeaza că Otilia este
adevărata stăpână a casei şi, deşi uneori imbracă păpuşi, alteori il uimeşte cu maturitatea ei. Se
îndrăgosteşte de ea cand ii descoperă inteligenta şi talentul artistic, întelegandu-i unicitatea in raport cu
celelalte fete din generatia ei. Treptat, Felix nu o mai întelege, mai ales când, deşi ii promite un viitor
impreună, Otilia il alege pe Pascalopol. Deşi relatia lor se termină sub semnul esecului, Felix admite că
Otilia a avut in viata lui un rol decisiv, a dat sens adolescentei sale, maturizandu-l.
Felix şi Otilia, din punctul de vedere al lui Pascalopol, sunt nişte orfani care cer ocrotire. De aceea, şi în
raport cu Felix, Pascalopol, desi loial la inceput, i-o rapeşte mai târziu pe Otilia. Triunghiul îi dă
posibilitatea scriitorului să analizeze sentimentul iubirii.Pascalopol este indrăgostitul matur, dezamăgit şi
trist, ”pentru ca nu traieşte decât o iluzie". Felix este un neîndemânatic în raport cu Otilia, dar si cu
Georgeta. Este un timid, de aceea o va pierde pe Otilia.
Otilia va fi iubită juvenil de Felix, senzual şi patern de Pascalopol, cu tandrete de mos Costache; in felul
lor o iubesc şi Titi, şi Stănică. Felix este un intelectual superior, ce vrea să se realizezę profesional; mai
mult, vrea să fie un nume in ştiinta medicală. Otilia simte că lui Felix, în ciudat stăpânirii de sine si a
abnegației, ii lipseste ceva: "Dacă un tânăr ar avea răbdarea și bunatatea lui Pascalopol, l-aş iubi". Există
însă o aspiratie secretă a Otiliei spre Felix. Pentru ea este un ,,luceafar" la care nu poate ajunge pentru că
nu-şi poate depăşi conditia de femeie (constientă de propriile ei slabiciuni şi de faptul ca Felix este o
valoare).
Pascalopol, ea este o fată delicioasa, fragilă, candidă, neajutorată. dornică de luxIn ciuda efuziunilor care
parcă nu mai puteau fi stăvilite si care se indreptau pe rând când spre Pascalopol, când spre Felix,
facându-i pe amândoi să sufere, Otilia devine dintr-o dată rezervată, reflectând la viitorul lui Felix, sau,
cochetă, mărturisind: ”Eu am un temperament nefericit: ma plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.
"
Scenele care li aduc fapă in fată sunt numeroase in roman. Se detaşează aceea cand Felix intră prima dată
in camera ei, în absenta fetei, rămânând cu impresia ca se simte mai aproape de ea în acest mod, ca o
intelege mai bine: eleganta, rafinamentul stilului interior, dezordinea jucată, ce amestecă partituri de
muzică şi bucati de ciocolată muşcate in grabă, sugerează spontaneitatea Otiliei, de care se lovește
permanent mintea lui Felix: ”Nimic în purtarea Otiliei nu era agresiv sau arogant, gesturile şi cuvintele ei
erau pline de gratie, insă totul respira prea multă inteligenta. Otilia traia cum cânta la pian, zguduitor şi
delicat, într-un tumult de pasiuni... " Scena finala da sens personajului feminin, privit simultan şi prin
ochii lui Pascalopol, care afirmă, in fata unei fotografii bizare a unei fete ce pare străina de fata de
altădată: “Pe dumneata te-a iubit foarte mult si mi-a spus chiar ca, daca ar sti ca suferi, nu s-ar da inapoi
de a ma insela cu dumneata. Mi-a spus aceasta…dar n-a facut-o. A fost o fata delicioasa, dar ciudata.
Pentru mine e o enigma”.
Astfel, cuplul Felix-Otilia cunoaste o evolutie de scurta durata, dar completa si complexa, iubirea lor
trecand prin prietenie, erotism si afectiune parinteasca, etape traite cu intensitate, care ii conduc catre
destinul propriu si catre redescoperirea in celalalt a imaginii sinelui.
Baltagul
de Mihail Sadoveanu
-tema si vizune-
Mihail Sadoveanu a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician si om politic roman.
Acesta este considerat ca fiind unul dintre cei mai importanti prozatori romani din prima jumatate a
secolului XX, alaturi de Ion Neculce si Ion Creanga.
Opera lui Sadoveanu este una monumentala, cuprinzand: romane istorice si de aventura (”Neamul
Soimarestilor”, ”Fratii Jderi”), scrieri de factura mitica (romanele ”Ochi de urs”, ”Nopti de Sanziene”,
”Creanga de aur”, ”Baltagul”), opere in care abordeaza teme sociale (povestirile ”Judet al sarmanilor”,
”Bordeenii”), scrieri de elogiere a naturii privite cu ochii vanatorului sau ai pescarului (”Tara de dincolo
de negura”, ”Nada florilor”). Debutul sau editorial are loc in anul 1904, cu patru volume simultan. Drept
urmare, Nicolae Iorga, care a remarcat interesul vadit al scriitorului pentru istorie, a denumit anul 1904
„anul Sadoveanu”. Intreaga sa opera este caracterizata, printre altele, de aplecare asupra vietii traditionale
si a societatii patriarhale a satului romanesc. O alta caracteristica este recurgerea lui Sadoveanu la tipuri
literale. Tudor Vianu a remarcat portretizarea de catre prozator a taranului roman drept ”un tip superior de
om, un om eroic”. El creeaza, de asemenea, tipologii de intelepti populari, ai caror opinii privind existente
sunt de natura umanista, adesea in contrast cu principiile rationalismului caracteristic culturii occidentale.
Prin urmare, Mihail Sadoveanu este considerat creatorul romanului istoric romanesc.
Opera literara „Baltagul”, considerata ”o Miorita in dimensiuni mari” (George Calinescu) evoca o lume
cu randuieli bazate pe legea nescrisa a traditiei, izvorate dintr-o obisnuita de viata, care se pierde in
vreme. ”Baltagul este un roman realist in sensul cel mai propriu. (...) Nicaieri n-a pus Sadoveanu mai
multa obiectivitate si mai mult sentimentalism.”(Nicolae Manolescu). Astfel, romanul este o specie epica,
in proza, de cea mai mare dimensiune, cu o actiune complexa, desfasurata pe mai multe planuri negative,
cu personaje numeroase, amplu caracterizate si prin intermediul carora se construieste o imagine
In ciuda dimensiunii reduse, romanul este o opera realista, o monografie a satului traditional, desfasurata
larg in jurul unei familii de oieri din Magura Tarcaului, reper spatio-real, familia lui Nechifor Lipan.
Muntenii sunt niste ”fapturi de mirare” ,isi duc viata in ritmul transhumantei, practica oierilor de la
inceputul lumii, din cauza careia a intarziat la impartirea darurilor divine, conform unei vestiri anecdotice
de la inceputul romanului.
Din unghi realist romanul prezinta sub toate aspectele viata muntenilor. Unii isi castiga traiul lucrand in
munte, iar cei mai vrednici intemeiaza stani; dintre acestia din urma face parte si Nechifor Lipan.
Romanul este si povestea unei familii de oameni instariti, negustori bine vazuti: „avere aveau cat le
trebuia”, „aveau si parale stranse intr-un cofaiel cu cenusa”. Din sapte copii cati le-a dat
Dumnezeu ,Nechifor si Vitoria au ramas cu doi: Gheorghita si Minodora. Rolul femeii este bine stabilit,
dar este legat mai mult de treburile gospodaresti, motiv pentru care Vitoria nici n-a prea iesit din sat de
cand s-a maritat. Aceasta apara cu strasnicie respectul pentru credinta si obiceiuri, caci oamenii, daca se
abat de la legea firii, pierd din cinste si demnitate, devin neoameni. Astfel, viata se defasoara
calendaristic, intre plecarea turmelor la pasunat si inatoarcerea lor la iernatic. Nu ziua, ci vremea pe care
oamenii o inteleg dupa semnele ei ce se arata, hotaraste si treburile oierilor si ale casei. Ca roman
monografic, Baltagul prezinta trei obiceiuri legate de viata unui om: botezul, nunta si inmormantarea.
Traseul vitoriei reface calatoria lui Nechifor Lipan, pe drumul transhumantei. Lumea veche este pusa in
balanta, alaturi de lumea cea noua, instabila si infricosatoare.
Desi restransa, actiunea se distinge prin complexitate, fapt evidentiat de compozitia si structura operei.
Printr-un artificu de compozitie, actiunea propriu-zisa este precedata de o poveste despre cum a impartit
Dumnezeu darurile intre neamuri. In planul faptelor, cauza declansarii actiunii este reprezentata de faptul
ca Nechifor Lipan, plecat in vara dupa oi la Dorna, intarzie mai mult decat de obicei, iar absenta lui
determina hotararea Vitoriei de a porni in cautarea lui, ceea ce constituie mobilul sufletesc al actiunii.
Defasurearea actiunii cuprinde pregatirea calatoriei si drumul propriu-zis al Vitoriei si al fiului ei,
Gheorghita. Isi incepe calatoria impreuna cu fiule ei, incercand sa refaca traseul sotului. Prima localitate
unde face popas este Bistrita, urmeaza popasul la Bicaz, unde vorbeste cu hangiul Donea, la Calugareni se
desparte de negustorul David, la Farcasa vorbeste cu mos Pricop, la Borca da de un botez, la Cruci ia
parte la o nunta, la Vatra Dornei gaseste insemnata in registre tranzactia incheiata de Nechifor si alti doi
ciobani, se mai opreste la Paltinisi, Darmoxa, Brosteni, Sabasa, unde vorbeste cu Iorgu Vasiliu, apoi la
Suha si inapoi la Sabasa, fiindca afla ca la Suha n-au stat la masa de la han decat doi ciobani: Calistrat
Bogza si Ilie Cutui. Ramasitele pamantesti ale lui Nechifor sunt gasite intr-o rapa, in locul numit Crucea
Talienilor.
Cea mai tensionata scena este cea de la praznic, la care, cu ajutorul hangiului Toma si al sotiei acestuia,
Vitoria invita tot satul si pe cei doi presupusi asasini. Autoritatile incep sa cerceteze faptele si sa caute
dovezi, iar Vitoria ii iscodeste pe cei doi oieri. Depasirea momentului dificil are loc atunci cand Calistrat
Bogza recunoastre crima si este ucis de Lupu, cainele lui Nechifor, regasit acum de stapana lui. Ilie Cutui
este arestat de autoritati dupce ce isi marturiseste complicitatea. Actiunea romanului se inchei dupa
terminarea praznicului, cand Vitoria isi propune sa mearga la Rarau pentru a vedea turmele cumparate de
Nechifor, apoi la manastirea Varatec pentru a o lua pe Minodora, pe care are de gand s-o aduca sa vada
mormantul tatalui sau: la patruzeci de zile de la inmormantarea se va face praznic de pomenire, apoi se
vor intoarce toti la Tarcau.
Titlul romanului este simbolic, punand intreaga actiune sub semnul baltagului, uneala cu doua taisuri si
proprietati magice, devenita simbol al cautarii adevarului si al legii nescrise a oierilor, care se intoarce
impotriva raufacatorilor. Baltagul este si un simbol al comuniunii dintre lumea celor vii si lumea celui
disparut, Nechifor Lipan; de fapt, este vorba in roman despre un baltag cu proprietati negative, ca arma a
crimei (baltagul cu care a fost omorat Nechifor), si de un baltag ce restabileste echilibrul pierdut si face
dreptate (baltagul lui Gheorghita).
Sadoveanu introduce sugestii si simboluri care dau acestui drum un sens initiatic pentru ambele personaje.
In primul rand, decizia de a pleca in cautarea lui Nechifor este luata dupa o lunga perioada de pregatiri,
intocmai ca in basme. Vitoria isi impartaseste temerile preotului, merge la o vrajitoare, tine vinerea
neagra, are visul prevestitor de moarte. Apoi pleaca impreuna cu fiul ei, Gheorghita, in susul Bistritei,
drum ascensional si de intaorcere la origini. Si momentul plecarii este simbolic: ei pornesc primavara (pe
10 martie), intr-o vinere, la rasaritul soarelui; aceasta fixare intr-un timp al inceputului, intr-o zi fasta,
subliniaza cu insistenta caracterul intiatic al acestui drum.
De asemenea, este de retinut ca granita dintre Magura si lumea necunoscuta este apa Bistritei. Trecerea
raului este si ea semnificativa pentru debutul unei calatori care presupune mari incercari legate de
introducerea intr-o alta ordine a cunoasterii, care presupune mari incercari legate de introducerea intr-o
alta ordine a cunoasterii.Toate opririle sunt hotarate de semne dumnezeiesti; de pilda, ajungand la
Farcasa, pentru ca se porneste vand din senin, Vitoria spune: ”asta-i porunca sa poposim aici”.
Tot simbolic este si faptul ca pe drum calatorii intalnesc un botez , o nunta, iar in final are loc
inmormantaterea lui Nechifor. Cele trei evenimente ale vietii -nasterea, nunta si moartea- sugereaza ca
acest drum reprezinta o metafora a vietii. Totodata, el nu este o simpla trecere, caci intaorcerea de la
Dorna la Sabasa presupune incercarea ultima, marcata ritualic de viziunea Vitoriei si prin intermediul
careia ea are in sfarsit acces la adevar.
De asemenea, romanul este si un bildungsroman, opera intiatica: Gheorghita se supune mamei sale, ca un
novice maestrului sau, face dreptate si este pregatit sa devina barbat. Din recuzita romanului politist se
regasesc in ”Baltagul”: supozitia unei crime, mobilul crimei (oile), criminalul (Calistat Bogza),
complicele (Ilie Cutui), arma crimei (baltagul), anchetatorul (Vitoria), ancheta (calatoria), marturiile
depuse de cei interogati, pedepsirea vinovatilor, etc.
Astfel, prin tema sa generala, romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu este unul de factura rurala,
evocand lumea taraneasca, straveche si valorile ei morale, intruchipate de o fiinta aparte, Vitoria Lipan.
Nu doar cadrul este mioritic in roman, ci si intelegerea vietii si a sufletului omenesc.
Baltagul
de Mihail Sadoveanu
-personaj-
Felul de a fi al munteanului, il desprindem din comportamentul Vitoriei Lipan. In tot ceea ce întreprinde
această femeie, e dragoste si statornicie, inteligentă nativă şi tărie morală; o vitalitate care este a naturii
însăşi, într-un cuvânt, un suflet si un caracter care, in viziunea autorului, definesc structura psihica a
țăranului din această parte a Moldovei. Drama prin care trece Vitoria Lipan nu are nimic senzational in
roman. Faptul ca sotul ei a fost ucis e trăit intens, cu o putere de stăpânire ce are radacini in natura aspră
şi stâncoasă a locurilor ce nasc asemenea oameni, în obiceiurile şi traditiile care au aşezat relatiile dintre
ei.
Vitoria impresioneaza prin zbuciumul sufletesc şi dragostea pe care i-o poarta celui drag. Este un personaj
cu însuşiri deosebite, portretul ei fiind derivat din caracterizarea generală a muntenilor: muntenii sunt
caracterizati, prin opozitie cu celelalte neamuri, ca fiinte napastuite, dar harnice, absorbite de meşteşugul
oieritului, care le-a fost dat de la inceputul lumii. Sunt surprinsi in timpul transhumantei, într-un cadru
deosebit, un spatiu mioritic, cu ”poteci oable”, prapăstii şi locuri strâmte, între stânci de piatră, cadru
semnificativ pentru urcuşurile şi coborâşurile din viata lor. Traind in legătură cu natura, ei sunt nişte
fapturi de mirare, împrumutând din trăsăturile acesteia: iuti şi nestatornici ca apele, ca vremea, răbdători
in suferintă ca şi in ierni cumplite, fără griji in bucurii, venind la bârlogul lor ca fiara şi plăcându-le
datinile lor de la începuturile lumii. Peste acestea, ei ,,stau in fata soarelui c-o inimă ca din el ruptă", îl
venerează ca pe un simbol al adevărului, iar această credintă este un semn al lumii străvechi pe care o
reprezintă.
Vitoria este o reprezentantă a acestei lumi arhaice, aproape mitice, cu legi nescrise, şi are o imagine
inspirată de chipul măicutei bătrâne din Miorita. Replica ei amintește de călătoria tragică a maicutei
bătrâne: ”Nu s-a oprit cumva astă-toamnă un om cu un cal negru țintat in frunte? Mie numai să-mi spuneți
cine a vazut un om de la noi, calare, pe un cal negru țintat in frunte şi-n cap cu o căciulă brumărie?" Din
punct de vedere social, este o femeie simplă, nu ştie carte şi nu prea a ieşit în lume de cand s-a măritat cu
Nechifor Lipan, oier neînfricat de la Măgura Tarcăului. Portretul moral o defineşte ca reprezentantă a
lumii vechi, care respectă legile nescrise.
Din primele pagini ale cărtii se desprinde portretul ei fizic. Ea este caracterizată direct de catre narator, ca
o femeie de o frumusete simplă, dar fermecatoare, în ciuda varstei. In centrul atentiei sunt ”ochii ei căprii,
in care parcă se rasfrângea lumina castanie a părului", ochi ”aprigi şi încă tineri”. Portretul este completat
prin autocaracterizare cu trăsături morale, insistându-se asupra aceleiaşi trăsături, simplitatea. In ciuda
faptului că nu ştie carte, cunoaşte oamenii, le ghiceşte gandurile, aşa cum le ghiceşte şi pe ale lui
Gheorghită: ”eu te citesc pe tine, macar că nu ştiu carte". In fata preotului, in care are încredere, spune că,
deşi nu ştie sa socoteasca, şi-a dat seama că sotul ei întârzie mai mult decât de obicei. Simțind că s-a
intâmplat ceva şi nu are niciun ajutor, ea işi pune speranta in ajutorul divin: "acu la Dumnezeu am eu
nadejde, la Maica Domnului si la Sf. Gheorghe." În opoziție cu aceste trăsături, in mintea lui Gheorghită,
Vitoria capată contur negativ. Neştiutor şi naiv, el crede că mama sa nu are vreo calitate deosebita, daca
citeste gândurile oamenilor, ci este o vrăjitoare, idee ce se desprinde dintr-un scurt monolog: ”mama asta
trebuie să fie farmacatoare; cunoaşte gandul omului”; ”dacă-i intr-adevăr vrăjitoare, cugeta el, apoi eu
manânc şi ea prinde putere.”
Complexitatea personalitatii sale rezultă din fapte, limbaj şi numele pe care-l poartă. Din fapte, reiese
credinta adâncă în Dumnezeu, in ciuda unor superstiții ce o napadesc, ca pe orice om. Este calma,
rationala, deşi realizează dezastrul. Pastrătoare a unor legi străvechi, cum este şi aceea conform căreia
trebuie să-şi găsească sotul şi să-l înmormânteze creştineşte, ea este minutioasa şi pune totul la cale până
in cel mai mic detaliu, desi n-a mai fost niciodată plecată atât de departe de casă. Anticipează scena cu
hotii şi dă dovada de mult curaj, ca femeie ce este. In scena praznicului, da dovadă de stăpanire de sine,
ştiind că este aproape de adevăr. Limbajul arată hotărârea ei de a face ce şi-a propus: ”n-am să mai am
hodina cum n-are pârâul Tarcaului pană ce nu l-oi gasi pe Nechifor Lipan”. Misterul dezvaluirii din final
este inlocuit cu tensiunea si zbuciumul eroinei, care stie adevarul, fara a avea dovezi. Ca un detectiv, ea se
foloseste de anumite tehnici, cum este faptul ca nu-si dezvaluie identitatea, de teama ca oamenii nu-i vor
spune adevarul asteptat. In fapt, ea reuseste sa afle adevarul prin iubirea fata de Nechifor, pastrand cu
aceasta o legatura permanenta, asa cum declara in scena parastasului: „Mi-a spus Nechifor Lipan cat am
stat cu el in groapa”. Numele şi personalitatea ei sunt in deplina concordantă. Ea reprezintă un neam de
fiinte napăstuite, dar biruitoare, care slavesc adevarul şi binele, asemenea Sf. Gheorghe, purtatorul de
biruință.
Astfel, Vitoria Lipan este expresia umana a unei credinte stravechi, care se manifesta intr-o anumita
structura psihica, in raporturile ei cu oamenii, cu asezarile si cu datinile. ”Baltagul este romanul unui
suflet de munteanca”.(Perpessicius)
Baltagul
de Mihail Sadoveanu
-relatie-
Romanul are un număr mare de personaje, cu rol diferit in actiune: personaj principal (Vitoria), personaje
secundare (Gheorghită), episodice (Minodora, preotul satului, criminalii etc.). Imaginea lui Nechifor este
reconstituită din mărturiile celor care l-au cunoscut, fiind viu in inima sotiei şi a copilor sai. Vitoria şi fiul
ei, Gheoghită, sunt infătişați intr-o calătorie simbolică. Aceasta se va dovedi un fervent initiatic pentru
băiatul care pleacă de acasă copil şi revine barbat, pregatit să facă anul viitor, de unul singur, traseul
transhumantei.
Muntenii sunt caracterizati, prin opozitie cu celelalte neamuri, ca fiinte napastuite, dar harnice, absorbite
de meşteşugul oieritului, care le-a fost dat de la inceputul lumii. Sunt surprinsi in timpul transhumantei,
intr-un cadru deosebit, un spatiu mioritic, cu ”poteci oable", prăpăstii şi locuri strâmte, între stânci de
piatră, cadru semnificativ pentru urcuşurile şi coborâşurile din viata lor. Traind în legătură cu natura, ei
sunt nişte făpturi de mirare, imprumutand din trăsăturile acesteia: iuți si nestatornici ca apele, ca vremea,
rabdători in suferintă ca şi in ierni cumplite, fară griji in bucurii, venind la bârlogul lor ca fiara şi
plăcându-le datinile lor de la Inceputurile lumii. Peste acestea, ei "stau în fata soarelui c-o inimă ca din el
ruptă" il venerează ca pe un simbol al adevărului, iar această credintă este un semn al lumii stravechi pe
care o reprezintă.
Pentru Gheorghită, toate evenimentele au caracter initiatic: el se initaza in tainele lumii, ca un învățăcel,
ajutat de mama sa, ce îndeplineşte rolul unui maestru, şi trece de la copilarie la maturitate înainte de
vreme. Initial, el refuză călatoria, cu gândul la libertatea specifică varstei copilăriei. Pe drum, se supune
mamei sale, observandu-i comportamentul in relatia cu oameni. Ca in basme, calatoria conduce spre
initiere. El are asupra sa baltagul, un alt buzdugan, simbol al puterii şi al adevarului. Ajunge într-o lume
necunoscută, unde este supus mai multor probe: rabdare, sacrificiu, renuntare, vitejie, prespicacitate,
sensibilitate, curaj, simtul dreptătii. Când realizează că tatăl său nu mai este, plânge ca un copil, dar
întelege că de acum el este bărbatul casei şi va trebui să facă singur traseul transhumantei. Numele sau
provine de la cel al Sf. Gheorghe, purtatorul de biruintă, dar semnifică şi identitatea cu personalitatea
tatălui (Nikephoros-"purtătorul de biruinta", victoriosul").
O scenă plină de semnificatii este cea petrecută înainte de plecare. Intuind că fiul ei nu are de gând să
plece de unul singur în căutarea tatălui său, Vitoria il fulgeră cu privirea: "Intelege că jucăriile au stat!"
sau "Nu te uita urât, Gheorghița, că pentru tine d-aici inainte începe a răsări soarele." Momentul lasă loc
şi caracterizării fizice a lui Gheorghită, care seamănă cu mama sa: are ochi căprui, un zambet frumos şi
straie specifice lumii oierilor, chimir nou, bundită inflorită. De asemenea, de la tatăl său nu are
doar ,,numele adevărat şi tainic", ci şi priceperea în meşteşugul oilor. Tot el, in alt moment, gândeşte cu
ințelepciune că fiecare are calități si defecte şi aşa este şi el: ,,Femeile sunt mai viclene, mai iscusite la
vorbă; iar bărbații is mai proşti, însă mai tari de vârtute." Consolidarea initierii sale, trecerea sa de la
copilarie la maturitate au loc in scena finală, când il loveşte pe faptaş, restabilind echilibrul lumii, cu o
lovitură de baltag "pe care e scris sânge."
Simbolic, drumul insearnnă cunoaştere, maturizare, dar şi pregatire pentru moarte. S-a facut în multe
rânduri observatia că drumul are importanta majoră pentru Gheorghită, pentru care înseamnă un examen
de maturizare şi totodata o pregătire pentru confruntarea finală cu Bogza; chiar şi lovitura de baltag pe
care i-o dă ucigaşului nu are rostul unei răzbunări, ci ea consfinteşte desavârşirea experientei lui, de
intrare intr-o lume crâncenă, de pastori, al căror singur sprijin este baltagul. Şi pentru Vitoria drumul se
desfaşoară ritualic: ea parcurge calea spre adevăr şi spre lumina, de aceea se simte indrumată, îndreptată
nu numai spre locul in care zăcea cadavrul pastorului, dar şi spre revelatia finală ca lucrurile trebuie
descurcate, viata nu se poate desfăşura in confuzie, adevărul trebuie restabilit, iar ritualul mortuar se cere
îndeplinit după regulă.
Aceasta tensionata pregatire a deznodamântului confera caracter dramatic faptelor, care par toate dirijate
de Vitoria; ea dezlantuie prin cuvinte mania lui Bogza şi il impulsionează pe Gheorghita să facă dreptate:
impuns de un alt țipăt al femeii, feciorul mortului simti crescand in el o putere mai mare şi mai dreapta
decat a ucigaşului. Chiar şi in final, când, lovit de muchia baltagului şi cu beregata sfaşiată, Bogza cere
iertare in fata preotului, Vitoria mai întâi ii pretinde cu luciditate să mărturisească public motivul crimei şi
abia apoi rosteşte freza de iertare conventionala: ”Dumnezeu să te ierte!” .Il priveşte cu buzele strânse,
dar nu-i acordă iertarea ei omenească.
Astfel, caracterul emblematic al acestui roman polifonic rezida si din maniera in care sunt construite
personajele, extrem de autentice si viabile, relatia dintre munteanca si fiul sau fiind semnificativa. In
actiunea romanului evolutia relatiei dintre Vitoria si Gheorghita depaseste specificul raportului mama-fiu,
ilustrand o relatie de sustinere si mai ales de initiere necesara a celui tanar de catre femeia ce dispune de
experienta vietii.
Moara cu noroc
de Ioan Slavici
Ioan Slavici este unul dintre marii clasici ai literaturii române care s-a afirmat în cercul literar „Junimea”
în a doua jumătate a secolului al 19-lea, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă.
Intrucât fiecare dintre aceștia reprezintă superioară înflorire a unui gen sau a unei specii, Eminescu
considerat, prin excelență, poetul, Caragiale-dramaturgul, Creangă-povestitorul și Slavici este cunoscut
îndeosebi pentru nuvelistică sa de excepție. Incă de la început acesta se îndreaptă spre o literatură care să
infatiseze lumea reală, cu autenticitate și sinceritate. Observând cu atenție universul uman, scriitorul
extrage judecăți morale și îi clasifică pe oameni în funcție de normele etice ale colectivității. Considerat
de către Nicolae Iorga „fondatorul realismului popular” în cultura română, Slavici aparține curentului care
își propune să reflecte în mod veridic viața poporului și reliefarea specificului național, a trăirilor
propriului spirit și sensibilității românești.
Principala sursă de inspirație a lui Ioan Slavici este, deci, societatea transilvăneană, în special satul pe
care îi scruteaza ochiul scriitorului, dar și al etnografului, consemnând ca intr-o monografie locuri,
oameni, obiceiuri. Această societate constituie pentru nuvelist cadrul în care se desfășoară întâmplările,
conflictele, în care se întâlnesc oamenii, oameni viguroși, darji, oameni care acționează în numele unor
principii etice bine precizate și triumfă sau se prăbușesc după cum se situează la polul pozitiv sau negativ
al acestor principii.
Insuși autorului iși motivează alegerea tematicii în scrierea autobiografică: „Lumea prin care am trecut”
„In gândul meu, rostul scrierii a fost întotdeauna îndrumarea spre o vietuire potrivită cu firea omenească.”
Printre operele sale de numere reamintim „Popa Tanda”, „Budulea Taichii”, „Moara cu noroc”, „Mara”,
„Pădureanca”, „Scormon”.
„Moara cu noroc”, operă publicată în revista „Nuvele din popor” în anul 1881 este, datorită trăsăturilor
sale definitorii ,o nuvelă. Nuvela reprezintă o specie o specie genului epic în proză de dimensiuni medii,
cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, concentrat. Personajele nu sunt numeroase, fiind
caracterizate succint, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului principal decât pe acțiune. Cu
toate acestea, opera este scrisă într-o manieră realistă, de factură psihologică, conferind titlul de „nuvela
realist-psihologică”. Conflictele sunt atât interioare, cât și exterioare (între personaje), cu o descriere
detaliată, reprezentată de tipuri umane, ale căror acțiuni sunt relatate de către un narator omniscient-
omniprezent, heterodiegetic și cu un caracter moralizator. Titlul prezintă spațiul desfășurării
evenimentelor ce stârnește râsul și conturează ironia, deoarece moara aduce, la final, ghinion
personajelor. Astfel cronotopul este alcătuit din indici spațio-temporali. Descrierea locului este una
detaliată, moara se află în vale, într-un spațiu ezoteric, în care pătrunde intrusul Ghiță („el va avea
psihologia intrusului de la începutul și până la sfârșitul nuvelei”- Dimitrie Vatamaniuc, „Un Western
transilvan, prefață la volumul Ioan Slavici- Moara cu noroc.”). Simbolistica locurilor este una rea : „cinci
cruci stau înaintea morii”. Acestea sugerează destinele personajelor: două din piatră (destinul bătrâne și al
copiilor) și trei din lemn (caracterul maleabil al celor trei personaje care sfârșește tragic). Nici răscrucea
de drumuri nu prevestește binele: în mentalitatea populară, aceasta marchează obstacolul ce intervine de-a
lungul unui drum drept. In plus timpul este unul calitativ, evenimentele desfășurandu-se între două
sărbători : Sfântul Gheorghe și Paști.
De asemenea, tema o constituie consecințele nefaste pe care lacomia pentru bani le are asupra individului,
hotărându-i destinul, pe măsura abateriilor de la principiile etice fundamentale ale sufletului omenesc.
Cele 17 capitole se află în ordinea cronologică a desfășurării acțiunii și sunt integrate de cuvintele rostite
de bătrâna la începutul și la finalul operei: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa,căci dacă e vorba, nu
bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. Si ”simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa a fost dat.”.
Acestea reprezintă simetria dintre prolog (ce avertizează) și epilog (ce concluzionează). Conflictul social
și psihologic se desfășoară între aceste două norme etice, reliefând un destin tragic previzibil, atât în chiar
profunzimile sufletului omenesc.
Realismul prozei lui Slavici se evidențiază și la nivelul construcției personajelor, care întruchipează
adevărate tipologii umane, reprezentative pentru societatea vremii. Bătrâna soacră reprezintă omul
înțelept (tipul raissonneur), care deschide și închide nuvela (prolog+epilog) și prin intermediul căreia
grăiește însăși autorul. Ghiță, tipul arivistului ,este dezumanizat de mirajul banilor, prin el se analizează
consecințele arghirofilie. Lică este cea mai puternică plăsmuire a răului din literatura noastră, având
capacitatea de a disimula, de a-i manipula pe ceilalți, de a intui psihologia tuturor. De altfel, Ana este
femeia supusă, „ prea tânără,prea așezată”, ce evolueaza pe parcursul nuvelei, descoperindu-se pe sine. In
plus, viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură și de compoziție
ale textului narativ. Discursul epic al nuvelei dezvoltă, inițial, un conflict exterior, între mentalitatea
tradițională, bazată pe valori morale căreia îi dă glas bătrâna soacra a lui Ghiță și mentalitatea capitalistă,
fundamentata pe valori de schimb, în care puterea supremă este banul. Acest conflict exterior este doar pe
textul pentru un conflict interior, pe care îl dezvoltă textul, trăsătură specifică prozei de analiză
psihologică. Așa cum se prefigurează încă din titlu, firul narativ al nuvelei urmărește măcinarea, până la
dispariția conștiinței protagonistului al cărui suflet este scindat între două chemari lăuntrice: ce a
moralității și cea a banului. Descrierea detaliată a portretului lui Lică reprezintă o altă caracteristică a
nuvelei realist psihologică. Astfel, acesta este construit printr-un amalgam de însușiri. În ciuda faptelor
sale oribile, el nu apare ca ființă diabolică fără putință evoluției, ci este prezentat în contexte de profundă
umanitate: „Lică era un om ca de 36 de ani, înalt, uscățiv și supt la fata, cu mustața lungă, cu ochii mici și
verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc.Lica era porcar, însă din cei ce poartă cămașă subțire
și albă ca floricelele(...).”
Astfel, opera „Moara cu noroc” de Ioan Slavici rămâne reprezentativă atât pentru viziunea despre lume a
autorului, cât și pentru realismul românesc din a doua jumătate a secolului al 19-lea. „Tăranii lui Slavici,
observați fără cea mai mică părtinire, după metoda de mai târziu a lui Rebreanu, sunt egoiști, avari,
îndărătnici, dușmănoși și totodată iertători și buni, adică cu acel amestec de bine și de rău ce se află la
oamenii adevărați.” (George Călinescu)
Moara cu noroc
de Ioan Slavici
-particularitati de constructie a unui personaj -
omniprezent, heterodiegetic și cu un caracter moralizator. Ghiță este personajul principal al nuvelei și
unul dintre cele mai reprezentative personajele realiste din literatura română, impunandu-se prin
complexitate, dar și putere de individualizare, ilustrand consecințele distrugătoare pe care le are asupra
omului setea de înavuțire. Existența sa ficțională nu poate fi, însă, imaginată în absența celorlalte
personaje ale textului în care se oglindesc calitățile și defectele. Cheia moralității stă în cuvintele bătrânei
de la începutul și sfârșitul nuvelei ce cuprind normele etice care trebuie aplicate și respectate în viața de
orice om cinstit și drept: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei tale te face fericit”. Oricine se abate de la acest adevăr fundamental se autodistruge prin trairi
zguduitoare, ce duc cu siguranță siguranță spre un sfârșit tragic: „Simțeam eu ca nu are să iasă bine, dar
așa le-a fost dat.”
Statutul social al personajului este surprins încă din incipitul nuvelei, cititorul descoperindu-l în ipostaza
cizmarului sărac, nemulțumit de propria condiție socială. Mai mult decât atât, apare în postura de pater
familias în cadrul unei familii patriarhale. Conștientizand faptul că pe umerii săi apasă responsabilitățile
familiei, decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, tocmai pentru a-i asigura un trai mai bun.
Odată mutat la moară, devine cârciumar, schimbarea de statut social implicând metamorfoze și la nivelul
statutului psiholog și moral. Din punct de vedere psihologic, Ghiță este la început un caracter puternic.
Stăpân pe sine, încrezător în forțele proprii, nu ia în seamă sfaturile bătrânei sale soacre și se mută la
Moara cu noroc. Sub influența lui Lică, bărbatul își pierde treptat increderea de sine și devine slab în fața
tentației de a se îmbogăți, așa cum o martuiriseste el însuși în secvența monologată, dând vina pe firea lui
slabă și încercând, astfel, să se scuze față de sine și să îți motiveze faptele: „Ei! Ce să-mi fac? Așa m-a
lăsat Dumnezeu. Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai puternic decât voința mea? Nici cocoșatul nu e
însuși vinovat ca are cocoașe în spinare.” Viața exterioară a lui Ghiță este subordonată și detașată de viață
sa interioară, de zbuciumul din mintea și sufletul său. Slavici dirijează destinul eroului prin mijloacele
psihologice profunde, sonand reacții, gânduri, trăiri în cele mai adânci zone ale conștiinței personajului,
mai ales prin monologuri interioare. Acțiunile, gesturile și atitudinea lui Ghiță scot la iveală incertitudinea
și nesiguranța care îl domină, teama și suspiciunea instalate definitiv în el de când intră în cârdășie cu
Lică.Deși îl comsidera o ființă diabolică și dorește din suflet să îl vadă prins, totuși el este ispitit de
câștigurile bănești ale Sămădăului : „Se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășie cu Lică,
vedea banii grămadă înaintea sa și i se împaiengeneau parcă ochii : de dragul acestui acestui câștig ar fi
fost gata să își pună pe un an, doi capul în primejdie.” Incearcă să-și ia câteva măsuri de protecție:
pistoale de la Arad, doi câini ciobănești, își angajează o sluga credincioasă, dar teamă și zbuciumul nu-l
părăsesc.
Degradarea umană se produce treptat și sigur. Ajunge să regrete faptul că are nevastă și copii, și-ar fi dorit
să poată zice „prea puțin îmi pasă”, se îndepărtează încet, dar sigur de Ana, relațiile dintre ei fiind din ce
în ce mai reci: „ii era parcă n- a văzut-o demult și parcă era să se despartă de dânsa”. Conflictul interior
este din ce în ce mai puternic, lupta dandu-se între fondul cinstit al lui Ghiță și ispita îmbogățirii. Sufletul
complex și labil este sfârtecat între dorința de a pleca de la moară, rămânând un om cinstit și tentația pe
care n-o mai poate controla, a lacomiei de bani. Ghiță îți face reproșuri, are remușcări sincere și
dureroase: ”iartă-ma, Ana iarta-ma cel puțin tu, căci eu n-am sa ma iert cat oi trai pe fața pământului.”
Altădată, într-o efuziune a sentimentelor paterne, își deplânge prăbușirea, căreia nu i se poate împotrivi :
„sărmanilor mei copii, voi nu mai aveți (...) un tată om cinstit (...) tatăl vostru un ticalos fricos.” Fricos si
laș, Ghita se afundă tot mai mult în faptele mârșave puse la cale de Lică, momentul decisiv alunecării
fiind mărturia mincinoasă pe care o declară în fața judecătorilor. De la complicitate la crimă, nu mai e
decât un pas, el devine ucigaș, înjunghiind-o pe Ana care ”era întinsă la pământ și cu pieptul plin de sânge
cald, iar Ghiță o ținea sub genunchi și apăsa cuțitul mai adânc spre inima ei.” Arghirofilia îl
dezumanizează și protagonistul cade pradă propriului său destin căruia nu i se poate opune, prăbușindu-se
încet, dar sigur- de la omul cinstit și harnic la statutul de complice în afaceri necurate și crima,până la a
deveni ucigaș.
Modalitățile de caracterizare a eroului sunt preponderent indirecte prin fapte vorbe, atitudini și relația cu
celelalte personaje. De asemenea, în vederea sondării realității interioare a actantului, autorul recurge la
mijloacele moderne de caracterizare, precum monologul interior sau stilul indirect liber. Cu toate acestea,
lui Ghiță i se realizează și un portret moral amplu prin caracterizarea indirectă de către alte personaje. Ana
il consideră „muiere în straie bărbătești” căruia „Ii râde inima când își vede sporul” lucru sesizat de către
soacra sa. In plus, Lică își dă seama imediat de caracterul acestuia, afirmând că „pe om il stăpânești cu
păcatele sale.”
Astfel, protagonistul nuvelei „Moara cu noroc” de Ioan Slavici devine reprezentativ pentru viziunea
despre lumea a unui autor care a decurs la principiile estetice ale realismului, pentru a surprinde
metamorfozele din societatea rurală transilvăneană din a doua jumătate a secolului al 19-lea. Ghiță este un
personaj complex, ce trăiește o dramă psihologică, consecinta nefastă a instinctului exacerbat al
arghirofilie. Devenit însuși victima propriei lacomii, atrage sfârșitul tragic al lui, dar și al celor care îl
înconjoară.
Moara cu noroc
de Ioan Slavici
-relatia dintre doua personaje -
omniprezent, heterodiegetic și cu un caracter moralizator, în care punctul de fugă al discursului narativ
este Ghiță în calitatea sa de protagonist. Existența sa ficțională nu poate fi însă imaginată în absența
celorlalte personaje ale textului în care i se oglindesc calitățile și defectele. Reprezentativă în acest sens
rămâne relația dintre Ghiță și Lică Sămădăul, urmărită pe tot parcursul firului narativ.
Statutul social al protagonistului este surprins încă din incipitul nuvelei, cititorul descoperindu-l în
ipostaza cizmarului sărac nemulțumit de propria condiție socială. . Conștientizand faptul că pe umerii săi
apasă responsabilitățile familiei, decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, tocmai pentru a-i
asigura un trai mai bun. Odată mutat la moară, devine cârciumar, schimbarea de statut social implicând
metamorfoze și la nivelul statutului psiholog și moral. In comparatie cu acesta, Lică Sămădăul este
„porcar și el, dar om cu stare care poate să plătească grasuni pierduți ori furați (...) e mai ales om aspru și
neîndurat (...) care știe toate infundaturile, cunoaște pe toți oamenii buni și mai ales pe cei răi”, de teama
căruia tremură toată lumea și care „știe să afle urechea grasunului prăbușit chiar și din oala de varză”.
Daca Ghiță este un personaj rotund, Lică este un personaj plat, în sensul în care statutul său social
psihologic și moral rămâne nemodificat. Din punct de vedere psihologic, Ghiță este la început un caracter
puternic. Stăpân pe sine, încrezător în forțele proprii, nu ia în seamă sfaturile bătrânei sale soacre și se
mută la Moara cu noroc. Sub influența lui Lică, bărbatul își pierde treptat increderea de sine și devine slab
în fața tentației de a se îmbogăți, așa cum o martuiriseste el însuși în secvența monologată: „Ei! Ce să-mi
fac? Așa m-a lăsat Dumnezeu. Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai puternic decât voința mea? Nici
cocoșatul nu e însuși vinovat ca are cocoașe în spinare.” In schimb, Lică un adept al lumii capitaliste, este
lipsit de remușcări și machinari interioare. Scopul său este să îsi subordoneze partenerului de afaceri prin
propriile-i slăbiciuni, căci „e ager in răutate”. Se comportă ca un stăpân absolut peste oameni și locuri,
apoi se prezintă cu cinism și brutalitate: „Eu sunt Lică Sămădăul, multe se zic despre mine și multe vor fi
adevărate și multe scormonite (...) de la mine nimeni nu cutează să fure, ba sa-l ferească Dumnezeu pe
acela care as crede să îl pot bănui.”
Relația dintre cele două personaje ești urmărită pe tot parcursul discursului narativ. Semnificativă rămâne
însă prima întâlnire dintre Lică și Ghiță, moment în care Samadaul iși impune în fața noului cârciumar
propriile reguli : „eu vreau să știu totdeauna cine trece pe aici, cine umblă pe drum, cine ce zice și cine ce
face și voiesc ca în afară de mine să nu mai știe nimeni. Cred că ne-am înțeles!”. Se observă aici, modul
diferit în care cei doi se raporteaza la relațiile interumane. Dacă, pentru Ghiță, relațiile dintre oameni se
bazează pe încredere și respect, pentru Lică relația cu partenerul de afaceri înseamnă subordonare. La
început, Ghiță pare să fie cuprins de junghiuri la amenințările Samadaului ca, pe parcurs, aceste reactii să
se transforme intr-o chinuitoare măcinare sufletească, deoarece protagonistul nu găsește în el însuși
resorturile necesare pentru a se sustrage influenței malefice a Sămădăului. Episodul narativ ce surprinde
dialogul dintre actanți, imediat după jefuirea arendașului și săvârșirea crimei, evidențiază ipostaza unui
Ghiță ce devine conștient că a fost o unealtă în planul lui Lică, afirmând plin de furie: „Tu nu ești om,
Lică, ci diavol !”. Sămădăul, mulțumit că și-a subordonat partenerul, ii răspunde ironic: „tu,Ghiță, ești om
cinstit, dar am făcut din tine om vinovat.”
De asemenea, modalitățile de caracterizare a personajelor sunt cele consacrate de textul epic directe și
indirecte. In ceea ce îl privește pe Lică, autorul recurge la tehnica portretisticii, astfel încât elementele de
portret fizic și vestimentar devin semnificative pentru a înțelege trăsăturile de caracter ale personajului.
De pildă, Lică era „înalt și lat în umeri”, ceea ce îi sugerează importanța.Maltiozitatea e sugerată de
aspectul fizic: „uscățiv, supt la fata, cu ochi mici și verzi și sprâncenele împreunate la mijloc” la fel cum
statutul său social de căpetenie a porcarilor este surprins indirect prin elementele de vestimentație:
„cămașă subțire și albă ca floricelele” , „pieptarul cu bumbi de argint„ ,”biciul de carmajin, cu codoristea
de os, împodobită cu ghintulete de aur.” In plus, acesta are o singură slăbiciune, pe care o recunoaște doar
față de sine: „de femeie m-am ferit întotdeauna, iar acum la bătrânețe tot nu am scăpat de ea.”, făcând
referire la Ana, care reprezintă mărul discordiei în relația celor două personaje. In cazul lui Ghiță, sunt
utilizate mijloace moderne de caracterizare prin care este sondata realitatea interioare: monologul interior
și stilul indirect liber. Cu toate acestea, lui Ghiță i se realizează și un portret moral amplu, prin
caracterizarea directă de către celelalte personaje. Ana il consideră „muiere în straie bărbătești” căruia „Ii
râde inima când își vede sporul” lucru sesizat de către soacra sa. In plus, Lică își dă seama imediat de
caracterul acestuia, afirmând că „pe om il stăpânești cu păcatele sale.”
Astfel,relația dintre Ghiță și Lică Sămădăul, personajele nuvelei „Moara cu noroc” de Ioan Slavici,
rămâne reprezentativă pentru viziunea despre lume a unui autor care a recurs la principiile estetice ale
realismului, pentru a surprinde metamorfozele din societatea rurală transilvăneană din a doua jumătate a
secolului al 19-lea.
Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creanga
Ion Creanga este unul dintre marii clasici ai literaturii romane care s-au afirmat in cercul literar „Junimea”
in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, este un scriitor realist, care a reusit sa ridice proza romaneasca
pe aceleasi culmi pe care Eminescu propulsase limba literara in poezie, valorificand vorbirea omului
simplu si ridicand-o la un nivel neegalat pana astazi. Povestile si „Amintirile” lui Creanga ascund in
esenta lor adevaruri legate de traiul humulestenilor din secolul al XIX-lea. Despre cel mai mare povestitor
al romanilor, Ion Creanga, care ii urmeaza lui Ion Neculce, s-a spus ca a intrat in literature cu un
substantial fond sufletesc si intelectual de origine populara.
Moldoveanul creeaza o opera extrem de unitara sub raportul continutului si al mijloacelor artistice, o
opera care este apreciata chiar de redactorul revistei „Junimea”, I. Negruzzi : “cu cata placere si haz
ascultam sanatoasele produceri ale acestui talent primitiv”. Fiind toba de anecdote, el avea intotdeauna
pregatita cate o “corosiva” pentru junimistii care se amuzau copios, hazul lor facand „sa se cutremure
peretii.” Rasul lui inveselea toata societatea cand aducea cate o poveste sau nuvela, asa cum sunt, de
pilda, „Soacra cu trei nurori”, „Povestea porcului”, „Povestea lui Harap-Alb”, „Mos Nichifor Cotcariul”
sau cate un copitol din „Amintirile” sale.
„Povestea lui Harap-Alb”, opera publicata in revista “Convorbiri literare” in anul 1877, este datorita
trasaturilor sale definitorii, un basm cult. Basmul cult reprezinta o creatie ampla a genului epic, cu o
naratiune liniara, personaje purtatoare de valori simbolice, actiuni care implica fabulosul si supusa unor
actiuni conventionale, care prezinta drumul initiatic al eroului, incheiata cu victoria binelui. Titlul operei
este foarte sugestiv. Din punct de vedere morfologic, titlul este compus dintr-un substantiv comun si unul
propriu. Fiind in intregime un oximoron, numele surprinde trecerea eroului de la conditia de om obisnuit
la cea de imparat. Personajul dobandeste acest nume dupa incalcarea sfatului parintesc din cauza
inocentei si naivitatii (Alb). Statutul inferior in care decade este in opozitie totala cu firea, caracterul si
educatia sa (Harap). Actiunea operei este adusa mai aproape de realitatea cotidiana prin substantivul
„poveste”. Prin urmare, textul lui Creanga se localizeaza pe tema luptei dintre bine si rau. Astfel,
protagonistul, Sfanta Duminica, calul, regina furnicilor, craiasa albinelor sau cele cinci personaje
himerice reprezinta intruchipari ale binelui, in vreme ce Spanul sau imparatul Ros sunt ipostaze ale
maleficului. Dar dimensiunea simbolica a naratiunii, ca trasatura specifica basmului cult, orienteaza
lectura textului spre identificarea unei alte teme, si anume cea a initierii. In acest sens, drumul parcurs de
protagonist de la curtea tatalui spre imparatul Verde nu trebuie perceput ca un drum fizic, spre exterior, ci
ca un traseu initiatic spre desavarsirea fiintei, spre maturizare,basmul transformandu-se intr-un
bildungsroman.
De asemenea, naratorul nareaza in dubla perspectiva: naratorul omniscient si omniprezent care nareaza la
persoana a III-a (heterodiegetic), devine subiectiv folosind persoana I sau folosind apelative care arata
simpatia pentru protagonist. In plus, reperele spatio-temporale sunt mentionate vag, rezultand timpul
mitic: „odata”, „intr-o tara”; „intr-o alta tara”, „la poalele unui codru”, „un pod peste o apa mare”. Cu
toate acestea, incipitul contine sugestii ale unui timp istoric, real, amintind de perioada Evului Mediu
romanesc: „tari bantuite de razboaie cumplite”, „drumuri pe ape si pe uscat impracticabile”. Spre
deosebire de basmul popular, unde actiunea se desfasoara pe doua taramuri, in textul basmului cult ,
elementele de spatiu apartin aceleiasi lumi: gradina ursului, padurea cerbului, ostrovul din mjlocul marii,
unde locuieste Sfanta Duminica.
Din punct de vedere formal, textul „Povestea lui Harap-Alb” este incadrat de formula initiala (“Amu cica
era odata int-o tara…”), care desi deschide lumea fabuloasa, are si accent verosimil, prin incadrarea
spatiala a actiunii, ca in realism: „Amu” desemneaza realul si cea finala („Si a tinut veselia ani intregi si
acum mai tine inca”.), sesizandu-se un ton satiric la adresa realitatii crude, a societatii in care naratorul
este silit sa traiasca: „Iar pe la noi, cine are bani, bea si mananca, iara cine nu, se uita si rabda.” Nu lipsesc
formulele mediane care indeplinesc functia fatica a limbajului, pastrand interesul cititorului: „Si merg ei o
zi si merg doua si merg patruzeci si noua…”. „Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste mult mai
este.” In plus, cifra fatidica 3 apare in opera sub difierite forme: 3 feciori, 3 fete de imparat, 3 ipostaze ale
Spanului. Peisajul in basm are particularitatea de a fi dublat intrucat, inafara de privelistea de oa orizontul
nostru, mai exista si „taramul celalalt”. Astfel, padurea sugereaza locul vegetatiei mocnite unde nu
patrunde lumina si in care se intalneste spanul, o fiinta malefica. Gradina nu are un aspect strict
ornamental, ci de cele mai multe ori contine un miracol: Sfanta Duminica. Fantana constituie geneza , aici
fiind rebotezat mezinul, iar podul sugereaza liantul care leaga realul de fabulos.
Personajele sunt numeroase si tipologizate dupa mai multe criterii. Tatal feciorului are „ambit”, este
familial si reprezinta tipul probozitorului; imparatul Verde este un om naiv, mandru de averile sale si
capabil de a se entuziasma de minunile naturii si de industria oamenilor; imparatul Ros este acru,
carcotas; spanul este prefacut, Flamanzila, Gerila, Setila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila, au un caracter de
grup, desi solitari, ei se galcevesc mereu. Toate probele prin care eroul trece sunt incercari de slefuire a
caracterului sau. Fiecare dintre ele poate fi asociata cu o trasatura a personalitatii viitorului imparat. Cea
mai importanta este mila, demonstrate de intalnirea cu Sfanta Duminica, batrana din gradina palatului si
este presupus ca ceilalti doi feciori ai imparatului n-au reusit sa o treaca. Urmeaza traversarea podului,
despartirea de copilarie si proba a curajului. Scurta calatorie in gradina ursului este proba indemanarii si a
rapiditatii, iar uciderea corbului reprezinta rabdare si incredere in sine. Intalnirea cu nunta de furnici
reprezinta proba sacrificiului, deoarece Harap-Alb isi risca viata sa si pe cea a calului, numai ca sa nu le
strice micilor vietuitoare bucuria, iar intalnirea cu albinele semnifica altruismul, deoarece cu multa
indemanare, el le face „casa”. Intalnirea cu uriasii este proba prieteniei, una dintre cele mai subtile din
intreg basmul. Harap-Alb ia pe fiecare asa cum este, nu se ia dupa aparente si invata ca un imparat nu va
face totul de unul singur, ci va avea nevoie de prieteni. Insotit de cei cinci , Harap-Alb se angajeaza in ce
mai grea proba, aducerea fetei care simbolizeaza proba iubirii.
Arta narativa a lui Creanga consta in cateva particularitati, cum ar fi eliminarea detaliilor inutile si a
descrierilor ample, ceea ce da un ritm alert actiunii, asa incat opera nu este un basm de aventuri, ci o
culegere de pilde. Dintre modurile de expunere este preferat dialogul, care contribuie, la derularea
faptelor, dar are si functie caracterologica si imprima textului caracterul de povestire dramatizata.
Actiunea scade in importanta, iar confruntarea din planul fizic trece in cel psihologic, ceea ce reprezinta
un aspect modern al operei. De asemenea, limbajul este marcat de oralitate, principala trasatura a stilului
in opera lui Creanga, avand ca mijloace: arhaismele; regionalismele („dupuros”; „blastam”; „a horbai”; „a
forai”), folosirea expresiilor si a locutiunilor („te intalnesti cu scarab-n drum”); interjectiile („Spanul face
tronc! Capacul pe gura fantanei”.); exclamatiile (“Ei, da ce racoare-i aici!”).
Astfel, basmul „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creanga transmite in limbaj popular, marcat de oralitate
si umor, o viziune originala despre lumea satului, proiectata in fabulous. Opera ramane o creatie
reprezentativa atat pentru viziunea despre lume a autorului, cat si pentru specia literara basm cult.
de Ion Creanga
-particularitati de constructie a unui personaj -
actiuni conventionale, care prezinta drumul initiatic al eroului, incheiata cu victoria binelui. Harap-Alb
este eroul emblematic al operei, iar constructia sa este determinata de specificul universului fabulos:
mezinul Craiului este simbolul fortelor binelui, in lupta cu fortele raului, totodata, raportul de forte este
nuantat: Harap-Alb nu parcurge doar un drum in lume, ci si unul spre sine, se maturizeaza si isi faureste
un destin si o identitate, de aceea este un personaj evolutiv din punct de vedere psihologic, un model
uman. Protagonistul reprezinta un ideal de frumusete morala, fiind inspirat de conceptia omului simplu,
care crede in forta sufletului sau. Drumul pe care il parcurge are o dubla valenta initiatica : spre
cunoasterea lumii si a propriului univers interior. Din punct de vedere social,este un tanar fiu de Crai, care
pleaca la capatul pamantului, pentru a deveni mostenitorul unui scaun imparatesc, la curtea unchiului sau,
imparatul Verde ; are un destin comparabil cu al tatalui sau, care a reusit in viata, armele si hainele tatalui
exprima perpetuarea valorilor de la o generatie la alta. In plan psihologic, simbolizeaza nobletea si
sensibilitatea sufletului omenesc si etaleaza o seama de calitati, care arunca in derizoriu mici defecte
precum naivitatea, lipsa de incredere. Sub aspect moral, este o forta a binelui, este predispus sa faca doar
bine, sa-i ajute si sa-i inteleaga pe altii.
In mod simbolic, Harap-Alb este surprins intr-o calatorie, imagine a vietii in care este mereu ceva de
invatat, basmul insistand pe ideea ca omul poate obtine orice, prin daruire, rabdare si mai ales iubire, sub
toate formele ei: mila, credinta, altruism, prietenie. Credinta il face face curajos, smerit, recunoscator
tatalui (cand isi da seama ca a gresit luandu-l pe span), Sfintei Duminici si lui Dumnezeu, lasandu-se
adeseori „si stirea Sa, cum o vrea El sa faca”. Luand pielea cerbului, „parea ca Harap-Alb soarele cu el
ducea”; aceasta proba certifica „iesirea din ispita pierzaniei” (Pompiliu Constantinescu), tentatia banului,
a valorilor materiale; Harap-Alb nu ia si nu instraineaza ce nu este al sau si pretuieste juramantul facut cu
Spanul, ca o dovada a superioritatii sale morale. Prin bunatate, ii impresioneaza pe toti, de la reginile
micilor vietuitoare, pana la uriasi sau Sfanta Duminica. Ea nu conteneste sa-l laude: „puterea milosteniei
si inima ta cea buna te ajuta!”. Si viata ii rasplateste bunatatea, il umple de noroc si de slava, cum ii
prevestise Sfanta Duminica: „ai sa ajungi imparat, care n-a mai stat altul pe fata pamantului asa de iubit,
de slavit si de puternic.” Taierea capului de catre Span consfinteste iesirea de sub juramant, caci robul
moare si deschide ochii in lume un om nou, cu o constiinta treaza, inconjurat de dragostea fetei, care ii da
iar palosul in stapanire. „Stergandu-se la ochi”, Harap-Alb se trezeste din somnul rau al ignorantei, apoi
primeste binecuvantarea imparatului si sarutarea celei dragi.
Evolutia personajului este subliniata prin particularitatile compozitionale ale textului: cele doua calatorii
simbolice corespund copilariei si maturitatii, naivitatii si intelepciunii eroului, care isi implineste destinul.
Fiecare episod este o proba initiatica, de exemplu: intalnirea cu Sfanta Duminica este proba milei,
trecerea podului ii solicita curajul, salatile se aduc cu indemanare, aducerea nestematelor ii incearca
stapanirea de sine, furnicile il fac sa se sacrifice, iar albinele primesc adapost si ii remarca bunatatea,
etc ;astfel realizandu-se caracterizarea indirecta, prin fapte. Prietenia (intalnirea cu uriasii) si iubirea
(petirea fetei imparatului Ros) ii innobileaza caracterul, in timp ce numele personajului sintetizeaza
intreaga problematica a textului, in care se schimba raportul dintre bine si rau, pentru a sublinia
complexitatea sufletului omenesc: harap- forma din limba vorbita, ce desemneaza in constiinta populara,
un om cu pielea inchisa la culoare, ca si sufletul sau obscur, inferior, sclav, om inrobit ; alb- adjectiv
asociat cu puritatea, binele, ingenuitatea. Caracterizarea directa este conturata in doua registre, unul
pozitiv (narator, Sfanta Duminica, tatal) si altul negativ (Spanul, care-l numeste „fecior de om viclean”,
„pui de vipera”.
Astfel, modul in care este infatisat procesul de maturizare a feciorului de Crai determină interpretarea
basmului „ Povestea lui Harap Alb” de Ion Creangă drept cartea a formării caracterului, bildungsroman :„
Creangă face apel la o mulțime de motive, care rareori merg împreună : punerea la încercare (multiplă!) a
inteligenței, puterii ori abilității eroului ; tema mezinului curajos și a fraților săi nevolnici (…) ; tema
animalelor, păsărilor și insectelor care vine în ajutorul omului bun.” (Nicolae Manolescu)
de Ion Creanga
-relatia dintre doua personaje -
actiuni conventionale, care prezinta drumul initiatic al eroului, incheiata cu victoria binelui. Un important
reper tematic al basmului este evoluția relației dintre cele două personaje reprezentative pentru cele două
forțe guvernante în lumea fabuloasă :protagonistul, Harap Alb, respectiv antagonistul, Spânul. Harap Alb
este personaj pozitiv ,nu are puteri supranaturale, reprezintă forța binelui și este un caracter dinamic,
surprins în evoluție psihologică. Un rol definitoriu în maturizarea sa,care nu cunoaște pe sine și nu
cunoaște lumea, il are Spânul. Acțiunea basmului se constituie prin înlăntuirea mai multor episoade
narative, statutul personajelor conturându-se treptat,iar accentul, în confruntarea bine-rau, se desfasoara in
plan interior, intre defecte si calitati. In plan social, Harap-Al b este un tanar fiu de Crai, care pleaca la
capatul pamantului, pentru a deveni mostenitorul unui scaun imparatesc, la curtea unchiului sau,
imparatul Verde ; are un destin comparabil cu al tatalui sau, care a reusit in viata. Armele si hainele tatalui
exprima perpetuarea valorilor de la o generatie la alta, nu numai statutul.
In acelasi timp, Spanul are o identitate sociala incerta „tara spanilor”, fiind un teritoriu imaginar,
emblema ispitelor, a capcanelor din viata omului. Din punct de vedere psihologic, firul narativ al
basmului urmărește conturarea personalității fiului de crai, în urma probelor la care e supus de către Span.
Astfel, la început se dovedește naiv, nu se pricepe la oameni, fiind incapabil să distingă între aparență și
esență. Nu intuiește esența divină a Sfintei Duminici, ce ii apare sub înfățișarea de „baba gârbova de
bătrânețe”, la fel cum nu își dă seama că Spânul este acelasi sub trei înfățișări. Dovedește maturitate în
înțelegerea firii umane când intuiește în cele cinci personaje himerice adevărate ajutătoare ce vor fi de
trebuință la curtea impăratului Roș. Egoismul reprezintă o altă slăbiciune a protagonistului. Așa se explică
faptul că decide să îi ofere Sfintei Duminici bănuțul doar în momentul în care aceasta ii formulează
viitoarea traiectorie inițiatică: „Fecior de crai, vede-te-as împărat!”. Dovedește inițiativa propriilor acte
când, în drum spre impăratul Roș, salvează nunta de furnici și le crează un adăpost albinelor.
Inlănțuirea episoadelor narative în care cele două personaje se confruntă sugerează devenirea, maturizarea
eroului, de-a lungul vieții; episoadele sunt legate prin ziceri populare care accentuează mesajul
moralizator: „Tot răul, spre bine.” Cea mai reprezentativă este scena-intrigă, supunerea prin vicleșug a
eroului, care este încărcată de valori simbolice, amintind de taina botezului. Intrat în puț, mezinul craiului
traversează o moarte simbolică în raport cu vechea sa identitate de ființă profană. Aici va primi o nouă
identitate conferită de Spân, care îi dă numele de Harap Alb. Structura oximoronica a onomasticii
dezvaluie adevărata însemnătate a traseului pe care va trebui să îl urmeze protagonistul. Acesta trebuie să
cunoască umilința, condiția de slugă, pentru a putea dobândi, în cele din urmă, statutul nobiliar de
moștenitor la tronul împăratului Verde. Mai mult, Spânul, în calitatea sa de maestru spiritual, îl
deposedează de arme, pentru că nu de aceasta are nevoie fiul de crai, ci „ să prindă la minte”.
In plus, discursul epic dezvoltă un conflict exterior, între cele două forțe antinomice: binele și răul. Cu
toate acestea, Creangă își construiește personajele pe principiul ambiguizării. De aceea, protagonistul nu
reprezintă o întruchipare desăvârșită a binelui, având un caracter profund uman, cu calități și defecte. Nici
Spânul nu este o reprezentare a maleficului desăvârșit, ca in basmul popular, el jucând un rol esențial în
procesul maturizării mezinului de crai, fiind așadar un rău necesar. Comportamentul personajului
principal reflectă un conflict interior, o permanentă luptă a sinelui cu sinele, între cele două ipostaze ale
sale: cea de neinițiat și cea de ființă inițiată. Nu în ultimul rând, modalitățile de caracterizare a
personajelor sunt cele consacrate de textul epic: directe și indirecte. Astfel, slăbiciunea de caracter a
protagonistului este evidențiată direct de către narator, care afirmă despre el că este „boboc în felul său la
trebi d-astea” cât și de Sfânta Duminică, personaj care îi spune că este „mai fricos decât o muiere”.
Gesturile, faptele, atitudinile personajelor sau relația dintre Harap Alb și Span devin, în planul discursului
narativ, adevărat mijloace indirecte de caracterizare.
Astfel, textul „Povestea lui Harap Alb” de Ion Creangă este un basm veritabil, care pune accent pe relația
dintre cele două personaje centrale,ce trasează înfruntarea dintre bine și rău, prezentata intr-o manieră
originală: cunoscand răul și învățând să-l stăpânească, omul află că poate să își împlinească în bine
destinul, crezând în forța sufletului său.
“O scrisoare pierduta”
de Ion Luca Caragiale
-tema si viziune-
Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-lea in Franta, ca o reactie
impotriva romantismului, impotriva tendintei de evadare din real a romanticilor, promovand in operele
literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator atent al societatii din vremea lui, pe care
o prezinta in mod critic.
Piesa “O scrisoare pierduta” a avut avanpremiera in anul 1884, pe scena Teatrului National si a fost
publicat un an mai tarziu in revista “Convorbiri literare”.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, care are trasaturile specifice acestui curent:
autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Autenticitatea este sustinuta de faptul ca piesa este inspirata
din realitatea vremii autorului, respectiv organizarea alegerilor din anul 1883 si revizuirea Constitutiei.
Autorul prezinta in mod obiectiv si critic aceste realitati, iar faptele au un caracter verosimil. Personajele
piesei sunt rea-liste deoarece reprezinta categorii umane, iar tema operei este, de asemenea, specifica
acestui curent.
Comedia este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, in care actiunea sa-tirizeaza aspecte
sociale, moravuri, defecte umane, cu scopul de a le indrepta, efectul comediei fiind rasul moralizator.
Intre personaje se nasc conflicte puternice care se solutioneaza, insa, in mod fericit.
Tema comediei este dorinta de parvenire a burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru functia de
deputat. In piesa se mai regasesc si tema iubirii si a familiei, satiri-zate, insa, prin triunghiul conjugal.
Ca orice opera dramatica, comedia are o structura specifica, fiind alcatuita din patru acte si mai multe
scene. Modul predominant de expunere este dialogul, care se imple-teste cu monologul dramatic. Autorul
intervine in mod direct in didascalii, oferind informatii despre decor, dar mai ales despre mimica,
gesturile, tonul vocii personajelor. Indicatiile scenice devin astfel un mijloc de caracterizare directa a
personajelor, prin care autorul ilustreaza contrastul dintre aparenta si esenta.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea petrecandu-se “in capitala unui judet de
munte in zilele noastre”. Desi din piesa reiese ca este vorba despre anul 1883, autorul relativizeaza timpul
si spatiul, din dorinta de a sugera ca evenimentele sunt posibile oricand si oriunde.
Actiunea comediei se concentreaza asupra unui singur conflict politic, dintre Opozitie si Putere pentru
functia de deputat, conflict dublat de cel din plan personal, declansat de pierderea scrisorii de amor.
Din relatarea scenelor reiese ca opera are trasaturi specifice comediei, intrucat se con-centreaza asupra
unui conflict comic ce se rezolva in mod fericit. Totodata, actiunea piesei satirizeaza aspecte sociale,
moravuri precum: politica (prin toti politicienii corupti, inculti, demagogi din piesa), familia (prin
triunghiul conjugal), politia (prin Ghita Pristanda care fura din avutul statului si slujea interesele politice),
biserica (prin popa Pripici, care fuma, juca stos si discuta politica), posta (prin cetateanul turmentat care
nu respecta secretele corespondentei) si presa (prin “Racnetul Carpatilor” si “Razboiul” care reprezinta
presa de scandal, folosita in interese politice).
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la inceputul piesei, in care Trahanache ii
povesteste amicului sau, Tipatescu, modul in care fusese santajat de Nae Catavencu, seful Opozitiei
locale. Tipatescu isi exprima dispretul fata de lipsa de moralitate a lui Catavencu: “Mizerabilul!”, cand el
insusi e imoral, fiind amantul Zoei si inseland astfel increderea prietenului sau. Trahanache ii spune ca
Nae Catavencu se afla in posesia unei scrisori de amor pe care Tipatescu o trimise Zoei. Acesta il
anuntase ca o va publica in ziarul sau daca nu va fi ales in functia de deputat. Reactiile lui Tipatescu sunt
surprinse in didascalii, acesta este “in culmea agitatiei”, iar in final iese “turbat” din scena, strigand dupa
Ghita Pristanda. Spre deosebire de Tipatescu, Trahanache este calm, stiind sa disimuleze. De aceea,
considera ca Tipatescu nu este tocmai potrivit pentru functia de prefect, intrucat “e iute”, “n-are cumpat”.
O a doua scena semnificativa este cea de la inceputul actului al doilea, in care se evidentiaza coruptia
politicienilor. Farfuridi, Branzovenescu si Trahanache falsifica listele electorale, adaugand persoane fara
drept de vot, nedetinand averea necesara. In epoca functiona votul cenzitar care dadea drept electoral doar
barbatilor cu un anumit statut social. Ei trec pe lista persoane care nu au aceasta calitate, dar care erau
simpatizantii partidului si care ar fi putut vota candidatul puterii. Farfuridi si Branzovenescu profita de
ocazie pentru a-i marturisi lui Trahanache ca interesele partidului sunt inselate, dar acesta reactioneaza
neasteptat de puternic. Ei se grabesc sa se linisteasca, spunand ca nu pe el il banuiesc, ci pe Tipatescu, dar
Trahanache “este si mai indignat”. El ii ia apararea amicului Fanica, despre care spune ca i-a facut si ii
face “servicii” si ca “de 8 ani traim impreuna ca fratii”. Iese apoi din scena “foarte tulburat”, iar cei doi,
impresionati de reactia sa, il caracterizeaza in mod direct: “e tare, tare de tot…solid barbat”.
In concluzie, rasul provocat de actiunea comediei are un rol moralizator, ilustrand crezul autorului ca
“nimic nu-i arde pe ticalosi mai mult ca rasul”.
-caracterizare personaj-
Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator lucid al societatii
din vremea lui, pe care o prezinta in mod critic.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, a carei tema ilustreaza dorinta de parvenire a
burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru functia de deputat. Te-me secundare sunt iubirea si
familia, satirizate, insa, prin triunghiul conjugal.
Actiunea comediei se concentreaza asupra unui singur conflict politic, dintre Opozitie si Putere pentru
functia de deputat, conflict dublat de cel din plan personal, declansat de pierderea scrisorii de amor.
Zaharia Trahanache este caracterizat in mod direct, de autor in didascalii si de celelal-te personaje, dar si
in mod indirect prin vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte personaje.
Social, Zaharia Trahanache are un statut privilegiat, fiind un reprezentat important al puterii locale,
presedinte a numeroase “comitete si comitii”. De aceea, pe plan local, el se bucura de respect si autoritate,
recunoscute chiar si de opozitie, asa cum reiese din afirmatia lui Catavencu: “am tinut la dumneata ca la
capul judetului nostru”. Tra-hanache este casatorit cu Zoe si are dintr-o casatorie anterioara un fiu, care
este student. Este bun prieten cu Stefan Tipatescu, amantul Zoei, formand toti trei triunghiul conjugal, un
mijloc de comic din piesa.
Moral, Zaharia este individualizat prin comicul onomastic, care ii sugereaza trasaturi-le dominante de
caracter. Astfel, prenumele deriva de la zahar, evidentiind ramolismentul personajului, iar numele deriva
de la trahana - coca moale, relevand maleabi-
litatea, faptul ca este usor de influentat de sefii de la centru, de propriul interes, dar mai ales de Zoe.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit din exterior, prin observarea comportamentului.
Astfel, se evidentiaza contrastul dintre aparenta si esenta, intrucat Trahanache pare senil, naiv, dar devine
puternic, agresiv, atunci cand este acuzat de tradare.
Pe plan familial, Trahanache este incornorat, dar pare ca ii convine triunghiul conjugal, care ii asigura o
viata linistita de familie. De aceea, el pastreaza falsa prietenie cu Tipatescu, despre care spune ca i-a facut
si ii face servicii si cu care traieste “de opt ani […] ca fratii”. O scena semnificativa in acest sens este cea
de la inceputul piesei, in care Trahanache ii relateaza lui Tipatescu modul in care a fost santajat de
Catavencu. Desi refuza sa considere scrisoarea altceva decat o “plastografie”, Trahanache o reproduce din
memorie, observand atent reactiile lui Tipatescu. Il consoleaza chiar pe amantul sotiei, spunandu-i sa nu-
si mai faca sange rau, insa adauga: “Sa vezi imitatie de scrisoare! Sa zici si tu ca e a ta.”.
Ca politician, este diplomat si doar aparent naiv, fiind singurul care nu cedeaza santajului. Pregateste
contrasantajul si gaseste o polita falsificata de Nae Catavencu, prin care isi insusea 5000 lei de la
societatea pe care o conducea. Maleabil, Trahanache se supune sefilor de la “centru” si sustine candidatul
pe care acestia il propun, constient ca functia sa depinde de ei.
Desi se lamenteaza de lipsa de moralitate a societatii: “A, ce corupta sotietate!”, Trahanache este
demagog deoarece el insusi este corupt, practicand inselaciunea. O scena semnificativa in acest sens este
cea in care, impreuna cu Farfuridi si Branzovenescu, falsifica listele electorale, adaugand persoane fara
drept de vot deoarece nu deti-neau averea necesara. Pasnicul Trahanache reactioneaza brutal atunci cand
este acu-zat de tradare, surprinzandu-i pe Farfuridi si Branzovenescu. Acestia il caracterizeaza in mod
direct: “E tare…tare de tot! Solid barbat!”.
Comicul de limbaj evidentiaza prin caracterizare indirecta incultura, intrucat Trahana-che repeta mecanic
truisme si cacofonii, pe care le citeaza din scrisorile fiului sau: “O sotietate fara printipuri…va sa zica nu
le are”. Ticul sau verbal, “Ai putintica rabda-re!”, sugereaza, pe de o parte, lentoara, vocabularul limitat,
dar pe de alta parte, poate fi si o abila arma politica de care el se foloseste pentru a castiga timp de
gandire.
In concluzie, Zaharia Trahanache ramane unul dintre cele mai importante personaje ale operei, prin
ambiguitatea sa, intrucat cititorul nu poate fi sigur pana la final daca personajul este fie foarte naiv, astfel
incat sa nu inteleaga adulterul sotiei, fie stie totul si accepta situatia din dorinta de a-si pastra situatia
conjugala si cea sociala.
-relatia dintre personaje-
Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator lucid al societatii
din vremea lui, pe care o prezinta in mod critic.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, a carei tema ilustreaza dorinta de parvenire a
burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru functia de deputat. Co-media satirizeaza si aspecte din
viata familista a burgheziei de la sfarsitul secolului al XIX-lea.
Cele doua personaje, Zaharia Trahanache si Stefan Tipatescu, sunt individualizate prin caracterizarea
directa facuta de autor in didascalii si de celelalte personaje, precum si prin caracterizare indirecta ce
reiese din comportament, vorbe, fapte, relatia cu celelalte personaje.
Zaharia Trahanache si Stefan Tipatescu sunt reprezentanti importanti ai Puterii locale, avand un statut
social privilegiat. Trahanache este presedinte a numeroase “comitete si comitii”, iar Tipatescu este
prefectul judetului. Trahanache este casatorit cu Zoe si are dintr-o casatorie anterioara un fiu student. Este
bun prieten cu Tipatescu, amantul Zoei. Toti trei formeaza triunghiul conjugal, un mijloc esential de
comic din piesa.
Din punct de vedere moral, Zaharia Trahanache reprezinta tipul incornoratului simpa-tic, iar Stefan
Tipatescu este tipul amorezului. Trasaturile morale esentiale sunt evidentiate in mod indirect, prin
comicul onomastic. Prenumele lui Zaharia Trahanache deriva de la zahar si sugereaza dulcegaria,
ramolismentul personajului, iar numele provine de la trahana-coca moale, relevand maleabilitatea,
posibilitatea de a fi influentat. Prenumele lui Stefan Tipatescu are o rezonanta istorica, dar este ridiculizat
prin diminutivarea “Fanica”, iar numele deriva de la tip, sugerand un barbat cuceritor.
Psihologic, ambele personaje sunt sumar conturate, fiind privite din exterior, prin observarea
comportamentului, a reactiilor. Se dovedeste astfel ca au firi total diferite. Trahanache este un politician
diplomat, abil, care stie sa disimuleze. Comportamentul lui evidentiaza contrastul dintre aparenta si esenta
deoarece pare naiv, dar se dovedes-te puternic atunci cand trebuie sa-si apere interesul. Pe de alta parte,
Tipatescu este impulsiv, nu se poate stapani si reactioneaza chiar agresiv atunci cand se simte ame-nintat.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre cele doua personaje este cea de la inceputul piesei, in
care Trahanache ii povesteste amicului sau, Tipatescu, modul in care fusese santajat de Nae Catavencu,
seful Opozitiei locale. Tipatescu isi exprima dispretul fata de lipsa de moralitate a lui Catavencu:
“Mizerabilul!”, cand el insusi e imoral, fiind amantul Zoei si inseland astfel increderea prietenului sau.
Trahanache ii spune ca Nae Catavencu se afla in posesia unei scrisori de amor pe care Tipatescu o trimise
Zoei. Acesta il anuntase ca o va publica in ziarul sau daca nu va fi ales in functia de deputat. Reactiile lui
Tipatescu sunt surprinse in didascalii, prin caracterizarea directa facuta de autor. Acesta este “turburat
rau”, “in culmea agitatiei”, iar in final iese “turbat” din scena, strigand dupa Ghita Pristanda. Spre
deosebire de Tipa-tescu, Trahanache este calm, stiind sa disimuleze deoarece crede ca aceasta este o ca-
litate esentiala pentru un om politic: “Intr-o sotietate fara moral si printip…trebuie sa ai si putintica
diplomatie”. De aceea, considera ca Tipatescu nu este tocmai potrivit pentru functia de prefect, intrucat “e
iute”, “n-are cumpat”.
Ca politicieni, amandoi sunt corupti. Zaharia Trahanache falsifica listele electorale impreuna cu Farfuridi
si Branzovenescu. Acestia trec pe liste persoane fara drept de vot, nemaiavand averea necesara. Tipatescu
se comporta abuziv ca prefect, acoperind furtisagurile politistului Ghita Pristanda, pe care-l foloseste in
serviciu personal. Astfel, ii cere sa perchezitioneze casa lui Catavencu si sa-l aresteze, desi nu avea acest
drept. Apoi incearca sa-l mituiasca, oferindu-i multe functii in stat si chiar o mosie la marginea orasului,
in schimbul scrisorii de amor.
Pe cat sunt de puternici ca politicieni, pe atat de usor sunt de manipulat de Zoe. O scena semnificativa in
acest sens este cea in care ii promite sprijinul politic lui Catavencu, desi nu avea drept de vot: “te aleg eu
si cu barbatul meu”. Iar apoi reuseste sa-l convinga si pe Tipatescu sa-i cedeze santajului, sustinand
candidatura lui Cata-vencu.
O ultima scena semnificativa pentru relatia celor doua personaje este cea de la finalul piesei, de la
banchetul popular dat in cinstea alegerilor. Catavencu inchina in cinstea “iubitului nostru prefect”, iar
Trahanache se ridica si afirma: “Eu n-am prefect! Eu am prietin!”. In didascalii, autorul precizeaza ca
“Saruta pe Fanica, apoi pe Zoe. Fanica saruta mana Zoii”. Gesturile accentueaza imaginea triunghiului
conjugal si evidentiaza comicul de situatie.
In concluzie, relatia dintre cele doua personaje este una de falsa prietenie, pe care o pastreaza din interes.
Tipatescu are nevoie de sustinerea politica a lui Trahanache, dar si de cea a Zoei. Trahanache pare ca
accepta situatia din dorinta de a-si pastra statutul
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

de Lucian Blaga
Modernismul este un curent literar sustinut in perioada interbelica prin activitatea lui Eugen Lovinescu la
revista si cenaclul “Sburatorul” (1919). In vederea modernizarii literaturii romane, criticul recomanda:
evolutia prozei de la liric la epic si a poeziei de la epic la liric, inspiratia din mediul citadin si din dramele
de constiinta ale intelec-tualului, valorificarea unor idei filosofice profunde, crearea romanului obiectiv si
a celui de analiza psihologica.
Lucian Blaga este unul dintre reprezentatii de seama ai modernismului romanesc, in a carui opera se
regasesc si influente expresioniste.
Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut al lui Blaga: “Poemele
luminii” (1919) si este o arta poetica moderna deoarece exprima conceptia autorului despre menirea sa si
a artei sale, anticipand sistemul filosofic de mai tarziu.
Opera se incadreaza in modernism prin tematica filosofica a cunoasterii, dar si prin influentele
expresioniste: exacerbarea eului creator, aspiratia spre absolut.
Caracterul modern se evidentiaza si la nivel stilistic, respectiv prozodic. Astfel, se re-marca numeroase
metafore revelatorii, in special din campul semantic al misterului: “corola”, “vraja nepatrunsului ascuns”,
“largi fiori de sfant mister”, “taina noptii”, “nentelesul”. Compozitional, poezia este alcatuita din 20
versuri libere, ce valorifica si tehnica ingambamentului, prin care este redata frenezia sentimentelor.
Tema poeziei este cunoasterea, ideea poetica exprimand atitudinea poetului filosof de a proteja misterele
lumii, din iubire si prin iubire. In relatie cu textul poeziei, tema este ilustrata si prin cele 2 metafore
revelatorii: “lumina mea”, “lumina altora”, care sugereaza cele 2 tipuri de cunoastere specifice sistemului
filosofic blagian: cunoaste-rea luciferica - atitudinea poetica de potentare a marilor taine ale universului si
cu-noasterea paradisiaca - intentia de descifrare a misterelor.
Titlul poeziei “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o metafora revelatorie care exprima crezul
artistului, al poetului ca datoria sa este sa potenteze misterele universului: “corola de minuni” si nu sa le
lamureasca, sa le reduca: “nu strivesc”. Pronumele la persoana I “eu” este expresia lirismului subiectiv ce
caracterizeaza poezia, dar poate sugera si influentele expresioniste (exacerbarea eului).
Incipitul reia titlul, accentuand ideea ca eul liric este adeptul cunoasterii luciferice. Verbul la forma
negativa: “nu strivesc” exprima refuzul cunoasterii de tip rational, iar metafora revelatorie: “corola”
intruchipeaza imaginea perfectiunii, a absolutului, prin simbolul cercului. Determinantul: “de minuni”
exprima revelatia eului liric in fata acestor frumuseti, mistere ale lumii.
Aceeasi idee este accentuata in versul urmator prin verbul la forma negativa: “nu ucid/cu mintea” ce
potenteaza atitudinea poetica fata de tainele lumii. Verbul la forma negativa se asociaza metaforei: “calea
mea”, ce sugereaza destinul poetic asumat.
Enumeratia de metafore revelatorii din versul urmator evidentiaza cateva dintre teme-le creatiei poetice,
dar si unele dintre cele mai frumoase mistere: “flori”, ce reprezinta natura, viata, frumosul, “ochi” -
simbol al sufletului uman, al spiritualitatii, “buze” - cu dubla sa semnificatie de sarut, iubire, dar si de
cuvant, rostire poetica si “mormin-te”, ce semnifica moartea, care insa in opera blagiana nu este sfarsitul
dramatic, ci reprezinta “marea trecere” intr-o lume superioara.
Secventa urmatoare se constituie intr-o antiteza creata pe baza celor doua metafore: “lumina mea”,
“lumina altora”, ce devin semnificative pentru cele doua tipuri de cunoastere: cunoasterea poetica, de tip
intuitiv (luciferica) si cunoasterea rationala, de tip logic (paradisiaca). Apozitia dintre cele doua sintagme
poetice este potentata si de antiteza verbelor “sugruma” - “sporesc”, respectiv de constructia adversativa
“dar”.
Ampla comparatie separata prin linii de pauza functioneaza ca o explicatie a ideii exprimate anterior.
Astfel, cunoasterea pe care o aduce artistul in lume prin creatia sa este asemanata cu lumina lunii, care nu
desluseste misterul noptii, ci il potenteaza: “si-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu micsoreaza, ci
tremuratoare / mareste si mai tare taina noptii, / asa imbogatesc si eu intunecata zare / cu largi fiori de
sfant mister”.
Finalul poeziei are rol concluziv, evidentiind ca actul creatiei este un act de contemplatie: “si tot ce-i
nenteles / se schimba-n nentelesuri si mai mari / sub ochii mei” si de iubire: “caci eu iubesc / si flori si
ochi si buze si morminte”.
In concluzie, poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o arta poetica
reprezentativa pentru modernismul romanesc, intrucat conceptia despre poezie evidentiaza problematica
filosofica a cunoasterii, iar interesul autorului se deplaseaza de la tehnica poetica la relatia poet - lume si
poet - creatie.
“Riga Crypto si Lapona Enigel”

de Ion Barbu
Ion Barbu este unul dintre poetii reprezentativi ai modernismului romanesc, Tudor Vianu afirmand ca “nu
exista un alt poet roman care sa spune mai mult in mai putine cuvinte”. Eugen Lovinescu il incadreaza in
cripta sa, in capitolul “Poezia cu tendinta spre ermetism”, evidentiind astfel trasatura definitorie a stilului
sau.
Poezia “Riga Crypto si Lapona Enigel” apare in anul 1924, fiind tarziu inclusa in volumul “Joc secund”,
publicat in anul 1930. Poezia se inscrie in etapa baladica si orientala a creatiei lui Ion Barbu, etapa ce este
caracterizata prin imbinarea dintre modernism si traditionalism. Traditionalismul se evidentiaza in relatia
cu natura si in influentele folclorice (mitul zburatorului, incantatiile, descantecele). Caracterul mo-dern
este dat de ermetism - tendinta de ascundere, de incifrare a sensului poeziei, printr-o exprimare
(vocabular, metafore, structuri gramaticale) ce presupune un cititor initiat. Se remarca astfel limbajul
bogat in simboluri incifrate (“sterp”, “umbra”, “somn”, “roata”, “fantana”) si in figuri de stil inedite
(“asteapta de te coace”, “La soare, roata se mareste, / La umbra, numai carnea creste”).
Poezia este alcatuita din 27 strofe inegale, pe parcursul carora este valorificata si teh-nica
ingambamentului.
Poezia este o balada culta, specie epica in versuri, in care se relateaza o actiune cu caracter mitic, iar
personajele au insusiri deosebite. Dar poezia depaseste conceptul traditional, realizandu-se in viziune
moderna ca un poem alegoric. Caracterul modern este sustinut si de interferenta genurilor, scenariul epic
este dublat de caracterul dramatic si de lirismul de masti, personajele avand o semnificatie simbolica.
Tema operei este eminesciana, iubirea ca atractie si cale de cunoastere intre fiinte apartinand unor lumi
diferite. Cea mai cunoscuta etichetare a baladei este cea de “<<Luceafar>> intors” pentru ca la Barbu
personajul feminin este cel superior si nu cel masculin ca in poezia eminesciana.
Titlul baladei “Riga Crypto si Lapona Enigel” este semnificativ pentru tema operei, intrucat ii prezinta pe
cei doi protagonisti, trimitand cu gandul la marile povesti de dragoste din literatura universala. La Ion
Barbu, insa, membrii cuplului sunt antagonici. Personajul masculin este regele ciupercilor (“riga”), iar
numele lui evoca legatura cu regnul din care face parte (familia criptogramelor), dar ii evidentiaza si
caracte-rul ascuns, incifrat, trimitand la cuvantul grecesc “cryptos”. Personajul feminin este o fiinta
umana, ce vine din tinuturile nordice (“lapona”), iar prenumele Enigel sugerea-za superioritatea, trimitand
la cuvantul latinesc “angellus” - inger.
Incipitul operei prezinta cadrul povestirii, o nunta din timpuri neprecizate, cu parfum medieval. Un
menestrel este rugat sa spuna “stins, incetinel / La spartul nuntii” po-vestea despre Riga Crypto si Lapona
Enigel.
Poezia adopta tehnica povestirii in rama, povestea propriu-zisa incepand cu prezenta-rea protagonistilor.
Riga Crypto este simbolul principiului interior, metafora “inima ascunsa” dezvaluindu-i esenta, caracterul
incifrat. “Imparatia” sa este padurea umeda, lumea ciupercilor si a muschilor. El pare a fi “la vecinic tron”
deoarece “barfeau buretii” ca ar fi apelat la o vrajitorie pentru a avea tinerete vesnica. Pretul platit este
stagnarea intr-o conditie inferioara, prin refuzul infloririi si al desavarsirii: “Sterp il faceau si naravas / Ca
nu voia sa infloreasca”.
Daca ciuperca reprezinta pricipiul inferior asociat cu sudul, principiul superior este Lapona Enigel,
asociata cu nordul. Epitetul “linistita” ii evidentiaza conditia super-ioara, sugerand calmul, echilibrul.
Lapona se afla in plin proces de transhumanta, ducandu-si turmele de reni de la nord la sud si poposeste
chiar in poiana in care imparateste Riga Crypto. Intrucat apartin unor lumi diferite, comunicarea dintre cei
doi are loc in plan oniric, in visul fetei. Dialogul si incantatia Rigai catre Enigel trimit la chemarea
luceafarului de catre fata de imparat, dar intr-o cheie ludica. Raspunsul Laponei: “Lasa. Asteapta de te
coace” ilustreaza intr-un limbaj concret ca Riga nu este pregatit inca pentru o astfel de experienta. Ideea
este sustinuta si de epitetele “bland”, “plapand”, semnificand neinitiat, imatur.
Aceasta secventa poetica a dialogului dintre cele doua personaje evidentiaza opozitia dintre cele doua
lumi. Astfel, Riga o invita pe Enigel in lumea sa, a increatiei, “in somn fraged si racoare”, Lapona refuza
insa aceasta existenta instinctuala, vegetativa: “Eu de umbra mult ma tem”, in favoarea existentei
spirituale: “Ma-nchin la soarele-ntelept / Ca sufletul e fantana-n piept / Si roata alba mi-e stapana / Ce
zace-n sufletul - fantana”. Simbolul rotii reprezinta semnul initiatilor, al fiintelor superioare, dotate cu o
constiinta, iar “fantana” este o trimitere la reflectare si la profunzime. Aceste principii superioare, alaturi
de simbolul soarelui, reprezinta eternitatea si se opun “umbrei” din care face parte ciuperca, semnificand
materialitatea: “Si somn e carnea, se dezumfla / Dar vant si umbra iar o umfla…”.
“Nunta” la care aspira Crypto nu este posibila, soarele avand un efect distrugator asupra fapturilor
inferioare: “Si sucul dulce innacreste / Ascunsa-i inima plesneste”. In ultima secventa lirica se
accentueaza diferenta dintre cele doua lumi: “Ca-i greu cu mult soare sa-ndure / Ciupearca cruda de
padure / Ca sufletul nu e fantana / Decat la om, fiara batrana, / Iar la faptura mai firava / Pahar e gandul
cu otrava”. Prin urmare, intelepciunea o au doar fiintele superioare, omul (“fiara batrana”), iar “faptura
mai firava” cade victima indraznelii si neputintei de a-si depasi limitele, de a incerca sa intre intr-o lume
care este inaccesibla.
Finalul este trist, intrucat Riga Crypto se transforma intr-o ciuperca ucigatoare, fiind obligat sa nunteasca
alaturi de ipostaze degradate ale propriului regn: “Cu maselarita - mireasa / Sa-i tie de imparateasa”.
In concluzie, desi abordeaza o tema romantica, poezia “Riga Crypto si Lapona Enigel” de Ion Barbu este
o opera moderna prin limbajul bogat in simboluri incifrate si in figuri de stil, imagini artistice inedite.

Bac Eseuri

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bac Eseuri

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1 Perspectiva narativă

2 Comentarea ideii poetice prin evidenţierea relaţiei cu textul şi mijloacele artistice

3 Rolul indicaţiilor scenice

4 Încadrare în genul literar

- Imperfectul (mergeam, vedeam, scoteam)

-Perfectul simplu (fui, fuşi, fu, furăm, furăţi, fură)

12 Postmodernismul sau Generaţia ’80

SIMBOLISMUL, S II, bacalaureat

Aci sosi pe vremuri

Povestea lui Harap-Alb

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

“Riga Crypto si Lapona Enigel”

S-ar putea să vă placă și